~ IV ~

Scrisoarea mamei fusese un chin, însă în ceea ce priveşte chestiunea esenţială, lucrurile i se păruseră absolut clare încă din timp ce o citea. Erau deja hotărâte în mintea lui, hotărâte definitiv: „Cât voi trăi eu, căsătoria asta nu va avea loc, domnul Lujin poate să se ducă dracului!”.

„Treaba e limpede, mormăi în sinea lui, rânjind şi bucurându-se dinainte, cu ură, de izbânda hotărârii. Nu, măicuţă, nu, Dunia, nu mă duceţi voi pe mine! Ba se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul şi că au hotărât fără mine! Cum de nu! Îşi închipuie că lucrurile sunt deja bătute-n cuie; ei, lasă, o să vedem noi dacă sunt sau nu! Auzi scuză: Vezi matale, aşa un om de ocupat este Piotr Petrovici, aşa de ocupat este dumnealui, că nici să se însoare nu poate decât în poştalion ori pe calea ferată. Nu, Dunecika, lucrurile alea, atâtea şi atâtea, pe care te pregăteşti să mi le spui, le văd şi le ştiu; ştiu şi la ce te-ai gândit toată noaptea umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat dinaintea icoanei Maicii Domnului din Kazan, în dormitorul mamei. E greu să urci Golgota. Hm… Vasăzică e hotărât definitiv: binevoieşti să te măriţi, Avdotia Romanovna, cu un om de afaceri, un om practic, care are averea lui (are deja averea lui, e mai bine aşa, mai convingător), care are două slujbe şi împărtăşeşte convingerile tinerelor noastre generaţii (aşa scrie mama) şi „pare să fie bun”, cum zice chiar Dunecika. Acest pare le întrece pe toate! Şi aceeaşi Dunecika se mărită în baza acestui pare! Splendid! Splendid!

…Aş fi curios să ştiu, de ce mi-o fi scris mama despre „tinerele noastre generaţii”? Doar pentru caracterizarea personajului sau cu intenţia de-a mă îmbuna în privinţa domnului Lujin? Ce şmechere! Şi-aş vrea să mai ştiu un lucru: cât de sincere au fost una cu alta în ziua şi în noaptea aceea şi în timpul care a urmat? Oare şi-au spus totul pe faţă sau şi-au dat seama amândouă că simţeau şi gândeau la fel, că vorbele erau de prisos şi că riscau să le ia gura pe dinainte? Probabil, în bună parte, chiar aşa a fost; se vede şi din scrisoare; mamei i s-a părut cam tăios şi în naivitatea ei s-a apucat să-i împărtăşească Duniei observaţiile ei. Iar ea, se-nţelege, s-a supărat şi a răspuns „cu ciudă”. Cred şi eu! Cine nu s-ar înfuria când treaba e clară fără toate întrebările astea naive şi când hotărârea a fost luată, aşa că la ce bun să mai vorbeşti! Şi de ce-mi scrie ea mie: „Să o iubeşti pe Dunia, Rodea, că ea te iubeşte mai presus decât pe ea însăşi”? Nu cumva în taină o mustră conştiinţa că a acceptat ca fiica să se jertfească pentru fiu? „Tu eşti toată speranţa noastră…” O, mamă…!”

Furia clocotea tot mai tare în el şi, dacă l-ar fi întâlnit atunci pe domnul Lujin, l-ar fi omorât cu siguranţă!

