~ IV ~

Iar Raskolnikov o luă direct spre casa de pe chei unde locuia Sonia. Era o clădire veche, cu trei etaje, de culoare verde. Îl găsi pe portar şi izbuti să afle de la el cam pe unde locuia croitorul Kapernaumov. Aflând într-un colţ al curţii intrarea unei scări înguste şi întunecoase, urcă până la etajul doi şi ieşi într-o galerie ce se întindea de-a lungul său, pe partea dinspre curte. Pe când bâjbâia prin întuneric, fără să-şi dea seama unde putea fi intrarea la Kapernaumov, la trei paşi de el se deschise deodată o uşă; întinse mâna şi o apucă maşinal.

— Cine e? întrebă îngrijorată o voce de femeie.

— Eu sunt… am venit la dumneavoastră…, răspunse Raskolnikov şi intră în antreul minuscul, unde pe un scaun şubred, într-un sfeşnic strâmb de aramă, ardea o lumânare.

— Dumneavoastră sunteţi! O, Doamne! exclamă abia auzit Sonia şi rămase ca împietrită.

— Pe unde se intră la dumneavoastră, pe aici?

Şi, căutând să nu se uite la ea, Raskolnikov se grăbi să treacă în odaie.

Într-o clipă veni şi Sonia cu lumânarea, o puse jos şi rămase dinaintea lui, ca năucă, pradă unei tulburări de nedescris şi vădit speriată de vizita aceea neaşteptată. Brusc, chipul ei palid se îmbujoră şi în ochi i se iviră chiar lacrimi… Sila şi ruşinea pe care le simţea se amestecau cu bucuria… Raskolnikov se întoarse repede şi se aşeză pe un scaun de lângă masă. Aruncă iute o privire în jur.

Era o odaie mare, dar neobişnuit de joasă, singura pe care o închiriau Kapernaumovii, spre camerele cărora dădea uşa tăiată în peretele din stânga. În partea opusă, pe peretele din dreapta, mai era o uşă, care stătea întotdeauna încuiată. Dădea spre un alt apartament, vecin cu al lor, care avea alt număr. Odaia Soniei aducea cu un şopron şi avea forma unui dreptunghi foarte neregulat, ceea ce îi dădea un aspect monstruos. Un perete cu trei ferestre, ce dădea spre canal, tăia camera cumva pieziş, făcând undeva în fund un unghi îngrozitor de ascuţit, unde nu se vedea mai nimic din pricina luminii slabe; în schimb, colţul opus era extrem de teşit. În toată camera aceea mare nu era aproape nici o mobilă. În colţul din dreapta se afla patul, iar lângă el, către uşă, era un scaun. Pe acelaşi perete cu patul, chiar alături de uşa spre apartamentul vecin, era o masă simplă, din scânduri subţiri, acoperită cu o faţă de masă albastră; lângă masă stăteau două scaune împletite. Pe peretele opus, aproape de unghiul ascuţit, era o comodă mică, dintr-un lemn simplu, ce părea rătăcită în pustiu. Asta era tot. Tapetul gălbui, scorojit şi uzat, se înnegrise pe la colţuri; pesemne că iarna odaia era plină de umezeală şi de fum. Totul trăda o sărăcie lucie; nici măcar la pat nu erau perdele.

Sonia se uita în tăcere la musafirul care îi cerceta atât de atent şi lipsit de jenă camera, iar la un moment dat începu chiar să tremure de frică, de parcă s-ar fi aflat în faţa unui judecător care avea să-i hotărască soarta.

— Am venit târziu… E deja unsprezece? întrebă el tot fără să ridice ochii către ea.

— Este, bâigui Sonia. Ah, da! se grăbi deodată să spună, ca şi cum asta i-ar fi fost salvarea. Acum a bătut ceasul la gazdele mele… l-am auzit… Este.

— Am venit la dumneavoastră pentru ultima oară, urmă posomorât Raskolnikov, cu toate că aceea era de fapt prima oară, poate n-am să vă mai văd…

— Plecaţi?

— Nu ştiu… mâine, totul…

— Atunci nu veţi veni mâine la Katerina Ivanovna? tremură glasul Soniei.

— Nu ştiu. Mâine-dimineaţă, totul… Nu despre asta-i vorba, am trecut doar ca să vă spun câteva cuvinte…

Ridică spre ea privirea îngândurată şi deodată îşi dădu seama că el stătea jos, iar ea rămăsese în picioare dinaintea lui.

— Dar de ce staţi în picioare? Luaţi loc, spuse deodată pe un alt ton, încet şi duios.

Ea se aşeză. El se uită câteva clipe la ea cu o privire plină de bunăvoinţă şi chiar de compătimire.

— Ce slăbuţă sunteţi! Şi ce mână aveţi! Străvezie de tot. Degetele sunt ca de moartă.

Îi luă mâna. Sonia zâmbi uşor.

— Aşa am fost întotdeauna, spuse ea.

— Şi când eraţi acasă?

— Da.

— Păi, da, fireşte! spuse el sacadat şi dintr-odată expresia feţei şi timbrul vocii i se schimbară din nou.

Îşi mai roti o dată privirea prin odaie.

— La Kapernaumov aţi închiriat?

