~ IV ~

Zosimov era înalt şi gras, bărbierit cu grijă, cam puhav şi palid la faţă, blond, cu părul lins, cu ochelari şi cu un inel mare de aur pe degetul care plesnea de grăsime. Avea vreo douăzeci şi şapte de ani. Purta un pardesiu larg, elegant şi arăta ca scos din cutie; cămaşa era ireproşabilă, ceasul prins cu un lanţ masiv. Avea în purtări o lentoare ce aducea a indolenţă, dar în acelaşi timp o degajare studiată, şi cu toate că se străduia să-şi ascundă infatuarea, aceasta se făcea necontenit simţită. Toţi cei care îl cunoşteau îl socoteau greu de suportat, dar spuneau că îşi cunoaşte meseria.

— Frate, de două ori am trecut pe la tine… Vezi? Şi-a revenit! strigă Razumihin.

— Văd, văd. Ei, cum ne mai simţim? i se adresă Zosimov lui Raskolnikov, privindu-l atent şi aşezându-se pe divan, la picioarele lui, unde se şi tolăni atât cât era posibil.

— Ei, e cu toane, îi dădu înainte Razumihin. Când l-am primenit adineauri, puţin a lipsit să-i dea lacrimile.

— E de-nţeles; schimbatul putea fi lăsat şi pe mai târziu, dacă chiar nu voia… Pulsul e excelent. Capul te mai doare puţin, nu?

— Sunt sănătos, sănătos tun! spuse apăsat şi iritat Raskolnikov. Se ridică puţin pe divan, cu ochii scăpărând, dar căzu imediat la loc pe pernă şi se întoarse cu faţa la perete. Zosimov îl observa atent.

— Foarte bine… totul e-n regulă, zise el moale. A mâncat ceva?

Îi spuseră şi îl întrebară cam ce ar putea să-i dea.

— Orice… supă, ceai… nu-i daţi ciuperci şi castraveţi, evident, şi nici carnea de vită nu-i indicată, şi… ei, dar ia să terminăm cu trăncăneala! … Schimbă o privire cu Razumihin. Nu-i nevoie de nici o mixtură, de nimic, o să trec mâine să-l mai văd… Poate şi astăzi… ei, da…

— Mâine-seară îl scot la plimbare! hotărî Razumihin. În grădina Iusupov, iar pe urmă pe la Palatul de Cristal.

— Eu aş zice să nici nu se clintească mâine, dar mai ştii… un pic acolo… ei, o să mai vedem.

— Fir-ar să fie! Azi voiam să-mi sărbătoresc mutarea, stau la doi paşi de-aici; n-ar putea să vină şi el? Chiar pe divan dac-ar sta, ar fi şi el printre noi! Tu vii? zise brusc către Zosimov. Vezi să nu uiţi, ai promis.

— Poate mai târziu, dac-o fi. Ce ne dai?

— A, nimic, ceai, votcă şi scrumbie. O să servim şi plăcintă: o să fim între prieteni.

— Cine vine?

— Păi, toţi de pe-aici, aproape toţi sunt cunoştinţe noi, poate mai puţin unchiu-meu ăl bătrân, dar şi el e tot nou – abia ieri a venit de la Petersburg, să vadă de nişte trebuşoare. Ne vedem o dată la cinci ani.

— Şi el ce e?

— Păi, a vegetat toată viaţa ca şef de poştă la gubernie, primeşte o pensioară, are şaizeci şi cinci de ani, cam atât e de spus… Dar eu ţin la el. O să mai vină Porfiri Petrovici, comisarul de poliţie de-aici, cel cu anchetele… jurist. Îl şi cunoşti…

— Nu ţi-e rudă şi el?

— A, foarte de departe. Dar de ce te încrunţi? Te pomeneşti că nu vii fiindcă v-aţi ciorovăit o dată?

— Puţin îmi pasă mie de el…

— Cu atât mai bine. Apoi nişte studenţi, un profesor, un funcţionar, un muzicant, un ofiţer, Zametov…

— Spune-mi, te rog, ce poţi avea în comun tu, sau el – Zosimov arătă cu capul spre Raskolnikov -, cu unul ca Zametov?

