~ IV ~

— Ştii, poate (da, ţi-am spus chiar eu), începu Svidrigailov, că am fost închis aici la închisoarea datornicilor, pentru o sumă imensă şi fără să întrevăd vreo posibilitate, cât de mică, s-o achit. N-are rost să-ţi mai povestesc în amănunt cum m-a răscumpărat atunci Marfa Petrovna; ştii dumneata până la ce grad de sminteală e în stare să se îndrăgostească uneori o femeie? Era o femeie cinstită şi deloc proastă (deşi total incultă). Închipuie-ţi că femeia asta, cea mai geloasă şi mai cinstită posibil, s-a hotărât, după nenumărate scene şi reproşuri înspăimântătoare, să se coboare până la a încheia cu mine un fel de contract, pe care l-a respectat întocmai pe toată durata căsătoriei noastre. Ea era mult mai în vârstă decât mine şi pe deasupra mai şi ţinea tot timpul în gură câte un beţigaş de cuişoare. Eu, chit că în sufletul meu eram un porc, am fost cinstit în felul meu şi i-am spus că nu pot să-i fiu pe deplin credincios. Mărturisirea asta a făcut-o să turbeze, dar se pare că sinceritatea mea grosolană i-a şi plăcut oarecum. „Vasăzică, şi-a spus ea, nu vrea să mă înşele, de vreme ce o declară aşa, de la bun început”, iar pentru o femeie geloasă ăsta e cel mai important lucru. După multe plânsete am stabilit între noi un fel de contract nescris: unu, să n-o părăsesc niciodată pe Marfa Petrovna şi să fiu întotdeauna soţul ei; doi, să nu plec nicăieri fără permisiunea ei; trei, să n-am niciodată o ibovnică permanentă; patru, Marfa Petrovna îmi dădea voie în schimb să-mi aleg din când în când câte o slujnică, dar numai cu ştirea ei secretă; cinci, să ferească Dumnezeu să mă îndrăgostesc de vreo femeie de condiţia noastră; şase, în cazul când, Doamne fereşte, dădea peste mine vreo pasiune mare şi serioasă, trebuia să i-o mărturisesc Marfei Petrovna. În privinţa ultimului punct, stătea, de altminteri, destul de liniştită; era o femeie inteligentă, deci n-avea cum să se uite la mine altfel decât la un desfrânat şi un muieratic care nu era în stare să se îndrăgostească serios. Dar o femeie inteligentă şi o femeie geloasă sunt două lucruri diferite, uite aici a şi fost nenorocirea. De altfel, ca să-i poţi judeca fără părtinire pe unii oameni, trebuie să renunţi la unele păreri preconcepute despre ei şi la felul în care eşti deprins să priveşti oamenii şi lucrurile care te înconjoară în mod obişnuit. În judecata dumitale am toate temeiurile să am încredere, mai mult decât în a oricui. Probabil că ai auzit deja foarte multe lucruri ridicole şi absurde despre Marfa Petrovna. Avea, într-adevăr, unele obiceiuri de râs; îţi spun însă deschis că-mi pare sincer rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred că e de-ajuns pentru o oraison funčbre54 cum se cuvine pentru cea mai delicată soţie din partea celui mai delicat soţ. Când ne certam, eu mai mult tăceam şi nu mă enervam, iar această purtare de gentleman îşi atingea aproape întotdeauna ţinta; avea efect asupra ei şi chiar îi plăcea; erau şi situaţii când se simţea într-adevăr mândră de mine. Cu toate astea, pe surioara dumitale n-a putut-o suferi. Nu ştiu cum s-a întâmplat că a riscat să ia în casa ei ca guvernantă o asemenea frumuseţe! Explicaţia mea e că Marfa Petrovna era o femeie pătimaşă şi sensibilă şi că pur şi simplu s-a îndrăgostit chiar ea, literalmente s-a îndrăgostit, de surioara dumitale. Ei, dar şi Avdotia Romanovna! Eu am înţeles foarte bine, de la prima privire, că aici nu-i a bună şi – ce crezi? – mi-am pus în gând să nici nu ridic ochii la ea. Dar Avdotia Romanovna a făcut chiar ea primul pas, mă crezi sau nu? Şi poţi să-ţi închipui că Marfa Petrovna a ajuns până acolo, încât la început se supăra pe mine că nu spuneam niciodată o vorbă despre surioara dumitale şi că eram atât de indiferent la nesfârşitele ei laude înflăcărate la adresa Avdotiei Romanovna? Nu pricep nici eu ce voia! Ei, bineînţeles că Marfa Petrovna i-a povestit în amănunt Avdotiei Romanovna toată viaţa mea. Avea nenorocitul obicei să destăinuie toate secretele noastre de familie şi să se plângă tuturor de mine. Cum putea ea să scape un prieten atât de nou şi de minunat? Bănuiesc că nici nu vorbeau despre altceva decât despre mine şi nu încape îndoială că Avdotia Romanovna a aflat toate istoriile alea sinistre şi misterioase puse pe seama mea… Pun rămăşag că ai auzit deja câte ceva de felul ăsta, nu?

