~ III ~

Esenţial a fost faptul că, până în ultima clipă, nu se aşteptase nicicum la un astfel de deznodământ. Făcuse pe grozavul până la sfârşit, fără să-i treacă măcar prin cap posibilitatea că cele două femei sărace şi fără apărare ar putea să scape de sub autoritatea lui. La această convingere contribuiseră mult vanitatea şi acel grad de încredere în sine care poate fi numit cel mai bine dragoste pentru propria persoană. Piotr Petrovici, care izbutise să iasă din anonimat, se deprinsese să nutrească o admiraţie bolnăvicioasă pentru propria persoană, avea o părere foarte bună despre inteligenţa şi capacităţile sale şi, uneori, când era singur, îşi şi admira chipul în oglindă. Dar cel mai mult pe lume îşi iubea şi preţuia banii obţinuţi prin muncă şi prin diverse alte mijloace: ei îl puneau pe picior de egalitate cu tot ceea ce era deasupra lui.

Amintindu-i acum cu amărăciune Duniei că se hotărâse să o ia în căsătorie în ciuda zvonurilor urâte care circulau pe seama ei, Piotr Petrovici vorbise cât se poate de sincer şi chiar se simţise profund indignat de o asemenea „neagră nerecunoştinţă”. În acelaşi timp însă, când o ceruse în căsătorie pe Dunia, era deja absolut convins de absurditatea acelor bârfe, care fuseseră dezminţite în faţa tuturor chiar de către Marfa Petrovna şi care nu mai circulau deja de mult prin orăşelul ce trecuse cu înflăcărare de partea Duniei. Iar acum nici n-ar fi negat că ştiuse toate astea şi atunci. Asta nu însemna însă că nu îşi aprecia extraordinar de mult hotărârea de a o ridica pe Dunia până la el, socotind-o ca pe o faptă deosebită. Pomenindu-i acum despre asta Duniei, dăduse glas unui gând ascuns şi foarte drag lui, pentru care se admirase deja nu o dată, şi nu putea înţelege cum era posibil ca alţii să nu îi admire fapta. Când se dusese să-l viziteze pe Raskolnikov, intrase în odaie cu sentimentul că era un binefăcător ce se pregătea să îşi culeagă roadele şi să audă cele mai dulci complimente. Aşa încât acum, coborând pe scară, se considera, fireşte, mai mult decât ofensat şi nedreptăţit.

Dunia îi era pur şi simplu necesară; să renunţe la ea era ceva de neînchipuit pentru el. Încă de mult, de câţiva ani deja, se gândea cu plăcere la însurătoare, dar mai strângea încă bani şi mai aştepta. Se gândea, delectându-se în cel mai mare secret, la o fată bine-crescută şi săracă (negreşit săracă), foarte tinerică, foarte drăguţă, nobilă şi instruită, foarte speriată, care să fi trecut prin extrem de multe nenorociri şi care să se plece în faţa lui, una care să îl considere cât trăieşte drept salvarea ei, care să îl venereze, să i se supună, să se minuneze de el şi numai de el. Câte scene, câte episoade dulci nu-şi imaginase pe marginea acestui subiect ispititor şi plăcut, pe când se odihnea în tihnă după ce îşi termina treburile! Şi iată visul atâtor ani aproape împlinit: era uimit de frumuseţea şi de educaţia Avdotiei Romanovna, iar situaţia ei neajutorată îl făcuse să se aprindă peste poate. I se ivise chiar ceva mai mult decât visase: era o fată mândră, de caracter, virtuoasă, mult mai educată şi mai instruită decât el (simţea asta), iar această fiinţă avea să-i fie recunoscătoare toată viaţa, ca o roabă, pentru fapta lui şi să arate o umilinţă plină de evlavie în faţa lui, iar el avea să fie stăpânul atotputernic! … Ca un făcut, nu cu mult timp înainte, după îndelungate chibzuieli şi aşteptări, se hotărâse în sfârşit să-şi schimbe definitiv cariera şi să intre într-o sferă mai largă de activitate, ca să pătrundă astfel încet-încet şi în societatea mai înaltă, la care visa deja de atâta vreme cu voluptate… Într-un cuvânt, se decisese să-şi încerce norocul la Petersburg. Ştia că prin femei se poate câştiga „extrem, extrem” de mult. Farmecul unei femei strălucitoare, virtuoase şi instruite îi putea netezi în chip uimitor drumul, atracţia ei putea să-i fie de folos, să-i creeze o aură… iar acum, poftim, totul se năruia! Ruptura aceea neaşteptată şi revoltătoare fusese pentru el ca o lovitură de trăsnet. Era ceva respingător, absurd! Făcuse şi el un pic pe grozavul, nici nu apucase să spună ce avea de spus, doar glumise puţin, se ambalase, şi poftim ce sfârşit! Până la urmă, chiar o iubea în felul lui pe Dunia, îi era deja stăpân în visurile lui şi dintr-odată… Nu, mâine, mâine chiar, trebuie reparat totul, vindecat, îndreptat şi, ce-i mai important, trebuie făcut praf mucosul ăla arogant de la care se trăgeau toate. Îi veni în minte, tot fără să vrea şi cu o strângere de inimă, Razumihin… dar în privinţa asta se linişti repede: „Doar n-o să-l pună şi pe ăsta în rând cu mine!”. Cel de care se temea însă cu adevărat era Svidrigailov… Într-un cuvânt, avea să aibă mult de furcă…

