~ III ~

Se grăbea spre Svidrigailov. Ce putea să spere de la omul acela, nu ştia nici el. Dar omul acela avea un fel de putere ascunsă asupra lui. De când îşi dăduse seama de lucrul ăsta, nu îşi mai găsea liniştea, iar acum sosise momentul unei explicaţii.

Tot drumul îl chinui o întrebare: să fi fost Svidrigailov la Porfiri?

Pe cât putea el să judece, ar fi fost chiar în stare să jure, nu, nu fusese! După ce s-a gândit îndelung şi a revăzut în minte toată vizita lui Porfiri, şi-a spus: nu, n-a fost, cu siguranţă n-a fost!

Dar dacă n-a fost încă, o să se ducă sau nu la Porfiri?

I se păru că deocamdată n-o să se ducă. De ce? Nici asta nu putea spune, însă chiar dacă ar fi putut, acum nu şi-ar fi bătut prea mult capul cu aşa ceva. Toate astea îl frământau, dar în acelaşi timp parcă nu-i ardea de ele. Lucru ciudat, poate chiar de necrezut pentru oricine, soarta lui imediată, din acel moment, îl îngrijora prea puţin. Altceva îl chinuia, ceva mult mai important, ceva legat numai şi numai de el, ceva esenţial. În acelaşi timp simţea o nesfârşită oboseală a minţii, deşi judecata îi mergea în dimineaţa aceea mai bine decât în toate zilele din urmă.

Dar mai merita acum, după toate câte se întâmplaseră, să se mai străduie să dea de capătul tuturor încurcăturilor acelora nenorocite? Merita, bunăoară, să încerce să tragă sforile în aşa fel încât Svidrigailov să nu se ducă la Porfiri? Să caute să afle şi să piardă timpul cu unul ca Svidrigailov!

Oh, cum se mai săturase de toate astea!

Totuşi, îşi continua grăbit drumul spre Svidrigailov; oare aştepta de la el ceva nou, ceva care să-l îndrume spre o ieşire? La o adică, te agăţi şi de-un pai! Oare soarta sau instinctul îi împingea unul spre celălalt? Poate că, în ceea ce-l privea, nu erau decât oboseala şi disperarea; poate că nu de Svidrigailov avea nevoie, ci de altcineva, iar Svidrigailov îi ieşise în cale cu totul întâmplător. Sonia? La ce să se ducă acum la Sonia? Să cerşească din nou lacrimile ei? Iar de Sonia îi era şi teamă. Sonia însemna verdictul necruţător, luarea imediată a unei decizii. Trebuia să aleagă: ori calea ei, ori calea lui. În clipa aceea, mai ales, nu se simţea în stare să dea ochii cu ea. Nu, nu era mai bine să încerce cu Svidrigailov? Ce mai însemna şi asta? Dar nu putu să nu recunoască în sinea lui că simţea, într-adevăr, de mult că are nevoie de el pentru ceva anume.

Totuşi, ce puteau ei doi să aibă în comun? Nici măcar ticăloşiile lor nu erau la fel. Pe deasupra, omul ăsta era antipatic, depravat la culme, fără îndoială, viclean şi alunecos, poate şi foarte rău. Circulau şi nişte istorii în sensul ăsta despre el. E drept că se ocupa de copiii Katerinei Ivanovna, dar cine ştie pentru ce şi ce însemna asta? Omul ăsta avea veşnic tot felul de intenţii şi de planuri.

În zilele din urmă, o altă idee îi umbla prin cap lui Raskolnikov şi îl neliniştea teribil, dar cu cât se străduia s-o alunge, cu atât îl apăsa mai tare! Uneori se gândea: Svidrigailov îi dăduse tot timpul târcoale şi îi dădea şi-acum; Svidrigailov îi aflase taina; Svidrigailov îi pusese gând rău Duniei. Dacă şi acum avea tot gânduri rele? Răspunsul era aproape sigur da. Dacă acum, aflându-i taina şi dobândind putere asupra lui, voia să-l folosească drept armă împotriva Duniei?

