~ VI ~

Toată seara aceea, până pe la zece, şi-o petrecu prin diferite cârciumi şi spelunci, trecând din una în alta. O găsi într-un loc şi pe Katia, care cânta tot un cântec pentru servitorime, despre cum unul, „un nemernic şi-un tiran, pe Katia prinse s-o sărute”.

Svidrigailov le dădu de băut şi ei, şi flaşnetarului, şi cântăreţilor, şi chelnerilor şi unor conţopişti, doi la număr. Cu conţopiştii intră chiar în vorbă, pentru că aveau amândoi nasul strâmb: unul era cârmit spre dreapta, celălalt spre stânga, lucru care îl miră pe Svidrigailov. Cei doi îl atraseră în cele din urmă într-o grădină de vară, unde le plăti şi lor intrarea. Toată vegetaţia grădinii se compunea dintr-un brad firav, de trei ani, şi trei tufe mici. Mai era amenajată acolo şi o „gară”, de fapt, o bodegă, unde se putea servi însă şi un ceai, şi mai erau şi câteva măsuţe şi scaune verzi. Un cor nenorocit şi un neamţ abţiguit din München pe post de paiaţă, cu un nas roşu, dar cine ştie de ce abătut rău de tot, înveseleau publicul. Conţopiştii se luară la harţă cu alţi conţopişti, sfârşind prin a sări la bătaie. Îl aleseră drept judecător pe Svidrigailov. Îi judeca deja de un sfert de ceas, dar toţi răcneau într-aşa un hal, că era imposibil să pricepi ceva. Pricepu doar că unul dintre ei furase nu se ştie ce, şi chiar reuşise să vândă pe loc ceea ce furase unui jidov care se nimerise pe-acolo; numai că după aceea n-a vrut să împartă câştigul cu tovarăşii lui. În cele din urmă se dovedi că obiectul vândut era o linguriţă de ceai din inventarul „gării”. Cei de la „gară” îi observaseră dispariţia şi treaba ameninţa să ia proporţii. Svidrigailov plăti linguriţa, se ridică şi plecă. Era în jur de zece. Nu băuse în tot acest timp nici o picătură de vin; tot ce îşi comandase la „gară” fusese un ceai, şi acela mai mult ca să fie şi el în rând cu lumea. Între timp, seara devenise înăbuşitoare şi sumbră. Pe la zece începură să se adune din toate părţile nori ameninţători; se porni să tune şi se dezlănţui o ploaie torenţială. Nu picături, ci şuvoaie întregi şfichiuiau pământul. Fulgerele nu mai conteneau şi puteai număra până la cinci înainte să se stingă. Ud până la piele, ajunse acasă, se încuie înăuntru, deschise biroul, îşi scoase toţi banii şi rupse două-trei hârtii. După ce băgă banii în buzunar, vru să-şi schimbe hainele, dar când se uită pe fereastră şi auzi zgomotul furtunii şi ploii, dădu din mână, îşi luă pălăria şi ieşi fără să mai încuie. Se duse direct la Sonia. Era acasă.

Nu era singură, ci înconjurată de cei patru copii ai lui Kapernaumov. Sofia Semionovna îi servise cu câte un ceai. Îl întâmpină pe Svidrigailov într-o tăcere politicoasă, se uită mirată la hainele lui ude, dar nu spuse nimic. Copiii o zbughiră imediat, îngrozitor de speriaţi.

Svidrigailov se aşeză la masă şi o rugă pe Sonia să ia loc alături. Ea se pregăti timidă să-l asculte.

— Eu, Sofia Semionovna, am să plec poate în America, spuse Svidrigailov, şi fiindcă ne vedem probabil pentru ultima oară, am venit să mai dau unele dispoziţii. Dar te-ai întâlnit azi cu doamna aceea? Ştiu ce ţi-a spus, nu-i nevoie să-mi povesteşti. (Sonia schiţă o mişcare şi roşi.) E ştiut felul de-a fi al acestor oameni. În privinţa surioarelor şi frăţiorului dumitale, sunt într-adevăr aranjaţi şi banii promişi lor i-am depus pentru fiecare în parte, cu chitanţă, acolo unde trebuie, în mâini sigure. De altfel, ia dumneata aceste chitanţe, pentru orice eventualitate. Poftim! Bun, am isprăvit cu asta. Uite trei bilete de bancă de cinci la sută, fac în total trei mii de ruble. Banii ăştia ia-i pentru dumneata, pentru dumneata personal, şi asta să rămână între noi, să nu ştie nimeni, orice ţi-ar ajunge la urechi. O să ai nevoie de ei, fiindcă, Sofia Semionovna, e rău să trăieşti ca înainte şi nici nu mai ai motiv.

