~ IV ~

În clipa aceea, uşa se deschise încet şi în cameră intră, privind în jur cu sfială, o fată. Toţi se uitară la ea miraţi şi curioşi. Raskolnikov nu o recunoscu din prima clipă. Era Sofia Semionovna Marmeladova. Ieri o văzuse pentru prima oară, dar momentul, împrejurările şi veşmintele în care o văzuse îi întipăriseră în memorie un cu totul alt chip. Acum avea dinainte o fată modest – dacă nu chiar sărăcăcios – îmbrăcată, tânără de tot, aproape o copilă, cu o purtare reţinută şi cuviincioasă, cu o faţă deschisă, dar parcă puţin speriată. Purta o rochie foarte simplă, de casă, iar pe cap o pălărioară veche şi demodată; doar în mână avea, ca şi ieri, o umbreluţă. Cum nu se aşteptase să vadă camera plină de lume, nu numai că se fâstâci, dar se pierdu cu totul, se intimidă ca un copil mic şi chiar se trase înapoi spre uşă.

— A… dumneata? spuse Raskolnikov extrem de mirat şi dintr-odată se zăpăci şi el.

Se gândi imediat că mama şi sora lui aflaseră deja în treacăt, din scrisoarea lui Lujin, despre o anume fată „de moravuri uşoare”. Abia se arătase indignat de calomnia lui Lujin şi spusese că o văzuse pe fata aceea pentru prima oară în viaţa lui şi, poftim, ea intra pe uşă! Îşi mai aminti că nu protestase deloc citind expresia „de moravuri uşoare”. Toate astea îi trecură fulgerător şi confuz prin minte. Însă uitându-se mai cu atenţie la ea, îşi dădu seama deodată că era o fiinţă umilă, atât de umilă încât i se făcu brusc milă. Iar când ea, speriată, dădu s-o ia la fugă, simţi parcă un junghi în inimă.

— Nu mă aşteptam deloc să veniţi, se grăbi să spună, oprind-o din priviri. Vă rog, faceţi-mi plăcerea să luaţi loc. Probabil că veniţi din partea Katerinei Ivanovna. Daţi-mi voie, nu aici, uitaţi, aşezaţi-vă aici…

La intrarea Soniei, Razumihin, care şedea pe unul dintre cele trei scaune ale lui Raskolnikov, chiar lângă uşă, se ridicase ca să-i facă loc. Raskolnikov îi indicase mai întâi colţul divanului, unde stătuse Zosimov, dar dându-şi seama că divanul era un loc prea familiar, care îi servea drept pat, se grăbi să-i indice scaunul lui Razumihin.

— Iar tu şezi aici, îi spuse lui Razumihin, instalându-l în colţul unde stătuse Zosimov.

Sonia se aşeză aproape tremurând de frică şi se uită cu sfială la cele două doamne. Se vedea că nu înţelegea nici ea cum putea sta alături de ele. Dându-şi seama de asta, se sperie atât de tare, încât se ridică brusc şi i se adresă lui Raskolnikov, profund tulburată.

— Eu… eu… am trecut doar pentru o clipă, iertaţi-mă că vă deranjez, îngăimă poticnindu-se. Vin din partea Katerinei Ivanovna, că n-a avut pe cine să trimită… Katerina Ivanovna mi-a spus să vă rog stăruitor să veniţi mâine de dimineaţă la prohod… la Mitrofanievski, iar pe urmă la noi… adică la dânsa… să luaţi o gustare. Să-i faceţi onoarea… Mi-a spus să vă rog fierbinte.

Sonia se încurcă şi tăcu.

— Am să încerc, neapărat… neapărat, răspunse Raskolnikov ridicându-se, încurcându-se la rândul lui şi lăsându-şi vorba neterminată… Faceţi-mi plăcerea şi staţi jos, spuse deodată, trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Vă rog, poate vă grăbiţi, dar faceţi-mi plăcerea să-mi acordaţi două minute…

Împinse scaunul spre ea. Sonia se aşeză din nou şi aruncă iar o privire sfioasă, pierdută, spre cele două doamne, apoi plecă îndată ochii.

Chipul palid al lui Raskolnikov se învăpăie, simţi un fior prin tot trupul şi ochii i se aprinseră.