— Nu, eu, eu sunt cea mai vinovată! spuse Dunia îmbrăţişându-şi şi sărutându-şi mama. Pe mine m-au ispitit banii lui, dar mă jur, Rodea, nici nu mi-am închipuit că e un om atât de nedemn! Dacă mi-aş fi dat seama mai devreme, nu m-aş mai fi lăsat ispitită pentru nimic în lume. Nu mă învinovăţi, frate!

— Ne-a izbăvit Dumnezeu! Ne-a izbăvit! bâiguia Pulheria Alexandrovna, dar parcă fără să ştie ce spune, ca şi cum nu pricepuse încă tot ce se întâmplase.

Erau bucuroşi cu toţii, după cinci minute chiar râdeau. Singură, Dunia, amintindu-şi din când în când cele întâmplate, pălea şi încrunta din sprâncene. Pulheria Alexandrovna nici nu şi-ar fi putut închipui că o să se bucure şi ea: o ruptură cu Lujin i se păruse, nu mai târziu decât de dimineaţă, o nenorocire fără seamăn. Cât despre Razumihin, el era încântat la culme. Încă nu îndrăznea să arate cât era de încântat, dar tremura din tot trupul, ca scuturat de friguri, parcă i se luase o povară de cinci puduri de pe suflet. Acum avea dreptul să le pună la dispoziţie toată viaţa lui, să le slujească… Ei, câte nu se puteau acum! Însă îşi alunga şi mai speriat gândurile şi îi era frică să dea frâu liber închipuirii. Numai Raskolnikov rămăsese pe locul lui, aproape posac şi chiar distrat. El, care stăruise din răsputeri ca Lujin să fie respins, acum părea mai puţin interesat decât toţi de cele întâmplate. Dunia se gândi fără să vrea că era încă foarte supărat pe ea, iar Pulheria Alexandrovna îl urmărea cu atenţie şi teamă.

— Ce ţi-a spus, Svidrigailov? întrebă Dunia apropiindu-se de el.

— A, chiar! strigă Pulheria Alexandrovna.

Raskolnikov înălţă capul.

— Vrea neapărat să-ţi dăruiască zece mii de ruble şi în schimb doreşte să te mai vadă o dată, în prezenţa mea.

— Să o vadă! Pentru nimic în lume! strigă Pulheria Alexandrovna. Şi cum are îndrăzneala să-i ofere bani!

Raskolnikov le repetă (destul de sec) discuţia avută cu Svidrigailov, sărind peste apariţiile Marfei Petrovna în chip de strigoi, atât ca să nu intre într-un subiect de prisos, dar şi pentru că simţea o adevărată oroare la gândul de-a vorbi mai mult decât era nevoie.

— Şi tu ce i-ai răspuns? întrebă Dunia.

— Mai întâi i-am spus că n-am să-ţi transmit nimic. Atunci a declarat că va căuta singur, prin toate mijloacele, o întrevedere cu tine. M-a încredinţat că pasiunea lui a fost doar un foc de paie şi că acum nu mai simte nimic pentru tine… Nu vrea să te măriţi cu Lujin… Dar, în general, vorbea destul de confuz…

— Dar tu, Rodea, cum îţi explici purtarea lui? Cum ţi s-a părut?