— Ah, voi, pisălogii ăştia! Principii… Apăi, tu stai pe principii ca pe nişte arcuri; nu poate omul să se-ntoarcă după cum îi e voia; după mine, principiul e să fie omul bun, altceva n-am nevoie să ştiu. Zametov e cel mai bun om cu putinţă.

— Şi ia mită.

— Ei bine, ia mită, care-i treaba mea! Ce dacă ia mită? strigă deodată Razumihin enervându-se cam nefiresc. Ce, de asta l-am lăudat eu, că ia mită? N-am spus decât că în felul lui e un om bun! Dar dacă te apuci să-i întorci pe toate feţele, mai rămân mulţi oameni buni? Eu, unul, sunt sigur că, dacă mă iei la puricat, nu dai pe mine nici o ceapă degerată, chiar şi aia doar dacă te pun şi pe tine pe deasupra.

— E puţin; eu aş da pe tine două…

— Iar eu pe tine doar una! Ca să-ţi piară pofta de spirite! Zametov nu-i încă decât un puştan, eu îl mai urechez şi acum, de asta şi trebuie să-l atragem, nu să-l respingem. Nu îndrepţi omul respingându-l, cu atât mai puţin un puştan ca el. Cu un puştan trebuie să fii de două ori mai atent. Eh, voi, capsomanii ăştia progresişti, nimic nu pricepeţi! Dacă nu respectaţi omul, vă insultaţi singuri… Dar dacă vrei să ştii, chiar avem ceva în comun.

— Aş fi curios să aflu ce.

— Păi, treaba cu zugravul, cu vopsitorul adică… Îl scoatem noi din belea! De fapt, acum nici nu e în belea. Treaba-i acum cât se poate de clară! Noi o să-i dăm doar bice!

— Ce vopsitor?

— Cum, nu ţi-am povestit? Chiar? Ori ţi-am spus doar începutul… e vorba de uciderea cămătăresei ăleia bătrâne, văduva de funcţionar… Ei bine, acum a fost băgat la apă un vopsitor…

— O, am mai auzit de omorul ăsta înainte şi cazul chiar mă interesează… oarecum… într-o privinţă… am citit şi în ziare! Dar, uite…

— Au omorât-o şi pe Lizaveta! trânti deodată Nastasia, adresându-i-se lui Raskolnikov.

Rămăsese în odaie în tot acest timp, rezemată de uşă, ascultând.

— Pe Lizaveta? bâigui Raskolnikov abia auzit.

— N-o ştii pe Lizaveta, precupeaţa? Venea şi pe-aici. Ţi-a cârpit şi ţie o cămaşă.

Raskolnikov se întoarse spre perete, alese dintre floricelele albe de pe tapetul galben şi murdar una mai nereuşită, cu nişte liniuţe cafenii, şi începu să o studieze: câte petale avea, cum erau crestate şi câte liniuţe aveau. Nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele, parcă nu le mai avea, dar nici măcar nu încerca să se mişte şi privea cu îndărătnicie floricica.

— Aşa, şi ce-i cu vopsitorul? curmă Zosimov, agasat cam prea din cale-afară, trăncăneala Nastasiei.

Ea oftă şi tăcu.

— Păi, a fost acuzat de crimă, reluă înfierbântat Razumihin.

— Există dovezi?

— Dovezi pe dracu’! Ce au ei numai dovezi nu se cheamă, tocmai asta şi trebuie demonstrat! Exact aşa au făcut şi la început, când i-au reţinut pe ăia doi, cum le zice… Koh şi Pestriakov. Pfui! Aşa de prosteşte fac totul, că şi dacă n-ai nici o treabă cu asta, tot te-apucă sila! Pestriakov o să dea poate pe la mine azi… Apropo, Rodea, tu cunoşti deja tărăşenia, că s-a întâmplat înainte de boala ta, chiar înainte să leşini la secţie, când tocmai vorbeau despre asta…

Zosimov se uită curios la Raskolnikov. Acesta nu făcu nici o mişcare.

— Ştii ceva, Razumihin? M-am tot uitat la tine: prea mori de grija altora, spuse Zosimov.