— Mamă, spuse hotărât, insistent, dânsa este Sofia Semionovna Marmeladova, fiica nefericitului domn Marmeladov, cel care a fost călcat ieri de o trăsură chiar sub ochii mei şi despre care ţi-am povestit…

Pulheria Alexandrovna se uită la Sonia mijind uşor ochii. În ciuda stânjenelii pe care o simţea sub privirea stăruitoare şi provocatoare a lui Rodea, nu-şi putuse refuza această satisfacţie. Dunecika îşi aţinti privirea serioasă asupra chipului sărmanei fete, uitându-se la ea nedumerită. Sonia, la auzul recomandării, ridică iar ochii, dar se zăpăci şi mai rău decât înainte.

— Voiam să vă întreb, se grăbi să i se adreseze Raskolnikov, ce s-a mai întâmplat astăzi pe la dumneavoastră? N-aţi avut neplăceri… de pildă, cu poliţia?

— N-nu, totul a fost… S-a văzut foarte bine de ce-a murit… ne-au lăsat în pace… doar chiriaşii, ei s-au supărat.

— De ce?

— Că ţinem mortul prea mult… acum e cald, miroase… aşa că astăzi, pe la vecernie, o să-l ducă la cimitir, la capelă, până mâine. Katerina Ivanovna n-a vrut la început, dar acum vede şi ea că nu se poate…

— Vasăzică, astăzi?

— Dânsa vă roagă să ne faceţi onoarea să veniţi mâine la slujbă la biserică şi pe urmă să poftiţi la dânsa, pentru praznic.

— Face şi praznic?

— Da, o gustare… mi-a spus să vă mulţumesc foarte mult că ne-aţi ajutat ieri… fără dumneavoastră nici n-aveam cu ce să-l înmormântăm.

Buzele şi bărbia începură deodată să-i tremure, dar îşi încordă voinţa şi se stăpâni, coborând iute ochii.

În timpul discuţiei Raskolnikov nu-şi luase privirea de la ea. Avea o feţişoară slăbuţă, slăbuţă de tot, şi palidă, destul de neregulată, puţin colţuroasă, cu năsucul şi bărbia ascuţite. Nu puteai spune nici măcar că era drăguţă, în schimb, ochii ei albaştri erau atât de limpezi şi când se însufleţeau îi dădeau o expresie atât de bună şi de naivă, încât te simţeai atras fără să vrei. Chipul şi chiar întreaga ei înfăţişare aveau, mai presus de orice, o particularitate: în ciuda celor optsprezece ani împliniţi, părea aproape o fetiţă, un copil, iar asta se vădea şi în gesturile ei, uneori caraghios de copilăreşti.

— Dar cum a izbutit Katerina Ivanovna să facă faţă cu atât de puţini bani, de are de gând să dea şi o gustare? întrebă Raskolnikov, ţinând cu tot dinadinsul să prelungească discuţia.

— Păi, coşciugul e foarte simplu… totul o să fie foarte simplu… n-o să coste prea scump… Katerina Ivanovna şi cu mine am socotit şi ultimul bănuţ mai devreme, rămâne ceva şi pentru pomană… iar Katerina Ivanovna ţine foarte mult să facă pomană. Nu se cade s-o… e o mângâiere pentru dânsa… ştiţi cum e dânsa…

— Înţeleg, înţeleg… sigur… Vă uitaţi la odaia mea? Mama spune că arată ca un sicriu.

— Ne-aţi dat tot ce aveaţi ieri! spuse deodată Sonia drept răspuns, într-un fel de şoaptă puternică şi iute, plecându-şi din nou ochii. Buzele şi bărbia începură să-i tremure iar. O mirase încă de la început sărăcia în care trăia Raskolnikov şi cuvintele îi ieşiseră din gură de la sine. Se lăsă tăcerea. Ochii Dunecikăi parcă se înseninară, iar Pulheria Alexandrovna se uită chiar prietenos la Sonia.

— Rodea, zise ea ridicându-se, o să luăm masa împreună, cu toţii. Hai să mergem, Dunia… Iar tu, Rodea, ai face bine să ieşi puţin la aer, iar pe urmă să te odihneşti, să stai puţin culcat şi să vii cât mai degrabă… Mă tem că te-am obosit…

— Da, da, am să vin, răspunse el ridicându-se zorit… De fapt, mai am o treabă…

— Adică cum, nu mâncaţi împreună? strigă Razumihin uitându-se mirat la Raskolnikov. Ce-ţi veni?

