~ III ~
— E bine, e bine! strigă vesel Zosimov întâmpinându-i.
Venise de vreo zece minute şi stătea pe divan, în acelaşi loc ca şi ieri. Raskolnikov şedea în capătul celălalt, îmbrăcat, ba chiar spălat şi pieptănat cu grijă, ceea ce nu i se mai întâmplase de mult. Odaia se umplu dintr-odată, dar Nastasia, care nu voia să piardă ceva, tot izbuti să se strecoare în urma musafirilor.
Într-adevăr, Raskolnikov se simţea aproape bine, mai cu seamă în comparaţie cu ziua de ieri, însă era foarte palid, distrat şi ursuz. Arăta ca un om rănit sau chinuit de o grea suferinţă fizică: sprâncenele îi erau încruntate, buzele strânse, privirea congestionată. Vorbea puţin şi apatic, parcă din obligaţie, iar mişcările lui trădau din când în când un fel de nelinişte.
Nu-i mai lipsea decât o eşarfă în jurul braţului sau un bandaj înfăşurat pe un deget ca să semene perfect cu un om măcinat, de pildă, de nişte dureri atroce din pricina unui deget care coace sau a unei mâini rupte sau a altor rele de acelaşi soi.
Totuşi, chiar aşa palid şi posomorât cum era, chipul păru să i se lumineze o clipă când intrară mama şi sora lui, însă doar pentru a adăuga aerului său trist şi distrat de până atunci expresia unui chin parcă şi mai intens. Lumina se stinse repede, dar expresia chinuită stărui şi Zosimov, care îşi urmărea şi îşi cerceta pacientul cu tot elanul unui medic tânăr aflat la început de carieră, observă cu uimire pe faţa lui, în locul bucuriei pentru sosirea alor săi, un fel de resemnare prost ascunsă de a îndura, neavând încotro, un ceas sau două de chinuri. Mai târziu, văzu că aproape fiecare cuvânt al discuţiei care urmă atingea şi răscolea o rană a pacientului său. În acelaşi timp însă, îl uimi şi abilitatea monomanului de ieri, gata să turbeze la cel mai neînsemnat cuvânt, de a se stăpâni şi de a-şi ascunde sentimentele.
— Da, acum văd şi eu că sunt aproape bine, spuse Raskolnikov sărutându-şi cu dragoste mama şi sora, ceea ce o făcu imediat pe Pulheria Alexandrovna să radieze. Şi acum n-o mai spun ca ieri, adăugă el adresându-i-se lui Razumihin şi strângându-i prieteneşte mâna.
— Eu m-am şi mirat de el astăzi, începu Zosimov, foarte bucuros de sosirea oaspeţilor, fiindcă în zece minute ajunsese deja să nu mai aibă ce vorbi cu pacientul său. Peste trei-patru zile, dacă merge tot aşa, va fi la fel cum era înainte, adică aşa cum era acum o lună sau două… sau, mă rog… trei? Fiindcă de mult se declanşase şi mocnea… nu? Acum recunoaşte, nu ai şi dumneata partea dumitale de vină? mai adăugă cu un zâmbet prudent, temându-se parcă să nu-l supere cu ceva.
— Se prea poate, răspunse rece Raskolnikov.
— Spun asta, reluă Zosimov dezlegându-şi limba, pentru că însănătoşirea deplină depinde în clipa asta numai şi numai de dumneata. Acum, că se poate sta de vorbă cu dumneata, aş vrea să te conving că trebuie înlăturate cauzele iniţiale, principale, ca să spunem aşa, care te împing la această stare maladivă, şi atunci te vei vindeca, altfel s-ar putea să fie chiar mai rău. Eu nu cunosc aceste cauze iniţiale, dar dumneata trebuie să le ştii. Eşti un om inteligent şi trebuie să te fi urmărit deja cu atenţie. Eu am impresia că începutul stării dumitale proaste coincide în parte cu momentul în care ai părăsit universitatea. N-ar fi trebuit să rămâi fără nici o ocupaţie, iar eu cred că munca şi stabilirea unui ţel ferm te-ar ajuta foarte mult.
— Da, da, ai perfectă dreptate… uite, o să intru cât o să pot de repede la universitate şi atunci o să meargă totul… strună.
Zosimov, care începuse cu sfaturile înţelepte şi ca să le facă o impresie bună doamnelor, se simţi fără îndoială cuprins de nelinişte când, încheindu-şi cuvântarea şi privindu-şi pacientul, remarcă pe figura lui o ironie făţişă. De altfel, aceasta nu dură decât o clipă. Pulheria Alexandrovna se apucă îndată să-i mulţumească lui Zosimov, mai cu seamă pentru vizita pe care le-o făcuse noaptea trecută.