— Am auzit. Lujin chiar te învinuia de moartea unui copil. E adevărat?

— Ai bunătatea să laşi deoparte mârşăviile astea, se eschivă dezgustat şi morocănos Svidrigailov. Dacă vrei neapărat să ştii ce-i cu bazaconia asta, o să-ţi povestesc odată, acum însă…

— S-a vorbit şi de un lacheu de-al dumitale de la ţară, pare-se că şi de moartea lui ai fi fost cumva vinovat.

— Fii bun, ajunge! i-o tăie iar Svidrigailov, cu vădită nerăbdare.

— Nu-i cumva lacheul care a venit să-ţi umple pipa după ce-a murit… nu mi-ai povestit chiar dumneata? spuse Raskolnikov tot mai iritat.

Svidrigailov se uită atent la Raskolnikov, căruia i se păru că citeşte în privirea lui o străfulgerare de batjocură răutăcioasă, dar Svidrigailov se stăpâni şi răspunse foarte politicos:

— Ba da. Văd că şi asta te interesează la culme şi o iau ca pe o datorie să-ţi satisfac punct cu punct curiozitatea cu prima ocazie prielnică. Ei, drace! Văd că pot într-adevăr să le par unora un tip romantic. Judecă şi dumneata cât de dator sunt să-i mulţumesc după toate astea răposatei Marfa Petrovna pentru a-i fi spus atâtea lucruri secrete şi interesante despre mine surioarei dumitale. Nici nu îndrăznesc să judec impresia făcută, în orice caz, a fost în avantajul meu. Cu tot dezgustul firesc al Avdotiei Romanovna faţă de mine şi în ciuda aerului meu veşnic sumbru şi respingător, i s-a făcut în cele din urmă milă de mine, milă de un om pierdut. Iar când în inima unei fete îşi face loc mila, ăsta e în mod clar lucrul cel mai periculos pentru ea. Are să vrea îndată şi să-l „salveze” pe acel om, să-i bage minţile în cap, să-l facă să renască, să-l îndemne spre ţeluri mai nobile şi să-l readucă la o nouă viaţă şi activitate – ei, ştii genul ăsta de vise. Eu mi-am dat seama imediat că păsăruica o să zboare singură în laţ şi, la rândul meu, m-am pregătit. Te încrunţi, Rodion Romanâci, sau mi se pare? Nu-i nevoie, după cum ştii, n-a ieşit nimic de-aici. (Fir-ar al dracului, am băut ceva astăzi!) Ştii, mi-a părut tot timpul rău, chiar de la început, că surorii dumitale nu i-a fost dat să trăiască în secolul al doilea ori al treilea al erei noastre, de pildă, ca fiică a vreunui prinţ domnitor sau a vreunui proconsul în Asia Mică. Ar fi fost, fără îndoială, una dintre mucenice şi cu siguranţă şi-ar fi păstrat zâmbetul pe buze când i s-ar fi ars pieptul cu fierul înroşit. S-ar fi dus chiar singură la martiriu, iar în secolele patrucinci ar fi plecat în pustiul Eghipetului şi ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu rădăcini, extaze şi viziuni. Ea atâta aşteaptă şi doreşte fierbinte, să pătimească pentru cineva, iar de nu i se dă prilejul, e în stare să se şi arunce pe fereastră. Mi-a ajuns la urechi ceva despre un domn Razumihin. Se spune că e băiat bun, cu scaun la cap (după cum îl arată şi numele, un seminarist probabil). Păi, atunci să facă bine şi s-o păzească pe surioara dumitale. Într-un cuvânt, cred că am înţeles-o, ceea ce socotesc că îmi face cinste. Dar atunci, adică la început, când abia faci