— Da, da, vin negreşit, negreşit… Tu mai rămâi o clipă. Nu aveţi nevoie de el acum, nu-i aşa, mamă? Ori poate vi-l răpesc?

— Vai de mine, nici vorbă! Dar dumneavoastră, Dmitri Prokofici, aţi fi aşa de bun să luaţi masa cu noi?

— Vă rog, veniţi, îl rugă şi Dunia.

Razumihin se înclină, radiind tot. Pentru o clipă cu toţii părură ciudat de fâstâciţi.

— Rămâi cu bine, Rodea, adică la revedere, nu-mi place să spun „rămâi cu bine”. Rămâi cu bine, Nastasia… poftim, am spus iar „rămâi cu bine”! …

Pulheria Alexandrovna ar fi vrut să-şi ia rămas-bun şi de la Sonecika, dar parcă nu-i veni la îndemână şi ieşi zorită din odaie.

Însă Avdotia Romanovna, care părea să-şi aştepte rândul, trecând pe urmele mamei sale prin faţa Soniei, o salută cu o plecăciune atentă şi politicoasă, aşa cum se cuvine. Sonecika se fâstâci, făcu şi ea repede o plecăciune speriată, şi o expresie aproape dureroasă i se aşternu pe chip, ca şi cum politeţea şi atenţia Avdotiei Romanovna ar fi apăsat-o şi chinuit-o.

— Atunci, la revedere, Dunia! zise tare Raskolnikov, deja pe palier. Dă-mi mâna!

— Ţi-am dat-o deja, ai uitat? răspunse Dunia întorcându-se cu blândeţe şi cu oarecare stânjeneală spre el.

— Nu-i nimic, mai dă-mi-o o dată!

Îi strânse cu putere degetele subţiri. Dunecika îi zâmbi, roşi puternic şi, trăgându-şi degrabă mâna, porni pe urmele mamei sale, fericită şi ea, cine ştie de ce.

— Buun! zise Raskolnikov către Sonia, întorcându-se şi uitându-se la ea cu o privire senină. Morţii cu morţii şi viii cu viii! Nu-i aşa? Nu? Aşa e, nu?

Sonia se uită chiar mirată la chipul lui care se luminase brusc. El o privi câteva clipe în tăcere, cu mare atenţie, şi îi reveni dintr-odată în minte tot ce îi povestise răposatul ei tată…

— Doamne, Dunecika, zise Pulheria Alexandrovna cum ajunseră în stradă, uite, acum sunt şi eu bucuroasă că am plecat, parcă mă simt mai uşurată. Vai, mă gândeam eu ieri, în tren, că o să am un motiv de bucurie ca ăsta?

— Îţi repet, mamă, e încă foarte bolnav. Dumneata n-ai văzut? Poate că tot făcându-şi griji pentru noi s-a îmbolnăvit. Trebuie să fim înţelegătoare, iar atunci se pot ierta multe, foarte multe.

— Ei bine, tu numai înţelegătoare n-ai fost! îi tăie vorba, înfierbântată şi geloasă, Pulheria Alexandrovna. Ştii, Dunia, mă uitam la voi doi, eşti leită el, nu atât la faţă, cât la suflet: amândoi sunteţi melancolici, amândoi încăpăţânaţi şi iuţi din fire, amândoi orgolioşi şi mărinimoşi… Că doar nu e un egoist, Dunecika, nu-i aşa? Dar când mă gândesc ce-o să fie diseară la noi, mi se face inima cât un purice!

— Nu te îngrijora, mamă, o să fie ce trebuie să fie!

— Dunecika, gândeşte-te numai în ce situaţie suntem noi acum! Dacă Piotr Petrovici renunţă? zise deodată, fără să-şi dea seama, biata Pulheria Alexandrovna.

— Atunci, oricum n-ar mai merita nimic! răspunse tăios şi dispreţuitor Dunecika.

— Am făcut bine că am plecat acum, se grăbi să spună Pulheria Alexandrovna, întrerupând-o. Era zorit fiindcă avea o treabă. Lasă-l să se ducă, mai ia aer… te sufoci la el… dar unde să iei aer aici? Aici şi pe străzi e ca-ntr-o odaie fără nici un ochi de geam. Doamne, ce oraş! Stai, fereşte-te, că dau peste tine, cară ceva! Pianul ăsta mai lipsea, zău aşa… cum se-mping… Şi de fata asta mă tem foarte tare…

— Ce fată, mamă?