— Ne-aţi făcut atât de mult bine, mie, orfanilor şi răposatei, se grăbi să spună Sonia, iar dacă nu prea v-am mulţumit până acum să… nu credeţi…

— Ei, lasă, lasă.

— Cât despre banii ăştia, Arkadi Ivanovici, vă sunt foarte recunoscătoare, dar acum nu am nevoie de ei. Pe mine pot să mă întreţin singură, n-o luaţi drept nerecunoştinţă: fiindcă faceţi atât e mult bine, banii ăştia…

— Sunt pentru dumneata, pentru dumneata, Sofia Semionovna, şi te rog să nu mai vorbim despre asta, chiar nu mai am timp. O să ai nevoie de ei. Rodion Romanovici are două căi: fie un glonţ în cap, fie drumul Vladimirkăi (Sonia îl privi îngrozită şi începu să tremure). Nu te îngrijora, ştiu totul chiar de la el şi nu sunt un flecar; n-o să spun nimănui. Dumneata l-ai învăţat bine atunci, să se ducă el singur şi să mărturisească. Ar fi mult mai bine pentru el. Ei, şi dacă o să fie Vladimirka şi o să apuce pe calea asta, dumneata o să-l urmezi. Aşa e? Nu-i aşa? Ei, şi dacă-i aşa, or să-ţi trebuiască bani. Pentru el or să-ţi trebuiască, înţelegi? Dându-ţi banii dumitale, e ca şi cum i i-aş da lui. Ca să nu mai spun că i-ai promis Amaliei Ivanovna să-i achiţi datoria; am auzit. Dar, Sofia Semionovna, cum se poate să iei cu atâta nechibzuinţă asupra dumitale datorii şi obligaţii de felul ăsta? Doar nu dumneata i-ai rămas datoare nemţoaicei, ci Katerina Ivanovna, dumitale nici n-ar trebui să-ţi pese de nemţoaică. Aşa n-ai să poţi trăi. Bun, dacă o să te întrebe cineva la un moment dat, mâine ori poimâine, de mine sau despre mine (şi or să te întrebe), să nu spui că am trecut acum pe la dumneata, să nu pomeneşti nimic şi în nici un caz să nu arăţi banii sau să-i spui cuiva că ţi i-am dat, nimănui. Şi acum, la revedere. (Se ridică de pe scaun.) Salută-l din partea mea pe Rodion Romanovici. Apropo, banii ţine-i deocamdată la domnul Razumihin. Îl ştii pe domnul Razumihin? Îl ştii precis. E un băiat de treabă. Du-i la el, mâine sau… când o fi momentul. Până atunci ţine-i ascunşi.

Sonia sărise şi ea de pe scaun şi îl privea speriată. Ar fi vrut să-i spună, să-l întrebe ceva, dar în primele clipe nu îndrăzni şi nici nu ştia cum să înceapă.

— Dar cum… cum să plecaţi acum, pe ploaia asta?

— Ei, nu te sperie o ploaie când te pregăteşti să pleci în America, he-he! Rămâi cu bine, Sofia Semionovna! Îţi doresc o viaţă lungă, lungă de tot, eşti o binefacere pentru ceilalţi. Apropo… spune-i domnului Razumihin că am ţinut să-i trimiţi salutul meu. Chiar aşa să-i spui: că Arkadi Ivanovici Svidrigailov îl salută. Asta neapărat.

Ieşi, lăsând-o pe Sonia nedumerită, speriată şi chinuită de un fel de bănuială neclară, apăsătoare.