Gândul ăsta îl chinuia uneori până şi în somn, dar acum, mergând spre Svidrigailov, era prima dată când i se înfăţişa atât de clar. Era de-ajuns să-i treacă prin minte ca să îl apuce o furie sinistră. În primul rând, asta avea să schimbe totul, chiar şi situaţia lui: trebuia să-i dezvăluie imediat taina Dunecikăi. Trebuia, poate, chiar să se predea, ca să o oprească pe Dunia de la vreun pas necugetat. Scrisoarea? De dimineaţă Dunia primise o scrisoare! De la cine putea să primească o scrisoare aici, la Petersburg? De la Lujin, poate? E adevărat că Razumihin stă de pază, dar el nu ştie nimic. Să fie oare nevoie să-i spună totul? Respinse cu oroare gândul ăsta.

În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l vadă cât mai repede, hotărî definitiv în sinea lui. Slavă Domnului, aici nu era nevoie să intre atât în amănunte, cât în esenţa lucrurilor; numai nu cumva, nu cumva să pună ceva la cale împotriva Duniei, că…

Raskolnikov obosise atât de tare în tot acest răstimp, în luna aceea din urmă, încât acum nu mai era în stare să găsească decât o singură soluţie la problemele de felul ăsta. „Atunci îl omor”, se gândi cu o rece deznădejde. Simţea o apăsare în suflet; se opri în mijlocul străzii şi începu să se uite în jur: pe ce drum o apucase şi încotro o lua? Era pe bulevardul X., la treizeci-patruzeci de paşi de piaţa Sennaia, prin care venise. Întreg etajul unei case din stânga era ocupat de o cârciumă. Toate ferestrele stăteau larg deschise; cârciuma, judecând după siluetele care se mişcau prin dreptul ferestrelor, era plină ochi. Sala răsuna de cântece, se auzeau un clarinet şi o vioară şi bubuia o tobă turcească. Răzbăteau glasuri stridente de femei. Vru să o ia înapoi, nepricepând de ce cotise pe bulevardul X., când deodată, la o fereastră deschisă din capăt, îl văzu stând chiar lângă geam, la o masă de ceai, cu pipa în dinţi, pe Svidrigailov. Asta îl surprinse teribil, aproape că îl îngrozi. Svidrigailov se uita la el în tăcere şi, ce îl izbi îndată pe Raskolnikov, părea că avea de gând să se ridice şi să plece pe furiş, înainte de-a fi observat. Raskolnikov se prefăcu imediat că nu îl zărise şi că se uita gânditor într-o parte, dar continuă să-l observe cu coada ochiului. Inima îi bătea nebuneşte. Aşa era: vădit lucru, Svidrigailov nu voia să fie văzut. Îşi scosese pipa din gură şi dădea deja să se ascundă; dar, în timp ce se ridica şi îşi împingea scaunul, îşi dădu pesemne brusc seama că Raskolnikov îl vedea şi-l urmărea cu privirea. Între ei se petrecu o scenă asemănătoare cu cea a primei lor întrevederi, când Raskolnikov se prefăcuse că mai dormea încă. Un zâmbet viclean se ivi pe faţa lui Svidrigailov şi se lăţi din ce în ce. Şi unul, şi altul ştiau că se văd şi se urmăresc reciproc. În fine, Svidrigailov izbucni într-un râs zgomotos.

— Hai! Hai, intră dacă vrei, sunt aici! îi strigă el pe geam.

Raskolnikov urcă la cârciumă.

Îl găsi într-o cămăruţă din spate, ce dădea cu o fereastră spre sala mare, unde la douăzeci de măsuţe, în zbieretele disperate ale unui cor de cântăreţi, stăteau şi beau ceai negustori, conţopişti şi lume amestecată. De undeva răzbătea ţăcănitul unor bile de biliard. Pe măsuţa din faţa lui Svidrigailov se aflau o sticlă începută de şampanie şi un pahar pe jumătate plin. În încăpere mai erau un băieţel cu o flaşnetă mică în mână şi o fată voinică şi roşie în obraji, cu o fustă vărgată cu poala prinsă-n brâu şi cu o pălăriuţă de pai cu panglici, la vreo optsprezece ani, care, în ciuda corului din sala de-alături, cânta acompaniată la flaşnetă, cu un glas de contraaltistă destul de răguşit, un cântec servitoresc…

— Hai, gata! o întrerupse Svidrigailov când intră Raskolnikov.

Fata îşi curmă cântecul şi rămase într-o aşteptare respectuoasă. Şi cât cântase avusese o mină serioasă şi respectuoasă.

