~ V ~

„Aşa e, nu e mult de când încă mai voiam să-l rog pe Razumihin să-mi găsească ceva de lucru, nişte meditaţii acolo…, îşi duse Raskolnikov gândul la capăt. Dar acum cu ce să mă ajute el? Să zicem că mi-ar face rost de nişte lecţii, că şi-ar împărţi cu mine ultima copeică, dacă o avea vreuna, şi că aş putea să-mi cumpăr nişte cizme şi să-mi rafistolez costumul, ca să pot să mă duc să dau lecţii… hm… Bun, şi pe urmă? Ce să fac cu câteva copeici? Asta-mi trebuie acum? E chiar de râs, zău aşa, să mă duc la Razumihin…”

Întrebarea aceea, de ce se ducea el acum la Razumihin, îl frământa mai mult decât voia s-o recunoască; cuprins de panică, tot căuta să descopere ceva de rău augur pentru el în această intenţie, în aparenţă cât se poate de banală.

„Oare mi-am pus în gând să îndrept totul numai cu ajutorul lui Razumihin şi am găsit în el o soluţie la toate?”, se întrebă mirat.

Chibzui, îşi frecă fruntea şi, lucru ciudat, după ce se zbuciumase atâta, îi veni, brusc şi aproape de la sine, o idee mai mult decât stranie.

„Mda… la Razumihin, îşi spuse deodată cât se poate de liniştit, ca şi cum se hotărâse definitiv, la Razumihin am să mă duc, asta-i sigur… dar nu acum… Am să mă duc la el… a doua zi după asta, când se va isprăvi cu asta şi o să fie totul altfel…”

Şi, brusc, se dezmetici.

— După asta, strigă sărind de pe bancă, dar o să se întâmple asta? Chiar o să se întâmple?

Părăsi banca şi se îndepărtă aproape în fugă; ar fi vrut s-o ia înapoi, spre casă, dar i se făcuse brusc o silă îngrozitoare de-a se duce acasă; acolo, în cotlonul ăla, în dulapul ăla îngrozitor, se şi cocea asta, de mai bine de o lună; o luă încotro vedea cu ochii.

Tremurul nervos deveni cumva febril; simţea chiar frisoane; cu toată arşiţa, i se făcuse frig. Începu, aproape inconştient, să se uite cu luare-aminte la tot ce întâlnea în cale, ca şi cum ar fi căutat cu tot dinadinsul să-şi abată atenţia, dar nu izbutea deloc şi cădea iarăşi pradă gândurilor. Dar când, tresărind, ridica din nou capul şi privea în jur, uita pe loc la ce se gândise cu o clipă mai înainte şi chiar pe unde trecuse. Străbătu astfel Vasilievski Ostrov, ieşi pe strada Mălăia Neva, trecu podul şi o apucă spre insule. Verdeaţa şi prospeţimea îi bucurară la început ochii obosiţi, obişnuiţi cu praful oraşului, cu varul şi clădirile imense care te apasă şi te înăbuşă. Aici nu erau nici zăpuşeală, nici miasme, nici cârciumi. Dar curând, aceste senzaţii noi şi plăcute deveniră la rândul lor morbide, enervante. Din când în când se oprea în faţa câte unei vile îmbrăcate în verdeaţă, se uita peste gard şi vedea de departe femei destinse stând pe balcoane sau terase şi copii zburdând prin grădină. Îl atrăgeau mai ales florile; la ele se uita cel mai mult. Întâlni echipaje elegante şi oameni călare, bărbaţi şi femei; se uita după ei cu o privire curioasă şi îi ieşeau din minte înainte să-i piardă din vedere. La un moment dat se opri şi îşi numără banii: erau vreo treizeci de copeici. „Douăzeci vardistului, trei Nastiei pentru scrisoare… deci Marmeladovilor le-am lăsat ieri patruzeci şi şapte ori cincizeci de copeici”, se gândi, socotind cu un anume scop, dar curând uită pentru ce scosese banii din buzunar. Îşi aduse aminte când trecu prin dreptul unui soi de birt şi simţi că îi era foame. Intră în birt, bău un păhărel de votcă şi luă o plăcintă umplută cu ceva. O termină de mâncat când era deja pe drum. Cum nu mai băuse de foarte multă vreme, votca îşi făcu efectul într-o clipă, deşi nu dăduse pe gât decât una. Picioarele i se îngreunară şi simţi că îl ia somnul. Porni spre casă, dar ajungând la Petrovski Ostrov, se vârî în nişte tufişuri, se prăvăli în iarbă şi adormi pe loc.

