~ V ~

Era un domn trecut de prima tinereţe, înţepat, semeţ, cu o expresie precaută şi ciufută, care se opri în prag, uitându-se în jur cu o mirare aproape jignitoare şi deloc ascunsă, de parcă s-ar fi întrebat: „Dar unde am nimerit?”. Cerceta cu neîncredere şi chiar cu o oroare afectată, dacă nu de-a dreptul ofensată, „cabina de vapor” strâmtă şi scundă a lui Raskolnikov. Cu aceeaşi mirare, îşi aţinti ochii asupra lui Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, ciufulit şi nespălat pe divanul lui soios şi care îl privea şi el ţintă. Apoi studie cu aceeaşi vigilenţă figura zbârlită şi nebărbierită a lui Razumihin, care la rândul lui îl măsura impertinent şi întrebător din ochi, fără să se clintească. Tăcerea aceea încordată se prelungi cam un minut, pentru ca în cele din urmă, cum era de aşteptat, să se producă o mică schimbare în decor. Dându-şi probabil seama, după anumite semne, destul de bătătoare la ochi de altminteri, că o atitudine exagerat de severă nu putea duce la absolut nimic în această „cabină de vapor”, domnul abia intrat o lăsă ceva mai moale şi întrebă pe un ton politicos, deşi nu lipsit cu totul de severitate, adresându-i-se lui Zosimov şi rostind răspicat fiecare silabă:

— Domnul Rodion Romanovici Raskolnikov, student sau fost student?

Zosimov schiţă un gest şi probabil ar fi răspuns dacă Razumihin, care nici nu fusese băgat în seamă, nu i-ar fi luat-o înainte:

— Uite-l colo, e culcat pe divan! Dar dumneata ce pofteşti?

Acest familiar „ce pofteşti?” îl lăsă fără grai pe domnul cel înţepat, care dădu să se întoarcă spre Razumihin, dar izbuti să se stăpânească la timp şi se răsuci iute spre Zosimov.

— Dânsul e Raskolnikov! mormăi Zosimov arătând cu capul spre bolnav, după care căscă de-i trosniră fălcile, se scotoci tacticos în buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaş de aur cu capacul bombat, îl deschise, se uită la el şi, la fel de tacticos, îl vârî la loc.

Cât despre Raskolnikov, acesta continua să stea culcat cu faţa în sus, tăcând şi uitându-se ţintă, deşi fără nici o expresie, la nou-venit. Chipul lui, întors acum de la curioasa floricică de pe tapet, era îngrozitor de palid şi exprima o nespusă suferinţă, ca şi cum tocmai îndurase o operaţie chinuitoare ori scăpase de vreun supliciu. Însă nou-venitul începu să-i trezească tot mai mult interesul, apoi nedumerirea, apoi neîncrederea şi, în cele din urmă, chiar un soi de teamă. Dar când Zosimov, arătând spre el, spuse: „Dânsul e Raskolnikov”, se ridică brusc, parcă dintr-un salt, se aşeză în capul oaselor şi, cu o voce slabă şi întretăiată, dar aproape sfidătoare, zise:

— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriţi?

Musafirul îl privi cu atenţie şi răspunse pe un ton grav:

— Piotr Petrovici Lujin. Nădăjduiesc că numele meu nu vă este complet necunoscut.

Dar Raskolnikov, care se aştepta la cu totul altceva, se uită la el cu o expresie buimacă şi gânditoare şi nu răspunse nimic, ca şi cum ar fi auzit pentru prima oară acest nume.

— Cum? Se poate să nu fi primit până acum nici un fel de înştiinţare? întrebă Piotr Petrovici puţin nedumerit.

Drept răspuns, Raskolnikov se lăsă încet pe pernă, îşi puse mâinile sub cap şi începu să se uite în tavan. Lujin deveni neliniştit. Zosimov şi Razumihin îl cercetau cu o curiozitate crescândă şi până la urmă se simţi vizibil jenat.

— Am crezut şi am socotit, bâigui el, că scrisoarea trimisă de mai bine de zece zile, dacă nu chiar de două săptămâni…

— De ce-ai rămas în uşă? îl întrerupse brusc Razumihin. Dacă ai ceva de lămurit, intră şi ia loc, că acolo nu încapi de Nastasia. Dă-te şi tu la o parte, Nastasiuşka, să poată trece! Poftim un scaun! Hai, strecoară-te aici!