— Aşa o fi, dar tot îl scoatem! strigă Razumihin bătând cu pumnul în masă. Până la urmă, ştii de ce ţi-e cel mai necaz? Nu că greşesc; o greşeală poţi s-o ierţi oricând; greşeala-i chiar un lucru bun, că duce la adevăr. Nu, necazul e că, după ce fac o greşeală, merg cu ea până-n pânzele albe. Am toată stima pentru Porfiri, dar… Ştii ce i-a derutat pe ei în primul şi-n primul rând? Uşa era închisă, iar când au venit cu portarul – era deschisă. Atunci înseamnă că Koh şi Pestriakov sunt ucigaşii! Uite, asta-i logica lor.

— Nu te înfierbânta; doar i-au reţinut, nu se putea altfel… Apropo, pe Koh ăsta l-am întâlnit şi eu; nu cumpăra el de la bătrână lucruri care nu fuseseră răscumpărate?

— Da, e un şarlatan! Cumpăra şi poliţe. E de meserie. Dă-l dracului. Da’ ştii ce mă înfurie pe mine? Rutina lor învechită, cea mai ticăloasă şi mai anchilozată, asta mă înfurie… Uite, cazul ăsta putea deschide o cale nouă. Numai datele psihologice sunt în măsură să indice cum trebuie să se dea de urma reală. „Avem fapte!”, zic ei. Dar faptele nu sunt totul; cel puţin jumătate dintr-un caz depinde de felul cum ştii să interpretezi faptele!

— Şi tu te pricepi să interpretezi faptele?

— Dar nu se poate să taci când simţi, simţi palpabil, că ai putea să ajuţi dacă… Eh! Cunoşti detaliile cazului?

— Păi aştept să aud despre vopsitor.