Starea de boală provoacă deseori vise deosebit de limpezi, de vii şi de asemănătoare cu realitatea. Imaginile care se nasc astfel sunt uneori monstruoase, dar decorul şi întreaga desfăşurare a evenimentelor sunt atât de veridice, presărate cu detalii atât de subtile, de neaşteptate, de ingenioase, încât nici măcar cel care visează nu şi le-ar putea închipui dacă ar fi treaz, fie el chiar un artist ca Puşkin ori Turgheniev. Astfel de vise morbide rămân întotdeauna mult timp în memorie şi impresionează puternic organismul surescitat şi zdruncinat.

Raskolnikov visă cea îngrozitor. Se visă copil, în orăşelul lor. Are vreo şapte ani şi se plimbă cu tatăl său, într-o seară de sărbătoare, în afara oraşului. Cerul e cenuşiu, aerul – înăbuşitor, locul e exact aşa cum se întipărise în memoria lui; dar în memorie era mult mai şters decât îi apărea acum în vis. Orăşelul se vede ca în palmă, nu e absolut nimic în jur, nici măcar o salcie; undeva, foarte departe, chiar unde începe cerul, se zăreşte pădurea. La câţiva paşi de ultima grădină a oraşului e o cârciumă, o cârciumă mare, care îi stârnea întotdeauna cea mai neplăcută senzaţie şi chiar îl înfricoşa ori de câte ori trecea pe lângă ea, plimbându-se cu tatăl lui. Era întotdeauna ticsită de lume şi dinăuntru se auzeau tot timpul urlete, hohote de râs, înjurături, cântece îngânate cu glas răguşit, dezgustător, zgomote de încăierare; în jurul cârciumii mişunau întotdeauna o mulţime de beţivani cu mutre fioroase… Când le ieşeau în cale, se lipea de tatăl lui, tremurând ca varga. Lângă cârciumă e un drum, un drum de ţară veşnic plin de praf, iar praful acela e întotdeauna negru. Merge şerpuit şi mai departe, la vreo trei sute de paşi, face la dreapta, pe lângă cimitirul oraşului. În mijlocul cimitirului e biserica de piatră cu turlă verde unde se ducea de vreo două ori pe an cu tatăl şi cu mama lui la liturghie, când se ţineau parastase pentru bunica lui, care murise demult şi pe care n-o văzuse niciodată. În asemenea ocazii aduceau întotdeauna pe un blid alb, învelită într-un ştergar, coliva dulce din orez, cu stafide presărate deasupra în cruce. Îi erau dragi biserica asta, cu icoanele ei vechi, mai toate fără ramă, şi preotul bătrân căruia îi tremura capul. Alături de mormântul bunicii, pe care se ridica o lespede, era mormântul mărunţel al fratelui său mai mic, dar nu-l ştia nici pe el, fiindcă murise la şase luni, nu avea cum să şi-l amintească; i se spusese însă că a avut un frăţior şi, de câte ori se ducea la cimitir, se închina cu pioşenie în faţa mormântului, apoi se apleca cuviincios şi săruta lespedea. Iar acum visează că merge cu tatăl lui pe drumul care duce la cimitir şi că trec prin dreptul cârciumii; îşi ţine tatăl de mână şi se uită cu teamă spre cârciumă. Ceva deosebit îi atrage atenţia: de astă dată pare să fie o petrecere, sunt o droaie de târgoveţe gătite, muieri cu bărbaţii lor, lepădături de tot felul. Toţi sunt beţi, toţi cântă, iar lângă pridvorul cârciumii e o căruţă, însă o căruţă ciudată. E o căruţă din acelea mari, la care se înhamă cai zdraveni de povară şi cu care se cară mărfuri şi butoaie cu vin. Îi plăcea întotdeauna să se uite la caii aceia zdraveni de povară, cu coame lungi, cu picioare groase, care merg domol, cu pas măsurat, şi trag după ei, fără nici un efort, ditamai muntele, de zici că le e mai lesne cu căruţa decât fără ea. Dar acum, ciudat lucru, la o căruţă din asta mare era înhămată o mârţoagă de ţară, pipernicită şi prăpădită, roaibă, una din alea care – văzuse de multe ori aşa ceva – se cocoşează trăgând câte un ditamai carul cu lemne sau cu fân, mai cu seamă când carul se înţepeneşte în glod sau în vreun făgaş, şi atunci mujicii le bat întotdeauna crâncen cu biciul, câteodată chiar peste bot şi peste ochi, iar lui îi era aşa de milă, aşa de milă, că numai nu plângea, iar mama îl trăgea întotdeauna de la geam. Iată însă că deodată se iscă o mare larmă: din cârciumă ies chiuind şi cântând, cu balalaicele după ei, nişte matahale de mujici beţi morţi, în cămăşi roşii şi albastre, cu sumanele pe umeri.