Pe urmă a reieşit că în noaptea aceea, pe la douăsprezece, Svidrigailov a mai făcut o vizită, pe cât de excentrică, pe atât de neaşteptată. Ploaia nu încetase. Ud leoarcă, a intrat la unsprezece şi douăzeci în modesta locuinţă a părinţilor logodnicei sale, de pe Vasilievski Ostrov, pe a treia stradă din Malâi Prospect. A bătut cât a putut în uşă, stârnind mai întâi o mare buimăceală; dar Arkadi Ivanovici, când voia el, era un om cu maniere fermecătoare, aşa încât prima bănuială (de altfel, cât se poate de la locul ei) a părinţilor logodnicei, oameni cu scaun la cap, că Arkadi Ivanovici venea pesemne de pe undeva unde se îmbătase turtă, căzu îndată de la sine. Tatăl bolnav a fost împins în scaunul cu rotile spre Arkadi Ivanovici de către mama logodnicei, o femeie inimoasă şi înţeleaptă, care, după cum îi era obiceiul, îl luă, pe ocolite, la întrebări. (Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci arunca mai întâi zâmbete, îşi freca mâinile şi pe urmă, dacă voia să afle ceva neapărat şi sigur, bunăoară, când i-ar conveni lui Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, începea să se intereseze cu o curiozitate aproape lacomă despre Paris şi despre viaţa de la curtea Franţei şi abia pe urmă ajungea, din aproape în aproape, la a treia stradă din Vasilievski Ostrov.) În alte momente, toate astea erau tratate cu tot respectul, dar de astă dată Arkadi Ivanovici se arătă parcă deosebit de nerăbdător şi dori să-şi vadă numaidecât logodnica, deşi i se spusese de la bun început că aceasta se culcase deja. Bineînţeles, logodnica a apărut îndată şi Arkadi Ivanovici a înştiinţat-o fără ocolişuri că o afacere extrem de importantă îl sileşte să plece pentru o vreme din Petersburg şi că de aceea i-a adus cincisprezece mii de ruble, în bani de argint şi diverse bilete de bancă, rugând-o să le primească neîntârziat ca pe un cadou din partea lui, pentru că el avea oricum mai demult de gând să-i facă un mic dar înainte de nuntă. Legătura logică între acest cadou, plecarea grabnică şi nevoia urgentă de a veni în acest scop pe ploaie şi în miez de noapte nu a reieşit din explicaţiile lui, dar lucrurile au mers foarte bine. Chiar şi exclamaţiile de surpriză şi întrebările obişnuite au fost foarte moderate şi reţinute; în schimb, i s-a arătat cea mai călduroasă recunoştinţă, întărită şi prin câteva lacrimi de către înţeleapta mamă. Arkadi Ivanovici s-a ridicat, a râs, şi-a sărutat logodnica, a bătut-o pe obraz, i-a mai spus o dată că nu va lipsi mult şi, observând curiozitatea copilărească din ochii ei, însoţită de o întrebare mută şi gravă, a rămas puţin pe gânduri şi a mai sărutat-o o dată, cu sufletul cuprins brusc de cel mai sincer necaz la gândul că darul avea să meargă negreşit spre păstrare sub lacătul celei mai înţelepte dintre mame. Apoi a ieşit, lăsându-i pe toţi extrem de tulburaţi. Dar mama, cu inima ei mare, a lămurit îndată, vorbind repede şi aproape în şoaptă, unele dintre cele mai importante nedumeriri, spunând că Arkadi Ivanovici este cineva, un om cu bani, relaţii şi avere şi Dumnezeu ştie ce-i în capul lui – îi vine să plece, pleacă, îi vine să-i dea bani, îi dă, aşa că nu-i nimic de mirare aici. Fireşte, e de mirare că era ud până la piele, dar englezii, de exemplu, sunt şi mai excentrici, şi oricum, niciunul din oamenii ăştia de bonton nu se uită la ce se spune despre ei şi nici nu se sinchisesc. Poate că el umblă chiar înadins aşa, ca să arate că nu se teme de nimeni. Principalul e să nu sufle nimănui nici o vorbă despre asta, că Dumnezeu ştie ce mai poate ieşi, iar banii să-i pună cât mai repede sub lacăt; e foarte bine că Fedosia a stat la bucătărie, dar cel mai important e ca, pentru nimic, pentru nimic, pentru nimic în lume să nu afle ceva şmechera aia de Resslich etc. etc. Au stat şi au şoptit până pe la două. Logodnica, de fapt, a plecat mult mai devreme să se culce, mirată şi puţin tristă.

În timpul ăsta, chiar la miezul nopţii, Svidrigailov trecea podul spre Petersburg. Ploaia încetase, dar vântul şuiera. Tremura deja şi, preţ de un minut, se uită cu o curiozitate aparte şi chiar întrebător la apa neagră din Mălăia Neva. Dar curând i se păru prea frig lângă apă; se întoarse şi o luă pe bulevardul N. Mergea deja de mult, de aproape o jumătate de oră, pe nesfârşitul bulevard, alunecând nu o dată în beznă pe caldarâmul de lemn, dar continua să caute cu înfrigurare ceva pe partea dreaptă. Pe undeva pe-acolo, către capătul bulevardului, zărise nu demult, trecând pe-alături, un hotel din lemn, dar mare, care se numea, pe cât îşi aducea aminte, Adrianopol, sau cam aşa ceva. Socotise bine: în pustietatea aceea, hotelul era un punct atât de vizibil, încât nu se putea să nu-l găseşti, chiar întuneric fiind. Era o clădire din lemn, înnegrită şi, în ciuda orei înaintate, înăuntru se vedea încă lumină şi era ceva animaţie. Intră şi îi ceru o cameră unui zdrenţăros care îl întâmpinase pe coridor. Zdrenţărosul, după ce îl cântări din ochi, se dezmetici şi îl şi conduse într-o odaie strâmtă, cu aer stătut, din capătul coridorului, într-un cotlon de sub scară. Alta n-avea: erau ocupate toate. Zdrenţărosul îl privi întrebător.