— Hei, Filip, un pahar! strigă Svidrigailov.

— Nu beau nimic, zise Raskolnikov.

— Cum doreşti, oricum nu era pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am nevoie de tine, du-te!

Îi umplu ochi paharul cu şampanie şi îi puse pe masă o bancnotă galbenă. Katia bău tot paharul dintr-odată, aşa cum beau femeile, adică douăzeci de înghiţituri fără pauză, luă bancnota, îi sărută mâna lui Svidrigailov, care îi îngădui cât se poate de serios să i-o sărute, şi ieşi din încăpere, în timp ce băieţelul cu flaşneta se târa în urma ei. Fuseseră aduşi amândoi din stradă. Svidrigailov nu era la Petersburg nici de-o săptămână, dar parcă s-ar fi aflat acolo de când lumea. Pentru Filip, chelnerul de la cârciumă, care îi făcea deja temenele, se număra printre „ai casei”. Uşa dinspre sală se închise. Svidrigailov se simţea în camera asta ca la el acasă şi probabil că petrecea aici zile întregi. Era o cârciumă murdară, urâtă, poate nici de mâna a doua.

— Mă îndreptam spre dumneata şi uite că te-am găsit, începu Raskolnikov, dar nu ştiu cum de-am cotit acum din piaţa Sennaia pe bulevardul X.! N-o iau niciodată pe aici. Din piaţa Sennaia fac la dreapta. Nici măcar nu-i drumul spre dumneata. Numai ce-am cotit şi, poftim, am dat peste dumneata! Ciudat!

— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!

— Pentru că poate să fie numai o întâmplare.

— Ce fire are tot poporul ăsta! izbucni în râs Svidrigailov. N-ar recunoaşte neam, nici măcar în sinea lui, că crede în minuni! La fel şi dumneata, spui „poate să fie numai o întâmplare”. Ei, câţi din ăştia, care n-au curajul propriilor păreri sunt pe-aici, nici nu poţi să-ţi închipui, Rodion Romanâci! Nu la dumneata mă refer. Dumneata ai propria opinie şi ai curajul să ţi-o susţii. Aşa mi-ai şi trezit interesul.

— Doar cu atât?

— E de-ajuns şi atât.

Svidrigailov era puţin cam înfierbântat, deşi băuse doar jumătate de pahar cu şampanie.

— Am impresia că ai venit la mine înainte să afli că sunt capabil să am ceea ce numeşti dumneata propria opinie, remarcă Raskolnikov.

— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu ale lui. Cât despre minune, ce să spun, pesemne ai dormit în ultimele două-trei zile. Păi, eu ţi-am indicat cârciuma asta, nu e nici o minune că ai venit direct aici; ţi-am spus chiar eu pe unde s-o iei, locul unde se află şi orele când poţi să mă găseşti aici. Îţi aminteşti?

— Am uitat, răspunse uimit Raskolnikov.

— Cred. De două ori ţi-am spus. Adresa ţi s-a întipărit mecanic în minte. Ai şi cotit-o încoace mecanic, exact la adresa indicată, fără să-ţi dai măcar seama. De altfel, nici când ţi-am spus atunci nu trăgeam nădejde că ai înţeles. Te trădezi prea uşor, Rodion Romanâci. Dar mai e ceva, uite: sunt convins că la Petersburg sunt mulţi care vorbesc singuri pe stradă. E un oraş cu oameni pe jumătate nebuni. Dacă am avea oameni de ştiinţă, adică medici, jurişti şi filosofi, ar putea face studii extrem de preţioase aici, fiecare în domeniul lui. Rar mai întâlneşti atâtea influenţe sumbre, brutale şi stranii asupra sufletului omenesc ca la Petersburg. Dacă ar fi să luăm numai influenţa climei! Şi mai e şi centrul administrativ al întregii Ruşii, iar caracterul lui se reflectă probabil în toate. Dar nu despre asta-i vorba acum, ci despre faptul că te-am urmărit de câteva ori pe stradă. Când ieşi din casă îţi mai ţii capul drept. După douăzeci de paşi îl laşi deja în jos şi îţi duci mâinile la spate. Priveşti, dar e clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici într-o parte nici în cealaltă. În fine, începi să mişti din buze şi să vorbeşti singur, uneori chiar îţi aduci un braţ în faţă şi te-apuci să perorezi, iar la urmă te opreşti în mijlocul drumului şi stai acolo de te uită Dumnezeu. Asta nu e bine deloc. Poate te mai văd şi alţii în afară de mine şi nu-i defel în folosul dumitale. De altfel, mie puţin îmi pasă, fiindcă n-o să te vindec eu, dar înţelegi, desigur, ce vreau să spun.