— Da…

— Ei locuiesc acolo, după uşă?

— Da… Au şi ei o cameră ca asta.

— Stau toţi într-o cameră?

— Într-o cameră.

— Mie mi-ar fi frică noaptea în odaia asta, remarcă el posomorât.

— Gazdele sunt foarte bune, foarte cumsecade, zise Sonia, neputând parcă să-şi revină şi neînţelegând. Toată mobila, totul… e al gazdelor. Dumnealor sunt foarte de treabă, iar copiii vin mereu pe la mine…

— Sunt bâlbâiţi, nu?

— Da… Dânsul e bâlbâit şi pe deasupra şi şchiop… Iar soţia dânsului la fel… Nu că se bâlbâie, dar parcă nu se prea înţelege ce spune. E bună, foarte bună. Iar dânsul a fost argat. Şi au şapte copii… Doar cel mai mare e bâlbâit, ceilalţi sunt doar bolnavi… dar nu se bâlbâie… Dar dumneavoastră de unde aţi auzit despre ei? adăugă ea uşor mirată.

— Mi-a povestit tatăl dumneavoastră atunci… Mi-a spus totul… Cum aţi plecat la şase şi la nouă aţi venit înapoi, cum Katerina Ivanovna a stat în genunchi lângă patul dumneavoastră.

Sonia se intimidă.

— Azi mi s-a părut că-l văd, şopti ea şovăind.

— Pe cine?

— Pe tata. Mergeam pe stradă, tocmai dădeam colţul, era vreo zece, şi mi s-a părut că păşea în faţa mea. Parcă a fost aievea. Am vrut să mă duc la Katerina Ivanovna…

— Vă plimbaţi?

— Da, răspunse întretăiat Sonia, intimidându-se din nou şi lăsând ochii în jos.

— Katerina Ivanovna avea obiceiul să vă bată când stăteaţi cu tatăl dumneavoastră, nu-i aşa?

— A, nu, ce spuneţi, nici vorbă! zise Sonia uitându-se la el aproape speriată.

— Atunci, o iubiţi?

— Pe dânsa? Dar cuuum să nu! răspunse ea lungind cuvintele şi deodată îşi împreună palmele a rugă şi suferinţă. Ah, dumneavoastră nu… dacă aţi şti! E ca un copil… Şi-a pierdut minţile aproape de tot… de durere. Dar ce deşteaptă era… ce suflet… ce bună e! Ah, dumneavoastră nu ştiţi, nu ştiţi nimic!

Sonia spuse toate astea cu un fel de disperare, frângându-şi mâinile tulburată şi îndurerată. Obrajii palizi i se aprinseră din nou, iar în ochi i se citea o durere adâncă. Se vedea că toate astea o răscoliseră, că tare ar fi vrut să-şi descarce sufletul, să vorbească, să-i ia apărarea. O milă de nealinat, dacă se poate spune astfel, i se zugrăvi deodată pe chip.

— Să mă bată! Ce spuneţi! Doamne, să mă bată ea! Şi chiar dacă m-ar fi bătut, ce dacă? Ce dacă? Dumneavoastră nu ştiţi, nu ştiţi nimic… E aşa de nefericită, ah, aşa de nefericită! Şi bolnavă… Nu vrea decât dreptate… Ea e curată. Crede că în toate trebuie să existe dreptate şi cere… Chiar dacă ar fi supusă la chinuri, tot n-ar face ceva nedrept. Nu-şi dă seama că aşa ceva nu-i cu putinţă, să fie dreptate pe lume, şi îşi iese din fire… Ca un copil, ca un copil! E un om drept, foarte drept!

— Dar cu dumneavoastră ce-o să fie?

Sonia se uită întrebător la el.

— Doar totul a rămas pe umerii dumneavoastră. Şi înainte era, ce-i drept, pe umerii dumneavoastră, iar răposatul venea şi el să vă ceară bani când era mahmur. Dar acum, acum ce-o să fie?

— Nu ştiu, spuse Sonia că amărăciune.

— Ei rămân acolo?

— Nu ştiu, nu şi-au plătit chiria… După cât se-aude, gazda a spus chiar azi că nu mai vrea să-i ţină, iar Katerina Ivanovna zice că nici dânsa nu mai vrea să stea acolo nici o clipă.

— Dar de unde atâta curaj pe dânsa? Se bizuie pe dumneavoastră?