cunoştinţă, ştii şi dumneata, eşti întotdeauna mai uşuratic şi mai prost, vezi lucrurile greşit, nu cum sunt într-adevăr. La dracu’, de ce-o fi aşa frumoasă? Nu-i vina mea! Într-un cuvânt, pasiunea mea a început prin cea mai nestăpânită atracţie fizică. Iar Avdotia Romanovna e de o puritate înspăimântătoare, de nemaiauzit şi de nemaivăzut. (Bagă de seamă că îţi spun asta despre sora dumitale ca pe un fapt. Castitatea ei e aproape bolnăvicioasă, cu toată mintea ei deschisă, şi asta o să-i strice.) S-a întâmplat să intre atunci la noi, ca slujnică, Paraşa, o fată cu ochii negri, adusă tocmai atunci din alt sat, pe care n-o mai văzusem, frumuşică foc, dar proastă ca noaptea: s-a pus pe un plânset şi pe nişte urlete prin toată curtea, de-a ieşit cu scandal. Într-un rând, după masă, Avdotia Romanovna a venit înadins după mine pe o alee din grădină şi, cu ochii scăpărând, mi-a cerut s-o las în pace pe sărmana Paraşa. Asta cred că a fost prima noastră discuţie între patru ochi. Eu, se-nţelege, am socotit o cinste să-i îndeplinesc dorinţa, mi-am dat toată silinţa să mă prefac stânjenit, tulburat, într-un cuvânt, mi-am jucat rolul destul de bine. S-a legat o relaţie, discuţii pe-ascuns, morală, dăscăleală, rugăminţi, implorări, chiar lacrimi, dacă poţi să crezi, chiar şi lacrimi! Iată până unde poate să meargă la unele tinere pasiunea pentru morală! Eu, fireşte, am dat vina pe soartă, m-am prefăcut dornic, ahtiat după lumină şi în cele din urmă am pus în funcţiune metoda cea mai tare şi mai sigură pentru cucerirea inimii unei femei, metoda care nu a dezamăgit niciodată pe nimeni şi care le impresionează pe toate, până la una, fără excepţie. E metoda cunoscută: linguşirea. Nimic nu-i mai greu pe lume decât sinceritatea şi nimic mai lesne decât linguşirea. Dacă în sinceritate o sutime de notă e falsă, se produce imediat o disonanţă, după care se lasă cu scandal. Linguşirea poate să fie falsă până la ultima notă, însă tot plăcută va fi şi va fi chiar ascultată cu plăcere, una grosolană, dar totuşi plăcere. Căci oricât de ordinară ar fi linguşirea, cel puţin jumătate va părea negreşit adevărată. Iar lucrul ăsta e valabil pentru toate gradele de dezvoltare şi toate straturile societăţii. Până şi o vestală poate fi sedusă cu linguşirea. Cât despre oamenii obişnuiţi, nici nu mai încape vorbă. Nu pot să nu râd când îmi amintesc cum am sedus odată o cuconiţă devotată soţului, copiilor şi virtuţilor ei. Ce distractiv a fost şi ce puţin am avut de lucru! Dar cuconiţa chiar era virtuoasă, cel puţin în felul ei. Toată tactica mea a fost să mă arăt clipă de clipă copleşit şi să mă prosternez în faţa virtuţii ei. Am linguşit-o cu neruşinare şi, cum obţineam o strângere de mână, dar chiar şi o privire, începeam să mă dojenesc că i le-am smuls cu de-a sila, că ea s-a împotrivit, o, cât s-a împotrivit, şi că în mod sigur n-aş fi obţinut nimic dacă nu aş fi fost atât de vicios; că ea, în nevinovăţia ei, nu a bănuit perfidia şi a cedat fără să se gândească, fără să ştie, fără să vadă