— Ceai aveţi?

— Putem face.

— Ce mai aveţi?

— Viţel, votcă, gustări.

— Adu-mi nişte viţel şi ceai.

— Nu vă mai trebuie nimic? întrebă uşor nedumerit zdrenţărosul.

— Nimic, nimic.

Zdrenţărosul, total dezamăgit, se îndepărtă.

„Trebuie să fie un loc bun, se gândi Svidrigailov. Cum de n-am ştiut de el? Iar eu pesemne că arăt ca unul care vine de la vreun cabaret şi a avut deja o păţanie pe drum. Sunt curios cine trage aici ca să rămână peste noapte?”

Aprinse lumânarea şi cercetă odaia mai în amănunt. Era o cămăruţă atât de mică, încât Svidrigailov aproape că atingea tavanul cu capul, şi avea o singură fereastră; patul era neînchipuit de murdar, iar masa de lemn vopsit şi un scaun umpleau aproape tot spaţiul. Pereţii păreau înjghebaţi din scânduri, acoperite cu un tapet uzat, atât de prăfuit şi de jerpelit, încât culoarea (galbenă) le-o mai puteai ghici, dar desenul nu se mai vedea deja deloc. Într-una din părţi peretele şi tavanul veneau oblic, cum e de obicei la mansarde, dar aici aveau deasupra scara. Svidrigailov lăsă jos lumânarea, se aşeză pe pat şi căzu pe gânduri. Dar o şoaptă ciudată, care nu mai contenea, urcând din când în când până la strigăt, şi care venea din cămăruţa vecină, îi atrase în cele din urmă luarea-aminte. Şoapta aceea nu contenise încă de când intrase. Ciuli urechea: cineva ocăra şi dojenea aproape plângând, dar nu se auzea nici un alt glas. Svidrigailov se ridică, acoperi flacăra lumânării cu mâna şi zări îndată o mică crăpătură luminoasă în perete; se apropie şi se uită. În camera de-alături, ceva mai mare decât a lui, erau doi inşi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte creţ şi cu faţa roşie, aprinsă, stătea într-o postură de orator, cu picioarele depărtate ca să-şi ţină echilibrul şi, izbindu-se cu pumnul în piept, îi reproşa patetic celuilalt că e un nenorocit, că n-are nici măcar un cin, că aşa cum l-a scos din mocirlă, tot aşa îl poate arunca la loc, şi că toate astea n-o să le vadă decât Cel de Sus. Amicul dojenit şedea pe scaun şi avea aerul unui om căruia îi vine teribil să strănute, dar nu poate. Din când în când se uita cu o privire tulbure şi bovină la orator, dar se vedea bine că habar n-avea despre ce era vorba şi probabil nici nu auzea nimic. Pe masă ardea un capăt de lumânare şi se zăreau o carafă de votcă aproape goală, păhărele, pâine, pahare, castraveţi şi cănile de la ceaiul terminat de mult. După ce privi atent acest tablou, Svidrigailov se depărtă nepăsător de perete şi de aşeză iar pe pat.

Zdrenţărosul, întorcându-se cu ceaiul şi cu viţelul, nu se putu abţine şi mai întrebă o dată: „Nu vă mai trebuie ceva?”, dar primind un răspuns negativ, plecă definitiv. Svidrigailov se şi năpusti asupra ceaiului, ca să se mai încălzească, şi bău un pahar întreg, dar de mâncare nu se atinse, căci pofta îi pierise cu totul. Parcă începuse să îl ia cu frig. Îşi scoase pardesiul şi haina, se înfăşură în plapumă şi se întinse pe pat. Îi era necaz: „De data asta era mai bine să fiu sănătos”, îi trecu prin minte şi zâmbi. Aerul din cameră era înăbuşitor, lumânarea arunca o lumină tulbure, afară şuiera vântul, printr-un ungher zgrepţăna un şoarece şi toată odaia mirosea parcă a şoarece şi a piele. Zăcea într-un soi de visare: un gând lua locul altuia. Parcă dorea cu ardoare să se agaţe cu mintea de ceva anume. „Sub fereastră trebuie să fie vreo grădină, se gândi, foşnesc copacii. Tare nu-mi place zgomotul copacilor noaptea, pe furtună şi în întuneric, scârboasă senzaţie!” Şi îi veni în minte cum, trecând mai devreme pe lângă parcul Petrovski, se gândise chiar cu repulsie la el. Îşi aminti în treacăt de pod şi de Mălăia Neva şi parcă îl luă din nou cu frig, ca mai înainte, când stătuse aplecat asupra apei. „În viaţa mea nu mi-a plăcut apa, nici măcar în peisaje, îi veni iar în minte şi un gând straniu îl făcu să zâmbească din nou: s-ar părea că acum n-ar mai trebui să-mi pese nici de estetică, nici de confort, dar uite că taman acum am devenit mai pretenţios, ca o fiară care trebuie să-şi aleagă locul… într-o situaţie ca asta. Trebuia să intru adineauri în parcul Petrovski! Mi s-o fi părut întuneric, frig, he-he! Mai umblu şi după senzaţii plăcute! Chiar, de ce n-oi stinge lumânarea? (Suflă în ea.) Vecinii s-au culcat, se gândi nemaivăzând lumină prin crăpătura de adineauri. Ei bine, Marfa Petrovna, ai putea să pofteşti, că e întuneric, locul e şi el potrivit, iar momentul e cu totul aparte. Şi uite, tocmai acum nu vii…”

