~ V ~

Raskolnikov porni pe urmele lui.

— Asta ce mai înseamnă? strigă Svidrigailov întorcându-se. Parcă ţi-am spus…

— Asta înseamnă că de-acum mă ţin după dumneata ca scaiul.

— Ceee?

Se opriră amândoi şi se uitară preţ de un minut unul la altul, măsurându-se din priviri.

— Din toate povestirile pe care mi le-ai spus fiind pe jumătate beat, i-o tăie scurt Raskolnikov, am tras la modul serios concluzia că dumneata nu numai că nu ai renunţat la gândurile mârşave în privinţa soră-mii, dar eşti chiar mai preocupat de ele ca niciodată. Ştiu că soră-mea a primit azi-dimineaţă o scrisoare. Ai stat ca pe jar tot timpul… Să zicem că ţi-a ieşit în cale vreo nevastă, dar asta nu înseamnă nimic. Vreau să mă încredinţez personal…

Raskolnikov nu prea putea spune ce anume voia în clipa aceea şi de ce anume dorea să se încredinţeze personal.

— Vasăzică aşa! Nu cumva vrei să chem imediat poliţia?

— Cheam-o!

Rămaseră preţ de un minut unul în faţa celuilalt. În sfârşit, expresia feţei lui Svidrigailov se schimbă. Văzând că ameninţarea nu-l sperie deloc pe Raskolnikov, îşi luă deodată mina cea mai veselă şi mai prietenoasă.

— Din ăştia mi-eşti! Eu n-am atacat înadins chestiunea dumitale, chit că, fireşte, mă chinuia curiozitatea. E ceva fantastic. Aş fi amânat până data viitoare, dar, zău, dumneata eşti în stare să scoţi din fire şi-un mort… Bun, hai, numai că-ţi spun dinainte: am să trec pentru o clipă pe-acasă, să iau nişte bani; pe urmă încui acolo, iau o trăsură şi mă duc la ostroave, stau toată seara… Ce să cauţi atunci după mine?

— Până una-alta merg cu dumneata acasă, dar nu la dumneata, ci la Sofia Semionovna, să mă scuz că n-am fost la înmormântare.

— Cum doreşti, dar Sofia Semionovna nu-i acasă. A plecat cu toţi copiii la o bătrânică, o doamnă nobilă, veche cunoştinţă a mea, care patronează mai multe orfelinate. Am fermecat-o pe doamna asta dându-i bani pentru toţi cei trei copilaşi ai Katerinei Ivanovna şi donând pe deasupra şi nişte bani pentru orfelinate; în sfârşit, i-am spus şi povestea Sofiei Semionovna, în cele mai mici amănunte, fără să ascund nimic. Efectul a fost de nedescris. De asta a şi fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X., la care a tras doamna cu pricina venind de la vila ei de la ţară.

— Eu tot trec, că n-am treabă.

— Cum vrei, dar eu nu te însoţesc, n-am de ce! Uite, aproape am ajuns. Spune-mi, sunt încredinţat că eşti bănuitor în ceea ce mă priveşte, fiindcă am fost atât de delicat şi nu te-am pus până acum pe jar cu întrebări… înţelegi? Asta ţi s-a părut neobişnuit; pun pariu că aşa e! Ei, mai fii delicat după una ca asta!

— Dar tragi cu urechea pe la uşi!

— A, despre asta era vorba! râse Svidrigailov. Da, m-aş fi mirat ca după toate cele întâmplate să treci sub tăcere chestia asta. Ha-ha! Am priceput eu câte ceva din năzbâtiile… de-atunci… pe care i le-ai povestit Sofiei Semionovna, totuşi, spune-mi ce mai e şi asta? Oi fi eu înapoiat de tot şi nu mai sunt în stare să pricep nimic? Lămureşte-mă, pentru numele lui Dumnezeu, drăguţule! Luminează-mă cu principiile cele noi.

— N-aveai cum să auzi nimic, spui numai minciuni!

— Dar nu despre asta, nu despre asta vorbesc eu (deşi am auzit într-adevăr câte ceva). Nu, ce spun eu e că dumneata oftezi şi gemi întruna! Schiller-ul din dumneata se zbuciumă clipă de clipă. Şi-acum, poftim, le interzici oamenilor să mai asculte pe la uşi. Dacă-i aşa, du-te la poliţie şi spune ce şi cum: „Uitaţi, mie mi s-a întâmplat următorul lucru: teoria mea a cam dat greş. Dacă eşti convins că oamenii nu trebuie să asculte pe la uşi, dar băbuţelor li se poate da în cap cu ce se nimereşte, după bunul-plac, du-te cât mai degrabă pe undeva prin America! Fugi, tinere! Poate mai e timp. Vorbesc sincer. Ce, n-ai bani? Îţi dau eu de drum.