— O, nu, nu spuneţi aşa ceva… Suntem toţi ca unul, împărţim totul, zise Sonia emoţionându-se iarăşi brusc şi chiar înfuriindu-se, dar furia ei era întocmai ca aceea a unui canar sau a unei alte păsări micuţe. Oricum, ce-ar putea face? Ce-ar putea face? întrebă ea tot mai înfierbântată şi mai agitată. Şi cum a mai plâns, cum a mai plâns azi! I se tulbură minţile, n-aţi băgat de seamă? I se tulbură: ba nu mai poate de grijă, ca un copil, ca mâine să fie totul cum se cuvine, praznicul şi celelalte… ba îşi frânge mâinile, o podideşte sângele, plânge, începe deodată să se dea cu capul de pereţi de disperare. Pe urmă se linişteşte iar, îşi pune toată nădejdea în dumneavoastră, spune că acum sunteţi singurul ei sprijin şi că o să împrumute de pe undeva nişte bani, după care o să se ducă în oraşul ei, împreună cu mine, şi o să înfiinţeze un pension pentru fete nobile, iar pe mine o să mă pună supraveghetoare şi o să-ncepem o viaţă nouă, minunată, şi mă sărută, mă îmbrăţişează şi mă mângâie. Ea chiar crede, chiar crede în fanteziile astea! Şi poţi s-o contrazici? Iar azi a stat toată ziua şi-a spălat, a frecat, a cârpit şi, aşa lipsită de putere cum e, a tras singură albia în casă, de nici n-a mai putut să respire, a căzut la pat; şi azi-dimineaţă am fost cu ea să cumpărăm ghetuţe pentru Polecika şi Lenia, că li se rupseseră de tot, dar nu ne-am făcut bine socoteala, ne lipseau o groază de bani, şi alesese nişte ghetuţe aşa de drăguţe, că dânsa are gust, nici nu ştiţi… A podidit-o plânsul chiar acolo, la tejghea, în faţa negustorilor, fiindcă nu-i ajungeau banii… Ah, ţi se sfâşia inima s-o vezi.

— Atunci nici nu-i de mirare că dumneavoastră… trăiţi aşa, spuse cu un zâmbet amar Raskolnikov.

— Păi, dumneavoastră nu vă e milă? Nu vă e? se înfierbântă iar Sonia. Doar ştiu că v-aţi dat ultimul ban, şi încă nu văzuserăţi nimic. Dar dacă aţi fi văzut totul, o, Doamne! De câte ori, de câte ori n-am făcut-o şi eu să plângă! Chiar şi-acum o săptămână! Da, eu! Chiar cu o săptămână înainte să moară el. Am fost atât de crudă! Şi de câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât mă doare acum, toată ziua mi-am amintit!

Spunând asta, Sonia începu să-şi frângă mâinile, atât de dureroasă era amintirea.

— Dumneavoastră, crudă?

— Da, eu, eu! Trecusem să-i văd, urmă ea plângând, şi bietul tata mi-a spus: „Citeşte-mi, zice, Sonia, mă cam doare capul, citeşte-mi… uite cărticica”. Avea o cărticică, o luase de la Andrei Semionâci, de la Lebeziatnikov, care stă tot acolo, dânsul aducea mereu cărticele din astea hazlii. Dar eu îi spun: „Trebuie să plec”, fiindcă nu voiam să citesc şi trecusem pe la ei mai ales ca să-i arăt nişte guleraşe Katerinei Ivanovna, îmi adusese Lizaveta, precupeaţa, nişte guleraşe şi manşetuţe ieftine, drăguţe, noi-nouţe şi brodate. Katerinei Ivanovna i s-au părut foarte drăguţe, şi le-a pus şi se privea în oglindă, şi-i plăceau foarte, foarte mult: „Dă-mi-le mie, Sonia, zice, te rog”. Te rog, aşa a spus, atât de mult le voia. Dar unde să le poarte? Le voia doar aşa, ca să-şi amintească de timpurile fericite dinainte! Se privea în oglindă şi se admira, cu toate că dânsa nu mai are nici o rochie de ani de zile, chiar niciuna, şi nici un fel de lucruri! Nu cere niciodată nimic de la nimeni, e mândră, mai degrabă dă dânsa altora tot ce are, dar acum, uite că mă roagă, aşa de mult i-au plăcut! Şi mie mi-a părut rău să i le dau. „La ce-ţi trebuie, zic, Katerina Ivanovna?” Chiar aşa am spus, „la ce”. Nu trebuia să zic aşa ceva! S-a uitat la mine şi era aşa de mâhnită, aşa de mâhnită, că îţi făcea rău s-o vezi… Nu din pricina guleraşelor, ci pentru că am refuzat-o, am văzut limpede. Ah, dac-aş mai putea să întorc totul, să-mi iau cuvintele înapoi… Oh, dac-aş… dar pentru dumneavoastră e totuna!

— O ştiaţi pe această precupeaţă, pe Lizaveta?

— Da… O ştiaţi şi dumneavoastră? întrebă oarecum surprinsă Sonia.

— Katerina Ivanovna e bolnavă, e rău, n-o mai duce mult, zise Raskolnikov după o clipă de tăcere, fără să răspundă la întrebare.

— O, nu, nu, nu! strigă Sonia şi, fără să-şi dea seama, îi apucă amândouă mâinile, parcă implorându-l să nu fie aşa.

— Dar ar fi chiar mai bine să moară.

— Nu, n-ar fi mai bine, n-ar fi mai bine, n-ar fi mai bine deloc! repetă ea în neştire, speriată.

— Dar copiii? Unde o să-i duceţi, dacă nu-i luaţi la dumneavoastră?

— Vai, nici nu ştiu! strigă aproape disperată Sonia, luându-şi capul în mâini.

Se vedea că se gândise de multe ori la asta şi că el nu făcea decât să-i trezească din nou în minte acest gând.

— Dar dacă vă îmbolnăviţi şi sunteţi dusă la spital, chiar dacă trăieşte Katerina Ivanovna, ei, atunci ce-o să fie? stărui el fără milă.