— Hai sus, urcaţi toţi! strigă unul încă tânăr, cu grumazul gros, bucălat şi morcoviu la faţă. Vă duc pe toţi, haideţi!

Nici nu termină însă bine, că se şi pornesc râsetele şi strigătele:

— Vezi să nu ne ducă gloaba asta!

— Ce-i cu tine, Mikolka, te-ai smintit de-ai înhămat iepşoara asta la ditamai căruţa?

— Roaiba asta are ca nimic douăzeci de ani, fraţilor!

— Urcaţi că vă duc pe toţi! strigă iarăşi Mikolka sărind primul în căruţă, apucând hăţurile şi suindu-se pe capră în picioare. Murgul l-a luat Matvei deunăzi, strigă el din căruţă, iar iepşoara asta, fraţilor, mi-a mâncat sufletul de-mi vine s-o omor, stric mâncarea pe ea. Hai, urcaţi odată! O fac s-o ia la galop! O s-o ia la galop!

Apucă biciul şi se pregăteşte plin de mulţumire să-i ardă una mârţoagei.

— Urcaţi-vă, bre, ce staţi? hohotesc unii în mulţime. N-auziţi, o s-o ia la galop!

— N-a mai săltat asta la galop de zece ani!

— O să salte!

— Ce staţi pe gânduri, frăţânilor, puneţi mâna pe câte-un bici şi ţineţi-le pregătite!

— Aşa, aşa! Arde-o!

Râzând şi glumind, se suie toţi în căruţa lui Mikolka. S-au urcat deja vreo şase inşi, dar mai e loc. Iau cu ei şi o muiere grasă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie, poartă pe cap o chicică3 cu mărgele, în picioare are pâslari, sparge în dinţi alune şi din când în când râde. Mulţimea din jur râde şi ea, dar cum să nu râdă: o iepşoară slăbănoagă ca asta să ducă asemenea greutate! Doi flăcăi din căruţă se şi înarmează cu câte un bici, să-l ajute pe Mikolka. Se aude „Diii!”, mârţoaga trage din răsputeri, însă nu-i în stare să meargă, nu la galop, dar nici la pas, doar păşeşte mărunt, gâfâie, i se îndoaie picioarele sub loviturile a trei bice care o şfichiuiesc ca nişte boabe de mazăre. Râsetele din căruţă şi din mulţime se înteţesc, iar pe Mikolka îl apucă furia şi, turbat, loveşte iepşoara tot mai des, crezând nesmintit că are s-o ia la galop.