— Ştii că sunt urmărit? întrebă Raskolnikov uitându-se la el scrutător.

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse oarecum mirat Svidrigailov.

— Ei, atunci, să lăsăm persoana mea în pace, mormăi Raskolnikov încruntându-se.

— Bun, să te lăsăm în pace.

— Spune-mi mai bine de ce, dacă vii aici să bei şi mi-ai indicat de două ori locul ăsta ca să te găsesc, adineauri, când mă uitam spre fereastră din stradă, ai încercat să te ascunzi şi s-o ştergi? Am văzut clar lucrul ăsta.

— He-he! Dar dumneata de ce, când stăteam în pragul uşii dumitale, ai rămas întins pe divan cu ochii închişi şi te-ai prefăcut că dormi, cu toate că erai treaz? Şi eu am văzut clar lucrul ăsta.

— Poate că aveam… motive… ştii şi singur…

— Şi eu am poate motive, deşi dumneata nu le cunoşti.

Raskolnikov puse cotul stâng pe masă, îşi sprijini bărbia în degetele mâinii drepte şi se uită ţintă la Svidrigailov. Îi cercetă preţ de un minut chipul, care fusese întotdeauna un prilej de mirare pentru el. Era foarte ciudat, părea să semene cu o mască: alb, rumen, cu buze foarte roşii, cu o bărbuţă bălaie şi un păr blond destul de des încă. Ochii îi avea cam prea albaştri, iar privirea îi era parcă prea grea şi prea fixă. Era ceva groaznic de neplăcut la chipul acesta frumos şi extrem de tânăr, dacă te gândeai la vârsta lui. Purta nişte haine uşoare, de vară, elegante, iar rufăria îi era şi ea deosebit de elegantă. Pe un deget avea un inel imens cu o piatră scumpă.

— Oare trebuie să mai am acum de furcă şi cu dumneata? zise deodată Raskolnikov, pornind direct la atac cu o nerăbdare febrilă. Deşi eşti poate omul cel mai periculos, dacă îţi pui în minte să-mi faci rău, dar eu nu vreau să-mi mai bat capul. Am să-ţi arăt că nu pun chiar atâta preţ pe mine, cum îţi închipui probabil dumneata. Să ştii că am venit să-ţi spun verde-n faţă că, dacă nu ţi-ai schimbat intenţiile în privinţa soră-mii şi dacă te gândeşti să te foloseşti pentru asta de lucrurile pe care le-ai descoperit de curând, te omor înainte să mă bagi dumneata la puşcărie. Poţi să mă crezi pe cuvânt, ştii bine că sunt în stare să mi-l ţin. În al doilea rând, dacă ai ceva să-mi spui – fiindcă am tot avut impresia zilele astea că vrei să-mi vorbeşti -, spune mai repede, că timpul e preţios şi foarte curând o să fie poate deja târziu.

— Da’ unde te grăbeşti aşa? întrebă Svidrigailov cu o privire curioasă.

— Fiecare cu drumul lui, zise posomorât şi nerăbdător Raskolnikov.

— Mă îndemni la sinceritate, dar dumneata refuzi să răspunzi încă de la prima întrebare, observă Svidrigailov cu un zâmbet. Ţi se pare întruna că urmăresc ceva, de asta mă şi priveşti bănuitor. Bun, e absolut de înţeles în situaţia dumitale. Dar oricât aş vrea să leg o prietenie cu dumneata, n-o să mă canonesc să te conving de contrariu. Nu face daraua cât ocaua, zău, şi nici n-aveam să-ţi spun cine ştie ce.

— Atunci de ce voiai să mă vezi? De ce te-ai tot ţinut de capul meu?