„Hm, e drept, continuă urmând firul gândurilor care i se învălmăşeau în cap, e drept că pentru a cunoaşte un om trebuie „să-l urmăreşti mult timp şi cu mare grijă”, cu domnul Lujin este însă clar. Esenţial e că este „un om de afaceri şi că pare bun la suflet”, ca să vezi, a luat asupra lui trimiterea bagajelor, cufărul cel mare este dus pe socoteala lui! Păi nu e bun? Iar ele amândouă, logodnica şi mama ei, tocmesc un mujic cu o căruţă cu rogojină pe ea (cum am călătorit şi eu)! Că doar nu sunt decât nouăzeci de verste, „şi o să ne ducem foarte frumos cu clasa a treia”, vreo mie de verste! Chiar aşa, te întinzi cât ţi-e plapuma; dar dumneata, domnule Lujin, dumneata n-ai nimic de zis? Că despre logodnica dumitale e vorba… Şi nu se poate să nu ştii că mama ei împrumută banii de drum în contul pensiei. Sigur, e vorba de o tranzacţie comercială obişnuită, o afacere pe bază de avantaj reciproc şi de contribuţie egală, deci cheltuielile sunt şi ele juma-juma; frate, frate, dar brânza-i pe bani, cum se spune. Chiar şi aşa, tot le-a fraierit niţel omul de afaceri: bagajul nu costă cât drumul lor, s-ar putea să nu coste chiar nimic. Oare ele două nu văd ori nu vor să vadă? Spun că sunt mulţumite! Şi când te gândeşti că astea nu sunt decât floricelele şi că adevăratele roade abia urmează! Dar nu zgârcenia, nu meschinăria sunt cele mai grave, ci tonul întregii afaceri. Ăsta o să fie tonul după nuntă, e o prevestire… Iar mama de ce o irosi banii? Cu ce o să ajungă la Petersburg? Cu trei ruble ori două „foi”, cum zice… bătrâna aia… Hm! Şi cu ce trage ea nădejde să trăiască la Petersburg după aceea? Fiindcă trebuie să-şi fi dat seama că, din anumite motive, n-o să poată sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar în primele luni. Fără îndoială, omul nostru bun la suflet a scăpat o vorbă, dându-i de înţeles acest lucru, deşi mama se apără din toate puterile: „Dar eu n-am să primesc”. Pe ce se bizuie atunci? Pe pensia de o sută douăzeci de ruble din care are de scăzut datoria către Afânaşi Ivanovici? O să mai împletească nişte brobojoare, o să mai coasă nişte manşete, stricându-şi ochii bătrâni. Dar brobojoarele nu adaugă decât douăzeci de ruble pe an la cele o sută douăzeci, doar ştiu bine. Deci ele îşi pun totuşi nădejdea în sentimentele nobile ale domnului Lujin: „O să ne ofere chiar el, o să ne întrebe”. O să-şi dea drumul la buzunar! Dar aşa e întotdeauna cu aceste minunate firi schilleriene: până-n ultima clipă văd omul în cele mai frumoase culori, până-n ultima clipă văd numai binele din el, nu răul; chiar dacă presimt că medalia are şi un revers, nu vor să recunoască dinainte adevărul pentru nimic în lume; resping până şi gândul la aşa ceva; se apără din toate puterile de adevăr până-n clipa când omul pe care l-au pictat în cele mai frumoase culori le trage clapa cu mâna lui. Aş fi curios să ştiu dacă domnul Lujin are vreo decoraţie? Pun rămăşag că poartă la butonieră Ordinul Sfânta Ana şi că şi-l pune când ia masa pe la antreprenori şi negustori. Poate o să şi-l pună şi la nuntă! Dar ia mai ducă-se dracului! …