— Nici nu mă gândesc, i-o tăie Raskolnikov în scârbă.

— Înţeleg (de altminteri, nu te osteni, dacă nu vrei, poţi să nici nu răspunzi); înţeleg ce fel de probleme îţi pui acum: morale, nu? Problemele omului şi cetăţeanului? Dă-le-ncolo; ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă eşti încă om şi cetăţean? Păi, atunci nu trebuia să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala. În cazul ăsta, împuşcă-te. Ori nu vrei?

— Se pare că ţii cu tot dinadinsul să mă scoţi din sărite ca să te las şi să plec…

— Mare figură eşti! Păi, am şi ajuns, fii bun şi ia-o pe scară. Uite şi uşa spre Sofia Semionovna, vezi, nu-i nimeni! Nu crezi? Întreabă la Kapernaumovi; îşi lasă cheia la ei. Uite-o şi pe madame de Kapernaumov. Ce? (E cam surdă.) A plecat? Unde? Ei, vezi, ai auzit? Nu, nici n-o să vină până seara târziu. Ei, acum hai la mine. Doar voiai să vii la mine, nu? Madam Resslich nu-i acasă. Femeia asta are veşnic treburi, dar e foarte cumsecade, te asigur… poate ţi-ar fi şi de folos dacă ai fi ceva mai rezonabil. Bun, binevoieşte să te uiţi: iau din birou biletul ăsta de bancă cu cinci la sută (uite câte mai am!), care o să meargă astăzi la zaraf. Ei, ai văzut? N-am de ce să mai pierd vremea. Biroul e încuiat, locuinţa e încuiată, şi iată-ne din nou pe scară. Vrei să luăm o birjă? Că eu plec la ostroave. Nu doreşti o plimbare? Uite, eu iau trăsura până la Elaghin. Ce? Refuzi? Nu te ţin puterile? Te plimbi puţin, atâta tot. Pare că o să plouă, dar nu-i nimic, coborâm capota…

Svidrigailov urcase deja în trăsură. Raskolnikov socoti că bănuielile lui, cel puţin în clipa aceea, erau neîntemeiate. Fără să răspundă nimic, se întoarse şi o luă înapoi, spre Sennaia. Dacă ar fi întors capul, măcar o singură dată, ar fi putut să vadă că Svidrigailov, după ce se depărtase cel mult o sută de paşi, plătise trăsura şi coborâse pe trotuar. Dar el nu mai putea să vadă nimic, căci cotise după colţ. Un profund dezgust îl mâna departe de Svidrigailov. „Şi am fost în stare, fie şi pentru o clipă, să aştept ceva de la bruta asta nelegiuită, de la stricatul ăsta libidinos şi ticălos!”, strigă fără să vrea. Ce-i drept, Raskolnikov îl judecase cam în pripă şi cam prea uşuratic. Era ceva în felul de-a fi al lui Svidrigailov care îi dădea o anumită originalitate, dacă nu chiar mister. În ceea ce o privea însă pe Dunia, Raskolnikov era convins că Svidrigailov n-avea să o lase în pace. Dar îi era deja prea greu şi nu mai suporta să se gândească iar şi iar la toate astea!

Aşa cum obişnuia când rămânea singur, după douăzeci de paşi se cufundă în gânduri. Ajungând pe pod, se opri lângă parapet şi îşi aţinti ochii la apă. În spatele lui, ceva mai încolo, stătea Avdotia Romanovna.

Drumurile li se încrucişaseră la intrarea pe pod, dar el trecuse pe lângă ea fără s-o observe. Dunecika nu îl mai văzuse niciodată în starea asta pe stradă şi uluiala ei era vecină cu spaima. Se opri, neştiind ce să facă: să-l strige sau nu? Deodată îl zări venind grăbit dinspre Sennaia pe Svidrigailov.

Acesta părea însă să se apropie cu băgare de seamă. Nu intră pe pod, ci se opri într-o parte, pe trotuar, străduindu-se din toate puterile să nu fie văzut de Raskolnikov. Începu să-i facă semne Duniei, pe care o zărise de mult. Ei i se păru că semnele lui voiau să-i spună să nu îşi strige fratele şi să îl lase în pace, chemând-o în acelaşi timp la el.

Aşa şi făcu. Îşi ocoli încetişor fratele şi se apropie de Svidrigailov.