— Cum, a fost la voi azi-noapte? întrebă Raskolnikov vădit neliniştit. Adică n-aţi dormit după atâta drum?
— Ah, Rodea, dar asta a fost înainte de ora două. Dunia şi cu mine nu ne culcăm nici acasă mai devreme de două.
— Nici eu nu ştiu cum să-i mulţumesc, urmă Raskolnikov încruntându-se brusc şi coborând privirea. Ca să nu mai vorbesc de problema banilor, scuză-mă că pomenesc despre asta, i se adresă el lui Zosimov, nici nu ştiu cum am meritat o asemenea atenţie deosebită din partea dumitale. Pur şi simplu nu înţeleg… şi… şi chiar mă apasă, pentru că nu înţeleg, sincer îţi spun…
— Nu te enerva, râse forţat Zosimov, presupune că eşti primul meu pacient; ei bine, medicii care abia încep să practice, îşi iubesc primii pacienţi ca pe propriii lor copii, iar unii aproape se îndrăgostesc de ei. Oricum, n-am prea mulţi pacienţi.
— Ca să nu mai pomenesc de el, adăugă Raskolnikov arătând spre Razumihin, care n-a avut parte de la mine decât de ocări şi belele.
— Ia te uită ce minciuni toarnă! Ce ai, eşti într-o dispoziţie sentimentală azi? strigă Razumihin.
Dacă ar fi fost mai perspicace, şi-ar fi dat seama că nu era nici urmă de dispoziţie sentimentală în starea lui, chiar dimpotrivă. Dar Avdotia Romanovna îşi dădu seama. Nu-şi lua ochii de la fratele ei, urmărindu-l cu nelinişte.
— Cât despre dumneata, mamă, nici nu mai îndrăznesc să deschid gura, continuă el spunând parcă o lecţie învăţată pe de rost în dimineaţa aceea, abia astăzi îmi dau seama prin ce chinuri ai trecut ieri aşteptându-mă aici să mă întorc.
După aceea tăcu, zâmbi şi întinse brusc o mână către sora lui. De data asta însă, în zâmbetul lui licări un sentiment adevărat şi profund. Dunia apucă îndată mâna ce-i fusese întinsă şi o strânse cu căldură, bucuroasă şi înduioşată. Era prima oară când îi dădea atenţie după cearta din ajun. Chipul mamei se lumină de încântare, fericită să îi vadă pe cei doi fraţi pecetluindu-şi în tăcere împăcarea.
— Uite, de asta îl iubesc eu! şopti Razumihin, exaltat ca de obicei, răsucindu-se energic pe scaun. Are el nişte gesturi din astea… „Ce frumos a rezolvat totul, îşi spuse în gând mama, ce nobile elanuri are şi cât de simplu şi de delicat a pus capăt neînţelegerii cu sora lui, doar o mână întinsă şi o privire frumoasă la momentul potrivit… Şi ce ochi minunaţi are, ce chip minunat! E chiar mai frumos decât Dunecika… Dar, Doamne, ce haine are pe el, te sperii! Vasia, băiatul care aduce cumpărăturile de la prăvălia lui Afânaşi Ivanovici, e mai bine îmbrăcat! Ah, cât aş vrea să mă arunc la pieptul lui, să-l îmbrăţişez şi… să plâng, dar mă tem, mă tem… ce om e, Doamne! … Uite, chiar şi acum, când vorbeşte cu duioşie, tot mă tem! Dar de ce oare mă tem? …”
— Vai, Rodea, nici nu-ţi închipui, se grăbi ea, prinzând momentul, să răspundă la remarca lui, ce… nefericite am fost ieri Dunecika şi cu mine! Acum, că totul a trecut deja şi s-a sfârşit cu bine, şi suntem iarăşi cu toţii fericiţi, pot să-ţi spun. Închipuie-ţi, cum am coborât din tren, am şi alergat încoace, să te îmbrăţişăm, iar femeia aceea – a, da, uite-o, bună ziua, Nastasia… ne spune dintr-odată că zaci la pat cu febră mare, că tocmai ai fugit pe stradă aiurând, fără ştirea doctorului, şi că toţi aleargă după tine, să te caute. Nici nu-ţi poţi închipui ce-a fost pe noi! Mi-a şi venit în minte moartea tragică a porucicului Potancikov, un cunoscut de-al nostru, prieten cu tatăl tău – tu nu-l mai ţii minte, Rodea -, care a fugit tot aşa, cu febră mare, şi a căzut într-o fântână din curte, abia a doua zi au izbutit să-l scoată de-acolo. Iar noi, bineînţeles, am mai şi exagerat. Am vrut să dăm fuga să-l căutăm pe Piotr Petrovici, să ne bizuim barem pe ajutorul lui… că eram singure-singurele, se tângui ea şi apoi tăcu brusc, amintindu-şi că era încă destul de periculos să vorbească despre Piotr Petrovici, în ciuda faptului „că erau iarăşi cu toţii fericiţi”.