Îşi trase scaunul în spate, făcu ceva loc între masă şi genunchii săi şi aşteptă într-o poziţie destul de incomodă ca musafirul să se „strecoare” pe lângă el. Nu era chip să-l refuzi, aşa că musafirul, zorindu-se şi împiedicându-se, se strecură prin spaţiul acela îngust. Ajungând la scaun, se aşeză şi se uită bănuitor la Razumihin.

— Nu trebuie să te jenezi, trânti acesta. Rodea-i bolnav de cinci zile şi trei a delirat, dar acum şi-a revenit şi chiar a mâncat cu poftă. El e doctorul lui, abia l-a consultat, iar eu sunt coleg cu Rodea, tot fost student; acum fac pe dădaca, aşa că nu ne lua în seamă şi nu te jena, dă-i bătaie cu treaba pentru care ai venit.

— Mulţumesc. Dar nu îl obosesc pe bolnav cu prezenţa mea şi cu discuţiile? i se adresă Piotr Petrovici lui Zosimov.

— N-nu, mormăi Zosimov, poate chiar îl mai distrageţi, şi căscă din nou.

— Aaa, şi-a revenit deja de mult, de azi-dimineaţă, îi dădu înainte Razumihin, a cărui familiaritate avea un aer de candoare atât de sincer, încât Piotr Petrovici, după ce se mai gândi puţin, începu să prindă oarece curaj, poate şi pentru că golanul acela impertinent apucase totuşi să se recomande ca student.

— Măicuţa dumneavoastră…, începu Lujin.

— Hm! făcu tare Razumihin.

Lujin se uită la el întrebător.

— A, nu-i nimic, spuneţi mai departe…

Lujin ridică din umeri.

— Măicuţa dumneavoastră începuse, pe când mă aflam încă acolo, să vă scrie o scrisoare. După ce am sosit, am lăsat anume să treacă câteva zile fără să vin la dumneavoastră, ca să fiu absolut sigur că sunteţi deja încunoştinţat de toate; însă acum, spre mirarea mea…

— Ştiu, ştiu! spuse deodată Raskolnikov, cu vădit arţag şi peste măsură de nerăbdător. Dumneata eşti logodnicul? Bun, ştiu… de-ajuns!

De astă dată, Piotr Petrovici se simţi peste măsură de vexat, dar nu zise nimic. Căuta să înţeleagă ce însemnau toate astea. Tăcerea dură vreun minut.

Între timp, Raskolnikov, care se întorsese puţin spre el ca să-i răspundă, se apucă deodată să-l privească iar ţintă, cu un soi de curiozitate, ca şi cum înainte n-ar fi reuşit să-l vadă bine sau ar fi descoperit pe neaşteptate la el ceva nou, care îl uimea; se şi ridică puţin de pe pernă ca să-l cerceteze mai în voie. Într-adevăr, era ceva deosebit în înfăţişarea lui Piotr Petrovici care te izbea şi care părea să justifice titlul de „logodnic” ce tocmai îi fusese trântit în obraz într-un chip atât de neceremonios. În primul rând, era limpede, poate chiar prea limpede, că Piotr Petrovici se grăbise teribil să folosească cele câteva zile de când se afla în capitală ca să se dichisească şi să se ferchezuiască în aşteptarea logodnicei, lucru de altminteri cât se poate de nevinovat şi de îngăduit. Până şi faptul că era conştient, poate cam prea conştient, de plăcuta sa schimbare în bine i se putea ierta în această împrejurare, căci Piotr Petrovici se afla în postura de logodnic. Întreaga sa ţinută abia ieşise din mâinile croitorului şi totul era de calitate, poate mai puţin faptul că totul era prea nou şi scotea cam prea mult în evidenţă ştiutul scop. Până şi pălăria rotundă, nouă-nouţă şi elegantă, mărturisea acest scop, căci Piotr Petrovici o trata cu un respect cam exagerat şi o ţinea cu prea multă grijă în mână, şi superbele mănuşi Jouvin veritabile, liliachii, spuneau acelaşi lucru, fie şi numai prin faptul că nu erau purtate, ci ţinute în mână, la vedere. Culorile deschise şi tinereşti predominau în întreaga ţinută a lui Piotr Petrovici. Era îmbrăcat cu un elegant sacou de vară maroniu, nişte pantaloni uşori de culoare deschisă, o vestă asortată, o cămaşă fină nouă-nouţă şi cea mai subţire cravată, de batist, cu dungi roz şi culmea, toate îi veneau de minune. Chipul lui, foarte proaspăt şi chiar frumos, nu îşi arăta cei patruzeci şi cinci de ani. Favoriţii întunecaţi îl încadrau de ambele părţi ca nişte cotlete de berbec şi se îngroşau foarte frumos spre bărbia rasă, strălucitor de albă. Chiar şi părul, de altfel abia încărunţit, coafat şi frizat la bărbier, nu-i dădea deloc aerul acela ridicol şi prostesc de mire neamţ pe care îl au de obicei bărbaţii când sunt coafaţi. Iar dacă era ceva într-adevăr neplăcut şi respingător la această fizionomie destul de frumoasă şi de impunătoare, asta ţinea de alte pricini. După ce îl privi fără pic de ceremonie pe domnul Lujin, Raskolnikov zâmbi sarcastic, se lăsă din nou pe pernă şi începu să se uite iar în tavan.