Deodată, cine ştie de ce, îşi aminti cum adineauri, cu o oră înainte să-şi pună în aplicare planul cu Dunia, îl sfătuise pe Raskolnikov să-i încredinţeze lui Razumihin paza surorii lui. „De fapt, am spus-o atunci mai mult ca să mă zădărăsc singur, cum a şi ghicit Raskolnikov. Dar ce puşlama e totuşi acest Raskolnikov! Multe şi-a mai luat în spinare. Cu timpul, când or să-i iasă prostiile din cap, poate să ajungă chiar o mare puşlama, dar acum vrea prea mult să trăiască! În privinţa asta, oamenii de soiul lui sunt tare ticăloşi. Dar n-are decât, să-l ia dracu’, nu-i treaba mea.”

Somnul tot nu-l prindea. Încet-încet, imaginea de adineauri a Dunecikăi prinse să-i apară în faţa ochilor şi un tremur îi trecu prin tot trupul. „Nu, trebuie să las toate astea, se gândi el dezmeticindu-se, trebuie să mă gândesc la altceva. E ciudat şi ridicol: niciodată n-am avut o ură deosebită faţă de cineva, nici n-am dorit vreodată cine ştie ce să mă răzbun, iar ăsta-i semn rău! Nu mi-a plăcut nici să mă cert şi nu m-am înflăcărat – tot semn rău e şi ăsta! Şi ce nu i-am promis, pfui, fir-ar să fie! Numai s-o fac să mă suporte…” Tăcu din nou şi scrâşni din dinţi. Însă iar îi apăru în faţa ochilor chipul Dunecikăi, exact aşa cum arăta când, după ce trăsese primul foc, se speriase înfiorător, lăsase revolverul şi, mai mult moartă decât vie, se uitase la el, aşa încât i-ar fi fost de două ori mai uşor s-o prindă, iar ea n-ar fi ridicat nici măcar un deget să se apere dacă nu i-ar fi spus el. Îşi aminti cum în clipa aceea i se făcuse chiar milă de ea, parcă i se strânsese inima… „Eh! Fir-ar al dracului! Iar aceleaşi gânduri, trebuie să termin, să termin odată cu toate astea! …”

Începea deja să aţipească: tremurul febril se potolise; deodată i se păru că, pe sub plapumă, îi alerga ceva pe braţ şi pe picior. Tresări.

„Pfui, drăcia dracului, doar n-o fi vreun şoarece! se gândi. Asta-i fiindcă am lăsat viţelul pe masă…” Tare n-ar fi vrut să se dezvelească, să se ridice şi să-l ia frigul, dar deodată îi trecu iar ceva neplăcut peste picior; smulse plapuma de pe el şi aprinse lumânarea. Tremurând, se aplecă să cerceteze patul: nu era nimic; scutură plapuma şi deodată un şoarece sări pe cearşaf. Se căzni să-l prindă, dar şoarecele nu fugea din pat, ci alerga în zigzaguri mici în toate părţile, îi aluneca printre degete, îi fugea din mână şi o zbughea cât ai clipi sub pernă; zvârli perna, dar în aceeaşi clipă simţi că i-a sărit ceva în sân, că-i umblă pe trup, pe spinare, pe sub cămaşă. Începu să tremure nervos şi se trezi. În cameră era întuneric, iar el stătea întins în pat, înfăşurat, ca şi mai înainte, în plapumă, afară urla vântul. „Ce porcărie!”, se gândi cu năduf.