— Mărturisesc că nu prea înţeleg mare lucru. Îţi oferă zece mii de ruble, dar spune că nu e bogat. Declară că vrea să plece într-un voiaj şi după zece minute uită ce-a spus. Apoi, hodoronc-tronc, zice că vrea să se însoare şi că i se peţeşte deja o logodnică… Trebuie să urmărească el ceva, mai mult ca sigur ceva rău. Dar iarăşi, e cam greu de presupus că ar proceda atât de prosteşte, dacă ar intenţiona să-ţi facă rău… Bineînţeles, am refuzat în numele tău banii ăia, fără drept de apel. Una peste alta, mi s-a părut foarte ciudat şi… chiar… parcă dădea semne de nebunie. Dar e posibil să mă înşel; poate-i doar un escroc şi nimic mai mult. Se pare că moartea Marfei Petrovna l-a afectat serios.

— Dumnezeu s-o odihnească! exclamă Pulheria Alexandrovna. Am să mă rog mereu, mereu, pentru sufletul ei! Ce ne-am fi făcut noi acum, Dunia, fără aceste trei mii! Doamne, parcă ne-au picat din cer! Ah, Rodea, azi-dimineaţă mai aveam cu totul trei ruble şi chiar ne făcuserăm amândouă socoteala să amanetăm cât mai degrabă ceasul pe undeva, numai să nu cerem de la el până să-i dea prin cap că avem nevoie.

Dunia părea surprinsă la culme de propunerea lui Svidrigailov. Stătea încă dusă pe gânduri.

— Trebuie să-şi fi pus în gând ceva îngrozitor! spuse abia şoptit pentru sine, tresărind uşor.

Lui Raskolnikov nu-i scăpă faptul că era grozav de speriată.

— Se pare că va trebui să dau ochii cu el nu numai o dată, îi spuse Duniei.

— O să-l urmărim! O să-l urmăresc eu! strigă hotărât Razumihin. N-o să-l scap din ochi! Mi-a dat voie Rodea. Mi-a spus chiar el mai adineauri: „Păzeşte-o pe sora mea”. Îmi îngăduiţi şi dumneavoastră, Avdotia Romanovna?

Dunia zâmbi şi îi întinse mâna, dar îngrijorarea nu-i dispăru de pe chip. Pulheria Alexandrovna îi arunca priviri timide, dar, vădit lucru, cele trei mii de ruble o liniştiseră.

Un sfert de oră mai târziu discutau cu toţii cu cea mai mare însufleţire. Până şi Raskolnikov, deşi nu vorbea, ascultă o vreme cu atenţie. Razumihin perora plin de entuziasm:

— Ce rost are să plecaţi, ce rost are? Ce-o să faceţi în orăşelul ăla? Lucrul cel mai important e că aici sunteţi împreună şi că aveţi nevoie unul de altul, mare nevoie, credeţi-mă pe cuvânt! Rămâneţi măcar o vreme… Luaţi-mă drept prieten, drept asociat, şi vă asigur că o să punem pe picioare o afacere formidabilă. Ascultaţi, o să vă explic totul în amănunt, întreg planul! Chiar de dimineaţă, când nu se întâmplase încă nimic, îmi venise deja în minte… Să vă spun despre ce este vorba: am un unchi (o să vă fac cunoştinţă; e un bătrânel foarte chipeş şi mai mult decât respectabil!), iar unchiul ăsta al meu are un capital de o mie de ruble, însă el trăieşte din pensie şi n-are nevoie de banii ăştia. De doi ani se ţine de capul meu să iau mia asta şi să-i plătesc câte şase la sută. Ştiu eu bine care-i treaba: vrea pur şi simplu să mă ajute, dar anul trecut n-am avut nevoie, în schimb anul ăsta abia am aşteptat să vină, fiindcă m-am hotărât să-i iau. Puneţi şi dumneavoastră o mie din cele trei ale dumneavoastră şi pentru început e suficient, ne putem asocia. Ce-o să facem?