— Da, da… toate astea v-au necăjit sigur…, mormăi drept răspuns Raskolnikov, dar cu un aer atât de distrat şi aproape absent, încât Dunecika se uită mirată la el. Ce voiam să mai spun? urmă el căznindu-se să-şi amintească. A, da, vă rog, mamă, şi tu, Dunecika, să nu credeţi că astăzi n-am vrut să vin eu primul la voi şi că am aşteptat să veniţi voi.
— Vai, Rodea, dar nici prin minte nu ne-a trecut! strigă Pulheria Alexandrovna, mirată şi ea.
„Ce-o fi cu el, vorbeşte aşa din obligaţie? se gândi Dunecika. Se împacă, ne cere şi iertare, parcă şi-ar îndeplini o îndatorire de serviciu ori şi-ar spune lecţia.”
— Am vrut să vin în clipa când m-am sculat, dar n-am putut din pricina hainelor; ieri am uitat să-i spun ei… Nastasiei… să spele sângele… Abia acum am scos-o la capăt cu îmbrăcatul.
— Sânge? Ce sânge? se nelinişti Pulheria Alexandrovna.
— O, nu-i nimic… nu te speria. Aveam sânge pe mine pentru că ieri, când umblam aproape delirând, am dat peste cineva care a fost călcat… un funcţionar…
— Delirând? Dar îţi aminteşti tot, îl întrerupse Razumihin.
— Aşa e, răspunse cu un soi de îngrijorare Raskolnikov, îmi amintesc tot, până în cel mai mic detaliu, totuşi de ce-am făcut asta, de ce m-am dus acolo şi ce-am vorbit, asta nu mai sunt în stare să explic ca lumea.
— Fenomenul este bine-cunoscut, interveni Zosimov, acţiunile sunt înfăptuite uneori cu o hotărâre şi o abilitate ieşite din comun, dar centrul lor de comandă este perturbat şi depinde de tot felul de senzaţii morbide. E ca într-un vis.
„Poate că e chiar bine că mă consideră aproape nebun”, se gândi Raskolnikov.
— Dar asta se întâmplă şi cu oamenii sănătoşi, observă Dunecika uitându-se îngrijorată la Zosimov.
— O remarcă destul de adevărată, răspunse acesta. În acest sens, într-adevăr, noi toţi, iar asta e ceva foarte frecvent, suntem aproape nebuni, cu o singură mică deosebire, anume că „bolnavii” sunt ceva mai nebuni decât noi, fiindcă trebuie să tragem o linie. Oameni întru totul normali, e drept, nu prea există, poate unul la zece, dacă nu la câteva sute de mii, dar şi aceia sunt nişte exemplare destul de nedesăvârşite.
La cuvântul „nebun”, care îi scăpase din nebăgare de seamă lui Zosimov pe când vorbea despre subiectul lui preferat, se încruntară cu toţii. Raskolnikov, părând să nu dea nici o atenţie, stătea dus pe gânduri, cu un zâmbet straniu pe buzele livide. Continua să chibzuiască la ceva.
— Bun, şi ce-i cu insul ăla călcat? Te-am întrerupt! strigă nerăbdător Razumihin.
— Ce? păru să se trezească Raskolnikov. Da… ei, m-am mânjit de sânge când ajutam să fie dus acasă… Apropo, mamă, ieri am făcut un lucru de neiertat, într-adevăr, n-am fost în toate minţile. I-am dat toţi banii pe care mi i-aţi trimis voi… soţiei lui… pentru înmormântare. Acum e văduvă, o femeie de tot plânsul, bolnavă de plămâni… cu trei copii mici, orfani, nemâncaţi… într-o casă goală… şi mai e o fiică… Poate le-aţi fi dat voi înşivă banii dacă-i vedeaţi… Dar n-aveam nici un drept să fac asta, recunosc, mai ales că ştiam cum i-aţi procurat. Ca să ajuţi, trebuie mai întâi să ai acest drept, dacă nu, „Crevez, chiens, şi vous n’ętes pas contents”20. Izbucni în râs. Nu-i aţa, Dunia?