— Haidem mai repede, îi şopti acesta. Nu vreau ca Rodion Romanâci să ştie că ne-am văzut. Te previn că am stat cu el nu departe de aici, la o cârciumă, unde a venit singur după mine şi abia am putut să scap de el. A aflat nu ştiu cum despre scrisoarea mea către dumneata şi bănuieşte ceva. Desigur, nu dumneata i-ai spus, nu? Dar dacă nu dumneata, atunci cine?

— Uite că suntem deja după colţ, îl întrerupse Dunia, fratele meu nu ne mai vede. Te anunţ că nu merg mai departe cu dumneata. Spune-mi totul aici. Toate astea se pot spune şi pe stradă.

— În primul rând, în nici un caz nu pot spune ce am de spus pe stradă; în al doilea rând, trebuie s-o asculţi şi pe Sofia Semionovna, în al treilea, am să-ţi arăt nişte documente… Ei, dar dacă nu te învoieşti să intri la mine, renunţ la orice explicaţii şi plec imediat. În acest caz, te rog să nu uiţi că taina grozav de interesantă a preaiubitului dumitale frate se află în mâinile mele.

Dunia se opri nehotărâtă şi îl scrută cu privirea pe Svidrigailov.

— De ce te temi? Oraşul nu e sat, remarcă acesta calm. Oricum, până şi la ţară, mai mult rău mi-ai făcut dumneata mie decât eu dumitale, iar aici…

— Sofia Semionovna a fost prevenită?

— Nu, nu i-am spus nici un cuvânt şi nici nu sunt foarte sigur dacă e sau nu acasă. De altfel, probabil că e acasă. Azi şi-a înmormântat mama vitregă: nu e o zi potrivită pentru vizite. Deocamdată nu vreau să vorbesc nimănui despre asta şi chiar mă căiesc oarecum că dumitale ţi-am vorbit. În cazul ăsta, cea mai mică imprudenţă e totuna cu un denunţ. Uite, aici locuiesc, în casa de care ne apropiem. Ăsta e portarul nostru; mă ştie foarte bine; uite-l cum mă salută; vede că vin cu o doamnă şi cu siguranţă a reuşit să-ţi vadă chipul, asta ar trebui să te liniştească dacă ţi-e aşa de frică şi n-ai încredere în mine. Scuză-mă că vorbesc atât de grosolan. Stau în gazdă. Sofia Semionovna e perete în perete cu mine, locuieşte tot în gazdă şi ea. Tot etajul e ocupat de chiriaşi. Atunci ce rost are să te temi ca un copil? Sau sunt chiar atât de fioros?

Un zâmbet condescendent îi strâmbă chipul, dar nu-i ardea de zâmbit. Inima îi bătea cu putere, i se tăia respiraţia. Vorbea dinadins mai tare, ca să-şi ascundă emoţia tot mai puternică; însă Dunia nu observă emoţia asta ieşită din comun; prea o enervase când îi spusese că se teme de el ca un copil şi că e atât de fioros pentru ea.

— Deşi ştiu că eşti un om… fără onoare, nu mă tem deloc. Ia-o înainte, spuse ea aparent liniştită, dar faţa îi pălise cumplit.

Svidrigailov se opri în dreptul locuinţei Soniei.

— Îngăduie-mi să întreb dacă e acasă. Nu e. Păcat! Ştiu însă că se poate întoarce foarte curând. Dacă a ieşit, s-a dus doar până la o doamnă, pentru orfanii ei. Mama lor a murit. M-am ocupat şi eu de treaba asta şi am făcut nişte demersuri. Dacă Sofia Semionovna nu se întoarce în zece minute, o trimit eu la dumneata, chiar astăzi; iată şi cele două camere ale mele. Dincolo de uşa asta stă gazda mea, doamna Resslich. Acum uită-te, am să-ţi arăt documentele mele cele mai importante; iată, uşa asta dă din dormitorul meu în două camere absolut goale, care sunt de închiriat. Iată-le… la astea trebuie să te uiţi ceva mai atent…

Svidrigailov ocupa două camere mobilate destul de spaţioase. Dunecika se uită cu neîncredere în jur, dar nu observă nimic deosebit, nici în felul cum erau mobilate, nici în dispunerea camerelor, deşi ar fi putut observa câte ceva, de pildă, că locuinţa lui Svidrigailov se nimerise între două apartamente aproape nelocuite. Intrarea nu se făcea direct din coridor, ci prin două camere, aproape goale, ale gazdei. După ce descuie uşa închisă cu cheia din dormitor, Svidrigailov îi arătă Dunecikăi un alt apartament gol, de închiriat. Dunecika se opri în prag, neînţelegând pentru ce era poftită să se uite, dar Svidrigailov se grăbi să-i explice:

— Uite, priveşte aici, în această a doua cameră mare. Observă că uşa asta e închisă cu cheia. Lângă uşă e un scaun, singurul scaun din ambele camere. E adus de mine, din locuinţa mea, ca să-mi fie mai comod când ascult. Acum, uite, după uşă se află masa Sofiei Semionovna; acolo a stat ea şi a vorbit cu Rodion Romanâci. Iar eu am şezut dincoace şi am ascultat, două seri la rând, câte două ceasuri de fiecare dată, deci am putut afla câte ceva, dumneata ce crezi?