Bun, aşa-i mama, Dumnezeu s-o binecuvânteze, n-o mai schimbi, dar Dunia la ce s-o fi gândind? Dunecika dragă, ştiu eu cine-mi eşti, doar aveai deja douăzeci de ani când ne-am văzut ultima dată, ştiu ce fire ai matale. Mama scrie că „Dunecika poate să îndure multe”. Asta ştiam şi eu. Încă de-acum doi ani şi jumătate, iar de doi ani şi jumătate tocmai la asta mă gândesc, că „Dunecika poate să îndure multe”. De vreme ce a fost în stare să-l suporte pe domnul Svidrigailov, cu toate consecinţele de rigoare, înseamnă că într-adevăr poate să îndure multe. Iar acum îşi închipuie, ea şi mama, că şi pe domnul Lujin îl poate suporta, cu teoria lui că sunt de preferat soţiile scoase din mizerie şi soţii binefăcători, expusă încă de la prima întâlnire. Bun, să zicem că „i-a scăpat”, deşi e un om rezonabil (dar se prea poate să nu-i fi scăpat deloc, ci să fi vrut să pună lucrurile la punct cât mai repede), dar Dunia, Dunia la ce s-o fi gândind? Doar îi e clar ce fel de om este şi trebuie să împartă viaţa cu el. Or ea, mai degrabă ar trăi numai cu pâine neagră şi apă decât să-şi vândă sufletul şi nici nu şi-ar da principiile morale pe confort: nici pentru întreg landul Schleswig-Holstein nu le-ar da, darămite pentru domnul Lujin! Nu, nu-i felul Duniei, după câte ştiu eu… şi în mod sigur nu s-a schimbat! Ce să mai vorbim, viaţa la Svidrigailovi nu e uşoară! Nu e uşor să colinzi guberniile servind ca guvernantă pentru două sute de ruble, dar ştiu bine că soră-mea mai degrabă ar munci ca un negru pe plantaţie ori ca un lituanian la stăpânul neamţ din Ostsee decât să-şi pângărească sufletul şi demnitatea morală legându-se pentru totdeauna de un om pe care nu-l respectă şi cu care nu are nimic în comun, doar ca să-i fie ei bine. Nici de-ar fi domnul Lujin făcut din aur curat sau dintr-un diamant tăiat dintr-o bucată nu s-ar învoi să-i fie ţiitoare cu cununie! Atunci de ce primeşte? Care-i motivul? Cum se explică misterul? Treaba e clară: pentru ea, pentru bunăstarea ei, nu s-ar vinde nici să ştie că moare, dar pentru altul s-ar vinde! Pentru cineva drag, pentru cineva iubit, e gata să se vândă! Asta e cheia misterului: pentru fratele ei, pentru mama ei se va vinde! Se va vinde în întregime! O, dacă este nevoie, ne înăbuşim orice sentiment moral; scoatem totul – libertatea, liniştea, până şi conştiinţa -, totul, totul la vânzare. Ducă-se pe apa sâmbetei viaţa noastră! Numai să fie fericite fiinţele pe care le iubim. Ba mai mult, ne inventăm şi o cazuistică proprie, învăţăm să gândim ca iezuiţii şi, pentru o vreme, reuşim chiar să ne liniştim şi să ne convingem singuri că e de datoria noastră, că totul e pentru un scop bun. Aşa suntem noi, e limpede ca lumina zilei. E clar că nu-i vorba de nimeni altul decât de Rodion Romanovici Raskolnikov, el este pe primul plan. Păi cum, când ea poate să-i aranjeze fericirea, să-l ţină la universitate, să-l facă asociat la birou, să-i asigure viitorul; poate mai târziu va fi un om bogat, stimat, respectat, ba mai ştii, la capătul vieţii va fi un om cu renume! Dar mama? Ei, doar e vorba de Rodea, nepreţuitul ei Rodea, primul ei născut! Cum să nu jertfeşti pentru un asemenea prim născut o asemenea fiică! O, dragi suflete nedrepte! Ei bine, pentru el nu s-ar da în lături să accepte până şi soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, veşnica Sonecika, cea care va trăi cât lumea! Dar aţi cântărit bine sacrificiul, amândouă? Da ori ba? Vă stă în putere? E util? Are vreun sens? Ştii oare, Dunecika, că soarta Sonecikăi nu e cu nimic mai prejos decât viaţa cu domnul Lujin? „De dragoste nu poate fi vorba”, scrie mama. Dar dacă, în afară de dragoste, nici de respect nu poate fi vorba, ba dimpotrivă, există deja scârbă, dispreţ, aversiune, atunci ce se întâmplă? Atunci pesemne că trebuie „respectată curăţenia”. Păi nu? Pricepeţi voi, pricepeţi voi într-adevăr ce înseamnă această curăţenie? Pricepeţi voi că de fapt curăţenia lui Lujin e totuna cu a Sonecikăi, dacă nu chiar mai rea, mai mârşavă, mai josnică, fiindcă mata, Dunecika, te gândeşti într-un fel la bunăstare, pe când în cazul ei e vorba pur şi simplu de-a muri sau nu de foame! Scump, tare scump costă curăţenia asta, Dunecika! Şi dacă până la urmă n-ai să poţi îndura, dacă o să te căieşti? De câtă amărăciune vei avea parte atunci, de câtă durere, de câte afuriseli şi lacrimi vărsate pe-ascuns, că tu nu eşti vreo Marfa Petrovna! Şi ce va fi cu mama? Că ea e neliniştită şi se zbuciumă de pe-acum, darămite când o să-i fie totul limpede? Dar cu mine? … Ce-aţi crezut voi despre mine? Nu vreau sacrificiul vostru, Dunecika, nu-l vreau, mamă! Nu, n-o să se întâmple lucrul ăsta cât sunt eu în viaţă! Nu accept!”