Se sculă şi se aşeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră. „Mai bine nu mai dorm”, îşi spuse hotărât. Dinspre fereastră venea frig şi umezeală; fără să se ridice, dibui după plapumă şi se înfăşură iar în ea. Lumânarea n-o mai aprinse. Nu se gândea la nimic şi nici nu voia să se gândească; însă nălucirile se iveau una după alta, i se perindau prin minte frânturi de gânduri dezlânate, fără cap şi coadă. Părea să-l ia o toropeală. Frigul să-i fi stârnit fantasmele şi dorinţa ori întunericul, umezeala, vântul ce urla afară şi clătina copacii, că începu să zărească în faţa ochilor numai flori. Vedea un peisaj splendid, o zi de sărbătoare luminoasă, caldă, aproape toridă, ziua Sfintei Treimi. O vilă de ţară, elegantă, mare, în stil englezesc se înalţă printre răzoare de flori parfumate, numai straturi de jur împrejur; veranda, îmbrăcată toată în plante agăţătoare, e plină de trandafiri; pe scara răcoroasă, luminoasă, aşternută cu un covor somptuos, sunt aşezate vase chinezeşti cu flori exotice. Îi atrag atenţia mai ales vazele cu apă din ferestre, în care se află buchete de narcise albe, gingaşe, înmiresmate, cu floarea lăsată pe lujerul lung, viguros, de un verde intens. N-ar mai fi vrut să se depărteze de ele, dar urcând scara, intră într-un salon mare şi înalt, iar aici iarăşi, peste tot, la ferestre, lângă uşile ce dădeau spre terasă, pe terasă, peste tot erau flori. Duşumelele erau presărate cu iarbă parfumată, proaspăt cosită, ferestrele erau larg deschise, un aer răcoros, uşor, proaspăt pătrundea în încăpere, păsărele ciripeau sub ferestre, iar în mijlocul salonului, pe o masă acoperită cu valuri albe de atlaz, se afla un sicriu. Sicriul era îmbrăcat pe dinăuntru cu gros de Naples60 şi avea pe margine un volănaş alb, gros. Era înconjurat de ghirlande de flori. În el stătea, acoperită cu flori, o fetiţă în rochie albă de tul, cu braţele, ca sculptate în marmură, împreunate şi apăsate pe piept. Dar părul despletit, blond deschis, îi era ud; pe cap avea o cununiţă de trandafiri. Profilul ei sever şi deja încremenit părea şi el sculptat în marmură, dar zâmbetul de pe buzele ei palide exprima o durere nemărginită, o jale imensă, fără nimic copilăresc. Svidrigailov o cunoştea pe fetiţa aceea; lângă sicriu nu erau nici icoane, nici lumânări aprinse şi nu se auzeau rugăciuni. Fetiţa aceea era o sinucigaşă – se aruncase în apă. Abia împlinise paisprezece ani, dar avea deja sufletul zdrobit şi se omorâse sub povara unei obide care îi jignise, îi îngrozise şi îi uluise mintea necoaptă de copil, care îi năpădise cu o ruşine nemeritată sufletul curat de înger, îl profanase cu netrebnicie şi îi smulsese un ultim strigăt de deznădejde, neauzit în bezna unei nopţi umede de dezgheţ, când vântul vuia…

Svidrigailov se trezi, se sculă de pe pat şi se apropie de fereastră. Găsi pe dibuite mânerul şi o deschise. Vântul năvăli furios în cămăruţa strâmtă şi îi lipi un fel de chiciură rece pe faţă şi pe pieptul acoperit numai de cămaşă. Sub fereastră trebuie să fi fost într-adevăr un soi de grădină, una de vară: probabil că ziua se produceau şi aici cântăreţi şi se servea ceai la măsuţe. Acum însă, dinspre copaci şi arbuşti zburau pe fereastră stropi reci şi era un întuneric ca de mormânt, astfel încât lucrurile abia-abia se desluşeau ca nişte pete negre. Svidrigailov se aplecă şi, sprijinindu-şi coatele pe pervaz, rămase vreo cinci minute cu privirea pironită în bezna aceea. În întunericul nopţii răsunară deodată două lovituri de tun, una după alta.

„A, semnalul! Creşte apa, se gândi el, spre ziuă o să năvălească pe străzi, în locurile mai joase, o să inunde subsolurile şi beciurile, or să iasă la lumină şobolanii, iar oamenii or să înceapă să-şi care catrafusele, prin ploaie şi prin vânt, înjurând, uzi până la piele, în locurile mai înalte. Dar cât o fi ceasul?” Chiar în clipa aceea, undeva aproape, ticăind şi zorindu-se parcă teribil, pendula bătu de trei. „Ehe, într-o oră se luminează! Ce să mai aştept? Ies acum şi mă duc direct în parcul Petrovski. Îmi aleg un boschet mai mare, unul ud tot de ploaie, numai ce-l atingi cu umărul şi-ţi varsă potop de stropi în cap…” Se depărtă de fereastră, o închise, aprinse lumânarea, îşi puse haina, pardesiul, pălăria şi ieşi cu lumânarea pe coridor să-l caute pe zdrenţărosul care dormea prin vreo cămăruţă, printre tot felul de bulendre şi mucuri de lumânări, ca să-i plătească şi să plece din hotel. „Cel mai bun moment, nici nu puteam să aleg unul mai bun!”