— Ai tras cu urechea?

— Da, am tras cu urechea. Acum să mergem la mine; aici nici n-ai unde să stai.

O conduse pe Avdotia Romanovna în prima cameră, care îi servea drept salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. Se aşeză şi el în celălalt capăt al mesei, la cel puţin un stânjen de ea, dar probabil că în ochi îi strălucea acelaşi foc care o speriase cândva pe Dunecika. Ea tresări şi se uită iarăşi neîncrezătoare în jur. Făcuse asta fără să-şi dea seama, căci nu voia cu nici un chip să-şi arate neîncrederea. Dar izolarea locuinţei lui Svidrigailov o pusese în cele din urmă pe gânduri. Vru să întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, dar nu întrebă… din mândrie. De altfel, sufletul îi era chinuit de o altă suferinţă, infinit mai mare decât frica pentru ea însăşi.

— Iată scrisoarea dumitale, începu ea, punând-o pe masă. E oare cu putinţă ce scrii aici? Faci aluzie la o crimă săvârşită, spui dumneata, de fratele meu. Aluzia e prea clară ca să îndrăzneşti să mai dai înapoi acum. Să ştii că am mai auzit povestea asta absurdă şi nu cred o iotă. E o bănuială infamă şi ridicolă. O cunosc deja şi ştiu de la ce a pornit. Nu poţi avea nici un fel de dovezi. Ai promis să dovedeşti. Poftim, vorbeşte! Dar să ştii dinainte că nu te cred! Nu cred! …

Dunecika spuse toate astea foarte repede şi pentru o clipă faţa i se făcu roşie ca focul.

— Dacă nu credeai, riscai oare să vii singură la mine? De ce-ai venit? Doar din curiozitate?

— Nu mă mai chinui, spune odată, vorbeşte!

— Nimic de zis, eşti o fată curajoasă. Zău dacă nu credeam că o să-l rogi pe domnul Razumihin să te însoţească aici. Dar nu l-am văzut nici cu dumneata, nici prin preajmă, m-am uitat bine. E o dovadă de curaj, înseamnă că ai vrut să-l cruţi pe Rodion Romanâci. De fapt, la dumneata totul e divin… Cât despre fratele dumitale, ce să-ţi spun? L-ai văzut şi singură adineauri. Cum ţi s-a părut?

— Doar nu te bazezi numai pe asta?

— Nu, nu pe asta, ci pe propriile lui cuvinte. Uite, două seri la rând a venit aici, la Sofia Semionovna. Ţi-am arătat şi locul unde au stat. I-a mărturisit tot. El e ucigaşul. El a omorât-o pe bătrână, pe cămătăreasa la care amaneta şi el lucruri; a omorât-o şi pe sora ei, precupeaţa Lizaveta, fiindcă întâmplarea a făcut să intre în casă în clipa când era omorâtă soră-sa. Le-a omorât pe amândouă cu toporul cu care venise. Le-a omorât ca să le jefuiască şi chiar le-a jefuit; a luat bani şi nişte lucruri… El însuşi i-a spus toate astea, cuvânt cu cuvânt, Sofiei Semionovna, singura care ştie secretul, dar ea n-a avut nimic de-a face cu omorul, nici cu vorba, nici cu fapta, dimpotrivă, a fost la fel de îngrozită ca şi dumneata acum. Fii liniştită, n-o să-l trădeze.

— Nu se poate! murmură printre buzele livide şi lipsite de viaţă Dunecika, aproape sufocându-se. Nu se poate, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv… E o minciună! O minciună!

— Jaful, ăsta a fost motivul. A luat bani şi lucruri. E drept că, după cum a mărturisit chiar el, nu s-a folosit nici de bani, nici de lucruri, le-a ascuns pe undeva, sub un pietroi, unde stau şi-acum. Dar asta numai fiindcă n-a avut curajul să se folosească de ele.

— Dar e de crezut că a putut să fure, să jefuiască? Că a fost în stare fie şi numai să se gândească la aşa ceva? strigă Dunia sărind de pe scaun. Doar îl ştii, l-ai văzut. Poate fi el un hoţ?