Însă domnul Lujin se ţinu tare şi păru hotărât ca deocamdată să nu ia în seamă toate aceste ciudăţenii.

— Regret nespus că vă găsesc în această stare, urmă el, curmând hotărât tăcerea. Dacă aş fi ştiut că sunteţi bolnav, aş fi trecut mai demult pe la dumneavoastră. Dar, ştiţi, treburile! … Pe deasupra, în legătură cu activitatea mea de avocat, am şi un proces foarte important la senat. Ca să nu mai amintesc despre grijile pe care le ghiciţi şi dumneavoastră. Măicuţa şi surioara dumneavoastră trebuie să sosească dintr-o clipă în alta…

Raskolnikov făcu o mişcare, părând că vrea să spună ceva; chipul său exprima o oarecare emoţie. Piotr Petrovici se opri, aşteptă puţin, dar cum nu urmă nimic, continuă:

— Dintr-o clipă în alta. Le-am şi găsit, pentru moment, o locuinţă…

— Unde? întrebă cu voce stinsă Raskolnikov.

— Foarte aproape de aici, în casa lui Bakaleev…

— Asta-i pe Voznesenski, îl întrerupse Razumihin. Două etaje cu camere mobilate, le ţine negustorul Iuşin; am fost pe-acolo…

— Da, sunt camere mobilate…

— O cloacă: murdărie, gălăgie şi pe deasupra e şi o casă cu faimă proastă – s-au petrecut în ea tot felul de chestii; dracu’ ştie cine locuieşte acolo! … Am fost şi eu o dată, pentru o afacere scandaloasă. Ieftin, de altfel.

— Eu, fireşte, n-am avut cum să adun prea multe informaţii, fiind nou pe-aici – ripostă înţepat Piotr Petrovici – dar altfel sunt două cămăruţe foarte curăţele şi, cum nu e vorba decât despre un timp extrem de scurt… Am găsit deja o locuinţă adevărată, adică viitoarea noastră locuinţă, se întoarse el către Raskolnikov, acum e în curs de amenajare. Dar deocamdată stau şi eu tot într-o casă cu camere mobilate, la doi paşi de-aici, la doamna Lieppewehsel, în apartamentul unui tânăr, prieten Andrei Semionâci Lebeziatnikov, el mi-a şi indicat casa lui Bakaleev…

— Lebeziatnikov? repetă cu glas tărăgănat Raskolnikov, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva.

— Da, Andrei Semionâci Lebeziatnikov, funcţionar la minister. Îl cunoaşteţi cumva?

— Da… adică nu, răspunse Raskolnikov.

— Iertaţi-mă, aşa mi s-a părut după felul cum aţi întrebat. I-am fost cândva tutore… e un tânăr foarte drăguţ… în pas cu timpurile… Eu sunt întotdeauna bucuros să întâlnesc oameni tineri: de la ei afli ce mai este nou.

Piotr Petrovici se uită plin de speranţă la toţi cei de faţă.

— În ce privinţă? întrebă Razumihin.