Ajungând aici, Razumihin începu să-şi dezvolte planul şi le explică pe larg că mai toţi librarii şi editorii noştri nu ştiu mare lucru despre marfa lor, de aceea şi sunt de regulă editori proşti, dar că ediţiile ca lumea îşi scot în general banii, ba aduc şi profit, uneori chiar substanţial. La o activitate editorială visa Razumihin, care lucra deja de doi ani pe la alţii şi ştia destul de bine trei limbi europene, cu toate că acum şase zile îi spusese lui Raskolnikov că e schwach25 la germană, ca să-l convingă să facă el jumătate din traducere şi să ia trei ruble avans. Minţea, iar Raskolnikov ştia că minte.

— De ce, de ce să lăsăm şansa asta să ne scape, când avem la îndemână una dintre cele mai importante pârghii – banii noştri! se înflăcăra tot mai tare Razumihin. Bineînţeles că e nevoie de multă muncă, dar o să muncim, dumneavoastră, Avdotia Romanovna, eu, Rodion… Sunt unele ediţii care aduc profit frumos în ziua de azi! Iar marele avantaj al afacerii stă în faptul că noi vom şti ce anume trebuie să traducem. Vom traduce, vom edita şi vom învăţa toţi laolaltă. Eu vă pot fi de folos, pentru că am experienţă. Sunt deja doi ani de când bat editurile şi le cunosc toate dedesubturile. Nu-i mare lucru, credeţi-mă! De ce, de ce să lăsăm şansa asta să treacă pe lângă noi? Ştiu chiar eu, dar le ţin secrete, două-trei cărţi pe care, numai pentru ideea de a le traduce şi a le edita, poţi lua o sută de ruble de bucată, e una căreia nu-i dau numele nici pentru cinci sute de ruble. Şi ce credeţi, dacă le-aş spune-o unor nătărăi, n-ar fi exclus să se codească! Cât priveşte treaba propriu-zisă pe care o avem noi de făcut, adică tipărire, hârtie, vânzare, asta lăsaţi-o în seama mea! Cunosc totul în amănunt! O să începem cu puţin şi o să ajungem la mult, o s-avem măcar pentru mâncare şi-n orice caz, o să ne scoatem banii.

Duniei îi străluceau ochii.

— Îmi place foarte mult ce propuneţi, Dmitri Prokofici, zise ea.

— Eu, una, nici nu mai trebuie spus, n-am habar de nimic, se amestecă Pulheria Alexandrovna. Poate e ceva bun, dar asta numai bunul Dumnezeu o ştie. E ceva nou, necunoscut. Sigur, trebuie să rămânem aici, măcar pentru o vreme…

Se uită la Rodea.

— Tu, frate, ce crezi? întrebă Dunia.

— Cred că ideea lui e foarte bună, răspunse el. Sigur, e prea devreme să visăm deja la o firmă, dar cinci-şase cărţi pot fi într-adevăr editate cu un succes garantat. Ştiu şi eu o lucrare care ar merge în mod sigur. Cât despre el, nu am nici o îndoială că o să se descurce, se pricepe… De altfel, mai aveţi timp să trataţi…

— Ura! răcni Razumihin. Acum staţi, e un apartament aici, în casa asta, la acelaşi proprietar. E separat, nu are legătură cu camerele astea. Pe deasupra, e mobilat şi nu costă deloc scump, sunt trei odăiţe. Le închiriaţi pentru început. Mâine vă amanetez ceasul şi vă aduc banii, aranjăm totul atunci. Principalul e că puteţi locui toţi trei împreună, că-l puteţi avea pe Rodea alături… Dar unde te duci, Rodea?

— Cum, Rodea, deja pleci? întrebă speriată Pulheria Alexandrovna.

— Tocmai acum! strigă Razumihin.

Dunia se uită la fratele ei cu o privire plină de mirare şi neîncredere. Stătea cu şapca în mână, gata să iasă pe uşă.

— Parcă m-aţi îngropa ori v-aţi lua rămas-bun pentru totdeauna, zise el pe un ton cam ciudat.

Schiţă un zâmbet, dar numai zâmbet nu-i ieşi.

— Cine ştie, poate chiar ne vedem pentru ultima oară, adăugă el fără voie.

Asta gândea în sinea lui şi, fără să-şi dea seama, rostise cuvintele cu voce tare.

— Ce-i cu tine! strigă maică-sa.

— Unde te duci, Rodea? întrebă pe un ton ciudat şi Dunia.