etc. etc. Într-un cuvânt, am obţinut tot, iar cuconiţa mea a rămas cât se poate de convinsă că e nevinovată şi curată, îşi îndeplineşte toate îndatoririle şi obligaţiile şi doar întâmplarea a făcut-o să cadă în păcat. Cum s-a mai supărat pe mine când i-am spus în cele din urmă că, sincer vorbind, eu cred că şi ea a căutat plăcerea la fel ca şi mine. Biata Marfa Petrovna ceda şi ea teribil la linguşeală şi, dacă aş fi vrut, ar fi trecut cu siguranţă toată averea încă din timpul vieţii pe numele meu. (Dar m-am întrecut din cale-afară cu băutura şi pălăvrăgeala.) Sper că n-ai să te superi dacă o să amintesc că exact acelaşi efect a început să se facă simţit şi la Avdotia Romanovna. Dar eu am fost prost şi nerăbdător şi am stricat totul. Nici înainte nu-i fusese pe plac de câteva ori Avdotiei Romanovna expresia ochilor mei, dacă poţi să-ţi închipui! Într-un cuvânt, se aprindea în ei un foc tot mai intens şi mai nestăpânit, care a speriat-o şi pe care până la urmă a început să-l urască. Nu mai intru în amănunte, dar ne-am despărţit. Pe urmă m-am dovedit iarăşi prost. M-am apucat să-mi bat joc în chipul cel mai grosolan de toată morala şi toate eforturile ei de-a mă converti; a intrat din nou în scenă Paraşa, dar nu numai ea, într-un cuvânt, am început să mă destrăbălez. Ah, dacă ai fi văzut măcar o dată în viaţa dumitale, Rodion Romanâci, cum ştiu să scapere câteodată ochişorii surioarei dumitale! N-are a face că eu sunt beat acum şi că, uite, am băut deja un pahar întreg de şampanie, spun adevărul; te asigur că privirea asta mi se arăta şi în vis; până la urmă n-am mai putut să suport nici foşnetul rochiei ei. Zău dacă nu mă gândeam că dau în epilepsie, nu-mi închipuisem niciodată că puteam să turbez în halul ăla. Într-un cuvânt, trebuia să ne împăcăm: dar asta era deja cu neputinţă. Şi ce crezi că am făcut atunci? Ca să vezi în ce hal de îndobitocire poate să-l aducă turbarea pe om! Să nu întreprinzi niciodată ceva la furie, Rodion Romanâci. Socotind eu că Avdotia Romanovna este săracă lipită (o, scuză-mă, n-am vrut să spun asta… dar la urma urmelor nu-i totuna dacă înţelesul e acelaşi?), într-un cuvânt, trăieşte din munca ei, că ea îşi ţine şi mama, şi pe dumneata (ah, fir-ar să fie, iar te încrunţi…), am hotărât să-i ofer toţi banii mei (până în treizeci de mii puteam să-i dau şi atunci), ca să fugă cu mine, chiar şi aici, la Petersburg. Bineînţeles că i-aş fi jurat iubire eternă, fericire etc. etc. Mă crezi că eram îndrăgostit atât de nebuneşte de ea, încât dacă mi-ar fi spus: „Strânge-o de gât ori otrăveşte-o pe Marfa Petrovna şi însoară-te cu mine”, n-aş fi stat pe gânduri! Dar totul s-a isprăvit cu o catastrofă, ştii deja, şi poţi să judeci şi dumneata cum m-am înfuriat când am aflat că Marfa Petrovna îl dezgropase de nu ştiu unde pe nemernicul de Lujin, conţopistul ăla, şi că aproape pusese la cale o căsătorie, lucru pe care, de fapt, i-l propusesem şi eu. E sau nu aşa? E? E aşa? Bag de seamă că ai început să asculţi cu mare atenţie… tinere interesant…