— Ah, ce tot spuneţi! Aşa ceva nu-i cu putinţă! zise Sonia şi o spaimă de nedescris îi schimonosi chipul.

— Cum să nu fie cu putinţă? nu se lăsă Raskolnikov, cu un zâmbet crud. Doar nu aveţi asigurare de boală, nu? Atunci ce-o să se întâmple cu ei? Or să umble cu toţii pe străzi, ea o să tuşească, o să cerşească şi pe urmă o să se dea cu capul de vreun perete, ca astăzi, iar copiii or să plângă… O să se prăbuşească, o să fie dusă la secţie şi de-acolo la spital, o să moară, iar copiii…

— O, nu… Dumnezeu n-o să îngăduie una ca asta! izbucni într-un sfârşit Sonia, abia respirând.

Îl ascultase implorându-l din priviri, cu mâinile împreunate într-o rugă mută, ca şi cum totul ar fi depins de el.

Raskolnikov se ridică şi începu să umble prin odaie. Se scurse vreun minut. Sonia stătea în picioare, cu braţele atârnând neputincioase şi cu capul plecat, pradă unei tristeţi înfiorătoare.

— Nu puteţi să adunaţi ceva? Să puneţi deoparte pentru zile negre? întrebă el oprindu-se brusc în faţa ei.

— Nu, şopti Sonia.

— Bineînţeles că nu! Dar aţi încercat? adăugă el cu un zâmbet uşor ironic.

— Am încercat.

— Şi n-a mers? Păi, da, cred şi eu! Ce mai întreb!

Începu iar să umble prin odaie. Mai trecu vreun minut.

— Nu câştigaţi bani în fiecare zi?

Sonia se pierdu şi mai rău şi se făcu din nou roşie ca focul.

— Nu, şopti ea cu un efort chinuitor.

— Cu Polecika o să fie probabil la fel.

— Nu! Nu! Nu se poate! strigă disperată Sonia, ca şi cum înfipsese cineva un cuţit în ea. Doamne! N-o să îngăduie bunul Dumnezeu o grozăvie ca asta!

— Îngăduie şi altele.

— Nu, nu! Pe ea o s-o păzească Dumnezeu, o s-o păzească! repeta Sonia, nemaiştiind parcă de sine.

— Dar poate că Dumnezeu nici nu există, zise cu un fel de bucurie răutăcioasă Raskolnikov, râzând şi uitându-se la ea.

Dintr-odată, chipul Soniei se schimbă teribil, contractându-se spasmodic. Se uită la el cu un reproş nemărginit în priviri şi vru să spună ceva, dar nu izbuti să rostească nimic şi izbucni doar într-un plâns amar, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

— Adineauri spuneaţi despre Katerina Ivanovna că i se tulbură minţile, dar asta vi se întâmplă şi dumneavoastră, zise el după ce tăcu o vreme.

Se scurseră vreo cinci minute. El continuă să se plimbe dintr-un capăt în altul al odăii, în tăcere şi fără să-i arunce vreo privire. Într-un sfârşit se apropie de ea; ochii îi străluceau. O prinse de umeri cu amândouă mâinile şi se uită stăruitor la faţa ei înlăcrimată. Privirea îi era uscată, aprinsă, pătrunzătoare, buzele îi tremurau puternic… Deodată, cu o mişcare iute, se plecă până la pământ şi îi sărută piciorul. Sonia se trase înapoi îngrozită, ferindu-se ca de un nebun. Şi într-adevăr, el se uita ca un om complet nebun.

— Ce-i asta, ce faceţi? În faţa mea! bâigui ea pălind şi inima i se strânse deodată teribil de dureros.

El se şi ridicase.

— Nu în faţa ta m-am înclinat, ci în faţa întregii suferinţe omeneşti, spuse cu un glas straniu, îndreptându-se spre fereastră. Ascultă, adăugă după o clipă, întorcându-se spre ea, i-am spus mai adineauri unuia care nu respectă demnitatea celorlalţi că nu-ţi ajunge nici la degetul cel mic… şi că astăzi i-am făcut o onoare soră-mii aşezând-o alături de tine…

— Ah, cum aţi putut să-i spuneţi aşa ceva! Şi în faţa ei! exclamă speriată Sonia. Să stea lângă mine! O onoare! Dar eu… n-am onoare, eu sunt o mare, o mare păcătoasă! Ah, cum să spuneţi aşa ceva!

— Nu fiindcă n-ai onoare şi eşti păcătoasă am spus asta despre tine, ci pentru marea ta suferinţă. E drept că eşti o mare păcătoasă, adăugă el aproape cu înflăcărare, dar păcatul tău cel mai mare este că te-ai înjosit şi te-ai jertfit în zadar. Asta nu e o grozăvie? Nu e o grozăvie că trăieşti în murdăria pe care o urăşti atâta, ştiind şi tu (nu trebuie decât să deschizi ochii) că nu ajuţi pe nimeni cu asta şi nu salvezi pe nimeni de la nimic! Spune-mi, continuă el aproape frenetic, cum pot sta alături înlăuntrul tău o ruşine şi o înjosire ca asta cu nişte simţăminte atât de opuse şi de sfinte? Fiindcă ar fi mai drept, de o mie de ori mai drept şi mai raţional, să te-arunci în apă cu capul înainte şi să isprăveşti o dată pentru totdeauna!