— Luaţi-mă şi pe mine fraţilor! strigă din mulţime un flăcău dornic să nu piardă distracţia.

— Urcă! Urcaţi toţi! răcneşte Mikolka. O să ne care pe toţi, că altfel o sting în bătăi!

Şi dă, dă cu biciul în ea, nici nu mai ştie cu ce să dea de turbat ce-i.

— Tăticule, tăticule, strigă el către tatăl său. Tăticule, uite ce fac! Săracul căluţ, îl omoară, tăticule, săracu’ de el!

— Hai, hai să mergem! spune tatăl. Neisprăviţii ăştia îşi fac de cap; hai, nu te mai uita! Vrea să-l ia de-acolo, dar el i se smulge din mâini şi, fără să mai ştie de sine, se repede la căluţ. Bietul animal e deja la capătul puterilor. Suflă greu, se opreşte, se smuceşte iar, cât pe ce să cadă.

— Daţi în ea până o crăpa, dacă-i pe-aşa! zbiară Mikolka. Îi arăt eu ei!

— Nu ţi-e frică de Cel de Sus, împieliţatule! strigă la el un bătrân din mulţime.

— Cum să ducă o biată iepşoară ditamai povara, mai zise unul.

— O omori! strigă un al treilea.

— Ia vezi-ţi de treabă! E a mea! Fac ce vreau cu ea! Haideţi, urcaţi! Urcaţi cu toţii! Nu o las până n-o ia la galop!

Deodată izbucnesc nişte hohotele de râs care acoperă totul: copleşită de loviturile care se înteţeau, iepşoara începuse să zvârle din copite de neputinţă. Nici măcar bătrânul nu-şi poate stăpâni râsul. Zău aşa, prăpădita asta de iepşoară mai dă şi din copite!

Doi flăcăi din mulţime, care şi-au făcut rost de câte un bici, se reped la căluţ şi-l lovesc peste şale, şi dintr-o parte, şi din cealaltă.

— Arde-o peste cap, arde-o peste ochi! urlă Mikolka.

— Ia să-i tragem un cântec, fraţilor! zbiară unul din căruţă şi se pornesc cu toţii.

Se dezlănţuie un cântec deşucheat, în zdrăngănit de dairea şi cu fluierături la refren. Muieruşca ronţăie alune şi la răstimpuri râde.

…El fuge pe lângă căluţ, aleargă în faţa lui, vede cum îl bat peste ochi, chiar peste ochi! Plânge. Inima i se ridică în gât, lacrimile îi curg şiroaie pe obraji. Unul dintre cei care bat calul îl plesneşte din greşeală peste faţă; însă el nu simte nimic, îşi frânge mâinile, ţipă, se repede la bătrânul cărunt cu barbă albă, care clatină din cap, osândind toate astea. O femeie îl prinde de mână şi vrea să-l ducă de-acolo, dar el se smulge şi fuge iar la căluţ, care e deja pe cale să se prăbuşească, însă mai zvârle o dată din copite.

— Dar-ar boală-n tine! urlă ca un apucat Mikolka.

Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o hulubă lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amândouă mâinile şi o agită din răsputeri deasupra iepşoarei.

— O face praf! se aude din mulţime.

— O omoară!

— E a mea! zbiară Mikolka şi, luându-şi avânt, o loveşte cu huluba.

Se aude o bufnitură.

— Dă-i, dă-i! Ce se bagă ei! strigă voci din mulţime.

Mikolka îşi ia încă o dată avânt şi o nouă lovitură se abate cu toată puterea pe spinarea nenorocitei mârţoage. Aceasta se lasă de tot pe spate, apoi face un salt şi se smuceşte, se smuceşte cu câtă putere mai are în toate direcţiile, să scape; e luată însă în primire din toate părţile cu şase bice, iar huluba se ridică şi cade pentru a treia oară, apoi a patra, ritmic, cu avânt. Mikolka e turbat că nu i-a venit de hac dintr-o lovitură.