Brusc, se dezmetici din gânduri şi se opri.

„N-o să se întâmple? Şi ce-o să faci ca să-l împiedici? O să-l interzici? Dar cu ce drept, mă rog? Ce poţi să le promiţi la rândul tău ca să capeţi acest drept? Că le vei dedica toată viaţa ta, tot viitorul tău, când îţi vei termina studiile şi îţi vei găsi un post? Am mai auzit toate astea, nu sunt decât gogoşi, dar acum? Acum trebuie făcut ceva, acum, pricepi? Şi tu ce faci acum? Trăieşti pe spinarea lor. Fac rost de bani pentru tine punând zălog pensia de o sută de ruble şi leafa domnilor Svidrigailov. Cum o să le aperi tu, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor, de Svidrigailovi ori de Afânaşi Ivanovici Vahruşin? Peste zece ani? În zece ani mama ta o să orbească de-atâta împletit la brobojoare şi de-atâta plâns, iar din pricina postului o să se topească pe picioare; şi sora ta? Ei, ia gândeşte-te, cu sora ta ce-o să fie peste zece ani ori în ăştia zece ani? Nu ghiceşti deloc?”

Se chinuia singur, învrăjbindu-şi sufletul cu asemenea întrebări şi aflând în asta chiar un soi de voluptate. De altminteri, ele nu erau deloc noi, nu se iviseră acum, ci erau vechi, dureroase, familiare. Începuseră încă demult să-i tulbure şi să-i macine sufletul. Demult, tare demult, când se născuse într-însul toată durerea asta de-acum, apoi crescuse, se adunase, iar în vremea din urmă se copsese şi se concentrase, luând forma unei întrebări sinistre, sălbatice şi fantastice, care-i tortura sufletul şi mintea, cerându-şi întruna răspunsul. Acum scrisoarea mamei îl lovise ca un trăsnet. Era clar că trebuia să înceteze cu suferinţa pasivă şi cu lamentările, că nu era momentul să mediteze la întrebări fără răspuns, ci trebuia să facă negreşit ceva, chiar acum, şi cât mai repede. Trebuia să ia o hotărâre cu orice preţ, oricare-ar fi ea, sau…

— Sau să renunţ de tot la viaţă! strigă deodată surescitat. Să accept supus soarta aşa cum e, o dată pentru totdeauna, şi să înăbuş în mine tot, renunţând la orice drept de a face ceva, de a trăi şi de a iubi!

„Înţelegeţi, înţelegeţi dumneavoastră, bunul meu domn, ce înseamnă să nu mai ai unde să te duci? îi veni dintr-odată în minte întrebarea de ieri a lui Marmeladov. Fiindcă orice om trebuie să aibă unde să se ducă…”

Brusc, tresări: îi trecuse fulgerător prin minte gândul de ieri. Dar nu din pricina acestui gând tresărise. Doar ştia, presimţise că o să revină, şi deja îl aştepta; dar gândul nu era chiar cel de ieri. Deosebirea era următoarea: cu o lună mai devreme şi până şi ieri, gândul acela nu era decât un vis, iar acum… acum se ivise deodată sub o formă nouă, ameninţătoare şi cu totul misterioasă şi devenise dintr-odată conştient de asta… Parcă îi căzu ceva în cap şi i se făcu negru înaintea ochilor.

Se uită grăbit în jur, căutând parcă ceva. Simţea nevoia să se aşeze şi se uită după o bancă; tocmai străbătea bulevardul K. Se zărea o bancă în faţă, la vreo sută de paşi. Se îndreptă spre ea cât putu de repede, dar pe drum trecu printr-o mică peripeţie care îi captă pentru câteva minute întreaga atenţie.