— A, da! Atunci ascultă tărăşenia: exact a treia zi după omor, de dimineaţă, când ei îşi băteau mai departe capul cu Koh şi cu Pestriakov – deşi amândoi au putut să dovedească fiecare pas făcut şi era clar ca lumina zilei – se iveşte deodată un fapt cu totul neaşteptat. Un ţăran, un oarecare Duşkin, proprietarul cârciumii din faţa casei ăleia, se înfăţişează la secţie cu o cutiuţă de bijuterii cu nişte cercei de aur şi povesteşte o întreagă istorie: „Acu’ două zile, pe seară, abia trecuse de opt – reţine ziua şi ora -, a dat buzna la mine un muncitor, Mikolai, un vopsitor care se mai abătea pe la mine în timpul zilei, şi mi-a adus cutiuţa asta cu cerceluşi de aur cu pietricele, cerându-mi două ruble ca să le lase amanet, iar când l-am întrebat de unde i-a luat, a spus că i-a găsit pe trotuar. Eu nu l-am mai întrebat nimic, a spus Duşkin, am scos o foaie – adică o rublă -, fiindcă m-am gândit că, dacă n-o lasă la mine, o lasă la altul; dacă tot e s-o bea, mai bine să stea la mine; vorba ceea, dacă dai, ai, da’ când am văzut că umblă zvonuri, m-am înfăţişat îndată aici”. Bineînţeles că a spus numai gogoşi, minte de-ngheaţă apele, doar îl cunosc pe Duşkin ăsta, e şi el tot cămătar şi tăinuitor de lucruri furate, sigur nu l-a fraierit el pe Mikolai de nişte cercei de treizeci de ruble ca să se înfăţişeze cu ei la poliţie. I-a fost pur şi simplu frică. Bun, ducă-se dracului toate astea, să ne întoarcem la povestea lui Duşkin: „Pe ţăranul ăla, Mikolai Dementiev, îl ştiu de când era mic, din gubernia şi judeţul nostru, Zaraiski, că noi suntem de fel din Riazan. Mikolai nu-i beţiv, da’ mai bea câte-o cinzeacă, şi aveam ştiinţă că lucra chiar acolo-n casă, zugrăvea împreună cu Mitri, că e din acelaşi sat cu Mitri. Cum a luat foaia, a şi schimbat-o, a dat peste cap două păhărele, a luat restul şi a plecat, dar pe Mitri nu l-am văzut să fie atunci cu el. Iar a doua zi numai ce-am auzit că Aliona Ivanovna şi surioara ei Lizaveta au fost omorâte cu toporul. Le cunoşteam, şi-ndată m-am gândit la cercei, fiindcă ştiam că răposata dădea bani pe amanet. M-am dus la el acasă şi-am început să mă interesez cu băgare de seamă, numai pentru mine, fără să fac vâlvă, şi-ntâi şi-ntâi am întrebat: „E-aici Mikolai?”. Atunci îmi spune Mitri că Mikolai s-a pus pe băutură, că a venit acasă-n zori mort de beat, a stat vreo zece minute şi-a plecat iară şi că el nu l-a mai văzut pe urmă, aşa c-o să isprăvească singur treaba. Da’ treaba pe care o fac ei e chiar pe scară cu moartele, la etajul doi. Când am auzit toate astea, n-am zis la nimeni, spune Duşkin, dar am aflat tot ce-am putut despre omor şi-am venit acasă tot cu bănuiala asta. Iar azi de dimineaţă, erau ceasurile opt – adică a treia zi, pricepi -, îl văd pe Mikolai că intră, nu tocmai treaz, dar nici cine ştie ce beat, că înţelegea de vorbă. Se pune pe laviţă şi tace. În afară de el, mai erau atunci în cârciumă doar un străin, un om care dormea pe laviţă, din ăi cunoscuţi, şi doi flăcăi de-ai noştri. „L-ai văzut, zic, pe Mitri?” „Nu, zice, nu l-am văzut.” „Da’ n-ai fost pe-acilea?” „N-am fost, zice, de trei zile.” „Apăi unde-ai înnoptat?” „La Peski, zice, la ăi din Kolomna.” „Da’ de unde-ai luat atunci cerceii?” „Păi i-am găsit pe trotuar”, a zis într-o doară, fără să se uite la mine. „Da’ ai auzit, zic, că uite aşa şi pe dincolo, că s-a-ntâmplat chiar în seara aia şi la ora aia, pe scara aia?” „Nu, zice, n-am auzit.” Da’ când aude, holbează ochii şi odată se face alb la faţă ca creta. Io îi dau înainte şi-i povestesc de-a fir a păr ce şi cum, iar atuncea el înşfacă şapca şi dă să se scoale. Io încerc să-l ţin pe loc: „Stai, măi Mikolai, zic, nu bei şi tu ceva?”, apoi îi fac cu ochiul băiatului să ţină uşa şi ies de după tejghea; da’ el şi ţâşneşte drept în stradă şi-o ia la fugă pe-o ulicioară – abia am mai apucat să-l văd. Atunci mi-am întărit bănuiala, că-i păcatul lui…”

— Cred şi eu, zise Zosimov.

— Stai! Ascultă sfârşitul! S-au repezit, vezi bine, să-l caute pe Mikolai. L-au reţinut pe Duşkin şi i-au făcut percheziţie, pe Mitri la fel; i-au luat la puricat pe ăia din Kolomna; însă, acum două zile, hop, că-l aduc şi pe Mikolai… l-au arestat lângă barieră… la un han. S-a dus acolo, şi-a scos crucea de argint şi-a cerut o cinzeacă pe ea. I-au dat. Peste câteva minute, o muiere s-a dus în grajd şi, printr-o crăpătură, ce i-au văzut ochii: alături, în hambar, el îşi legase cureaua de-o grindă şi făcuse un laţ; se urcase pe o buturugă şi încerca să-şi pună laţul de gât; muierea a început să ţipe cât o ţineau puterile şi-au venit toţi în fugă: „Vasăzică din ăştia mi-erai!”. „Duceţi-mă, zice, la cutare secţie, o să mărturisesc tot.” Aşadar, l-au dus cu onorurile cuvenite până la secţia cutare, adică a noastră. Ei, aici l-au luat la întrebări: „Cine eşti, câţi ani ai?”. „Douăzeci şi doi.” Şi aşa mai departe. Întrebare: „Când lucrai cu Mitri, n-ai văzut pe cineva pe scară la ora cutare şi cutare?”. Răspuns: „Păi, au trecut tot felul de oameni, da’ nu era treaba noastră”. „Dar n-aţi auzit nimic, nici un zgomot sau altceva?” „N-am auzit nimica deosebit.” „Dar tu, Mikolai, ai ştiut în ziua aceea că văduva cutare şi sora ei au fost omorâte şi jefuite?” „N-am ştiut, habar n-am avut. Întâia oară am auzit de la Afânaşi Pavlâci, a treia zi după aceea, la cârciumă.” „Da’ cerceii de unde i-ai luat?” „I-am găsit pe trotuar.” „De ce a doua zi n-ai fost cu Mitri la lucru?” „Păi, fincă am dat-o pe beţie.” „Şi unde-ai băut?” „Păi acolo şi-acolo.” „De ce-ai fugit de la Duşkin?” „Fincă m-am speriat rău de tot” „De ce te-ai speriat?” „C-or să mă osândească.” „De ce să te sperii, dacă tu nu te ştii vinovat cu nimic?” Ei bine, crezi ori nu crezi, Zosimov, întrebarea a fost pusă exact în aceşti termeni, ştiu perfect, mi s-a relatat întocmai! Ce-ai de zis?