— Nu, nu-i aşa, răspunse tăios Dunia.
— A, şi tu eşti… plină de bune intenţii…, mormăi el privind-o aproape cu ură şi zâmbind batjocoritor. Trebuia să-mi închipui… Dar altfel, e un lucru lăudabil, pentru tine e chiar mai bine… o să ajungi la o limită pe care, dacă nu îndrăzneşti să o treci, o să fii nefericită, iar dacă o treci – şi mai nefericită… De fapt, toate astea-s fleacuri! adăugă enervat, fiindu-i necaz că se ambalase fără să vrea. Voiam doar să spun că îţi cer iertare, mamă, încheie el brusc, cu un glas întretăiat.
— Nu trebuie, Rodea, sunt sigură că tot ce faci tu e minunat! zise bucuroasă mama.
— Nu fi sigură, răspunse el cu un rictus care se voia zâmbet.
Se lăsă tăcerea. Era o încordare în toată discuţia asta, în tăcerea, împăcarea şi iertarea asta, lucru pe care îl simţeau cu toţii.
„Parcă se tem de mine”, îşi spuse în gând Raskolnikov uitându-se pe sub sprâncene la mama şi la sora lui. Într-adevăr, cu cât se prelungea tăcerea, Pulheria Alexandrovna părea tot mai intimidată. „Când nu erau aici, parcă le iubeam mai mult”, îi trecu prin minte lui Raskolnikov.
— Ştii, Rodea, Marfa Petrovna a murit! se grăbi să spună Pulheria Alexandrovna.
— Care Marfa Petrovna?
— Ei, Doamne, Marfa Petrovna, Svidrigailova! Doar ţi-am scris atâtea despre dânsa!
— Aaa, da, îmi amintesc… zici că a murit? Vai de mine, chiar a murit? tresări el ca trezit din somn. A murit, zău? Dar de ce?
— Din senin, dacă poţi să-ţi închipui! se grăbi să răspundă Pulheria Alexandrovna, încurajată de curiozitatea lui. Chiar când ţi-am trimis eu scrisoarea, chiar în ziua aceea! Mă crezi sau nu, omul acela îngrozitor i-a pricinuit moartea. Umblă vorba că a bătut-o groaznic!
— Chiar aşa rău trăiau? întrebă el adresându-se surorii lui.
— Nu, dimpotrivă. Era întotdeauna foarte răbdător şi foarte politicos cu ea. De multe ori era chiar prea îngăduitor, că doar toată lumea ştie ce fire avea ea, şi asta a durat şapte ani de zile… Şi-o fi pierdut brusc răbdarea.
— Nici n-o fi fost un om aşa de îngrozitor, dacă a rezistat şapte ani, nu? Mi se pare mie, Dunecika, sau chiar îl dezvinovăţeşti?
— Nu, nu, e un om îngrozitor! Nici nu pot să-mi închipui ceva mai îngrozitor, răspunse aproape cutremurându-se Dunia, după care se încruntă şi căzu pe gânduri.
— Asta s-a întâmplat într-o dimineaţă, se grăbi să urmeze Pulheria Alexandrovna. După aceea, ea a poruncit să se înhame caii, căci voia să plece îndată după prânz la oraş, fiindcă aşa avea obiceiul, să plece întotdeauna la oraş în astfel de împrejurări. La prânz se spune că a mâncat cu mare poftă…
— Bătută cum era?
— Aşa îi era… obiceiul şi, cum a terminat de mâncat, n-a mai vrut să zăbovească, s-a dus numaidecât la baie… Vezi tu, făcea un tratament cu nişte băi; au la moşie un izvor rece şi ea se scălda acolo regulat, în fiecare zi, dar numai ce-a intrat în apă, că a şi lovit-o apoplexia!
— Cred şi eu, zise Zosimov.
— Şi o bătuse rău?
— Asta nu mai are nici o importanţă, replică Dunia.
— Hm… Nu pricep, mamă, de ce îţi face atâta plăcere să povesteşti prostii din astea, spuse deodată enervat şi cumva fără voie Raskolnikov.
— Vai de mine, dragul meu, nu ştiam nici eu ce să mai spun, lăsă să-i scape Pulheria Alexandrovna.
— Dar ce-i asta, vă temeţi cu toţii de mine? întrebă el zâmbind strâmb.