Uitându-se în direcţia băncii, văzu o femeie care mergea la vreo douăzeci de paşi în faţa lui, dar în primul moment nu-i dădu nici o atenţie, cum nu dăduse nici până atunci la nimic. I se întâmplase de multe ori să ajungă acasă şi să nu-şi amintească absolut deloc pe unde mersese, deja se obişnuise cu asta. Dar femeia aceasta avea în ea ceva straniu, care îţi sărea în ochi de la prima privire, şi atenţia începu să-i fie atrasă treptat de ea, mai întâi împotriva voinţei lui şi parcă în ciuda lui, pe urmă din ce în ce mai puternic. Vru dintr-odată să înţeleagă: ce era atât de straniu la femeia aceea? Mai întâi, părea să fie o fată foarte tânără şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbrelă şi fără mănuşi, dând din mâini cumva caraghios. Purta o rochiţă dintr-o mătase uşoară, dar pusă cam anapoda, mai mult descheiată, iar în spate, la talie, chiar unde începea fusta, era ruptă; o ditamai bucata din ea era sfâşiată şi atârna bălăngănindu-se. Avea o băsmăluţă prinsă în jurul gâtului gol, însă îi stătea cumva strâmb, într-o parte. Şi pentru ca tabloul să fie complet, fata mergea şovăielnic, poticnindu-se şi chiar clătinându-se în toate direcţiile. Această întâlnire reuşi să acapareze de-a binelea atenţia lui Raskolnikov. O prinse din urmă chiar în dreptul băncii, dar odată ajunsă acolo, ea se prăvăli într-un capăt, îşi lăsă capul pe spetează şi închise ochii, părând sfârşită de oboseală. Uitându-se atent la ea, îşi dădu seama pe loc că era beată. Era o privelişte atât de stranie şi de uluitoare, încât se întrebă chiar dacă nu se înşela. Avea în faţa lui o feţişoară tânără de tot, la vreo şaisprezece ani, dacă nu chiar cincisprezece, micuţă, blonduţă, drăguţă, dar aprinsă toată şi parcă uşor buhăită. Părea că deja nu prea mai ştia de ea; îşi pusese un picior peste celălalt, expunându-l mai mult decât se cuvenea şi, după cât se vedea, nu prea îşi dădea seama că se afla pe stradă.

Raskolnikov nu se aşeză, dar nici nu se îndură să plece, ci stătea nedumerit în faţa ei. Bulevardul acela nu era niciodată prea populat, dar acum, la ora două şi pe căldura aceea, nu se zărea aproape nimeni. Şi totuşi, la marginea trotuarului, la vreo cincisprezece paşi depărtare, se oprise un domn care, din câte se vedea, tare ar mai fi dorit să se apropie şi el de fată cu anumite scopuri. Pesemne că o văzuse şi el de departe şi o urmărise, dar Raskolnikov îi încurca socotelile. Îi arunca nişte priviri chiorâşe, încercând totodată să treacă neobservat, şi aştepta nerăbdător să se poată apropia după plecarea zdrenţărosului aceluia afurisit. Gândurile lui erau clare. Domnul avea vreo treizeci de ani, era gras, îndesat, rumen, cu buze roz şi mustăcioară, şi îmbrăcat foarte elegant. Pe Raskolnikov îl apucă furia şi simţi brusc nevoia să-l jignească pe filfizonul acela gras. Lăsă pentru o clipă fata şi se apropie de el.

— Hei, Svidrigailov! Îţi trebuie ceva? strigă strângând pumnii şi rânjind, spumegând de ură.

— Asta ce vrea să însemne? întrebă sever domnul, încruntând din sprâncene şi arătându-şi uimirea pe un ton superior.

— Să te cari!

— Cum îndrăzneşti, canalie!

Îşi agită cravaşa. Raskolnikov se repezi la el cu pumnii, fără să mai ţină seamă că domnul cel îndesat se putea descurca şi cu doi ca el. Dar, chiar în clipa aceea, cineva îl înhăţă cu putere pe la spate; vardistul, căci el era, se postă ca un zid între ei.