— Şi cu ei ce-o să fie? întrebă încet Sonia, uitându-se chinuită la el, dar parcă deloc mirată de propunerea lui.

Raskolnikov o privi ciudat, citind totul în privirea ei. Vasăzică, avusese ea însăşi deja acest gând. Poate că, disperată, se gândise de multe ori, cât se poate de serios, să termine odată, ba chiar atât de serios, încât acum aproape că nici n-o mira propunerea lui. Nici nu observase măcar cruzimea cuvintelor lui (fără îndoială, nu înţelesese nici sensul reproşurilor lui şi nici părerea lui aparte despre ruşinea ei, asta îi era clar). Îşi dădu foarte bine seama cât de monstruoasă, cât de cumplită era durerea care o tortura, şi nu de azi, de ieri, la gândul situaţiei ei ruşinoase, dezonorante. Oare ce, se întreba el, ce putuse să-i stăvilească până acum hotărârea de-a termina odată? Şi abia acum înţelese pe deplin ce însemnau pentru ea acei bieţi copilaşi orfani şi nefericita aceea pe jumătate nebună, Katerina Ivanovna, cu boala şi cu capul ei izbit de toţi pereţii.

Cu toate astea, pentru el era la fel de clar faptul că Sonia, cu firea ei şi cu puţina educaţie pe care o primise, nu putea rămâne aşa. Dar îl mai frământa o întrebare: cum de putuse ea să rămână atâta timp în această situaţie şi cum de nu-şi ieşise din minţi, dacă nu fusese în stare să-şi ia zilele? Fireşte, înţelegea că situaţia Soniei era un fenomen întâmplător în societate, cu toate că, din păcate, era departe de-a fi singular şi neobişnuit, dar tocmai faptul că toate astea i se întâmplau numai ei, împreună cu bruma ei de educaţie şi cu întreaga ei viaţă de până atunci, ar fi trebuit să o răpună de la primul pas făcut pe acest drum respingător. Ce o susţinea oare? Că doar nu viciul. Era vădit că toată ruşinea asta nu o atingea decât mecanic; în sufletul ei nu pătrunsese nici un strop de stricăciune adevărată, putea să vadă bine lucrul ăsta; putea să vadă până în străfundurile fiinţei sale când stătea astfel dinaintea lui… „Pentru ea există trei posibilităţi: să se arunce în canal, s-o sfârşească la balamuc sau… sau să cadă într-un desfrâu care să-i îndobitocească mintea şi să-i împietrească sufletul”, cugetă el. Ultima perspectivă i se păru cea mai respingătoare, dar pentru că era deja sceptic şi pentru că era în acelaşi timp tânăr, deprins să gândească abstract şi – poate tocmai de aceea – crud, nu se putea împiedica să creadă că soluţia din urmă, adică desfrâul, era cea mai probabilă dintre toate.

„Să fie oare cu putinţă, se întrebă în sinea lui, ca fiinţa asta, care şi-a păstrat încă sufletul curat, să se lase până la urmă cu bună ştiinţă înghiţită de groapa asta abjectă şi urât mirositoare? Dar nu cumva a şi început să fie atrasă şi tocmai pentru că viciul nu i se mai pare atât de respingător a fost în stare să reziste până acum? Nu, nu se poate! exclamă el, aşa cum făcuse şi Sonia mai devreme. Până acum au ţinut-o departe de canal teama că săvârşeşte un păcat şi gândul la ei, la copii… Iar dacă nu şi-a pierdut minţile până acum… Dar cine spune că nu şi le-a pierdut deja? Oare judecata ei mai e sănătoasă? E posibil să vorbeşti cum vorbeşte ea? E posibil să judeci cum judecă ea dacă eşti zdravăn la minte? E posibil să fie martoră la propria pieire, să stea chiar pe marginea gropii împuţite care o trage deja înăuntru şi să nu facă altceva decât să dea din mână şi să-şi astupe urechile când i se pomeneşte de pericol? Nu cumva aşteaptă o minune? Fără îndoială. Oare toate astea nu sunt semne de nebunie?”

Se opri cu înverşunare la acest gând. Soluţia asta îi era chiar mai pe plac decât oricare alta. Începu să o cerceteze mai îndeaproape.

— Vasăzică, te rogi mult la Dumnezeu, Sonia? o întrebă.

Sonia tăcea; el stătea lângă ea, aşteptând un răspuns.

— Ce-aş fi eu fără Dumnezeu? spuse ea într-o şoaptă iute, hotărâtă, ridicând brusc ochii strălucitori către el şi strângându-i mâna cu putere.

„Ei, asta e!”, se gândi el.

— Dar Dumnezeu ce face pentru tine? întrebă el continuând s-o iscodească.

Sonia tăcu îndelung, neputând parcă să răspundă. Pieptul ei slăbuţ fremăta de emoţie.

— Tăceţi! Nu întrebaţi! Nu aveţi căderea! strigă ea deodată, privindu-l sever şi cu mânie.

„Asta e! Asta e!”, îşi repeta el stăruitor.