— Chiar aşa e, răspunse Dunia uitându-se aspru drept în ochii fratelui ei. Când a început să urce scara, mama şi-a făcut şi cruce de frică.
Chipul lui se crispă ca de friguri.
— Of, ce tot spui, Dunia! Rodea, te rog, nu te supăra… Dunia, se poate! zise tulburată Pulheria Alexandrovna. Ce-i drept, în tren, când veneam încoace, numai la asta am visat tot drumul: cum o să ne vedem, cum o să ne spunem toate cele unii altora… şi aşa de fericită eram, că nici nu vedeam pe unde călcam! Dar ce zic! Şi acum sunt fericită… N-ai de ce să vorbeşti aşa, Dunia! Eu sunt fericită şi numai că te văd, Rodea…
— Lasă, mamă, murmură el stânjenit, fără să se uite la ea şi strângându-i mâna. Avem tot timpul să vorbim pe săturate.
După ce rosti cuvintele acestea, se tulbură şi păli: senzaţia oribilă de adineauri îi trecu iarăşi ca o răceală de moarte prin suflet; înţelese din nou, brusc şi cât se poate de limpede, că spusese o minciună teribilă, că de-acum nu numai că nu-i va mai fi dat niciodată să vorbească pe săturate, dar nu va mai putea nici să vorbească despre nimic, niciodată şi cu nimeni. Impresia lăsată de acest gând chinuitor se dovedi atât de puternică, încât pentru o clipă aproape că uită totul, se ridică şi, fără să arunce vreo privire nimănui, se îndreptă spre uşă.
— Ce-i cu tine? strigă Razumihin apucându-l de braţ.
El se aşeză la loc şi începu să se uite fără o vorbă în jur, sub privirile nedumerite ale celorlalţi.
— Da’ plicticoşi mai sunteţi cu toţii! strigă cu totul pe neaşteptate. Spuneţi şi voi ceva! Chiar o să stăm aşa! Hai, daţi-i drumul! Să discutăm ceva… Ne-am adunat şi tăcem… Hai, ceva acolo!
— Slavă ţie, Doamne! Am crezut că iar începe ca ieri, zise Pulheria Alexandrovna, făcându-şi semnul crucii.
— Ce-i cu tine, Rodea? întrebă neîncrezătoare Avdotia Romanovna.
— A, nimic, mi-am amintit ceva, o glumă, răspunse el şi izbucni brusc în râs.
— Ei, dacă-i o glumă, atunci e bine, fiindcă şi eu am crezut…, murmură Zosimov ridicându-se de pe divan. De altfel, e timpul să plec. Trec mai târziu… dacă te găsesc…
Îşi luă rămas-bun şi ieşi.
— Ce om minunat! zise Pulheria Alexandrovna.
— Da, minunat, perfect, cult, inteligent…, începu deodată Raskolnikov, vorbind repede, cu o însufleţire pe care nu o mai arătase până atunci. Nu-mi mai amintesc acum unde l-am întâlnit mai demult, înainte de boală… Parcă l-am mai întâlnit undeva… Uite, şi ăsta-i un om bun! arătă el din cap spre Razumihin. Îţi place, Dunia? o întrebă el şi brusc, nu se ştie de ce, izbucni în râs.
— Foarte mult, răspunse Dunia.
— Pfui… porc mai eşti! zise fâstâcit rău şi roşu la faţă Razumihin, ridicându-se de pe scaun.
Pulheria Alexandrovna zâmbi uşor, iar Raskolnikov începu să râdă cât îl ţinea gura.
— Da’ unde-ai plecat?
— Trebuie… şi eu…
— Nu trebuie deloc, mai stai! Dacă a plecat Zosimov, gata, pleci şi tu. Mai stai… Cât e ceasul? E douăsprezece? Ce ceas drăguţ ai, Dunia! Dar ce-aţi tăcut iar? Numai eu vorbesc.
— E un dar de la Marfa Petrovna, răspunse Dunia.
— Şi e de mare preţ, completă Pulheria Alexandrovna.
— Aaa! Dar ce mare e, aproape că nici nu-i de damă!
— Mie îmi place, spuse Dunia.
„Deci nu-i un dar de la logodnic”, se gândi Razumihin şi, nu se ştie de ce, se bucură.
— Am crezut că e un cadou de la Lujin, spuse Raskolnikov.
— Nu, el nu i-a dăruit încă nimic Dunecikăi.