— Gata, domnilor, binevoiţi să nu vă bateţi în locuri publice. Dumneata ce vrei? Cine eşti? i se adresă cu asprime lui Raskolnikov, cercetându-i din ochi zdrenţele.

Raskolnikov îl privi atent. Avea un chip brav de soldat, cu mustăţi şi favoriţi cărunţi şi cu o privire plină de bun-simţ.

— Exact de dumneavoastră aveam nevoie, strigă apucându-l de braţ. Eu sunt un fost student, Raskolnikov… Asta o spun şi pentru dumneata, i se adresă el domnului, dar haideţi cu mine, să vă arăt ceva…

Şi apucându-l pe vardist de braţ, îl trase spre bancă.

— Uitaţi-vă, vedeţi, e beată turtă, adineauri mergea pe bulevard; cine ştie ce-o fi cu ea, dar nu pare de meserie. Mai mult ca sigur au îmbătat-o pe undeva şi au batjocorit-o… prima oară… înţelegeţi? Iar apoi i-au dat drumul pe stradă. Uitaţi-vă la rochia ei ruptă, uitaţi-vă cum e pusă pe ea: au îmbrăcat-o, nu s-a îmbrăcat singură, e îmbrăcată anapoda, de nişte mâini nepricepute, bărbăteşti. Se vede. Acum uitaţi-vă aici: pe fantele ăsta, cu care era să mă bat, nu-l cunosc deloc, tot pentru prima oară îl văd şi pe el; dar a zărit-o şi el încă de pe drum, şi-a dat seama că e beată şi nu mai ştie de ea, iar acum vrea cu tot dinadinsul să se apropie şi s-o înhaţe, în halul în care e, şi s-o ducă cine ştie unde… Exact aşa stau lucrurile, puteţi să mă credeţi, nu mă înşel. L-am văzut bine cum se uita la ea şi o urmărea, numai că i-am stricat eu socotelile şi acum aşteaptă să plec. Uitaţi, s-a tras mai la o parte şi, chipurile, îşi răsuceşte o ţigară… Cum să facem să i-o smulgem din gheare? Cum s-o ducem acasă. Gândiţi-vă!

Sergentul pricepu imediat şi începu să chibzuiască. În privinţa domnului celui gras totul era cât se poate de clar, mai rămânea fetiţa. Se aplecă asupra ei ca s-o vadă mai de-aproape şi o milă sinceră i se citi pe chip.

— Vai, ce păcat! zise dând din cap. Pare încă un copil. Au batjocorit-o, aşa e. Ascultă, domnişoară, începu să strige la ea, unde locuieşti?

Fata deschise nişte ochi obosiţi şi tulburi, se uită cu o privire prostită la cei care îi vorbeau şi flutură din mână.

— Ascultă, spuse Raskolnikov, uite (se scotoci prin buzunar şi scoase douăzeci de copeici; bine că le avea), uite, ia o trăsură şi dă-i birjarului adresa să te ducă. Dacă am putea să-i aflăm adresa!

— Domnişoară, ei, domnişoară, începu iar vardistul luând banii. Găsesc eu imediat o trăsură şi te duc acasă. Unde zici să te duc? Unde stai?

— Daţi-mi pace! Cum se ţin de capul meu! bâigui fata şi flutură iar din mână.

— Ai, ai, ai, nu-i bine! Vai, ce ruşine, domnişoară, ce ruşine! clătină din nou din cap vardistul a dojană, a milă, a indignare. Poftim misie! zise către Raskolnikov şi, în aceeaşi clipă, îl măsură din nou cu privirea. Ce-i drept, i se părea ciudat: era numai zdrenţe tot, dar avea bani de dat!

— Ai găsit-o departe de-aici? îl întrebă.

— V-am spus: mergea clătinându-se în faţa mea, chiar aici, pe bulevard. Cum a ajuns la bancă, s-a prăvălit pe ea.