— În tot ce e mai serios, vreau să spun, în tot ce este esenţial, se repezi să răspundă Piotr Petrovici, încântat parcă de întrebare. Vedeţi dumneavoastră, eu n-am mai fost la Petersburg de aproape zece ani. Toate aceste noutăţi, reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns şi până la noi, în provincie; dar ca să vezi mai limpede şi ca să cuprinzi totul, trebuie să fii la Petersburg. Ei, părerea mea este că cele mai multe lucruri le poţi afla observând tinerele noastre generaţii. Mărturisesc că mă bucură…

— Ce anume?

— Întrebarea e vastă. S-ar putea să greşesc, dar mie mi se pare că tinerele generaţii au o opinie critică mai clară şi un spirit mai întreprinzător…

— Asta aşa e, strecură Zosimov.

— Prostii! Nu au defel spirit întreprinzător, ripostă Razumihin. Spiritul întreprinzător se dobândeşte greu, nu pică din cer. Iar noi ne-am dezobişnuit de aproape două sute de ani să mai facem ceva… Idei mai sunt pe ici-pe colo, i se adresă el lui Piotr Petrovici, există şi o dorinţă de mai bine, măcar că-i copilărească; uneori mai găseşti şi cinste, deşi ne-au năpădit escrocii, dar spirit întreprinzător – ioc! Spiritul întreprinzător umblă încălţat cu cizme.

— Nu vă împărtăşesc părerea, obiectă vădit mulţumit Piotr Petrovici. Există, bineînţeles, patimă şi nereguli, dar trebuie să fim îngăduitori: patima e o dovadă a dorinţei înflăcărate de-a face ceva, cât şi a revoltei împotriva împrejurărilor externe vitrege care te împiedică. Iar dacă s-a făcut puţin, e pentru că nu prea am avut timp. Despre mijloace nici nu mai vorbesc. În opinia mea, dacă vreţi să ştiţi, ceva tot s-a făcut: s-au răspândit idei noi, utile, s-au răspândit şi unele lucrări noi, utile, în locul celor visătoare şi romantice dinainte; literatura devine mai matură; au fost dezrădăcinate şi ridiculizate multe prejudecăţi dăunătoare… Într-un cuvânt, ne-am rupt definitiv de trecut şi găsesc că asta e deja ceva…

— S-a apucat să-şi turuie lecţia. Vrea să facă impresie! zise deodată Raskolnikov.

— Cum? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu primi nici un răspuns.

— Toate astea sunt juste, se grăbi să intervină Zosimov.

— Nu-i aşa? urmă Piotr Petrovici uitându-se cu plăcere la Zosimov. Trebuie să recunoaşteţi – adăugă adresându-i-se lui Razumihin, dar cu un aer cumva triumfător şi de superioritate, nelipsind mult să adauge şi „tinere” -, că există deja o izbândă sau, cum se spune acum, un progres, fie doar în numele ştiinţei şi al realităţii economice…

— Loc comun!

— Nu, nu este un loc comun! De pildă, dacă până acum mi se spunea: „Iubeşte-ţi aproapele” şi eu îl iubeam, ce ieşea din asta? continuă Piotr Petrovici, poate cam prea grăbit. Ieşea că rupeam un caftan în două, îl împărţeam cu aproapele şi amândoi rămâneam pe jumătate goi, potrivit proverbului rusesc: „Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul”. Dar ştiinţa spune: iubeşte-te în primul rând pe tine însuţi, fiindcă totul pe lume se bazează pe interesul personal. Dacă te iubeşti doar pe tine, îţi vezi şi de propriile treburi cum se cuvine, rămâi şi cu caftanul întreg. Iar realitatea economică adaugă: cu cât există mai multe afaceri particulare constituite într-o societate – mai multe caftane întregi, ca să spunem aşa -, cu atât sunt mai trainice bazele societăţii şi cu atât mai mari sunt perspectivele cauzei comune. Aşadar, adunând numai şi numai pentru mine, adun de fapt pentru toţi şi reuşesc să fac în aşa fel încât aproapele să primească ceva mai mult decât un caftan rupt, iar asta nu din punga cuiva anume, ci ca o consecinţă a prosperităţii generale. Ideea este simplă, dar din păcate a fost nevoie de mult timp ca să ajungă până la noi de sub învelişul de exaltare şi visare în care era ascunsă, deşi s-ar părea că nu e nevoie de cine ştie ce isteţime ca să-ţi dai seama…