— Aaa! Mamă, ţi-aduci aminte când m-am îndrăgostit şi voiam să mă însor, spuse el deodată, privindu-şi mama, surprinsă de întorsătura neaşteptată pe care o dăduse discuţiei şi de tonul pe care vorbea.
— A, da, dragul meu! răspunse Pulheria Alexandrovna schimbând o privire cu Dunecika şi cu Razumihin.
— Hm! Da! Dar ce să-ţi povestesc? Nici nu-mi amintesc mare lucru. Era o fată bolnavă, urmă el, părând să cadă din nou pe gânduri şi coborând privirea, foarte bolnavă. Îi plăcea să împartă pomeni săracilor şi singurul ei vis era mânăstirea, odată, când a început să-mi vorbească despre asta, i-au dat şi lacrimile. Da, da… îmi amintesc, îmi amintesc bine. Era cam urâţică. Zău dacă ştiu de ce m-am ataşat atunci de ea, poate pentru că era tot timpul bolnavă… Dacă ar fi fost şi şchioapă şi cocoşată, pesemne că aş fi iubit-o şi mai mult. (Zâmbi dus pe gânduri.) Ei… a fost doar o febră de primăvară…
— Ba nu, n-a fost doar o febră de primăvară, spuse cu însufleţire Dunecika.
Îşi privi sora cu mare atenţie, dar parcă nu îi auzi cuvintele sau nu le înţelese. Apoi, cufundat în gânduri, se ridică, se apropie de Pulheria Alexandrovna, o sărută, se întoarse la locul lui şi se aşeză iar.
— O iubeşti şi-acum! rosti înduioşată Pulheria Alexandrovna.
— Pe ea? Acum? A, da… despre ea vorbeşti! Nu. Acum e ca şi când nici n-ar fi fost pe lume… şi e mult de tot de-atunci. Dar şi tot ce-i în jur, parcă nu s-ar petrece aici…
Se uită iar cu atenţie la ele.
— Uite, chiar şi pe voi… vă văd ca de la o mie de verste depărtare… Dar de ce dracu’ vorbim despre asta! De ce mă descoaseţi? adăugă înciudat şi tăcu, rozându-şi unghiile şi căzând din nou pe gânduri.
— Locuinţa asta a ta e tare urâtă, Rodea, parcă-i un sicriu, zise deodată Pulheria Alexandrovna curmând tăcerea apăsătoare. Sunt încredinţată că în mare parte locuinţa asta te-a făcut aşa de melancolic.
— Locuinţa? răspunse el distrat. Da, a contribuit mult… m-am gândit şi eu la asta… Dacă ai şti ce lucru straniu ai spus acum, mamă, adăugă deodată cu un zâmbet ciudat.
Încă puţin şi prezenţa lor, a mamei şi a surorii pe care nu le mai văzuse de trei ani, tonul familiar al discuţiei, în ciuda faptului le era cu desăvârşire imposibil să vorbească despre ceva, i-ar fi devenit de-a dreptul insuportabile. Totuşi exista ceva de neamânat, ceva care, într-un fel sau altul, trebuia rezolvat neapărat astăzi – aşa hotărâse încă de când se trezise. Acum se bucura de acest „ceva” ca de o soluţie…
— Uite ce e, Dunia, începu el serios şi sec, pentru ieri, sigur, îţi cer iertare, dar consider de datoria mea să-ţi amintesc din nou că nu-mi schimb părerea în legătură cu ceea ce-i important. Ori eu, ori Lujin. Dacă eu sunt un ticălos, nu trebuie să fii şi tu. Ajunge unul. Dar dacă îl iei pe Lujin, eu încetez pe loc să te mai socotesc sora mea.
— Rodea, Rodea! Iar începi ca ieri! exclamă îndurerată Pulheria Alexandrovna. De ce spui că eşti ticălos? Nu îndur să aud asta! Şi ieri tot aşa…
— Frate, răspunse Dunia, categoric şi la fel de sec, greşeşti întru totul. Azi-noapte m-am gândit şi mi-am dat seama unde e greşeala. Totul se trage din faptul că îţi închipui, pesemne, că eu mă sacrific pentru cineva. Nu e deloc aşa. Mă mărit, pur şi simplu, pentru mine, fiindcă îmi este greu. Sigur, aş fi bucuroasă dacă pe urmă aş reuşi să le fiu de ajutor alor mei, dar nu asta m-a împins să iau această hotărâre… „Minte! îşi spuse în sinea lui, rozându-şi unghiile cu furie. De mândră ce e! Nu vrea să recunoască deloc că şi-a pus în gând să fie binefăcătoarea mea! Oh, ce firi josnice! Iubirea lor aduce a ură. Oh, cât îi urăsc pe toţi!”