Merse o groază pe coridorul lung şi îngust, fără să găsească pe nimeni, şi voia deja să strige în gura mare, când deodată, într-un ungher întunecos, între un dulap vechi şi o uşă, zări un lucru ciudat, care părea viu. Se aplecă cu lumânarea în mână şi văzu un copil: o fetiţă de vreo cinci ani, nu mai mult, cu o rochiţă udă ca o otreapă pe ea, care tremura şi plângea. Nu păru să se sperie de Svidrigailov, ci se uita la el cu o uimire tâmpă în ochii negri şi mari, iar când şi când suspina, cum fac copiii după ce au plâns mult şi se liniştesc, stau, stau şi deodată suspină iar. Feţişoara fetiţei era palidă şi istovită; era înţepenită de frig. „Cum de-a nimerit aici? Înseamnă că s-a ascuns aici şi n-a dormit toată noaptea.” Începu s-o descoasă. Fetiţa se însufleţi deodată şi prinse să bâiguie iute-iute ceva pe limba ei de copil. Spunea ceva despre „mamicusa” şi că „mamicusa are s-o bată”, ceva despre o cană pe care a „spalt-o”. Fetiţa sporovăia de zor şi nu se mai oprea; se putea ghici oarecum din cuvintele ei că era un copil nedorit, pe care mama, probabil vreo bucătăreasă veşnic beată de prin hotelul acela, îl bătea şi îl speria; că fetiţa spărsese cana mămicii şi se speriase aşa de rău, că fugise încă de-aseară; multă vreme se ascunsese pesemne prin curte, în ploaie, iar până la urmă se strecurase aici, se pitise după dulap şi stătuse în ungherul acela toată noaptea, plângând, tremurând de udă ce era, de frica întunericului şi de spaima bătăii crunte pe care avea să o primească pentru toate astea. O luă în braţe, o duse la el în cameră, o aşeză pe pat şi începu să o dezbrace. Ghetuţele găurite, încălţate pe picioruşele goale, erau aşa de ude, că parcă zăcuseră toată noaptea într-o băltoacă. După ce o dezbrăcă, o puse în pat, o înveli şi o înfăşură, cu cap cu tot, în plapumă. Fetiţa adormi pe loc. Sfârşind cu toate astea, căzu iarăşi pe gânduri, posomorât.

„Ce mi-o fi venit să mă leg la cap! îşi zise deodată, cuprins de mânie. Ce prostie!” Înciudat, luă lumânarea, ca să se ducă să-l caute pe zdrenţăros şi să plece mai repede de-acolo. „Eh, fetiţa asta afurisită!”, blestemă el în gând în timp ce deschidea uşa, dar se întoarse îndată să se uite la ea, să vadă dacă doarme şi cum doarme. Cu grijă, ridică puţin plapuma. Fetiţa dormea un somn adânc şi fericit. Se încălzise sub plapumă şi culoarea îi revenise în obrajii palizi. Dar, lucru ciudat, culoarea asta părea mai vie şi mai puternică decât rumeneala obişnuită a unui copil. „Asta e rumeneală de friguri”, se gândi Svidrigailov. Era exact ca roşeaţa pricinuită de vin, de parcă i s-ar fi dat să bea un pahar întreg. Buzele roşii ard, sunt umflate, dar ce-i asta? I se păru deodată că genele ei negre şi lungi tremură, clipesc, că se ridică uşor şi pe sub ele fetiţa îi face cu ochiul, deloc copilăreşte, iar privirea îi e ageră, vicleană, ca şi cum n-ar dormi, ci s-ar preface. Da, aşa e: buzele i se întind într-un zâmbet, pe care, tresărind, colţurile gurii încearcă parcă să-l reţină. Dar iată că leapădă orice urmă de reţinere; acum râde, râde făţiş; ceva obraznic, provocator flutură pe acest chip care nu mai are nimic de copil; e desfrâul, e un chip de camelie, chipul deşănţat al prostituatei franceze de stradă. Şi iată că, fără să se mai ascundă deloc, ochii se deschid: îl învăluie într-o privire fierbinte şi neruşinată, îl cheamă, râd… E ceva jignitor şi nespus de hâd în râsul ăsta, în ochii ăştia, în întreaga abjecţie de pe chipul copilei. „Cum, la cinci ani! şopti îngrozit la culme Svidrigailov. Asta… ce-i asta?” Dar iat-o că se întoarce cu totul spre el, cu feţişoara aprinsă, întinde braţele… „A, blestemata!”, strigă înspăimântat Svidrigailov ridicând mâna s-o lovească… Dar în clipa aceea se trezi.