Svidrigailov izbi nerăbdător cu pumnul în masă. Faţa i se înroşi. Raskolnikov îşi dădu seama clar că acel pahar sau pahar şi jumătate de şampanie, băut cu sorbituri mici, îl ameţise fără să-şi dea seama şi se hotărî să folosească prilejul. Svidrigailov îi trezea o mare neîncredere.

— Ei, după toate astea, sunt absolut sigur că şi aici ai venit tot cu gândul la soră-mea, spuse de-a dreptul, fără să se mai ascundă, vrând să-l scoată şi mai tare din fire pe Svidrigailov.

— Eh, de-ajuns, păru să se dezmeticească brusc Svidrigailov, doar ţi-am spus… şi-n afară de asta, sora dumitale nici nu poate să mă sufere.

— De asta, că nu poate, sunt şi eu convins, dar nu despre lucrul ăsta e vorba acum.

— Eşti convins că nu poate? (Svidrigailov îşi miji ochii şi zâmbi ironic.) Ai dreptate, nu mă iubeşte, dar să nu bagi niciodată mâna în foc când e vorba despre ce-a fost între un soţ şi o soţie sau între un amant şi o amantă. Aici există întotdeauna câte un cotlon care rămâne tot timpul necunoscut celorlalţi şi pe care nu îl ştiu decât ei doi. Poţi să bagi mâna-n foc că Avdotia Romanovna mă priveşte cu repulsie?

— După unele cuvinte din istorisirea dumitale, îmi dau seama că ai şi acum intenţii cât se poate de grabnice, bineînţeles, mârşave, în privinţa Duniei.

— Cum! Mi-au scăpat asemenea cuvinte? spuse sincer speriat Svidrigailov, fără să dea nici cea mai mică atenţie epitetului atribuit intenţiilor sale.

— Îţi scapă şi-acum. Păi, bunăoară, de ce te temi atâta? Ce te-a făcut să te sperii acum aşa, hodoronc-tronc?

— Eu mă tem şi mă sperii? Mă sperii de dumneata? Mai degrabă te temi dumneata de mine, cher ami55. Ce prostii spui… De altminteri, m-am cherchelit, asta văd eu bine, era cât pe-aci să mă ia iar gura pe dinainte. A dracului şampanie! Hei, nişte apă!

Înhăţă sticla şi, fără farafastâcuri, o zvârli pe fereastră. Filip veni cu apa.

— Toate astea-s prostii, zise Svidrigailov udând un şervet şi apăsându-şi-l pe frunte, dar eu pot să te pun la punct cu un singur cuvânt şi pot să-ţi fac praf toate bănuielile. Ştii, bunăoară, că mă însor?

— Mi-ai mai spus deja asta.

— Ţi-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam vorbi categoric, fiindcă nici nu-mi văzusem încă logodnica; era doar o intenţie. Însă acum am deja o logodnică, lucrurile sunt aranjate şi, dacă n-aş avea nişte treburi care nu suferă amânare, te-aş duce chiar acum acolo, fiindcă vreau să-ţi cer părerea. Ei, fir-ar al dracului! Mai am doar zece minute. Vezi, uită-te la ceas! De altminteri, o să-ţi povestesc, e o trebuşoară interesantă în felul ei însurătoarea asta a mea. Dar încotro? Iar ţi s-a făcut de plecare?

— Nu, acum nu mai plec.