— Păi, pur şi simplu pentru că eşti un subiect de studiu interesant. M-a atras situaţia dumitale cu totul ieşită din comun, asta m-a atras! Pe deasupra, mai eşti şi fratele unei fiinţe care m-a interesat foarte mult şi, în sfârşit, tocmai această fiinţă mi-a vorbit la un moment dat foarte mult şi foarte des despre dumneata, de unde am şi dedus că ai o mare influenţă asupra ei; păi, e puţin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc, întrebarea dumitale este foarte complicată pentru mine şi mi-e greu să-ţi răspund. Uite, acum, bunăoară, nu cu treaba asta ai venit la mine, ci sperând că o să-ţi spun ceva nou, nu? Nu-i aşa? Aşa-i? stărui Svidrigailov cu un zâmbet şiret. Ei, închipuie-ţi acum că şi eu, încă din tren, venind încoace, am contat pe faptul că-mi vei spune şi dumneata ceva nou şi că o să izbutesc să-ţi dau câte ceva la schimb. Ca să vezi ce bogaţi suntem!

— Ce să-mi dai la schimb?

— Ce să spun? Ştiu şi eu? Vezi şi dumneata în ce tractir îmi petrec timpul şi mă mulţumesc cu-atât, adică nu că mă mulţumesc, dar undeva trebuie să stau şi eu. Păi, uite şi amărâta asta de Katia… ai văzut-o? Ei, dacă eram vreun mâncău ori vreun gastronom de club, dar uite şi dumneata ce pot să mănânc! (Arătă cu degetul spre măsuţa din colţ, unde, pe o farfurie mică de tablă, se zăreau resturile unui biftec oribil cu cartofi.) Apropo, ai mâncat? Eu mi-am rupt dinţii şi mi-e de-ajuns. Vin, bunăoară, nici nu beau. În afară de şampanie, nu mă ating de nimic, nici şampanie nu beau mai mult de un pahar cât e seara de lungă şi tot mă doare capul. Acum am comandat sticla asta ca să mă mai înviorez, că mă pregătesc să mă duc undeva, de asta mă vezi într-o dispoziţie specială. De asta m-am şi ascuns adineauri ca un şcolar, m-am gândit că-mi strici socotelile, dar se pare (scoase ceasul din buzunar) că pot să stau vreo oră cu dumneata, e patru jumătate. Ei, barem să fi fost ceva – moşier, tată de familie, ulan, fotograf, gazetar… dar nu sunt nimic, n-am nici o specialitate! Câteodată te-apucă şi plictiseala. Mă gândeam, zău, că ai să-mi spui ceva nou.

— Dar cine eşti dumneata de fapt şi de ce-ai venit aici?

— Cine sunt? Ştii doar: un nobil, am servit doi ani în cavalerie, pe urmă m-am vânturat pe-aici, prin Petersburg, după care m-am însurat cu Marfa Petrovna şi am locuit la ţară. Uite asta mi-e biografia!

— Pare-se că eşti cartofor, nu?

— Nu, ce cartofor. Trişor, nu cartofor.

— Chiar ai fost trişor?

— Da, am fost trişor.

— Şi o mai încasai?

— Mi s-a-ntâmplat. De ce?

— Ei, înseamnă că puteai să te baţi în duel… asta te mai animă.

— N-am să te contrazic şi, oricum, nu sunt un maestru într-ale filosofiei. Îţi mărturisesc că am venit aici mai degrabă din pricina femeilor.

— De cum ai îngropat-o pe Marfa Petrovna?

— Da, zâmbi cu o sinceritate triumfătoare Svidrigailov. Şi ce? Găseşti că e ceva rău în faptul că vorbesc aşa despre femei?

— Adică, dacă găsesc ori nu găsesc ceva rău în desfrâu?

— În desfrâu! Uite unde-ai ajuns! Dar stai să-ţi răspund mai întâi în ceea ce priveşte femeia în general; ştii, am chef de pălăvrăgeală. Spune-mi şi mie, pentru ce m-aş abţine? De ce să renunţ, dacă sunt un vânător de femei? Cel puţin e o ocupaţie.

— Vasăzică tot ce speri e să-ţi faci de cap pe-aici!

— Şi dacă-i aşa, ce? Da, şi să-mi fac de cap! Măcar să-mi fac! Îmi place că mă întrebi deschis. Desfrâul ăsta are cel puţin ceva statornic, întemeiat chiar pe firea omului şi nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sânge ca un tăciune ce mocneşte tot timpul, gata să se reaprindă oricând, şi pe care, chiar cu anii, nu-l stingi uşor. Spune şi dumneata, nu-i în felul lui o ocupaţie?