Se afla în acelaşi pat, înfăşurat încă în plapumă; lumânarea nu era aprinsă, iar în fereastră se vedea lumina zilei.

„Am avut coşmaruri toată noaptea!” Se ridică furios, simţindu-se zdrobit; oasele îl dureau. Afară era o ceaţă aşa de groasă, că nu se vedea nimic. Era aproape cinci; se trezise prea târziu! Se sculă şi îşi puse haina şi pardesiul, ude încă. Pipăi revolverul în buzunar, îl trase afară şi îi potrivi capsa; pe urmă se aşeză, scoase din buzunar un carneţel şi pe prima pagină, care sare întâi în ochi, scrise mare câteva rânduri. După ce le reciti căzu pe gânduri, rezemat într-un cot pe masă. Revolverul şi carneţelul zăceau alături, lângă cotul lui. Muştele, trezite din somn, roiau pe porţia neatinsă de viţel rămasă pe masă. Le privi îndelung şi, în cele din urmă, cu mâna dreaptă, liberă, se apucă să prindă una. Se canoni mult, dar era cu neputinţă de prins. În sfârşit, dându-şi seama ce ocupaţie interesantă avea, se dezmetici, tresări, se ridică şi ieşi hotărât din cameră. O clipă mai târziu era în stradă.

Ceaţa deasă, lăptoasă, se lăsase peste oraş. Svidrigailov porni pe trotuarul de lemn, murdar şi alunecos, spre Mălăia Neva. I se părea că vede apa mult crescută peste noapte a Nevei, Petrovski Ostrov, cărările umede, iarba udă, copacii şi tufele ude şi, în sfârşit, boschetul acela… Înciudat, se apucă să se uite cu luare-aminte la case, ca să-şi schimbe gândurile. Nu vedeai un trecător sau un birjar pe tot bulevardul. Triste şi murdare arătau căscioarele galbene, din lemn, cu obloanele închise. Frigul şi umezeala îl pătrundeau până la os şi începu să tremure. Din când în când, ochii îi cădeau pe firmele dughenelor şi zarzavageriilor întâlnite în cale şi le citea cu mare atenţie pe fiecare în parte. Iată că se sfârşi şi trotuarul de lemn. Era acum în dreptul unei case mari de piatră. Un căţelandru murdar, zgribulit, cu coada între picioare, îi tăie drumul. De-a latul trotuarului, zăcea cu faţa în jos un individ în manta, beat mort. Îi aruncă o privire şi trecu mai departe. Un turn înalt se zări în stânga. „Ia stai, se gândi, uite locul potrivit, pentru ce e nevoie să fie parcul Petrovski? Măcar am un martor oficial…” Noul gând îl făcu aproape să zâmbească şi o coti pe strada X. Aici era o casă mare, cea cu turnul. În faţa porţii impunătoare, închise, a casei, rezemat cu un umăr de ea, stătea un ins scund, înfăşurat într-o manta cenuşie de soldat, cu o cască din aramă ca a lui Ahile pe cap. Văzând că se apropie, îi aruncă o privire adormită şi piezişă. Pe chip i se citea acea veşnică tristeţe mohorâtă întipărită atât de acru pe toate figurile, fără excepţie, ale neamului evreiesc. Un timp, Svidrigailov şi Ahile se uitară în tăcere unul la altul. Până la urmă, lui Ahile i se păru că nu era firesc ca un individ nebăut să stea la trei paşi de el, privindu-l ţintă şi fără să scoată o vorbă.

— Se-şi trebui aisi? zise fără să se clintească şi fără să-şi schimbe poziţia.

— Nimic, frate, să trăieşti! răspunse Svidrigailov.

— Aisi nu-i loc.

— Păi, eu, frate, plec în locuri străine.

— Locuri străine?

— În America.

— În America?

Svidrigailov scoase revolverul şi trase piedica. Ahile ridică sprâncenele.

— Se-i ast, cu glumi din ast nu-i loc aisi.

— Şi de ce, mă rog, nu-i locul?

— De se, asa, nu-i loc.

— Ei, frate, n-are a face. E un loc bun. Dacă te-or întreba, aşa să şi spui, că am plecat, cum s-ar zice, în America.

Îşi lipi revolverul de tâmpla stângă.

— Aisi nu posi, aisi nu-i loc! tresări Ahile cu ochii din ce în ce mai măriţi.

Svidrigailov apăsă pe trăgaci.