— Să-mi fie cu iertare, eu nu sunt prea isteţ, îi tăie deodată vorba Razumihin, aşa că să punem capăt discuţiei. Am deschis-o cu un scop anume, dar de trei ani încoace mi s-a făcut aşa o lehamite de toată trăncăneala asta fără rost, de toate locurile astea comune fără cap şi fără coadă, mereu aceleaşi şi aceleaşi, încât zău că roşesc nu numai când vorbesc eu despre ele, ci şi când îi aud pe alţii debitându-le. Dumneata, se-nţelege, te-ai grăbit să-ţi etalezi cunoştinţele, lucru foarte scuzabil, pe care nu-l condamn. Însă eu voiam să aflu doar ce fel de om eşti, fiindcă, vezi dumneata, de cauza comună se agaţă în ultimul timp o grămadă de profitori, care au denaturat atât de mult în propriul lor interes tot ce au atins, încât au compromis-o definitiv. Bun, gata cu asta!

— Stimate domn, începu Lujin strâmbându-se cu infinită demnitate, nu cumva vreţi să spuneţi într-un mod cât se poate de nepoliticos că şi eu…

— Vai de mine, nici vorbă, nici vorbă… Cum aş putea? Bun, destul cu asta! i-o reteză Razumihin şi, întorcându-se brusc către Zosimov, reluă discuţia de mai înainte.

Piotr Petrovici se dovedi îndeajuns de inteligent ca să accepte imediat explicaţia. De altfel, se hotărâse să nu mai stea decât două minute şi să plece.

— Nădăjduiesc că acum, i se adresă el lui Raskolnikov, după ce am făcut cunoştinţă, relaţiile noastre vor deveni, când vă veţi însănătoşi, date fiind şi împrejurările pe care le cunoaşteţi, mai strânse… În primul rând, vă doresc sănătate…

Raskolnikov nici măcar nu întoarse capul. Piotr Petrovici dădu să se ridice de pe scaun.

— Ucigaşul e în mod sigur unul care amanetase ceva! afirmă categoric Zosimov.

— În mod sigur! întări Razumihin. Porfiri nu arată ce crede, dar îi interoghează pe toţi cei care au avut amaneturi.

— Îi interoghează pe cei cu amaneturi? întrebă tare Raskolnikov.

— Da, şi ce?

— Nimic.

— Şi de unde-i ia? întrebă Zosimov.

— Pe unii i-a indicat Koh, alţii aveau numele scris pe hârtia în care era învelit amanetul, iar alţii au venit singuri când au auzit.

— Trebuie să fie o canalie abilă şi cu experienţă! Ce îndrăzneală! Câtă hotărâre!

— Ei, tocmai asta e, că nu! interveni Razumihin. Tocmai asta vă pune pe toţi pe un drum greşit. Dar vă spun eu: nu e abil, nu are experienţă şi, mai mult ca sigur, face pentru prima dată aşa ceva. Dacă pleci de la ideea că e o canalie abilă, care a calculat totul, nimic nu se mai leagă. Dar dacă presupui că e vorba de un ageamiu, atunci îţi dai seama că numai întâmplarea a făcut să scape, şi ce nu face întâmplarea? Căci se prea poate ca el să nici nu fi prevăzut vreo piedică! Şi cum a procedat? A luat nişte lucruri în valoare de zece-douăzeci de ruble, şi-a îndesat buzunarele cu ele, a scotocit prin bulendrele din lada babei, în timp ce în comodă, în sertarul de sus, într-o cutie, s-au găsit numai bani peşin, vreo mie cinci sute de ruble, başca bilete de bancă! N-a ştiut să jefuiască, dar a ştiut să ucidă! E prima dată, îţi spun eu, prima dată; s-a pierdut! Şi nu calculul l-a scăpat, ci întâmplarea!

— Mi se pare că vorbiţi despre bătrâna văduvă de arhivar care a fost omorâtă de curând, interveni Piotr Petrovici, adresându-i-se lui Zosimov.