— Păi, această Sofia Semionovna, care a fost adineauri…

— Dar de ce?

— Am un presentiment, Dunia. Mă crezi ori nu, cum a intrat, chiar în clipa aceea, m-am şi gândit că ea e pricina tuturor nenorocirilor…

— Nicidecum! strigă cu ciudă Dunia. Ce om eşti şi dumneata, cu presimţirile astea, mamă! Abia ieri a văzut-o prima oară, iar acum, când a intrat, nici n-a recunoscut-o.

— Bine, ai să vezi… Fata asta mă nelinişteşte, dar o să vezi, o să vezi! M-am şi speriat: se uita la mine, se uita cu nişte ochi, numai că n-am căzut de pe scaun când s-a apucat s-o prezinte, ţii minte? Şi mi se pare ciudat: cum a scris Piotr Petrovici despre ea şi cum ne-o prezintă el, ba încă şi ţie! Trebuie să ţină la ea.

— Nu contează ce scrie el! Şi despre noi s-a vorbit, ba s-a şi scris, ai uitat? Eu, una, sunt încredinţată că e o fată bună şi că toate astea nu-s decât prostii!

— Să dea Domnul!

— Iar Piotr Petrovici e un bârfitor nemernic, i-o reteză deodată Dunecika.

Pulheria Alexandrovna nu mai zise nici pâs şi discuţia se sfârşi acolo.

— Uite ce, uite ce treabă am cu tine…, zise Raskolnikov ducându-l pe Razumihin spre fereastră…

— Atunci îi spun Katerinei Ivanovna că veniţi…, se grăbi Sonia să-şi ia rămas-bun şi să plece.

— O clipă, Sofia Semionovna, nu avem secrete, nu ne deranjaţi deloc… Voiam să vă mai spun două vorbe… Uite ce e, se întrerupse dintr-odată ca să i se adreseze lui Razumihin. Îl ştii pe ăsta… cum îi zice… Porfiri Petrovici?

— Ba bine că nu. Mi-e rudă. Ce-i cu el? adăugă Razumihin curios la culme.

— El anchetează cazul ăla… omorul ăla… despre care aţi vorbit ieri?

— Da… şi? întrebă Razumihin făcând deodată ochii mari.

— I-a interogat pe cei cu amaneturi, am şi eu nişte amaneturi acolo, nişte fleacuri, un ineluş al soră-mii, pe care mi l-a dat ca amintire când am venit încoace, şi un ceas de argint de la tata. Nu fac amândouă decât cinci-şase ruble, dar pentru mine sunt de preţ, sunt amintiri. Ce să fac acum? Nu vreau să pierd lucrurile, mai ales ceasul. Am şi tremurat adineauri să nu-mi ceară mama să se uite la el când a venit vorba despre ceasul Dunecikăi. E singurul lucru care a rămas de la tata. Mama se îmbolnăveşte dacă-l pierd. Femeie, ce vrei! Ce să fac, învaţă-mă! Ştiu că ar trebui să declar la secţie. Dar n-ar fi mai bine să mă duc chiar la Porfiri? Tu ce crezi? Aş rezolva mai repede treaba. O să vezi, nici n-o să ne aşezăm bine la masă, că mama o să mă şi întrebe de ceas!

— Nu trebuie să te duci în nici un caz la secţie, ci la Porfiri, neapărat! strigă neobişnuit de tulburat Razumihin. Vai, ce bucuros sunt! Dar ce mai stăm, hai chiar acum, e la doi paşi, îl găsim sigur!

— Bine… hai…

— O să se bucure foarte, foarte mult să te cunoască! I-am vorbit o groază despre tine, cu diverse prilejuri… Şi ieri i-am vorbit. Hai! Vasăzică o cunoşteai pe bătrână? Asta era! Mi-nu-nată întorsătură! … A, da, Sofia Ivanovna…

— Sofia Semionovna, îl corectă Raskolnikov. Sofia Semionovna, dânsul e prietenul meu, Razumihin, şi e un om bun…

— Dacă trebuie să plecaţi…, începu Sonia fără să se uite deloc la Razumihin şi fâstâcindu-se şi mai tare.

— Hai să mergem! se hotărî Raskolnikov. O să trec pe la dumneavoastră chiar azi, Sofia Semionovna, spuneţi-mi doar unde locuiţi.