— Are viaţă-n ea! strigă voci în jurul lui.

— Acuma cade, fraţilor, gata cu ea! răcneşte un amator din mulţime.

— Dă-i cu toporul, ce naiba! Isprăveşte odată cu ea! mugeşte un al treilea.

— Ho, mânca-te-ar viermii! La o parte! zbiară furios Mikolka, apoi dă cu huluba de-a azvârlita, se apleacă iar în căruţă şi scoate de-acolo un drug de fier. Păzea! strigă şi loveşte cu toată puterea, de sus, bietul căluţ. Izbitura cade trosnind; iepşoara se clatină pe picioare, se lasă pe crupă, încearcă să se mai smucească, dar drugul se abate din nou cu avânt pe spinarea ei şi atunci cade la pământ, ca şi cum i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.

— Omoar-o! urlă Mikolka şi sare din căruţă, parcă fără să mai ştie de el. Câţiva flăcăi, la fel de roşii la faţă şi de beţi, apucă ce la cade în mâini, bice, bâte, huluba, şi se reped spre iapa muribundă.

Mikolka, stând într-o parte, începe să-i care în neştire lovituri cu drugul în spinare. Iapa îşi întinde botul, suflă o dată greu şi îşi dă duhul.

— I-a venit de hac! strigă voci din mulţime.

— De ce n-o fi vrut să meargă la galop?

— E a mea! zbiară Mikolka cu drugul în mâini şi cu ochii roşii de sânge.

Stă în picioare de parcă îi pare rău că nu mai are în cine da.

— Ţi-ai pierdut şi ultima fărâmă de credinţă! strigă mai mulţi la el.

Sărmanul copil nu mai ştie ce-i cu el. Îşi croieşte drum urlând prin mulţime spre căluţ, îi cuprinde cu braţele botul înţepenit şi însângerat, îl sărută pe ochi, pe buze. Pe urmă sare deodată în picioare şi se repede cu pumnişorii la Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care nu izbutise să-l ajungă din urmă, îl înşfacă în sfârşit şi-l scoate din mulţime.

— Haidem! îi spune. Hai acasă!

— Tăticule! De ce l-au omorât… săracul căluţ…! spune el printre suspine, dar glasul i se frânge şi cuvintele ies din pieptul lui chinuit amestecate cu ţipete.

— Sunt beţi… sunt violenţi, nu-i treaba noastră, hai! răspunde tatăl.

Îşi cuprinde tatăl cu braţele, dar simte un fel de strânsoare în piept. Încearcă să respire, să strige… şi se trezeşte.

Se deşteptă lac de sudoare, cu părul ud şi cu răsuflarea tăiată, şi, îngrozit, dădu să se ridice.

— Slavă Domnului că a fost doar un vis! spuse aşezându-se sub un copac şi respirând greu. Dar ce-i asta? Nu cumva mă apucă febra? Ce vis oribil!

Îşi simţea trupul zdrobit, iar sufletul îi era tulbure şi întunecat. Puse coatele pe genunchi şi îşi sprijini capul în mâini.

— Doamne! exclamă. Nu cumva chiar o să iau toporul şi o să-i dau în cap, să-i zdrobesc ţeasta… să alunec pe sângele cald, lipicios, să sparg încuietoarea, să fur tremurând şi să mă ascund mânjit tot de sânge… cu toporul… Doamne, nu cumva?

Tremura ca o frunză vorbind aşa.

— Da’ ce mai e şi asta? continuă tresărind din nou şi parcă uluit. Doar ştiam că nu sunt în stare, de ce m-am mai chinuit până acum? Chiar şi ieri, ieri, când m-am dus să fac… proba asta, ieri mi-a fost limpede că n-aş reuşi niciodată… Atunci de ce o iau de la capăt? De ce şovăi? Doar şi ieri, când coboram scara, mi-am spus singur că e ceva mârşav, infam, josnic, josnic… numai gândul la asta îmi întoarce stomacul pe dos şi mă înspăimântă.