— Face totul! şopti ea repede, lăsându-şi iar ochii în jos.

„Iată dezlegarea! Iată explicaţia!”, hotărî el în gând, privind-o cu o curiozitate lacomă.

Se uita cu un sentiment nou, straniu, aproape dureros la feţişoara ei neregulată, colţuroasă, palidă şi slabă, la ochii aceştia albaştri, blânzi, în care putea străluci un asemenea foc, o asemenea hotărâre neînduplecată, la trupul acela micuţ care tremura încă de indignare şi de mânie, şi toate astea i se păreau din ce în ce mai ciudate, aproape ireale. „E scrântită! Scrântită!”, îşi repetă cu convingere.

Pe comodă era o carte. Îi sărise în ochi de câte ori trecuse pe lângă ea în vreme ce umbla dintr-un capăt în altul al odăii. Acum o luă şi se uită la ea. Era Noul Testament, în traducerea rusă. Tomul, legat în piele, era vechi şi uzat.

— Asta de unde-i? strigă la ea în capătul celălalt al camerei.

Sonia rămăsese pironită în acelaşi loc, la trei paşi de masă.

— Mi-a adus-o cineva, răspunse ea parcă fără voie şi fără să se uite la el.

— Cine ţi-a adus-o?

— Lizaveta, o rugasem eu.

„Lizaveta! Ce ciudat!”, se gândi el. Totul la Sonia i se părea cu fiecare clipă tot mai straniu şi mai fantastic. Apropie cartea de lumânare şi începu s-o răsfoiască.

— Unde scrie despre Lazăr? întrebă deodată.

Sonia nu răspunse, uitându-se cu încăpăţânare în pământ. Stătea puţin întoarsă către masă.

— Unde-i învierea lui Lazăr? Caut-o, Sonia.

Ea se uită pieziş la el.

— Nu acolo căutaţi… e în evanghelia a patra…, şopti cu asprime, fără să se apropie.

— Găseşte-o tu şi citeşte-mi, spuse el.

Se aşeză cu coatele pe masă, cu capul sprijinit într-o mână şi, aţintindu-şi posomorât privirea într-o parte, se pregăti să asculte.

„Peste vreo trei săptămâni vino să mă vezi la şapte verste26! Voi fi acolo, fără îndoială, dacă nu într-un loc şi mai rău”, mormăi pentru sine.

Sonia dădu ascultare, plină de îndoială, dorinţei lui ciudate şi se îndreptă şovăind spre masă. Luă totuşi cartea.

— Chiar n-aţi citit-o? întrebă privindu-l pe sub sprâncene, pe deasupra mesei.

Glasul îi devenea tot mai aspru.

— Demult… Când eram la şcoală. Citeşte!

— Dar la biserică nu aţi auzit-o?

— Eu… nu mă duc. Dar tu mergi des?

— N-nu, şopti Sonia.

Raskolnikov zâmbi.

— Înţeleg… Atunci n-o să te duci nici mâine, la înmormântarea tatălui tău?

— Ba da. Am fost şi acum o săptămână… am plătit un parastas.

— Pentru cine?

— Pentru Lizaveta. A fost omorâtă cu toporul.

Nervii lui erau tot mai încordaţi. Capul începuse să i se învârtă.

— Erai prietenă cu Lizaveta?

— Da… Era un om drept… Venea pe-aici… destul de rar… nu prea putea. Citeam împreună şi… stăteam de vorbă. Acum s-a înfăţişat înaintea Domnului.

Ce ciudat îi sunau în urechi cuvintele acelea ca din carte! Şi i se mai descoperi un lucru nou cu privire la ea: întâlnirile sale tainice cu Lizaveta – două smintite.

„Am să mă smintesc şi eu! E molipsitor!”, se gândi.

— Hai, citeşte! exclamă deodată enervat şi nerăbdător.

Sonia tot mai şovăia. Inima i se zbătea în piept. Parcă nu îndrăznea să-i citească. El se uita aproape chinuit la „sărmana smintită”.

— Ce nevoie aveţi? Doar nu credeţi, nu? spuse ea în şoaptă şi parcă înecându-se.

— Citeşte! Aşa vreau eu! stărui el. Doar i-ai citit şi Lizavetei!

Sonia deschise cartea şi căută locul. Mâinile îi tremurau, glasul n-o ajuta. De două ori începu şi nu-i ieşi din gură nici prima silabă.

— Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania…”, rosti cu greutate în cele din urmă, dar brusc, la cel de-al treilea cuvânt, glasul îi tremură şi se frânse, ca o coardă prea întinsă. I se tăie răsuflarea şi simţi o strânsoare în piept.