— Foarte bine, sunt totuşi nişte dovezi.

— Dar nu de dovezi îţi vorbesc eu acum, ci de întrebarea pe care i-au pus-o, de felul cum îşi înţeleg ei menirea! Ei, dracu’ să-i ia! În sfârşit, atâta l-au mai presat şi l-au mai strâns cu uşa, că s-a recunoscut vinovat: „Nu pe trotuar i-am găsit, zice, ci în casa unde zugrăveam cu Mitri”. „Şi cum anume?” „Păi, anume că io şi Mitri am zugrăvit toată ziua, până la ceasurile opt, iar când ne găteam să plecăm, Mitri numai ce-a luat o pensulă, mi-a tras o dungă de vopsea peste mutră şi a rupt-o la fugă, iar eu după el. Fugea parcă era pişcat de streche, iar eu după el, strigând cât mă ţinea gura; când am ieşit în goană din scară şi am intrat în gang, am dat peste portar şi peste nişte domni, dar câţi domni or fi fost cu el asta nu ţin minte, şi portarul m-a luat la înjurături, şi m-a înjurat şi ălălalt portar, pe urmă a ieşit muierea portarului şi ne-a înjurat şi ea; chiar atunci un domn intră-n gang cu o doamnă şi ne-a înjurat şi el, că io cu Mitka eram trântiţi de-a latul drumului; io l-am apucat pe Mitka de chică, l-am târât şi-am început să-i car la pumni, iar Mitka, cum stătea sub mine, m-a înhăţat şi el de chică şi-nceput să-mi care la pumni, da’ nu din duşmănie, noi de drag făceam asta, în joacă. Pe urmă Mitka a scăpat şi a luat-o la goană pe stradă, iar io după el, da’ nu l-am prins din urmă şi m-am întors singur unde zugrăveam, ca să strâng pe-acolo. M-am apucat să strâng şi să-l aştept pe Mitri, crezând că se-ntoarce. Deodată, lângă uşa de la intrare, la perete, într-un colţ, dau peste o cutioară. Mă uit şi văd că e înfăşurată într-o hârtie. Scot hârtia şi zăresc nişte cârligaşe mititele, iar când desfac cârligaşele, iacă: în cutioară erau cerceii…”

— În spatele uşii? În spatele uşii erau? strigă deodată Raskolnikov aruncându-i o privire speriată, tulbure, lui Razumihin şi înălţându-se încet pe divan, sprijinit într-o mână.

— Ce contează? Ce-i cu tine? Ce-ţi veni?

Razumihin se ridică şi el de la locul lui.

— Nimic! răspunse abia auzit Raskolnikov, lăsându-se iar pe pernă şi întorcându-se din nou la perete.

Se lăsă o scurtă tăcere.

— O fi aţipit şi e buimac, zise în cele din urmă Razumihin uitându-se întrebător la Zosimov; acesta clătină uşor din cap.

— Hai, spune mai departe, îl îndemnă Zosimov. Mai departe ce-a fost?