— Într-un cuvânt, mă mărit cu Piotr Petrovici, continuă Dunecika, pentru că dintre două rele îl aleg pe cel mai mic. Am de gând să îndeplinesc tot ce aşteaptă de la mine, deci nu îl înşel… De ce zâmbeşti aşa?
Roşi puternic şi ochii îi scăpărară de mânie.
— Să îndeplineşti tot? întrebă el râzând sarcastic.
— Până la un anumit punct. După felul în care m-a peţit Piotr Petrovici, mi-am dat seama imediat ce doreşte. Sigur că are o părere bună despre el, poate prea bună, dar sper că şi despre mine are o părere bună… De ce râzi iar?
— Dar tu de ce-ai roşit iar? Minţi, surioară, minţi cu bună ştiinţă, doar dintr-o încăpăţânare de femeie, numai ca să-mi arăţi că rămâi neclintită… Nu poţi avea stimă pentru Lujin: l-am văzut şi am vorbit cu el. Prin urmare, te vinzi pentru bani şi, oricum ai lua-o, procedezi josnic, dar mă bucur că barem roşeşti!
— Nu-i adevărat, nu mint! strigă Dunecika pierzându-şi sângele-rece. Nu m-aş mărita cu el dacă n-aş fi ferm convinsă că mă preţuieşte şi ţine la mine şi că eu, la rândul meu, pot să-l stimez. Din fericire, pot să mă conving de asta chiar astăzi. O astfel de căsătorie nu-i o mârşăvie, cum spui tu! Şi chiar dacă ai avea dreptate, dacă m-aş hotărî într-adevăr să fac o ticăloşie, nu-i o cruzime din partea ta să vorbeşti aşa cu mine? De ce îmi ceri un eroism pe care poate că nu-l ai nici tu? Te porţi cu mine ca un tiran, îmi impui cu de-a sila! Dacă fac vreun rău, mi-l fac numai mie… Doar n-am omorât încă pe nimeni! Ce te uiţi la mine? Ce-ai pălit aşa? Rodea, ce-i cu tine? Rodea, dragul meu…
— Doamne, l-ai făcut să leşine! strigă Pulheria Alexandrovna.
— Nu, nu… e un fleac… nu-i nimic! … M-a luat doar cu ameţeală. Nu-i nici un leşin… Ce tot îi daţi zor cu leşinurile astea? Hm… da… ce voiam să spun? A, da! Cum crezi că ai să te convingi astăzi că poţi să-l stimezi şi că el… te stimează, aşa ai spus, nu? N-ai spus că astăzi? Sau n-am auzit eu bine?
— Mamă, arată-i fratelui meu scrisoarea lui Piotr Petrovici, zise Dunecika.
Pulheria Alexandrovna îi întinse scrisoarea cu mâini tremurânde. El o luă nespus de curios. Dar înainte să o deschidă, se uită oarecum mirat la Dunecika.
— Curios, zise încet, ca şi când ar fi fost uimit de un gând care îi venise în minte. De ce-mi fac eu atâtea griji? Pentru ce toată zarva asta? Mărită-te cu cine vrei, la urma urmelor!
Vorbea parcă pentru sine, însă cu glas tare, şi o vreme continuă să-şi privească oarecum nedumerit sora. Într-un sfârşit, desfăcu scrisoarea, cu aceeaşi expresie mirată, stranie, şi se apucă s-o citească atent, de două ori la rând. Pulheria Alexandrovna îl urmărea teribil de îngrijorată, de altfel, toţi se aşteptau la vreo izbucnire.
— Pentru mine e de mirare, începu el după ce rămase un timp pe gânduri, înapoindu-i mamei scrisoarea, dar fără să se adreseze cuiva anume, că are procese, e avocat şi vorbeşte pretenţios, dar scrie aşa de agramat.
Ceilalţi tresăriră; se aşteptaseră la cu totul altceva.
— Păi aşa scriu toţi cei ca el, spuse răspicat Razumihin.
— Ai citit-o?
— Da.
— I-am arătat-o, Rodea, ne-am sfătuit mai devreme, începu fâstâcită Pulheria Alexandrovna.
— E stilul folosit în tribunale, zise Razumihin. Aşa e întocmită orice hârtie judecătorească, până şi în ziua de azi.