— Şi ăsta e un motiv de bucurie? Asta e o boală, şi încă una periculoasă.

— A, aici voiai să ajungi? Sunt de acord că e o boală, ca orice lucru care întrece măsura, şi aici o întreci cu siguranţă – dar, în primul rând, la unul e-ntr-un fel şi la altul e în alt fel, iar în al doilea rând, se-nţelege, trebuie să ai în toate o măsură, o socoteală, fie ea şi ticăloasă, asta e! Altfel, poţi ajunge să te şi împuşti. Sunt de acord că un om cumsecade are datoria să se plictisească, totuşi…

— Şi ai fi în stare să te împuşti?

— Ei, haide! pară plin de repulsie Svidrigailov. Fii bun şi nu vorbi despre asta, se grăbi să adauge, fără nimic din fanfaronada care se făcuse simţită în tot ce spusese înainte. Parcă se schimbase şi la faţă. Mărturisesc că am o slăbiciune de neiertat, dar ce să fac: mi-e frică de moarte şi nu-mi place să aud vorbindu-se despre ea. Ştii că sunt oarecum mistic?

— A, stafia Marfei Petrovna! Te mai vizitează şi-acum?

— Las-o-ncolo, nu mai pomeni de ea; la Petersburg n-a fost încă; mai dă-o naibii! strigă el cu un aer parcă iritat. Nu, să vorbim mai bine despre altceva… de altfel… Mda! N-am timp să stau cu dumneata, păcat! Aveam ceva să-ţi spun.

— E la mijloc o femeie?

— Da, o femeie, o întâmplare neprevăzută… Nu, nu despre asta voiam să-ţi vorbesc.

— Postura asta ticăloasă nu mai are nici un efect asupra dumitale? Nu mai ai nici o putere să te opreşti?

— Dumneata pretinzi putere? He-he-he! Chiar mă uimeşti, Rodion Romanâci, deşi am ştiut că aşa o să fie. Dumneata îmi vorbeşti mie despre desfrâu şi estetică! Dumneata eşti un Schiller, eşti un idealist! Sigur, toate astea aşa şi trebuie să fie, ba chiar ne-am mira dacă ar fi altfel, dar în realitate e cam ciudat… Ah, păcat că n-am timp, dumneata însuţi eşti un subiect mai mult decât interesant! Dar apropo, îţi place Schiller? Mie îmi place la nebunie.

— Mare fanfaron mai eşti! zise cu un fel de silă Raskolnikov.

— Nu sunt, zău dacă sunt! răspunse râzând Svidrigailov. Dar nu te contrazic, fie şi fanfaron; de ce n-aş fi fanfaron de vreme ce asta nu face rău nimănui? Şapte ani am stat la ţară, la Marfa Petrovna, aşa că acum, când am dat peste un om inteligent ca dumneata, inteligent şi interesant în cel mai înalt grad, sunt pur şi simplu bucuros să trăncănesc şi eu, ba am mai şi băut jumătatea asta de pahar de şampanie şi deja mi s-a urcat un pic la cap. Pe deasupra, e o anumită împrejurare care m-a stârnit rău, dar pe care… o s-o trec sub tăcere. Încotro? întrebă brusc speriat.

Raskolnikov dăduse să se scoale. Parcă simţea o apăsare, nu avea aer şi îi era parcă ruşine că venise acolo. Se încredinţase că Svidrigailov era cel mai ticălos şi mai de nimic om din lume.

— Eh! Stai jos, mai rămâi, se rugă Svidrigailov, pune să-ţi aducă barem un ceai. Hai, stai, n-o să mai spun tâmpenii, despre mine adică. Am să-ţi povestesc ceva. Hai, vrei să-ţi povestesc cum m-a „salvat”, ca să vorbesc în termenii dumitale, o femeie? Îţi răspund în felul ăsta şi la prima întrebare, fiindcă fiinţa aceasta este sora dumitale. Pot să-ţi povestesc? Ne mai omorâm timpul.

— Povesteşte, dar sper că dumneata…

— O, nu te speria! Mai ales că Avdotia Romanovna nu poate trezi, până şi într-un om ticălos şi de nimic ca mine, decât cel mai profund respect!