Nu era încurcat, ci mai curând grăbit, şi îi evită privirea. Sonia îi dădu adresa, roşind până în vârful urechilor. Ieşiră toţi trei.

— Nu încui? întrebă Razumihin coborând în urma lor pe scară.

— Niciodată… De altfel, s-au făcut deja doi ani de când tot vreau să cumpăr un lacăt, adăugă nepăsător. Nu sunt fericiţi cei care nu au ce încuia? zise râzând către Sonia.

Se opriră jos, în gang.

— O luaţi la dreapta, Sofia Semionovna, nu-i aşa? Apropo, cum aţi dat de mine? întrebă cu aerul că ar fi vrut să-i spună altceva.

Încerca întruna să se uite în ochii ei liniştiţi şi luminoşi, dar parcă nu reuşea…

— Păi, i-aţi spui adresa Polecikăi ieri.

— Polea? A, da Polecika! E… surioara dumneavoastră? Deci i-am dat ei adresa?

— Aţi uitat?

— Nu… mi-aduc aminte…

— Eu am auzit de dumneavoastră chiar de la răposat, încă din ziua când… Numai că atunci nu vă ştiam numele, şi nici el nu vi-l ştia… Iar acum am venit… şi fiindcă am aflat ieri numele dumneavoastră… azi am întrebat aici: „Unde stă domnul Raskolnikov?”… N-am ştiut că şi dumneavoastră staţi în gazdă… Rămâneţi cu bine… O să-i spun Katerinei Ivanovna…

Era grozav de bucuroasă că plecase în sfârşit; mergea împiedicându-se, grăbindu-se să piară cât mai repede din vederea lor, să străbată cât mai repede cei douăzeci de paşi până să cotească la dreapta şi să rămână în sfârşit singură, iar apoi, mergând repede, fără să se uite la nimeni, fără să observe nimic, să se gândească, să-şi amintească, să retrăiască fiecare cuvânt rostit, fiecare clipă. Niciodată, niciodată nu mai simţise ceva asemănător. O întreagă lume nouă răsărise, în chip neaşteptat şi nedesluşit, în sufletul ei. Îşi aminti deodată că Raskolnikov voia să treacă astăzi pe la ea, poate chiar acum, dimineaţă!

— Numai de n-ar fi azi… Dă, Doamne, să nu vină azi! murmură cu inima oprită în loc, rugându-se parcă de cineva, ca un copil speriat. Doamne! La mine… în odaia aceea… o să vadă… O, Doamne!

Fără îndoială, în momentul acela nu avea cum să observe că un domn necunoscut o urmărea stăruitor, ţinându-se după ea. O urmărise chiar de la ieşirea din gang. În clipa când Razumihin, Raskolnikov şi ea se opriseră să mai schimbe două vorbe pe trotuar, domnul acesta, trecând pe lângă ei, păruse să tresară prinzând din întâmplare cuvintele Soniei: „am întrebat aici: „Unde stă domnul Raskolnikov? „„. Îi privise fugar, dar atent, pe toţi trei, mai ales pe Raskolnikov, căruia i se adresase Sonia, pe urmă se uitase la casă şi o reţinuse. Făcu toate astea într-o clipă, fără să se oprească şi străduindu-se să nu atragă atenţia, apoi plecă mai departe, încetinind pasul şi parcă aşteptând ceva. Pe Sonia o aştepta; văzuse că îşi luaseră rămas-bun şi că Sonia se îndrepta spre casă.

„Unde-o fi stând? Figura asta am mai văzut-o undeva, se gândi aducându-şi aminte de chipul Soniei. Aflu eu.”

La colţul străzii, traversă, se întoarse şi văzu că o lăsase deja în urmă pe Sonia, care ţinea acelaşi drum, fără să observe nimic. Când ajunse la colţ, coti la rândul ei pe aceeaşi stradă. Se luă după ea fără să o scape din ochi, continuând să meargă pe celălalt trotuar; după vreo cincizeci de paşi traversă din nou pe partea pe care se afla Sonia, o ajunse din urmă şi se ţinu mai departe după ea, cam la cinci paşi distanţă.

Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de înalt, trupeş, cu nişte umeri laţi şi puternici, care îl făceau să pară puţin adus de spate. Era îmbrăcat elegant şi lejer, având o alură impunătoare, de boier. Ţinea în mână un baston frumos, cu care lovea trotuarul la fiecare pas, iar mănuşile îi erau ca scoase din cutie. Figura lată, cu pomeţii ieşiţi, era destul de plăcută, iar după tenul proaspăt nu părea să fie un petersburghez. Părul, foarte des încă, era blond deschis, poate uşor încărunţit, iar barba mare, stufoasă, lăsată ca o lopată, era şi mai blondă decât părul. Ochii albaştri aveau o privire rece, fixă şi serioasă; buzele îi erau roşii. Era, în general, un bărbat care se ţinea bine, părând mult mai tânăr decât anii pe care îi avea.

Când Sonia ieşi pe chei, nu mai erau decât ei doi pe trotuar. Privind-o întruna, domnul observase că era îngândurată şi distrată. De îndată ce ajunse la casa unde locuia, Sonia intră în gang, iar el se ţinu după ea, parcă uşor mirat. În curte o luă la dreapta, spre capătul de unde începea scara ce ducea la locuinţa ei. „Hm”, mormăi boierul necunoscut urcând treptele în urma ei. Abia atunci îl observă şi Sonia. Ea coti pe culoarul de la etajul trei şi sună la apartamentul 9, pe uşa căruia era scris cu cretă „Kapernaumov, croitor”. „Hm”, făcu iar necunoscutul, mirat de ciudata coincidenţă, sunând alături, la numărul 8. Cele două uşi se aflau la vreo şase paşi una de alta.

— Locuiţi la Kapernaumov! spuse el privind-o pe Sonia şi râzând. Chiar ieri mi-a reparat o vestă. Eu stau chiar alături, la madam Resslich, Gertruda Karlovna. Cum s-a nimerit!

Sonia se uită atent la el.

— Suntem vecini, continuă el cu un aer foarte vesel. Mă aflu numai de trei zile în oraş. Ei, deocamdată, la revedere.

Sonia nu răspunse; cum i se deschise uşa, se strecură în camera ei. Se simţea, cine ştie de ce, ruşinată şi intimidată…

Mergând spre Porfiri, Razumihin era teribil de surescitat.

— Asta-i minunat, frate, repetă de câteva ori, şi mă bucur! Mă bucur!

„De ce te-oi fi bucurând?”, se gândi Raskolnikov.

— N-am ştiut că şi tu amanetai la bătrână. Şi… şi… când a fost asta, de mult? Adică, e mult de când ai fost la ea?

„Ce prost naiv!”

— Când am fost? se opri Raskolnikov ca să-şi aducă aminte. Păi, parcă cu vreo trei zile înainte să moară. De fapt, nu pot să-mi răscumpăr obiectele acum, adăugă, arătându-se zorit şi foarte îngrijorat pentru lucrurile lui, că iar am rămas într-o rublă de argint… din pricina blestematului ăluia de delir de ieri!

Rosti foarte grav cuvântul delir.

— Ei, da, da, da, se grăbi, nu se ştie de ce, să-i dea apă la moară Razumihin, păi, uite, de asta atunci… ai şi fost oarecum surprins… ştii, şi când aiurai, pomeneai întruna de nişte ineluşe şi lănţişoare! … Ei, da, da… E limpede, totu-i limpede acum.

„Aşa, vasăzică! Le-a intrat în cap ideea asta! Uite, omul ăsta e gata să se lase răstignit pe cruce pentru mine, dar e foarte bucuros că s-a lămurit de ce-am pomenit eu când deliram de ineluşe şi lănţişoare! Înseamnă că le-a intrat la toţi în cap…”

— Oare îl găsim? întrebă.

— Îl găsim, îl găsim, se grăbi să răspundă Razumihin. E un băiat de ispravă, frate, ai să vezi! Cam din topor, însă de fapt e foarte manierat, am vrut să zic că-i din topor în alte privinţe. E băiat deştept, chiar nu-i deloc prost, însă are un fel mai aparte de-a gândi… E neîncrezător, sceptic, cinic… îi place să te ducă cu preşul, adică nu să te ducă cu preşul, ci să te prostească… Ei, e un susţinător al vechilor metode, bazate pe probele materiale… Dar ştie meserie, ştie… Anul trecut a dat de capăt unui caz de omor la care se şterseseră aproape toate urmele! Vrea tare, tare mult să te cunoască!

— De ce ţine atâta?