— Nu, n-aş fi în stare, n-aş fi în stare! Chiar dacă n-ar exista nici o urmă de îndoială în socotelile astea şi toate amănuntele planului pe care l-am clocit luna asta ar fi clare ca lumina zilei şi corecte ca o aritmetică. Doamne! Tot nu m-aş hotărî! Fiindcă n-aş fi în stare, nu sunt în stare! … Atunci de ce, de ce…

Se ridică, se uită cu uimire în jur, ca şi cum s-ar fi minunat de faptul că ajunsese aici, şi o luă spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau, îşi simţea toate membrele fără vlagă, dar brusc începu parcă să respire mai uşor. I se părea că scăpase de povara aceea îngrozitoare care îl apăsase atâta vreme şi-şi simţea acum sufletul uşor şi împăcat. „Doamne, se rugă, arată-mi calea şi am să mă lepăd de blestematul ăsta de… vis al meu!”

Traversând podul, se uită tăcut şi liniştit la Neva şi la splendidul asfinţit al soarelui roşu, strălucitor. În ciuda slăbiciunii, nu simţea nici urmă de oboseală. Ca şi cum buboiul pe care îl avea în inimă şi care copsese toată luna din urmă s-ar fi spart brusc. Liber, liber! Se eliberase de tentaţia, de vraja, de obsesia asta!

Mai târziu, când îşi amintea de perioada aceea şi de tot ce i se întâmplase în acele zile, minut cu minut, punct cu punct, îl surprindea întotdeauna până la superstiţie un singur lucru, care în sine nu era foarte neobişnuit, dar care pe urmă i s-a părut a fi fost un fel de fatalitate. Nu putea înţelege şi nu-şi putea explica nicicum de ce, istovit, sleit cum era, în loc să se întoarcă acasă pe drumul cel mai drept şi mai scurt, cum i-ar fi fost cel mai uşor, s-a întors prin piaţa Sennaia, pe unde nu avea de ce să treacă. Ocolul nu era mare, dar cu siguranţă nu-şi avea câtuşi de puţin rostul. E adevărat că i se întâmplase de zeci de ori să se întoarcă acasă fără să-şi amintească străzile pe care trecuse. Dar de ce, s-a întrebat mereu, de ce s-a petrecut întâlnirea aceea – atât de însemnată, de hotărâtoare pentru el, şi totodată cum nu se poate mai întâmplătoare – din piaţa Sennaia (unde nici nu avea ce să caute) taman atunci, în ora şi în minutul acela al vieţii lui, în starea lui de spirit de-atunci şi în împrejurările acelea în care această întâlnire putea să aibă efectul cel mai decisiv şi mai definitiv asupra întregului său destin? Parcă l-ar fi aşteptat anume acolo!