— Vai de mine, mai mare ruşinea ce-i acum pe lume, Doamne Dumnezeule! E necoaptă de tot şi uite, e beată! Au batjocorit-o, asta aşa e! Uite, are şi rochiţa ruptă… Vai, ce dezmăţ e-n ziua de azi! O mai fi şi de familie, din cele scăpătate… Sunt multe din astea acum. Arată gingaşă, zici că-i o domnişoară. Se aplecă iar peste ea. Poate avea la rândul lui nişte fiice ca ea – „gingaşe, zici că-s domnişoare”, manierate şi în pas cu moda…

— Important, spuse îngrijorat Raskolnikov, e să n-o lăsăm pe mâna nemernicului ăstuia! Şi-ar mai bate şi el joc de ea! Se vede de la o poştă ce vrea. Uite că nu se dă dus, ticălosul!

Raskolnikov vorbea tare şi îl arăta cu degetul. Celălalt îl auzi şi păru să se înfurie iar, dar îşi luă seama şi se mărgini să arunce o privire dispreţuitoare. Apoi mai făcu agale vreo zece paşi mai încolo şi se opri iar.

— Nu-l lăsăm noi să facă ce vrea, zise vardistul gânditor. Numai de ne-ar spune unde s-o ducem, că atunci… Domnişoară, hei, domnişoară! strigă aplecându-se din nou asupra ei.

Ea deschise brusc ochii mari, se uită atent la cei doi bărbaţi, ca şi cum ar fi înţeles despre ce era vorba, se ridică de pe bancă şi o apucă înapoi, în direcţia din care venise.

— Ptiu, neruşinaţii, se ţin de capul meu, zise ea fluturând iar din mână.

Umbla repede, dar clătinându-se rău, ca şi înainte. Filfizonul se ţinea după ea, însă mergând pe o altă alee, fără să o scape din ochi.

— N-ai nici o grijă, nu-l las eu, spuse hotărât vardistul şi se luă după el. Eh, e mare dezmăţ în ziua de azi! repetă tare, oftând.

În clipa aceea, pişcat parcă de ceva, Raskolnikov se răzgândi.

— Hei, ascultaţi! strigă el după mustăcios.

Acesta se întoarse.

— Lăsaţi-l! Ce treabă aveţi dumneavoastră? Daţi-l încolo! N-are decât să se distreze (arătă spre filfizon). Ce vă pasă?

Vardistul nu pricepu şi holbă ochii. Raskolnikov izbucni în râs.

— Ehei! zise vardistul dând din mână şi porni după cei doi, luându-l pe Raskolnikov drept un nebun, dacă nu chiar ceva mai rău.

„Cele douăzeci de copeici ale mele s-au dus, îşi spuse Raskolnikov furios când rămase singur. Las’ să ia şi de la ăla tot pe-atâta ca să-i lase fata, ăsta o să fie rezultatul… Ce m-o fi apucat să mă bag? Eu să ajut? Am eu dreptul să ajut? N-au decât să se mănânce de vii, care-i treaba mea? Şi cum am îndrăznit să dau cele douăzeci de copeici? Erau ale mele?”

În ciuda acestor cuvinte stranii, îşi simţea sufletul greu. Se aşeză pe banca abia părăsită. Gândurile i se învălmăşeau… În clipa aceea i-ar fi fost greu să se gândească la orice. Ar fi vrut să uite de sine, să uite totul, apoi să adoarmă şi să înceapă o viaţă cu totul nouă…

— Biata fată! spuse uitându-se spre capătul gol al băncii. O să se dezmeticească, o să plângă, pe urmă o să afle maică-sa… O s-o bată, după care o s-o bată crunt, de durere şi de ruşine, poate o s-o şi izgonească. Iar dacă n-o s-o izgonească, o să-nceapă să-i dea târcoale vreo Daria Franţovna şi-o să se plimbe fetiţa de colo-colo… Pe urmă o să vină spitalul (asta se-ntâmplă întotdeauna cu fetele cu mame cinstite care pe şest îşi fac de cap), ei, iar pe urmă… iar pe urmă… iar spitalul… vinul… cârciumile… şi iar spitalul… în doi-trei ani e o epavă şi la nouăşpe ani, dacă nu chiar la optşpe, s-a zis cu viaţa… N-am mai văzut atâtea fete din astea? Şi cum au ajuns aici? Uite că au ajuns… Pfui! Dar ce contează! Cică aşa şi trebuie. Un anumit procent, chipurile, trebuie să se ducă în fiecare an… unde să se ducă… la dracu’, probabil, pentru ca restul oamenilor să rămână nevinovaţi şi netulburaţi. Procent! Splendide cuvinţelele astea: atât de liniştitoare, de ştiinţifice. De îndată ce ai spus „procent”, n-ai de ce să te mai alarmezi. Că dacă ar fi fost un alt cuvânt… ei, atunci poate era mai îngrijorător… Şi ce dacă, într-un fel sau altul, intră şi Dunecika în acest procent? Nu-i acelaşi ca şi al ăsteilalte?