Raskolnikov înţelegea întru câtva de ce nu se putea hotărî Sonia să-i citească şi, cu cât înţelegea mai bine, cu atât mai brutal şi mai nervos stăruia să-i citească. Îşi dădea seama prea bine cât de greu îi venea să trădeze şi să dea la iveală tot ce era al ei. Îşi dădea seama că aceste simţăminte erau de fapt taina ei, adevărată şi deja foarte veche, poate chiar din adolescenţă, când mai trăia încă în sânul familiei, alături de nefericitul ei tată şi de o mamă vitregă pe care durerea o împinsese la nebunie, înconjurată de nişte copii înfometaţi şi de ţipete şi dojeni cumplite. Dar în acelaşi timp simţea limpede, simţea fără umbră de îndoială că, în ciuda amărăciunii şi a groazei pe care le deşteptau în ea acest gând, încerca ea însăşi o dorinţă chinuitoare de-a citi, oricât de tristă şi speriată era, de a-i citi lui, să audă, şi neapărat acum – „orice-ar fi să se întâmple mai târziu!”… Citea asta în ochii ei, o înţelegea din emoţia şi din exaltarea ei… Ea se stăpâni, îşi înăbuşi nodul din gât, care îi frânsese la început glasul, şi continuă să citească din capitolul unsprezece al Evangheliei după Ioan. Ajunse astfel până la versetul al nouăsprezecelea:

— Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da.”

Aici se opri iar, presimţind ruşinată că glasul avea să-i tremure şi să se frângă din nou…

— Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: (răsuflând anevoie, Sonia citi tare şi răspicat, ca şi cum s-ar fi spovedit ea însăşi în auzul tuturor) Da, Doamne, Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.”

Se opri, înălţă iute ochii către el, dar se stăpâni repede şi începu să citească mai departe. Raskolnikov stătea şi asculta nemişcat, fără să se întoarcă, cu coatele rezemate pe masă şi uitându-se într-o parte. Ajunseră astfel cu cititul la versul al treizeci şi doilea.

— Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă aşa ca şi acesta să nu moară?”

Raskolnikov se întoarse spre ea şi o privi cu emoţie. Da, asta era! Tremura deja toată, scuturată de o adevărată febră. Se aşteptase la asta. Pe măsură ce se apropia cu cititul de acea minune mare şi nemaiauzită, o cuprinse un sentiment triumf uriaş. Glasul ei căpătă o sonoritate metalică; triumful şi bucuria răsunau în el, dându-i tărie. Rândurile i se învălmăşeau în faţa ochilor înceţoşaţi de lacrimi, dar ştia deja pe de rost ce citea. La ultimul verset: „Nu putea oare Acesta, Care a deschis ochii orbului, să facă aşa ca…”, coborî glasul, exprimând, cu ardoare şi pasiune, îndoiala, reproşul şi hula iudeilor orbi, necredincioşi, care într-o o clipă aveau să cadă în genunchi ca trăsniţi, să plângă şi să creadă… „Şi el, el, la fel de orb şi de necredincios, o să audă acum şi o să creadă la rândul lui, da, da! Acum, chiar acum!”, visa ea, tremurând în aşteptarea acestei bucurii.

— Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.”

Apăsă cu tărie pe cuvântul a patra.

— Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul (citi ea ridicând glasul cu exaltare şi tremurând înfiorată, ca şi cum ar fi văzut cu ochii ei), fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.”

Nu citi mai departe, nici n-ar fi putut, închise cartea şi se ridică repede de pe scaun.

— Asta e tot despre învierea lui Lazăr, şopti dintr-odată cu un glas aspru, apoi rămase nemişcată, uitându-se într-o parte, neîndrăznind şi parcă ruşinându-se să ridice ochii spre el. Tremura încă, scuturată parcă de febră. Mucul de lumânare, care începuse de mult să pâlpâie în sfeşnicul strâmb, lumina slab odaia mizeră unde un ucigaş şi o femeie pierdută se adunaseră atât de straniu laolaltă pentru a citi din cartea veşnică. Se scurseră vreo cinci minute, poate mai mult.

— Am venit să-ţi vorbesc despre un lucru, zise deodată tare Raskolnikov, încruntându-se.

Se ridică şi se apropie de Sonia, care ridică în tăcere ochii spre el. Privirea lui, în care se citea un fel de hotărâre sălbatică, era grozav de severă.

— Azi mi-am părăsit familia, urmă el, pe mama şi pe sora mea. De-acum nu mă mai duc la ele. Am rupt toate legăturile.

— De ce? întrebă uluită Sonia.

Întâlnirea de mai devreme cu mama şi sora lui îi lăsase o impresie de neşters, chiar dacă nu-i era nici ei prea clară. Primi aproape îngrozită această veste.

— Acum nu te mai am decât pe tine, adăugă el. Să plecăm împreună… Am venit la tine. Amândoi suntem blestemaţi, aşadar să plecăm împreună!

— Unde să plecăm? întrebă ea speriată şi, fără să vrea, se trase înapoi.

— De unde vrei să ştiu? Ştiu doar că avem acelaşi drum şi acelaşi ţel! Asta ştiu sigur şi nimic altceva.

Ea se uita la el şi nu înţelegea nimic. Îşi dădea seama numai că era cumplit, nespus de nefericit.

— Niciunul dintre ei n-ar înţelege nimic dacă le-ai vorbi, urmă el, dar eu am înţeles. Am nevoie de tine, de asta am şi venit.

— Nu înţeleg…, spuse în şoaptă Sonia.