— Păi ce să fie mai departe? Cum a văzut cerceii, a uitat pe loc de apartament şi de Mitka, şi-a înhăţat şapca, a dat fuga la Duşkin şi, după cum ştim, a căpătat o rublă de la el, dar l-a minţit că-i găsise pe trotuar, şi s-a dus să bea. Cât despre omor, o ţine pe-a lui: „De ştiut n-am ştiut, de văzut n-am văzut, abia a treia zi am auzit”. „Şi de ce n-ai apărut până acum?” „De frică.” „Şi de ce-ai vrut să te spânzuri?” „De gânduri negre.” „Ce gânduri negre?” „C-or să mă osândească.” Ei, asta-i toată povestea. Acum, ce crezi tu că au dedus ei de-aici?

— Ce să cred? La urma urmei, e o dovadă, un fapt. Ai fi vrut să-i dea drumul vopsitorului tău?

— Dar nici să-l pună pe lista ucigaşilor! Nu au nici cea mai mică îndoială…

— Nu-i chiar aşa. Te ambalezi prea tare. Bun, şi cerceii? Trebuie să recunoşti că, dacă în ziua aceea şi la ora aceea cerceii din lada bătrânei au ajuns în mâna lui Mikolai, pesemne că au ajuns cumva la el, nu? Nu-i chiar un lucru neînsemnat într-o anchetă ca asta.

— Cum au ajuns? Cum au ajuns? strigă Razumihin. Păi tu, un doctor, care eşti în primul rând dator să studiezi omul şi ai prilejul mai mult decât oricare să cercetezi natura umană, tocmai tu să nu vezi, după toate câte se ştiu, cum e acest Mikolai? Chiar nu-ţi sare în ochi că tot ce-a spus la interogatoriu e adevărul curat? Au ajuns în mâinile lui exact aşa cum a spus. A dat peste cutiuţă şi a luat-o de pe jos!

— Adevărul curat! Dar n-a recunoscut singur că prima dată a minţit?

— Ascultă-mă, ascultă-mă cu atenţie: şi portarul, şi Koh, şi Pestriakov, şi celălalt portar, şi nevasta primului portar, şi târgoveaţa care era atunci cu ea în cămăruţa de la poartă, şi consilierul de curte Kriukov, care coborâse chiar atunci din trăsură şi intra în gang la braţ cu o doamnă, toţi, adică opt sau nouă martori, declară într-un glas că Mikolai îl pusese pe Dmitri la pământ, îl încălecase şi-i căra la pumni, iar acela îl luase de păr şi-i căra şi el la pumni. Se trântiseră de-a latul drumului şi nu se mai putea trece din cauza lor; sunt înjuraţi din toate părţile, iar ei, „ca nişte copii mici” (exact aşa s-au exprimat martorii), se încalecă, zbiară, se bat şi râd care mai de care de se prăpădesc, făcând nişte mutre de să mori de râs, şi se fugăresc pe stradă ca nişte copilandri. Ai auzit? Acum gândeşte-te bine: sus cadavrele erau calde încă, auzi, calde, aşa au fost găsite! Dacă le omorau ei, sau Mikolai singur, şi jefuiau cuferele prin spargere ori doar erau părtaşi în vreun fel la jaf, dă-mi voie să-ţi pun o singură întrebare: se potriveşte o asemenea stare de spirit, adică ţipetele, hohotele de râs şi încăierarea aia de copii din gang, cu topoare, sânge, viclenie de criminal, prudenţă şi jaf? Abia le-au omorât şi nu trec nici cinci ori zece minute cu totul – aşa reiese, de vreme ce cadavrele nu s-au răcit – că, netam-nesam, lasă cadavrele baltă şi apartamentul deschis şi, ştiind că abia trecuseră nişte oameni pe-acolo, lasă şi prada şi se apucă să se tăvălească în drum ca nişte copii, râd de nu mai pot şi atrag asupra lor atenţia tuturor, că doar există zece martori care spun asta într-un glas!