„Dar unde mă duc eu? se gândi deodată. Curios! Plecasem după ceva. Cum am terminat de citit scrisoarea, am şi plecat… Către Vasilievski Ostrov, la Razumihin. Asta era… acum îmi amintesc. Dar pentru ce-am plecat? Şi cum de mi-a venit taman acum în cap să mă duc la Razumihin? Ce ciudat!”

Se minuna singur. Razumihin era un fost coleg de universitate. E de notat că Raskolnikov aproape că nu avusese camarazi la universitate, se ţinuse departe de toţi, nu se ducea pe la niciunul, iar la el nu primea mai pe nimeni. De altfel, în scurt timp începuseră şi ceilalţi să îl ocolească. Nu lua deloc parte nici la adunări, nici la discuţii, nici la distracţii. Învăţa pe rupte, fără să se cruţe, lucru pentru care era respectat, dar de plăcut nu-l plăcea nimeni. Era foarte sărac, mândru, aproape trufaş, şi închis în sine, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. Unii dintre colegi aveau impresia că se uita de sus la ei, ca la nişte copii, de parcă i-ar fi întrecut în privinţa culturii, cunoştinţelor şi convingerilor, socotindu-i inferiori ca idei şi preocupări.

De Razumihin, cine ştie de ce, se apropiase totuşi, adică nu că se apropiase, dar era mai vorbăreţ cu el, mai deschis. De altminteri, cu Razumihin nici nu se putea să fii în altfel de relaţii. Era un băiat extrem de vesel şi de sociabil, bun până la naivitate. Această naivitate ascundea însă profunzime şi demnitate. Cei mai buni colegi ai săi înţeleseseră acest lucru şi îl iubeau. Nu era prost deloc, chiar dacă uneori se arăta, într-adevăr, cam naiv. Avea o înfăţişare care atrăgea atenţia: era înalt, slab, niciodată bărbierit ca lumea, şi avea părul negru. Uneori făcea scandal şi era renumit pentru forţa lui. Într-o noapte, când bătea străzile împreună cu mai mulţi camarazi, pusese jos dintr-o lovitură un vardist înalt de aproape trei arşini. Putea să bea oricât, dar la fel de bine putea să nu bea deloc; putea să facă tot felul de trăsnăi de neiertat, dar la fel de bine putea să fie cuminte ca un înger de pe icoană. Razumihin se mai remarca şi prin faptul că nu-l tulbura niciodată vreun eşec şi nu se lăsa niciodată copleşit de împrejurări, oricât de nefericite ar fi fost. Putea să locuiască şi pe acoperiş, putea să îndure cea mai cruntă foame şi cel mai crâncen frig. Era sărac lipit şi absolut singur şi se întreţinea scoţând bani din tot soiul de îndeletniciri. Ştia o mulţime de posibilităţi de-a mai face rost de un ban. Iarna nu-şi încălzea deloc odaia, spunând că era chiar mai plăcut, fiindcă dormea mai bine în frig. Deocamdată fusese şi el nevoit să lase universitatea, dar nădăjduia că nu pentru mult timp, căci făcea tot posibilul să se redreseze, ca să-şi poată relua studiile. Raskolnikov nu mai dăduse pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nici nu-i ştia adresa. Cu vreo două luni în urmă, se întâlniseră întâmplător pe stradă, dar Raskolnikov se întorsese şi chiar trecuse pe partea cealaltă ca să nu fie văzut. Iar Razumihin, deşi îl observase, trecuse pe lângă el, din dorinţa de a nu-şi tulbura prietenul.