— Trebuie să plec neapărat, răspunse el vag, şovăind parcă în privinţa a ceea ce urma să spună, însă pe chipul lui palid se citea o hotărâre neclintită. Voiam să spun… venind încoace… voiam să vă spun, mamă… şi ţie, Dunia, că ar fi mai bine pentru noi să ne despărţim o vreme. Eu nu mă simt bine, sunt neliniştit… am să vin, am să vin eu singur când… o să fie cu putinţă. N-am să vă uit, vă iubesc… Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă singur! Hotărâsem asta încă dinainte… Hotărârea e luată… Orice s-ar întâmpla cu mine, că pier sau nu, vreau să fiu singur. Uitaţi-mă cu totul. E mai bine… Nu întrebaţi de mine. Când o fi, am să vin eu singur sau… am să vă chem. Poate că o să se lămurească totul! … Iar acum, dacă mă iubiţi, renunţaţi la mine… altfel am să vă urăsc, simt asta… Rămâneţi cu bine!

— Doamne! strigă Pulheria Alexandrovna.

Şi ea, şi Dunia fură cuprinse de o spaimă teribilă; la fel şi Razumihin.

— Rodea! Rodea! Hai să ne împăcăm, să fim ca înainte! zise nefericita mamă.

El se întoarse încet şi se îndreptă cu paşi rari spre uşă. Dunia îl ajunse din urmă.

— Frate! Aşa te porţi cu mama! îi spuse în şoaptă, cu ochii scăpărând de indignare.

El îşi coborî privirea grea asupra ei.

— Nu-i nimic, am să vin eu, am să vin! bâigui cu o voce pierită, parcă fără să-şi dea bine seama ce vrea să spună, şi ieşi din odaie.

— Eşti fără suflet, eşti rău şi egoist! strigă Dunia în urma lui.

— E nebun, nu fără suflet! Şi-a pierdut minţile! Chiar nu vedeţi? Dacă nu vreţi să-nţelegeţi, dumneavoastră sunteţi fără suflet! îi şopti înfierbântat Razumihin în ureche, strângând-o tare de mână. Mă-ntorc îndată! strigă apoi către Pulheria Alexandrovna, pierită deja cu totul, şi ieşi în goană din odaie.

Raskolnikov îl aştepta în capătul coridorului.

— Ştiam că o să dai fuga după mine, zise el. Întoarce-te şi rămâi cu ele… Treci şi mâine să le vezi… fii alături de ele mereu… Eu… o să vin, poate… dacă îmi stă în putere. Cu bine!

Apoi se depărtă, fără să-i întindă mâna.

— Dar unde te duci? Ce-i cu tine? Ce ai? Nu se poate aşa ceva! murmură Razumihin, pierdut cu totul.

Raskolnikov se opri din nou.

— Îţi spun o dată pentru totdeauna: nu mă întreba niciodată nimic. N-am ce să-ţi răspund… Nu veni la mine. Poate c-o să vin eu aici… Lasă-mă pe mine, dar pe ele… nu le lăsa. M-ai înţeles?

Pe coridor era întuneric şi stăteau amândoi lângă o lampă. Vreun minut se priviră în tăcere. Razumihin avea să-şi amintească toată viaţa acel minut. Privirea arzătoare şi fixă a lui Raskolnikov părea tot mai intensă cu fiece clipă, pătrunzându-i în suflet, în conştiinţă. Dintr-odată, Razumihin tresări. Ceva straniu părea să fi trecut printre ei… Un gând, o părere, ceva înfricoşător şi cumplit de hidos se furişă între ei şi li se dezvălui brusc… Razumihin se făcu palid ca un mort.

— Acum înţelegi? zise deodată Raskolnikov cu faţa schimonosită dureros. Du-te, întoarce-te la ele, adăugă şi, răsucindu-se repede pe călcâie, ieşi din casă.

Nu mai descriu ce-a fost în seara aceea la Pulheria Alexandrovna, cum s-a întors la ele Razumihin şi cum a căutat să le liniştească, cum s-a jurat că Rodea, cu boala lui, trebuie lăsat să se odihnească, cum s-a jurat că Rodea o să vină negreşit, o să vină în fiecare zi, că e foarte, foarte zdruncinat şi că nu trebuie să se enerveze, că el, Razumihin, o să vegheze asupra lui şi o să-i aducă un medic bun, unul mai bun, un consult de medici… Pe scurt, începând din seara aceea, Razumihin le deveni fiu şi frate.