— Nu pleci chiar deloc? Să vedem! O să te duc acolo, nu mint, să-ţi arăt logodnica, însă nu acum, pentru că în curând va trebui să pleci. Dumneata la dreapta, eu la stânga. Pe Resslich o ştii? Madam Resslich, la care locuiesc acum? Mă asculţi? Nu, ca să vezi, e chiar cea despre care umblă povestea cu fetiţa, în apă, iarna – mă asculţi? Ei, toate astea ea le-a aranjat pentru mine. „Te plictiseşti, zice, să ai şi tu o distracţie”. Fiindcă sunt un om posomorât, plictisit. Crezi că sunt vesel? Nu, sunt posomorât: nu fac rău nimănui, dar stau vârât într-un colţ; uneori nu vorbesc câte trei zile. Dar Resslich asta e o şmecheră, ţi-o spun eu, şi ce şi-a zis ea? Că o să mă plictisesc, o să-mi las baltă soţia şi o să plec, iar soţioara o să încapă pe mâna ei şi ea o s-o pună în circulaţie, tot în categoria noastră socială, sau chiar mai sus. Ei bine, îmi spune de unul, un tată ramolit, funcţionar la pensie, care stă într-un scaun cu rotile, că de trei ani nu-l mai duc picioarele. Îmi spune că există şi o mamă, o doamnă foarte rezonabilă, mămica asta. Fiul îşi are serviciul pe undeva prin gubernie, nu-i ajută. O fiică s-a măritat şi nu vine să-i vadă, iar pe lângă cei doi nepoţei pe care îi au în grijă (că nu le-au fost de-ajuns copiii lor), au luat-o şi pe fiica lor cea mică de la gimnaziu înainte să-l termine, fata face peste numai o lună şaisprezece ani, deci peste o lună o pot mărita. Cu mine, adică. Şi ne-am dus acolo. A fost mai mare caraghioslâcul! Mă prezint: moşier, văduv, de familie, cu relaţii, cu un capital, ei, şi ce dacă eu am cincizeci de ani, iar ea n-are nici şaisprezece? Cine se uită la asta? Că doar partida e ispititoare, nu? Ispititoare, ha-ha! Să mă fi văzut cum am discutat cu tăticul şi cu mămica! Merita să dai şi bani numai să mă fi văzut atunci. Intră ea, se aşază, dacă poţi să-ţi închipui, încă în rochiţă scurtă, un bobocel care n-a dat în floare, se înroşeşte, se aprinde ca zorii de zi (i-au spus, de bună seamă). Nu ştiu ce părere ai dumneata despre feţele feminine, dar după mine, aceşti şaisprezece ani, aceşti ochişori încă de copil, această sfială şi lacrimile de ruşine sunt mai ceva decât frumuseţea, iar ea mai e şi frumoasă ca o cadră. Păr blonduţ, numai buclişoare mărunte şi înfoiate, ca de miel, buze plinuţe şi roşii, picioruşele – o minune! … Ei, am făcut noi cunoştinţă, eu am spus că din motive de familie sunt grăbit, iar în ziua următoare, deci acum trei zile, am şi primit binecuvântarea. De-atunci, cum mă duc o şi iau pe genunchi şi nu-i mai dau drumul… Ei, se face roşie ca zorile, iar eu o sărut şi-o sărut întruna. Mămica, se-nţelege, caută să-i explice, îi spune că, uite, e soţul tău şi că aşa se cade. Într-un cuvânt, e o bomboană! Iar situaţia de-acum, de logodnic, poate că-i mai bună decât cea de soţ, zău aşa. E în ea ceea ce se numeşte la nature et la vérité56! Ha-ha! Am vorbit cu ea de vreo două ori – nu-i proastă deloc fetiţa; uneori se uită pe furiş la mine şi mă frige şi mai şi. Dar ştii, are o feţişoară ca a Madonei lui Rafael. Madona Sixtină are un chip fantastic, un chip de nebună îndurerată, nu ţi-a sărit în ochi? Ei, cam aşa ceva. Şi abia ne-au binecuvântat, că a doua zi i-am şi adus cadouri de vreo mie jumate de ruble: un colier de briliante, altul de perle şi o casetă cu obiecte de toaletă pentru doamne, din argint – uite cam atât de mare -, cu fel de fel de lucruri, că până şi feţişoara madonei s-a îmbujorat. Am luat-o ieri pe genunchi, dar pesemne că prea neceremonios, fiindcă s-a înroşit toată şi i-au dat lacrimile, dar încerca să-şi ascundă faţa. Au plecat cu toţii pentru o clipă, am rămas cum ar veni singuri, şi numai ce mi s-a aruncat de gât (prima dată din proprie iniţiativă), m-a îmbrăţişat cu amândouă mânuţele, m-a sărutat şi mi-a jurat că o să-mi fie soţie ascultătoare, credincioasă şi bună, că o să mă facă fericit, că o să-şi dedice întreaga viaţă acestui lucru, fiecare clipă din viaţa ei, şi o să jertfească pentru asta tot, tot, iar pentru toate astea nu vrea de la mine decât stima mea şi nu-mi mai trebuie, zice, „nimic, nimic, nici un fel de daruri”! Acum, recunoaşte, să asculţi o mărturisire ca asta între patru ochi, de la un îngeraş de şaisprezece ani ca ăsta, care roşeşte feciorelnic de ruşine şi are lacrimi de entuziasm în ochi, recunoaşte că e destul de ispititor. Nu-i ispititor? Merită, nu? Păi, nu merită? Ei… ascultă… hai să mergem la logodnica mea… doar că nu acum!