Era aproape ora nouă când a ajuns în piaţa Sennaia. Negustorii de la mese, de la tarabe, de prin prăvălii şi dughene închideau toţi sau îşi strângeau şi îşi puneau marfa la loc şi se împrăştiau pe la casele lor, ca şi cumpărătorii. Prin preajma birturilor de la caturile de jos sau prin curţile murdare şi rău mirositoare ale caselor din piaţa Sennaia, bântuiau o groază de meseriaşi şi de telali de tot felul. Locul acela şi străduţele învecinate îi plăceau cel mai mult lui Raskolnikov când ieşea din casă fără vreun ţel. Aici nu era privit cu dispreţ din pricina zdrenţelor sale, putea să umble îmbrăcat oricum, fără să se scandalizeze nimeni. În colţul străduţei K., un negustor şi o femeie, probabil nevastă-sa, vindeau nişte articole de mercerie înşirate pe două mese: aţă, şireturi, basmale de stambă etc. Se ridicaseră şi ei să plece, dar mai zăboveau, stând de vorbă cu o cunoştinţă care trecuse pe-acolo. Cunoştinţa era Lizaveta Ivanovna, sau simplu, cum îi spuneau toţi, Lizaveta, nimeni alta decât sora bătrânei aceleia, Aliona Ivanovna, văduva de arhivar şi cămătăreasa la care fusese cu o zi înainte Raskolnikov, când se dusese să-şi amaneteze ceasul şi să facă proba… Ştia deja de mult totul despre Lizaveta şi ea îl cunoştea la rândul ei puţin. Era o fată bătrână de vreo treizeci şi cinci de ani, înaltă, stângace, sfioasă şi blândă, aproape retardată, pe care soră-sa o ţinea ca pe-o roabă şi o muncea zi şi noapte, făcând-o să tremure de frica, dar şi de bătăile ei. Stătea gânditoare în faţa negustorului şi a nevesti-sii, cu o legătură în braţe, şi îi asculta atentă, în timp ce ei îi explicau ceva cu mare însufleţire. Când dădu cu ochii de ea, Raskolnikov încercă o senzaţie stranie, un soi de uimire profundă, deşi întâlnirea aceasta nu avea nimic neobişnuit.

— Atunci să hotărăşti dumneata, Lizaveta Ivanovna, zise tare negustorul. Să treci pe-aici mâine, pe la şapte. Or să vină şi dânşii.

— Mâine? tărăgănă gânditoare cuvintele Lizaveta, parcă nehotărâtă.

— Aliona Ivanovna a băgat frica-n dumneata! turuia nevasta negustorului, o muieruşcă vioaie. Mă uit la dumneata şi mi se pare că eşti un copil mic. Barem de ţi-ar fi soră bună, dar e şi vitregă, şi uite cum a pus şaua pe dumneata.

— De data asta nu-i spune nimic Alionei Ivanovna, o întrerupse soţul, eu aşa te sfătuiesc, şi vino fără să-i ceri voie. Treaba merită. Pe urmă o să vadă singură şi surioara.

— Vasăzică să vin?

— La ora şapte, mâine. O să vină cineva şi din partea dânşilor şi o să hotărâţi între dumneavoastră.

— Punem şi samovarul, adăugă nevasta.

— Bine, o să vin, spuse Lizaveta chibzuind încă şi se urni încet din loc.

Trecând de ei chiar în clipa aceea, Raskolnikov nu auzi mai mult. Trecuse încet, neobservat, străduindu-se să nu scape nici un cuvânt. Uimirea de la început se transformă treptat în groază, parcă i-ar fi alunecat o bucată de gheaţă pe şira spinării. Aflase, dintr-odată şi cu totul pe neaşteptate, că mâine, la ora şapte seara, Lizaveta, sora bătrânei şi singura ei colocatară, nu avea să fie acasă şi că, prin urmare, fix la ora şapte seara, bătrâna avea să fie singură.

Nu mai avea decât câţiva paşi până acasă. Intră în cameră ca şi cum ar fi fost condamnat la moarte. Nu se gândea la nimic, de altfel nici nu era în stare, însă simţea cu toată fiinţa lui că nu mai avea nici liber arbitru, nici voinţă şi că, brusc, se hotărâse totul definitiv.

Fără îndoială, nici dacă ar fi aşteptat ani de zile o ocazie prielnică, nici atunci probabil, n-ar fi putut conta în planul său pe un pas mai sigur spre izbândă decât cel care i se ivise în cale acum. În orice caz, ar fi fost greu de aflat în ajun şi în mod sigur, cu cea mai mare exactitate şi cu cel mai mic risc, fără nici un fel de întrebări şi investigaţii periculoase, că mâine, la ora cutare, cutare bătrână pe care se pregătea să o atace avea să rămână singură-singurică în casă.