— Da, e ciudat! E imposibil, aşa-i, dar…

— Nu, frate, nici un dar. Dacă cerceii care au ajuns în ziua şi la ora aceea în mâinile lui Mikolai constituie într-adevăr o dovadă materială importantă împotriva lui, deşi lucrul ăsta e explicat foarte bine în declaraţiile sale şi prin urmare e tot un argument discutabil, atunci trebuie luate în considerare şi faptele justificative, cu atât mai mult cu cât sunt incontestabile. Dar crezi oare, dat fiind tipicul jurisprudenţei noastre, că judecătorii au să accepte, sau că sunt ei capabili să accepte, un astfel de fapt, bazat numai pe o imposibilitate psihologică, numai pe o stare de spirit, ca pe un argument incontestabil, în stare să desfiinţeze toate dovezile materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, n-au să accepte, n-au să accepte pentru nimic în lume, fiindcă au găsit cutiuţa şi omul a vrut să se spânzure, „ceea ce n-ar fi fost posibil dacă nu se simţea vinovat”! Iată problema capitală, iată pentru ce iau foc! Trebuie să înţelegi!

— Ei, văd eu bine că iei foc. Stai aşa, am uitat să te întreb: s-a dovedit că, într-adevăr, cutiuţa cu cerceii e din lada bătrânei?

— S-a dovedit, răspunse Razumihin în silă, posomorându-se dintr-odată. Koh a recunoscut obiectul şi l-a numit pe cel care îl lăsase amanet, iar acela a făcut dovada că era chiar al lui.

— Prost. Dar mai e ceva: nu l-a văzut nimeni pe Mikolai în timp ce Koh şi Pestriakov urcau scările, ca să se poată dovedi într-un fel unde se afla?

— Tocmai asta e, că nu l-a văzut nimeni, răspunse cu năduf Razumihin, asta-i cel mai prost. Nici măcar Koh şi Pestriakov nu i-au zărit pe cei doi zugravi când au urcat scările, deşi mărturia lor n-ar însemna mare lucru acum. „Am văzut, spun ei, că apartamentul e deschis şi ne-am închipuit că probabil se lucra înăuntru, dar când am trecut prin faţa lui, n-am dat atenţie şi nu ne amintim exact dacă în clipa aceea zugravii erau acolo sau nu.”

— Hm! Prin urmare, nu au altă justificare decât că se cafteau şi râdeau de se prăpădeau. Să zicem că e o dovadă care stă în picioare, dar… Dă-mi voie să-ţi mai pun o întrebare: tu cum îţi explici întreaga situaţie? Cum explici găsirea cerceilor, dacă i-a găsit într-adevăr aşa cum spune?

— Cum explic? Păi ce e de explicat aici? Treaba e clară! Cel puţin calea care trebuie urmată pentru rezolvarea cazului e clară şi dovedită, şi tocmai cutiuţa o confirmă. Adevăratul ucigaş a pierdut cerceii ăştia. Ucigaşul era sus, încuiat în apartament, când Koh şi Pestriakov băteau în uşă. Koh a făcut prostia să coboare; atunci ucigaşul a zbughit-o şi a alergat jos, că nu avea altă ieşire. Ca să nu se întâlnească pe scară cu Koh, cu Pestriakov şi cu portarul, s-a ascuns în apartamentul gol, taman în clipa când Dmitri şi Mikolai se năpustiseră afară, a stat după uşă până au trecut portarul şi ceilalţi sus, a aşteptat până n-a mai auzit zgomot de paşi, după care a coborât cât se poate de liniştit, exact în clipa când Dmitri şi Mikolai dădeau buzna în stradă, căci între timp se împrăştiase toată lumea şi nu mai era nimeni în gang. Poate l-au şi văzut, dar nu i-au dat atenţie; doar trec atâţia pe-acolo! Cât despre cutiuţă, i-a căzut din buzunar când se ascundea în dosul uşii şi nu şi-a dat seama, că nu-i ardea lui de asta. Cutiuţa demonstrează clar că a stat chiar acolo. Asta-i tot!

— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Mai ingenios de-atâta nu se poate.

— Dar de ce, de ce?

— Păi, fiindcă prea s-au potrivit toate… şi s-au pus cap la cap… ca la teatru.

— Eeh! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea uşa se deschise şi în odaie intră un personaj nou, pe care niciunul dintre cei de faţă nu-l cunoştea.