— Hârtie judecătorească? Da, judecătorească într-adevăr, oficială chiar… Nu numai că e agramat rău, dar nici prea literar nu-i, e oficial!
— Piotr Petrovici nu ascunde faptul că n-a prea avut bani de şcoală şi chiar se laudă că şi-a croit singur drumul în viaţă, remarcă Avdotia Romanovna, uşor jignită de schimbarea de ton a fratelui ei.
— Chiar are cu ce se lăuda, nimic de zis dinspre partea asta. Tu pari jignită, surioară, că tot ce am de spus citind scrisoarea asta se rezumă la o observaţie neserioasă şi te gândeşti pesemne că mă leg înadins de asemenea fleacuri ca să te necăjesc. Dar nu-i deloc aşa, apropo de stilul acesta, mi-a venit în minte o observaţie care nu e deloc neînsemnată în cazul de faţă. E acolo o expresie: „nu mă veţi putea învinui”, foarte limpede şi cu tâlc, pe urmă mai e şi o ameninţare, anume că el pleacă pe loc dacă vin eu. Ameninţarea asta cu plecatul e totuna cu ameninţarea că vă lasă baltă pe amândouă dacă nu-i daţi ascultare, şi încă după ce v-a chemat la Petersburg. Ei, tu ce crezi? O exprimare ca asta poate fi la fel de jignitoare din partea lui Lujin cum ar fi dacă ar fi scris-o el (şi arătă spre Razumihin), sau Zosimov, sau oricare dintre noi?
— N-nu, răspunse Dunecika însufleţindu-se. Eu am înţeles foarte bine că s-a exprimat cam naiv şi că poate nu-i chiar un maestru într-ale scrisului… Aici ai dreptate, frate. Chiar nu m-am aşteptat…
— S-a exprimat avocăţeşte, iar avocăţeşte nu se poate scrie altfel, de aia a ieşit poate mai grosolan decât a vrut. Totuşi trebuie să te dezamăgesc: în scrisoarea asta mai e o exprimare, o calomnie la adresa mea, şi încă una destul de meschină. Eu i-am dat ieri banii unei văduve, bolnavă de optică şi lovită de nenorocire, nu „sub pretextul înmormântării”, ci chiar pentru înmormântare, şi nu fiicei sale – o fată, cum scrie el, „de moravuri uşoare” (pe care până ieri n-am văzut-o în viaţa mea), ci chiar văduvei. În toate astea eu văd o dorinţă zorită de a mă ponegri şi de a băga zâzanie între noi. E exprimată tot avocăţeşte, adică scopul e cam prea vădit, şi cu o grabă cât se poate de naivă. E un om inteligent, dar ca să te porţi chibzuit, inteligenţa nu e de-ajuns. Toate astea îi creionează portretul… şi eu nu cred că te-a preţuit cine ştie ce. Ţi-o spun ca pe un simplu sfat, fiindcă îţi doresc sincer binele…
Dunecika nu răspunse; hotărârea ei era deja luată din ajun, nu aştepta decât venirea serii.
— Atunci, tu ce hotărăşti, Rodea? întrebă Pulheria Alexandrovna, mai îngrijorată parcă de tonul nou, neaşteptat, oficial al discuţiei.
— Cum adică, „ce hotărăşti”?
— Păi, uite, Piotr Petrovici a scris că să nu vii diseară la noi, fiindcă el pleacă… dacă vii. Aşadar, ce ai să faci, vii?
— Asta deja nu mai hotărăsc eu, ci în primul rând dumneata, dacă această condiţie a lui Piotr Petrovici nu ţi se pare jignitoare, şi în al doilea rând, Dunia, dacă nici ei nu i se pare jignitoare. Eu o să fac cum credeţi că e mai bine pentru voi, adăugă el sec.
— Dunecika s-a hotărât deja, iar eu sunt întru totul de acord cu ea, se grăbi să spună Pulheria Alexandrovna.
— Eu, Rodea, am hotărât să te rog, chiar te rog stăruitor, să vii neapărat la noi pentru această întrevedere, zise Dunia. Vii?
— Vin.
— Şi vă rog şi pe dumneavoastră să veniţi la noi la ora opt, i se adresă ea lui Razumihin. Mamă, îl poftesc şi pe dânsul.
— Foarte bine, Dunecika. Ei, atunci rămâne cum aţi hotărât, adăugă Pulheria Alexandrovna. Aşa mi-e şi mie mai uşor; nu-mi place să mă prefac şi să mint; mai bine să spunem lucrurilor pe nume… Fie că te superi, fie că nu, Piotr Petrovici!