Părea să-l implore pe Svidrigailov; îşi uitase cu totul frica.

— Aici sunt posibile mii şi milioane de combinaţii şi de clasificări, Avdotia Romanovna. Un hoţ fură, dar îşi dă seama că e un ticălos; însă, uite, eu am auzit despre un om de condiţie bună care a jefuit poşta; aşa că, cine ştie, poate el chiar a crezut că e corect ce face! Sigur că n-aş fi crezut, ca şi dumneata, dacă aş fi auzit din altă parte. Dar de vreme ce am auzit cu urechile mele, nu pot să nu cred. I-a explicat Sofiei Semionovna şi motivele pentru care a făcut-o. Nici ea nu şi-a crezut la început urechilor, dar propriilor ei ochi le-a dat crezare până la urmă. Fiindcă i-a spus chiar el.

— Şi care sunt… aceste motive?

— E o poveste lungă, Avdotia Romanovna. E vorba, cum să-ţi spun eu, de o teorie originală, potrivit căreia eu pot considera, de exemplu, că un rău izolat este permis dacă scopul lui principal e bun. Un singur rău şi o sută de fapte bune! Sigur că pentru un tânăr cu merite şi cu un amor-propriu nemăsurat este dureros să ştie că ar fi de-ajuns trei mii de ruble pentru ca întreaga sa carieră să ia un alt curs şi să poată ţinti spre altceva în viaţă, iar el nu are aceste trei mii. Adaugă aici iritarea pricinuită de foame, de odaia lui strâmtă, de zdrenţele în care umblă, de înţelegerea clară a situaţiei lui sociale, cât şi a surorii şi mamei lui. Şi mai presus de toate, orgoliul, mândria şi orgoliul, deşi, Dumnezeu ştie, poate şi nişte calităţi… Nu-l învinuiesc, te rog să nu crezi asta, nici nu e treaba mea. A mai fost la mijloc şi o mică teorie proprie – o teorie după care oamenii se împart, vezi dumneata, în material şi oameni deosebiţi, adică oameni care, prin esenţa lor superioară, nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, fac ei legi pentru ceilalţi oameni, pentru material, adică pentru pleavă. E o teorie; une théorie comme une autre59. A fost grozav de atras de Napoleon, mai bine zis, l-a captivat faptul că foarte mulţi oameni geniali nu s-au împiedicat de un rău izolat, ci au păşit peste el fără să stea pe gânduri. Pesemne şi-a închipuit că şi el e un om genial, adică a şi fost convins o vreme. A suferit cumplit, iar acum e chinuit de gândul că a putut concepe o teorie, dar n-a fost în stare să facă pasul fără să stea pe gânduri, deci nu e un om genial. Ei, pentru un tânăr orgolios, gândul ăsta e umilitor, mai cu seamă în veacul nostru…

— Dar mustrările de conştiinţă? Asta înseamnă că îi negi orice simţ moral? Chiar să fie aşa?

— Ah, Avdotia Romanovna, acum totul e tulbure, de fapt, nici n-a fost vreodată prea în ordine. Ruşii sunt în general oameni cu suflet larg, Avdotia Romanovna, larg precum pământul lor, şi foarte înclinaţi spre fantezie, spre dezordine; dar e o nenorocire să ai un suflet larg fără să fii genial. Ţii minte că am mai discutat amândoi pe tema asta, când stăteam pe terasă după cină, seară de seară. Pentru largheţea asta mă şi dojeneai. Cine ştie, poate chiar în timp ce vorbeam noi acolo, el stătea aici şi îşi făurea teoria. Fiindcă la noi, societatea cultă nu are cine ştie ce tradiţii sacre, Avdotia Romanovna; unii şi le formează din cărţi… ori le desprind de prin letopiseţe. Dar ce pot face ei, pentru că sunt mari savanţi, măcar că în felul lor sunt tot nişte nătăfleţi, nu se cuvine să facă un om de lume. De altfel, părerile mele le cam ştii; eu nu învinuiesc categoric pe nimeni. Eu însumi sunt un trântor şi asta şi rămân. Dar am vorbit amândoi nu o dată despre asta. Am avut chiar fericirea să-ţi trezesc interesul cu părerile mele… Eşti foarte palidă, Avdotia Romanovna!

— Ştiu teoria asta a lui. I-am citit într-o revistă articolul despre oamenii cărora le este îngăduit orice… Mi l-a adus Razumihin…

— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumitale? Într-o revistă? A scris un articol despre asta? N-am ştiut. Ia te uită, trebuie să fie interesant! Unde pleci, Avdotia Romanovna?

— Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, spuse abia auzit Dunecika. Cum să ajung la ea? Poate a venit. Vreau s-o văd neapărat acum, ca să…

Avdotia Romanovna nu reuşi să-şi isprăvească fraza, i se tăie pur şi simplu răsuflarea.

— Sofia Semionovna nu se întoarce până la noapte. Aşa cred. Trebuia să se întoarcă foarte repede, dar dacă n-a venit încă, atunci o să vină foarte târziu…

— A, vasăzică minţi! Văd… ai minţit… numai minciuni ai spus! Nu te cred! Nu cred! Nu cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzându-şi cu totul capul.

Căzu aproape leşinată pe scaunul pe care se grăbi să-l împingă spre ea Svidrigailov.

— Avdotia Romanovna, ce e cu dumneata, vino-ţi în fire! Poftim nişte apă. Ia o înghiţitură…

O stropi cu apă. Dunecika tresări şi îşi veni în fire.

— Efectul a fost prea puternic! mormăi pentru sine Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, linişteşte-te! Să ştii că are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem noi din necaz. Vrei să-l trec eu peste graniţă? Am bani; în trei zile fac rost de bilet. A ucis, dar o să facă şi multe fapte bune, o să se răscumpere. Linişteşte-te. Mai poate încă să ajungă cineva. Dar ce-i cu dumneata? Cum te simţi?

— Om hain ce eşti! Îţi mai baţi şi joc. Lasă-mă…

— Unde te duci? Unde?

— La el. Unde-i? Ştii? De ce e încuiată uşa asta? Asta e uşa pe care am intrat şi-acum e încuiată. Când ai reuşit s-o închizi cu cheia?

— Nu trebuie să se-audă în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc câtuşi de puţin; doar că m-am săturat să vorbesc în felul ăsta. Unde te duci în halul ăsta? Vrei să-l împingi la pierzanie? O să-l faci să turbeze şi o să se predea singur. E deja urmărit, să ştii, i-au luat urma. N-ai să faci decât să li-l dai pe tavă. Aşteaptă puţin: eu abia l-am văzut şi am vorbit cu el; mai poate fi salvat. Mai aşteaptă puţin, stai jos şi hai să ne gândim împreună. De aceea te-am şi chemat, ca să discutăm între patru ochi despre asta şi să ne gândim cât se poate de temeinic. Dar şezi odată!

— Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat?

Dunia se aşeză din nou pe scaun. Svidrigailov luă loc lângă ea.

— Totul depinde de dumneata, de dumneata şi numai de dumneata, începu el cu ochii scăpărând, aproape în şoaptă, dar se zăpăci şi nu mai putu spune nimic din pricina emoţiei.

Dunia se depărtă de el speriată. Tremura şi el tot.

— Dumneata… un singur cuvânt din partea dumitale şi e salvat! Eu… eu îl salvez. Am bani şi prieteni. Îl trimit imediat în străinătate, îi scot eu paşaport, două paşapoarte. Unul lui, unul mie. Am prieteni, oameni influenţi… Vrei? Îţi scot şi dumitale paşaport… şi mamei dumitale… Ce-ţi trebuie Razumihin? Şi eu te iubesc… Te iubesc ca un nebun. Lasă-mă să-ţi sărut poala rochiei, lasă-mă, lasă-mă! Nu pot să-i aud foşnetul. Spune-mi: „Fă asta” şi eu fac. Fac tot. Fac şi imposibilul. În ce crezi dumneata am să cred şi eu. Orice, orice fac! Nu te uita, nu te uita la mine aşa! Ştii că mă ucizi…

Intrase deja în delir. Se întâmplase ceva cu el, parcă îl lovise dintr-odată damblaua. Dunia sări cât colo şi se năpusti spre uşă.

— Deschideţi! Deschideţi! strigă trăgând de uşă, sperând s-o audă cineva. Deschideţi odată! Nu-i nimeni?

Svidrigailov, venindu-şi în fire, se ridică. Un zâmbet răutăcios şi batjocoritor i se ivi pe buzele care mai tremurau încă.

— Nu-i nimeni acasă, zise el încet şi sacadat, gazda a plecat, strigi de pomană; nu faci decât să te enervezi degeaba.

— Unde e cheia? Deschide imediat uşa, imediat, om josnic ce eşti!

— Cheia am pierdut-o şi nu pot s-o găsesc.

— Cum? Ăsta-i şantaj! strigă Dunia palidă ca moartea şi fugi într-un colţ, luându-şi drept pavăză măsuţa care se nimerise să fie acolo.