— O să-nţelegi pe urmă. Oare n-ai făcut şi tu acelaşi lucru? Şi tu ai trecut peste prag… ai putut să-l treci. Ai ridicat mâna asupra ta, ai distrus o viaţă… a ta (e acelaşi lucru!). Cu sufletul şi cu mintea ta, puteai să trăieşti, dar ai să sfârşeşti în piaţa Sennaia… N-o să poţi rezista şi, dacă ai să rămâi singură, o să înnebuneşti, ca şi mine. Pari deja să ai mintea pe jumătate rătăcită; aşa că trebuie să mergem împreună, pe acelaşi drum! Vino!

— De ce? De ce spuneţi asta! zise Sonia, tulburată şi răscolită în chip straniu de cuvintele lui.

— De ce? Pentru că aşa nu putem rămâne, uite de ce! Trebuie să privim în sfârşit lucrurile drept în faţă, nu să plângem şi să ţipăm ca nişte copii că Dumnezeu n-o să îngăduie! Ce-o să se întâmple dacă mâine-poimâine chiar au să te ducă la spital? Katerina Ivanovna nu-i în toate minţile şi e bolnavă, o să moară repede, dar copiii? N-o să piară şi Polecika? N-ai văzut pe la colţurile străzilor copii pe care-i trimit mamele lor la cerşit? Am aflat unde stau aceste mame şi în ce condiţii. Acolo, un copil nu poate să rămână copil. Acolo, la şapte ani, un copil e deja stricat şi fură. Şi doar copiii sunt făcuţi după chipul lui Hristos: „A lor este împărăţia cerurilor”. El ne-a poruncit să-i cinstim şi să-i iubim, fiindcă ei sunt viitorul omenirii…

— Dar ce, ce să facem? repeta Sonia isteric, plângând şi frângându-şi mâinile.

— Ce să facem? Trebuie să tăiem răul de la rădăcină o dată pentru totdeauna, atâta tot, şi să luăm asupra noastră suferinţa! Ce? Nu înţelegi? O să-nţelegi pe urmă… Libertate şi putere, dar cea mai importantă e puterea! Asupra fiecărei făpturi tremurătoare şi asupra întregului furnicar! … Iată ţelul! Să ţii minte! Asta-i urarea de drum pe care ţi-o fac. Poate e ultima dată când vorbesc cu tine. Dacă nu vin mâine, o să afli singură tot, iar atunci adu-ţi aminte cuvintele mele de-acum. Şi într-o zi, peste câţiva ani, poate o să înţelegi şi ce voiau să însemne. Dacă vin mâine, o să-ţi spun cine a omorât-o pe Lizaveta. Rămâi cu bine!

Sonia tresări din tot trupul, înspăimântată.

— Ştiţi cine a omorât-o? întrebă ea îngheţând de groază şi uitându-se la el cu o privire sălbatică.

— Ştiu şi o să-ţi spun… Ţie, numai ţie! Te-am ales pe tine. N-o să vin să-ţi cer iertare, doar o să-ţi spun. Te-am ales de mult, încă de când mi-a vorbit tatăl tău despre tine şi Lizaveta trăia, de-atunci m-am gândit să-ţi spun. Cu bine. Nu-mi da mâna. Pe mâine!

Ieşi. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăşi părea nebună şi simţea asta. Capul i se învârtea. „Doamne! Cum de ştie cine a omorât-o pe Lizaveta? Ce înseamnă vorbele astea? E îngrozitor!” Dar în acelaşi timp nu-i trecea prin minte gândul că… Nicicum! Nicicum! … „O, trebuie să fie groaznic de nefericit! … Şi-a părăsit mama şi sora. De ce? Ce s-a întâmplat? Şi ce are de gând? Ce însemnau oare cuvintele pe care i le-a spus ei? I-a sărutat piciorul şi a spus… a spus (da, a spus asta clar) că fără ea nu mai poate trăi… O, Doamne!”

Toată noaptea pe Sonia o scuturară frigurile şi deliră. Din când în când tresărea, plângea, îşi frângea mâinile, apoi cădea iar într-un somn agitat şi îi apăreau în vis Polecika, Katerina Ivanovna, Lizaveta, cititul Evangheliei şi el… el, cu chipul lui palid, cu ochii arzători… Îi sărută picioarele, plânge… O, Doamne!

Dincolo de uşa din dreapta, ce despărţea odaia Soniei de locuinţa Gertrudei Karlovna Resslich, era o cameră de trecere, care stătea deja de mult timp goală şi care ţinea de apartamentul doamnei Resslich. Aceasta o închiria, lucru anunţat prin etichetele puse la poartă şi prin hârtiuţele lipite pe geamurile care dădeau spre canal. Sonia se deprinsese de mult să considere camera aceea nelocuită. În tot acest răstimp însă, la uşa din camera goală pândise, trăgând cu urechea, domnul Svidrigailov. Când Raskolnikov ieşi, acesta stătu câteva clipe pe gânduri, apoi merse în vârful picioarelor până în camera lui, vecină cu cea goală, luă un scaun şi îl aduse fără zgomot chiar la uşa ce dădea în camera Soniei. Discuţia i se păruse interesantă şi plină de miez, îi plăcuse chiar foarte, foarte mult, atât de mult încât îşi adusese scaunul, pentru ca data viitoare, bunăoară mâine, să se scutească de neplăcerea de-a sta o oră întreagă în picioare şi să se instaleze mai comod, pentru ca satisfacţia să-i fie deplină.