— Într-un cuvânt, diferenţa asta monstruoasă de vârstă şi pregătire te excită! Chiar ai de gând să faci o asemenea căsătorie?

— Dar de ce nu? În mod sigur. Fiecare se gândeşte să-i fie lui cât mai bine şi traiul cel mai vesel îl duce acela care reuşeşte să se înşele cel mai bine pe sine. Ha-ha! Dar ce te-a apucat de-o faci atâta pe virtuosul? Ai milă, tăicuţule, eu sunt un păcătos. He-he-he!

— Cu toate astea te-ai îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel… de altfel, ai avut motivele dumitale pentru asta… acum înţeleg totul.

— În general, iubesc copiii, iubesc foarte mult copiii, izbucni în râs Svidrigailov. Legat de asta pot chiar să-ţi povestesc un episod mai mult decât interesant, care nu s-a sfârşit nici acum. Cum am sosit, chiar în prima zi, am şi pornit prin tot felul de cloace din astea, după şapte ani, m-am aruncat pur şi simplu asupra lor. Poate ai remarcat că nu mă grăbesc să mă văd cu anturajul meu, cu prietenii şi amicii dinainte. Vreau s-o întind cât se poate mai mult fără să-i văd. Ştii, la Marfa Petrovna, la ţară, m-au chinuit cumplit amintirile despre toate locurile şi locşoarele astea secrete, unde un om priceput poate să găsească multe. Să le ia dracu’! Norodul o ţine într-o beţie, tineretul instruit putrezeşte în visuri şi iluzii irealizabile, se degradează pierdut în teorii; de pe nu se ştie unde au venit o groază de jidani şi dosesc banii, iar în rest, toţi trăiesc în dezmăţ. Din primele ore am simţit mirosul bine cunoscut al oraşului ăstuia. Am nimerit la o seară aşa-zis dansantă, într-o cloacă oribilă (mie-mi plac cloacele cele mai sordide), şi se-nţelege, se dansa un cancan cum nu se pomenea neam pe vremea mea. Da, aici s-au făcut progrese. Când mă uit, văd o fetiţă de vreo treisprezece ani, foarte drăguţ îmbrăcată, dansând cu un virtuoz; în timp ce altul aştepta în faţa ei. Pe un scaun, la perete, stătea mama ei. Ei, închipuie-ţi ce cancan! Fetiţa se fâstâceşte, se înroşeşte şi, în fine, simţindu-se jignită, începe să plângă. Virtuozul o ia pe sus şi se-apucă s-o învârtă şi să-şi facă numărul în faţa ei în râsetele tuturor celor din jur – în momente din astea îmi place publicul, fie el şi de cancan, că râde şi strigă: „Foarte bine, aşa-i trebuie! Să se-nveţe minte mai vină cu copii!”. Ei, mie prea puţin îmi pasă, nici nu e treaba mea dacă e logic sau nu, se împacă ei singuri cu gândul! Eu îmi ochesc imediat locul, mă aşez lângă mamă şi încep să-i spun că şi eu abia am venit în oraş, că aici toţi sunt nişte ignoranţi şi că nu ştiu să deosebească adevăratele merite şi să nutrească respectul cuvenit; îi dau de-nţeles că sunt plin de bani; mă ofer să le duc acasă cu trăsura mea; le conduc şi fac cunoştinţă (stăteau într-o cămăruţă închiriată, abia sosiseră de la ţară). Mamaâmi spune că atât pentru ea, cât şi pentru fiica ei, cunoştinţa cu mine nu poate fi decât o onoare; aflu că n-au un sfanţ şi că veniseră să facă nişte demersuri pe la o instituţie; le ofer serviciile mele şi bani; aflu că veniseră din greşeală la serată, crezând că acolo învăţai într-adevăr să dansezi; le propun să contribui la instruirea tinerei domnişoare, în privinţa limbii franceze şi a dansului. Ele primesc cu entuziasm, luând-o ca pe o cinste, şi de-atunci suntem cunoştinţe… Dacă vrei, mergem să le vedem, dar nu acum.