Nu ţipă, dar îşi pironi călăul cu privirea, urmărindu-i cu luare-aminte fiecare mişcare. Svidrigailov nu se clinti, rămase în picioare, cu faţa spre ea, în celălalt capăt al camerei. Îşi recăpătase stăpânirea de sine, cel puţin în aparenţă. Chipul îi era însă la fel de palid. Zâmbetul batjocoritor îi stăruia pe buze.

— Ai spus „şantaj”, Avdotia Romanovna. Dacă e aşa, poţi să-ţi închipui că mi-am luat măsuri. Sofia Semionovna nu e acasă, Kapernaumovii sunt foarte departe, ne despart de ei cinci camere încuiate. Şi, în fine, eu sunt cel puţin de două ori mai puternic decât dumneata şi nici n-am de ce să mă tem, fiindcă n-o să depui plângere pe urmă. Doar nu vrei să-ţi trădezi fratele, nu? De altminteri, n-o să te creadă nimeni. Bine-bine, dar ce-a căutat o fată singură în camera unui bărbat singur? Aşa că, şi dacă-ţi sacrifici fratele, tot n-o să poţi dovedi nimic. Siluirea e foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.

— Nemernicule! şopti Dunia revoltată.

— Cum vrei, dar bagă de seamă că deocamdată nu am făcut decât o propunere. După părerea mea personală, ai perfectă dreptate: şantajul e o mârşăvie. Ce am spus a fost numai ca să rămâi cu conştiinţa împăcată în caz că… în caz că vrei într-adevăr să-ţi salvezi fratele aşa cum ţi-am propus. Asta ar însemna pur şi simplu că te-ai supus împrejurărilor, nu, în fine, forţei, dacă nu putem evita acest cuvânt. Gândeşte-te bine! Soarta fratelui şi a mamei se află în mâinile dumitale. Iar eu o să-ţi fiu rob… toată viaţa… Uite, aştept aici…

Svidrigailov se aşeză pe divan, la vreo opt paşi de Dunia. Pentru ea nu mai exista nici o îndoială că hotărârea lui era de neclintit. Doar îl cunoştea…

Brusc, ea scoase din buzunar un revolver, trase piedica şi puse mâna cu revolverul pe măsuţă. Svidrigailov sări în picioare.

— Aha! Vasăzică aşa! strigă el uluit, dar râzând sarcastic. Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! Îmi uşurezi teribil situaţia, Avdotia Romanovna! Dar de unde ai făcut rost de revolver? Nu cumva de la domnul Razumihin? Da’ de unde! E revolverul meu! Vechea mea cunoştinţă! Cât l-am mai căutat! Lecţiile de tir pe care am avut onoarea să ţi le dau n-au fost în zadar, după câte văd.

— Nu e revolverul tău, e al Marfei Petrovna, pe care tu ai omorât-o, bestie! N-ai avut nimic al tău în casa aia. L-am luat când am început să bănuiesc de ce eşti în stare. Îndrăzneşte numai să faci un pas şi jur că te omor!

Dunia era turbată de furie. Ţinea revolverul pregătit.

— Bun, şi fratele? Din curiozitate te întreb, zise Svidrigailov, fără să se mişte încă din loc.

— Denunţă-l, dacă vrei! Stai acolo! Nu înainta că trag! Soţia tu ţi-ai otrăvit-o, ştiu bine, şi tu eşti un ucigaş!

— Eşti absolut sigură că eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?

— Da! Tu însuţi mi-ai dat de-nţeles; mi-ai spus de otravă… ştiu că ai făcut rost… o aveai pregătită… Sigur tu… ticălosule!

— Chiar dacă ar fi adevărat, pentru tine aş fi făcut-o… tu ai fi fost pricina.

— Minţi! Te-am urât întotdeauna, întotdeauna…

— Ehe, Avdotia Romanovna! Se vede că ai uitat cum te aplecai topită spre mine când te înflăcăra zelul dumitale moralizator… După ochişori te vedeam. Ţii minte seara aceea, sub lună, când mai cânta încă privighetoarea?

— Minţi! (Ochii Duniei străluceau de furie.) Minţi, eşti un calomniator!

— Mint? Fie, poate mint. Am minţit. Femeilor nu trebuie să le aminteşti astfel de lucruri. (Zâmbi.) Ştiu că o să tragi, sălbăticiune frumoasă. Hai, trage!