Stătea deja cu pălăria şi mănuşile în mână, dar înainte de plecare dorea să mai dea drumul la câteva vorbe inteligente. Era în mod vădit muncit de grija de-a face o impresie favorabilă şi orgoliul biruise prudenţa.

— Da. Aţi auzit şi dumneavoastră?

— Cum să nu, doar e în vecinătate…

— Cunoaşteţi amănuntele?

— N-aş putea spune, dar pe mine mă interesează un alt aspect, problema în ansamblu, ca să zic aşa. Fără să mai vorbesc despre faptul că în ultimii cinci ani s-au înmulţit crimele în rândul clasei de jos; fără să mai vorbesc despre jafuri şi incendii, care se ţin lanţ peste tot, ceea ce mi se pare mai ciudat este că s-au înmulţit tot atât de mult crimele şi în rândul claselor de sus şi, ca să spun aşa, în paralel. Ba se aude că un fost student a jefuit poşta la drumul mare; ba că oameni importanţi prin poziţia lor socială au falsificat bancnote; ba că la Moscova a fost prinsă o întreagă bandă de falsificatori de bilete pentru ultima tragere la loterie şi că printre capi se află chiar un lector de istorie universală; ba că un secretar de la ambasada noastră a fost omorât în străinătate pentru o afacere de bani misterioasă… Şi dacă această bătrână cămătăreasă e omorâtă acum de cineva din clasa de mijloc, că nu mujicii amanetează obiecte de aur, cum se explică oare decăderea păturii civilizate a societăţii noastre?

— Sunt multe schimbări economice…, răspunse Zosimov.

— Cum se explică? îl întrerupse Razumihin. Păi, tocmai prin lipsa noastră înrădăcinată de spirit întreprinzător se poate explica.

— Cum adică?

— Păi ce-a răspuns la Moscova lectorul acela al dumitale când a fost întrebat de ce a falsificat bancnotele? „Toată lumea se îmbogăţeşte prin tot felul de mijloace, aşa că vreau şi eu să mă îmbogăţesc mai repede.” Nu ţin minte exact cuvintele, dar sensul lor era următorul: pleaşcă, la repezeală, fără muncă! Ne-am învăţat să primim totul de-a gata, să fim dădăciţi, să ni se dea mură-n gură. Iar când vine ceasul cel mare, fiecare îşi dă arama pe faţă…

— Bine, dar moralitatea? Şi, ca să zic aşa, legile…

— De ce îţi faci atâtea griji? interveni pe neaşteptate Raskolnikov. Totul se potriveşte cu teoria dumitale!

— Cum adică se potriveşte cu teoria mea?

— Păi, dacă duci până la capăt teoria pe care o propovăduiai mai adineauri, rezultă că poţi să omori oameni…

— Daţi-mi voie! strigă Lujin.

— Nu, nu-i aşa! obiectă Zosimov.

Raskolnikov zăcea palid, cu buza de sus tresărindu-i şi respirând greu.

— Totul are o măsură! continuă arogant Lujin. O idee economică nu înseamnă încă o invitaţie la crimă, iar dacă mergem doar pe presupuneri…

— E sau nu adevărat că dumneata, îl întrerupse brusc Raskolnikov cu o voce tremurând de furie, în care se simţea bucuria de a-l jigni, e sau nu adevărat că i-ai spus logodnicei dumitale… chiar în clipa când ai primit consimţământul ei, că mai mult decât orice te bucură faptul că e săracă… fiindcă e mai avantajos să-ţi scoţi soţia din mizerie, ca pe urmă să o domini… şi să-i scoţi ochii că ai copleşit-o cu binefaceri?

— Stimate domn! strigă ofensat şi furios Lujin înroşindu-se tot şi fâstâcindu-se. Stimate domn… denaturaţi cu totul ideea! Iertaţi-mă, dar trebuie să vă spun că zvonurile care au ajuns la dumneavoastră sau, mai bine zis, v-au fost aduse la cunoştinţă, nu au nici cel mai mic temei şi cam… bănuiesc eu cine a azvârlit… într-un cuvânt… săgeata asta… într-un cuvânt… măicuţa dumneavoastră… De altfel, chiar şi fără acest lucru, mi-am putut da seama că dânsa, în ciuda minunatelor sale calităţi, are un fel cam exaltat şi cam romantic de a gândi… Oricum, nu mi-ar fi trecut prin minte că ar putea interpreta şi prezenta lucrurile într-un fel atât de extraordinar şi de denaturat… Şi… în fine… în fine…

— Ştii ceva? strigă Raskolnikov ridicându-se puţin pe pernă şi uitându-se fix şi pătrunzător la el, cu o privire scăpărătoare. Ştii ceva?