— Adică, nu că… Vezi tu, în ultima vreme, de când te-ai îmbolnăvit, i-am vorbit adesea despre tine… Ei bine, el m-a ascultat şi, când a aflat că n-ai posibilităţi ca să-ţi termini studiile de drept, a spus: „Ce păcat!”. Iar eu am tras concluzia… din toate astea la un loc, nu numai din asta; ieri, Zametov… Vezi tu, Rodea, ieri ţi-am îndrugat ceva la beţie, când te însoţeam acasă… şi mi-e frică, frate, să nu exagerezi, fiindcă vezi tu…

— Ce? Că mă socotesc nebun? Păi, poate chiar aşa şi e, spuse el cu un zâmbet crispat.

— Da… da… adică, pfui, nu! … Dar tot ce-am spus (şi despre altele), toate n-au fost decât aiureli, fiindcă mă ajunsese băutura.

— Ce te tot scuzi atâta! M-am săturat până peste cap! strigă Raskolnikov cu o enervare exagerată, deşi prefăcută într-o oarecare măsură.

— Ştiu, ştiu, înţeleg. Fii convins că înţeleg. Mi-e şi ruşine să mai vorbesc…

— Atunci nu mai vorbi, dacă ţi-e ruşine!

Tăcură amândoi. Razumihin se afla în culmea fericirii şi Raskolnikov îşi dădea seama de asta scârbit. Pe deasupra, era şi neliniştit, după toate cele auzite de la el despre Porfiri.

„Trebuie să mă prefac şi în faţa ăstuia, se gândi pălind, cu inima bătându-i tare, ba chiar cât mai natural. Ei, cel mai natural ar fi să nu mă prefac deloc. Să nu îngroş nimic! Nu, să îngroş ceva ar părea nenatural… Ei, o să vedem acolo… cum o să fie… acum… o fi sau n-o fi bine că mă duc? Fluturele zboară singur spre lumânare. Îmi bate inima, asta-i prost! …”

— În casa asta cenuşie, zise Razumihin.

„Cel mai important lucru e dacă Porfiri ştie că am fost ieri în apartamentul baborniţei ăleia… şi că am întrebat de sânge. Trebuie să aflu imediat, de cum pun piciorul înăuntru, să-mi dau seama după faţa lui, altfel… aflu eu, cu orice preţ!”

— Ştii ce? zise deodată Raskolnikov cu un zâmbet uşor perfid. Te văd încă de dimineaţă cam agitat, frate. Aşa-i?

— Cum, agitat? Nu sunt agitat deloc, se crispă Razumihin.

— Ba eşti, frate, se vede limpede. Uite, adineauri şedeai pe scaun cum nu şezi tu niciodată, pe-un colţ, şi te scuturau întruna frigurile. Ba săreai în sus din senin, ba stăteai bosumflat, iar pe urmă ţi se îndulcea mutra ca o acadea. Uneori chiar roşeai, mai ales când te-au poftit la masă, ai roşit îngrozitor.

— Nici pomeneală, minţi… Ce tot îndrugi?

— Uită-te la tine cum te fâstâceşti, parcă ai fi un şcolar! Ptiu, drace, uită-te la el cum a roşit iar!

— Mare porc eşti!

— Păi de ce te fâstâceşti? Romeo! Ia să povestesc eu asta astăzi într-un anumit loc, ha-ha-ha! Să râdă şi mama oleacă… şi încă cineva…

— Stai, stai, ascultă, cu asta nu-i de glumit, e… Cum să mai… pe urmă, la toţi dracii! se zăpăci de tot Razumihin, îngheţând de frică. Hai, frate… Pfui, mare porc eşti!

— Un boboc de trandafir, ce mai! Şi dac-ai şti ce bine te prinde; un Romeo de trei arşini! Ia te uită, azi te-ai şi spălat, ţi-ai curăţat şi unghiile, ai? Când s-a mai întâmplat una ca asta? Doamne Dumnezeule, te-ai şi pomădat! Ia apleacă-te!

— Porcule!!!

Raskolnikov părea să nu se mai poată opri din râs, nici măcar când intrară la Porfiri Petrovici. Asta şi urmărise: dinăuntru se putea auzi că intraseră râzând şi continuaseră să râdă şi în antreu.

— Să nu sufli vreo vorbă aici că… praf te fac! şopti Razumihin furios, apucându-l de umăr pe prietenul lui.