Dunia ridică revolverul şi, palidă de moarte, cu buza de jos, care se albise, tremurând, cu ochii mari şi negri aruncând scântei, se uită la el hotărâtă, calculând distanţa şi aşteptându-l să facă prima mişcare. Niciodată n-o mai văzuse aşa de frumoasă. Focul care scăpără în ochii ei în clipa când ridica revolverul îl arse parcă şi inima i se strânse dureros. Făcu un pas înainte şi auzi împuşcătura. Glonţul îi alunecă prin păr şi nimeri în peretele din spate. El se opri şi râse calm:

— Înţeapă viespea! Ţinteşte drept în cap… Ce-i asta? Sânge!

Scoase batista şi-şi şterse sângele care i se prelingea într-un firişor subţire pe tâmpla dreaptă. Glonţul îi zgâriase pesemne pielea capului. Dunia lăsă revolverul în jos şi se uită la Svidrigailov, nu atât speriată, cât cu un soi de nedumerire stranie. Parcă nu înţelegea nici ea ce făcuse şi ce se petrecea!

— Ei, nu-i nimic, ai ratat! Hai, trage, aştept, zise încet Svidrigailov continuând să zâmbească, dar cumva sinistru. Dacă mai zăboveşti, pot să pun mâna pe tine înainte să tragi piedica!

Dunecika se cutremură, armă repede şi ridică din nou revolverul.

— Lasă-mă! spuse disperată. Jur că trag iar… Te… omor!

— Păi… de la trei paşi nici n-ai putea să nu omori. Dar dacă nu mă omori… atunci…

Ochii îi străluciră; făcu încă doi paşi.

Dunecika trase: glonţul nu porni!

— Nu ai armat bine. Nu-i nimic! Mai ai încă o capsă. Potriveşte-o, am s-aştept.

Stătea în faţa ei, la doi paşi, aşteptând şi uitându-se la ea cu o hotărâre sălbatică, cu o privire grea, arzând de patimă. Dunia înţelese că mai degrabă murea decât să o lase să plece. „Şi… şi acum, fireşte, o să-l omoare de la doi paşi!”

Deodată aruncă revolverul.

— L-ai aruncat! spuse Svidrigailov uluit şi răsuflă adânc.

Parcă i se luase ceva de pe inimă, şi poate nu numai greutatea fricii de moarte, pe care e puţin probabil să o fi simţit în clipa aceea, ci şi a unui alt sentiment, mai dureros şi mai întunecat, pe care nu putea nici el să-l definească prea bine.

Se apropie de Dunia şi îşi petrecu uşor braţul pe după mijlocul ei. Ea nu se împotrivi, dar tremurând toată ca o frunză, îl privi rugător. El vru să spună ceva, însă doar i se schimonosiră buzele, fără să poată vorbi.

— Lasă-mă! îl imploră Dunia.

Svidrigailov tresări: îl tutuise altfel decât înainte.

— Deci nu mă iubeşti? întrebă încet.

Dunia clătină din cap.

— Şi… n-ai să poţi? Niciodată? şopti el deznădăjduit.

— Niciodată! murmură Dunia.

Preţ de o clipă, în sufletul lui Svidrigailov se dădu o luptă mută, crâncenă. Se uita la ea cu o privire de nedescris. Dintr-odată îşi retrase braţul, se întoarse, se îndreptă iute spre fereastră şi rămase în faţa ei.

Mai trecu o clipă.

— Uite cheia! (O scoase din buzunarul stâng al pardesiului şi o puse pe masă, în spatele lui, fără să se uite şi fără să se întoarcă spre Dunia.) Ia-o şi plecă mai repede! …

Privea stăruitor pe fereastră.

Dunia se apropie de masă să ia cheia.

— Mai repede! Mai repede! repetă Svidrigailov, tot fără să se mişte şi fără să se întoarcă, dar în acest „mai repede” se simţea parcă o notă înfiorătoare.

Dunia o înţelese, apucă cheia, se repezi la uşă, o descuie în grabă şi se năpusti afară din cameră. Peste o clipă alerga ca o nebună pe chei, fără să ştie de ea, spre podul K.

Svidrigailov mai rămase în faţa ferestrei vreo trei minute, apoi se întoarse încet, se uită de jur împrejur şi îşi trecu o palmă peste frunte. Chipul i se schimonosi într-un zâmbet straniu, un zâmbet slab, trist, jalnic, zâmbetul disperării. Sângele, deja închegat, îi mânji palma; îl privi mânios, apoi umezi un şervet şi îşi şterse tâmpla. Revolverul aruncat de Dunia, ce zburase aproape de uşă, îi sări deodată în ochi. Îl ridică şi îl cercetă. Era un revolver mic, de buzunar, cu trei focuri, de tip vechi; mai avea în el două încărcături şi o capsă. Se gândi puţin, vârî revolverul în buzunar, îşi luă pălăria şi ieşi.