— Ce anume?

Lujin se opri, aşteptând cu o expresie ofensată şi provocatoare. Câteva minute domni tăcerea.

— Ei bine, dacă mai îndrăzneşti încă o dată… să pomeneşti un singur cuvânt… de mama… te arunc în brânci pe scări!

— Ce-i cu tine! strigă Razumihin.

— Aha, deci aşa stau lucrurile! Lujin păli şi îşi muşcă buzele. Ascultaţi-mă, domnule – începu tăios, încercând din răsputeri să se stăpânească, dar gâfâind -, încă de adineauri, de cum am pus piciorul în odaia asta, v-am ghicit ostilitatea, dar am rămas anume, ca să aflu mai mult. Aş fi putut ierta multe unui bolnav şi unei rude, dar acum… nu vă mai… niciodată…

— Nu sunt bolnav! se răsti Raskolnikov.

— Cu atât mai rău…

— Du-te dracului!

Însă Lujin ieşise înainte să termine el, strecurându-se iar printre masă şi scaun; de data asta Razumihin se ridicase ca să-l lase să treacă. Fără să se uite la nimeni şi chiar fără să mai dea din cap către Zosimov, care îi făcuse deja de mult semn să lase bolnavul în pace, Lujin ieşise, ridicându-şi din precauţie pălăria la nivelul umărului când se aplecase să treacă pragul. Până şi felul cum îşi încovoiase spinarea lăsa parcă să se vadă că ducea cu el o ofensă teribilă.

— Ce-i asta, cum e posibil? zise nedumerit Razumihin clătinând din cap.

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă cu toţii! strigă furios Raskolnikov. Daţi-mi pace odată, călăilor! Nu mi-e frică de voi! Acum nu mă mai tem de nimeni, de nimeni! Să nu vă mai văd! Vreau să fiu singur, singur, singur!

— Haidem! zise Zosimov făcându-i semn din cap lui Razumihin.

— Vai de mine, dar cum să-l lăsăm aşa!

— Hai! repetă stăruitor Zosimov şi ieşi.

Razumihin se gândi puţin şi se repezi să-l ajungă din urmă.

— Putea să fie mai rău dacă nu-l ascultam, spuse Zosimov deja pe scară. Nu trebuie enervat…

— Ce-o fi cu el?

— Un stimulent, cât de mic, care să-i facă bine, asta i-ar trebui! Adineauri era în stare… Să ştii că îl macină ceva. O idee fixă, apăsătoare… De asta mă tem cel mai tare; asta trebuie să fie!

— Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul ăsta, Piotr Petrovici! Din discuţia lor am înţeles că se căsătoreşte cu sora lui şi că Rodea a primit vestea chiar înainte să se îmbolnăvească, printr-o scrisoare…

— Da, dracu’ l-a adus tocmai acum, poate chiar a stricat totul. Dar ai observat? E indiferent la toate, tace la orice ce i se spune, în afară de un singur subiect, care îl face să-şi iasă din fire: crima asta…

— Da, da! îi dădu dreptate Razumihin. Cum să nu observ! E interesat şi speriat de ea. S-a speriat chiar în ziua când s-a îmbolnăvit, în biroul comisarului, a şi leşinat.

— O să-mi povesteşti mai în amănunt diseară, iar după aceea o să-ţi spun şi eu ce cred. Mă interesează foarte mult! O să trec peste o jumătate de oră să-l văd… Oricum, n-o să facă congestie…

— Mulţumesc! Eu aştept între timp la Paşenka şi îl ţin sub observaţie prin Nastasia…

După plecarea lor, Raskolnikov se uită urât la Nastasia, nerăbdător parcă, dar ea nu se lăsa dusă.

— Acuma vrei un ceai? întrebă ea.

— Mai târziu! Vreau să dorm! Lasă-mă…

Se întoarse nervos cu faţa la perete, iar Nastasia ieşi.