— Isprăveşte cu poveştile dumitale ticăloase şi dezgustătoare, om desfrânat, josnic şi libidinos!

— Eţti un Schiller, un Schiller al nostru, Schiller! Oů la vertu va-t-elle se nicher.57 Păi, ştii, înadins îţi povestesc asemenea lucruri, ca să te aud vociferând. O desfătare!

— Ba bine că nu! Crezi că eu nu mă simt în clipa asta ca un caraghios? mormăi furios Raskolnikov.

Svidrigailov râdea cât îl ţinea gura; în cele din urmă, strigă după Filip, plăti şi se pregăti să se ridice.

— Ei, dar sunt chiar beat, assez causé, zise el. E o desfătare!

— Păi, desfrânat şi stricat cum eşti, cum să nu simţi desfătare, strigă Raskolnikov ridicându-se şi el, când povesteşti asemenea aventuri, mai ales că pui la cale o monstruozitate de acelaşi fel. Nu-i doar o desfătare, e mai mult, când o faci în împrejurări ca astea şi în faţa unuia ca mine… Te excită.

— Bun, dacă-i aşa, răspunse oarecum surprins Svidrigailov privindu-l pe Raskolnikov, dacă-i aşa, şi dumneata eşti un cinic pe cinste. Barem stofă ai din plin. Eşti în stare să percepi multe, multe… dar să şi faci multe. Ei, ajunge. Îmi pare sincer rău că am stat de vorbă aşa de puţin, dar nu scapi dumneata de mine… Aşteaptă numai…

Svidrigailov ieşi din cârciumă. Raskolnikov îl urmă. Svidrigailov nu era totuşi chiar beat; şampania i se urcase la cap doar pe moment, iar acum ameţeala îi trecea văzând cu ochii. Îl îngrijora foarte tare ceva, ceva extrem de important, şi se posomorî. Părea că aşteaptă ceva, iar asta îl tulbura şi îl neliniştea. Purtarea lui faţă de Raskolnikov se schimbase brusc în ultimele minute, cu fiecare clipă care trecea se arăta tot mai arţăgos şi mai ironic. Raskolnikov observă toate astea şi deveni şi el alarmat. Svidrigailov i se păru extrem de suspect, aşa că se hotărî să îl urmărească.

Ajunseră în stradă.

— Dumneata la dreapta, iar eu la stânga, sau, mă rog, invers, numai – adieu, mon plaisir58, la bună vedere!

Şi o luă la dreapta, spre piaţa Sennaia.