VII.

        Tânărul de vreo douăzeci şi opt de ani care-l însoţea pe general era înalt, bine făcut, cu o faţă frumoasă şi inteligentă; ochii lui mari, negri, străluceau de spirit şi de ironie. Aglaia, fără să-i arunce măcar o privire, continua să recite versurile, lăsând să se vadă că se uită numai la prinţ şi că nu i se adresează decât lui. Prinţul nu mai avu nici o îndoială că toate astea ea le făcea intenţionat. Sosirea celor doi oaspeţi însă îi permise să scape de situaţia extrem de penibilă în care se afla. Zărindu-i, se ridică pe jumătate şi îi adresă de departe un salut amabil generalului, făcându-i semn să nu întrerupă recitarea; pe urmă trecu în spatele fotoliului său şi, rezemându-se cu braţul stâng de spetează, continuă să asculte urmarea baladei într-o poziţie oarecum mai comodă şi, ca să zicem aşa, mai puţin „ridicolă” decât aşezat într-un fotoliu. La rândul ei, Lizaveta Prokofievna îi invită printr-un gest imperios pe noii vizitatori să se oprească. Atenţia prinţului, de altfel, se îndreptă imediat asupra persoanei care-l însoţea pe general, deoarece bănuia că tânărul acesta este Evgheni Pavlovici Radomski, de care auzise vorbindu-se mult şi la care se gândise nu o dată până atunci. Îl deruta însă haina civilă a nou-venitului; Evgheni Pavlovici era militar. Cât timp ţinu recitarea versurilor, musafirului cel nou îi flutura pe buze un surâs ironic, ca şi cum ar fi auzit şi el de „cavalerul sărman”.

        „Nu este exclus să fi născocit chiar el toată povestea asta!” trecu prin gând lui Mâşkin.

        Cu totul altceva se petrecu între timp cu Aglaia. Poza artificială şi aerul afectat pe care le arborase în momentul când se pregăti să recite făcură loc pe nesimţite unei atitudini pline de seriozitate şi înţelegere faţă de ideea poetului; Aglaia se arătă atât de pătrunsă de sensul şi tonul poeziei, accentua fiecare cuvânt cu atâta convingere, încât nu numai că izbuti către sfârşit să captiveze atenţia tuturor, ci chiar să şi justifice într-o oarecare măsură gravitatea exagerată cu care păşise adineauri în mijlocul terasei. Acum se putea crede că toată atitudinea ei de până atunci n-a fost decât expresia naivă a unui respect nemărginit pentru conţinutul şi semnificaţia adâncă a versurilor pe care voia să le transmită auditoriului. Ochii ei străluceau şi în două rânduri un fior de exaltare pasionată străbătu chipul ei minunat. Poezia suna astfel:

        Fost-a un voinic cu fală. Zis: sărmanul cavaler.

        Suflet drept şi faţă pală, Un viteaz în za de fier.

        Şi-i fu dată-o soartă-amară, Căci, se spune că-ntr-o zi, O vedenie fugară A Iui inimă-ndrăgi.

        Şi de-atunci, dintr-o scânteie, Doru-l arse în văpăi, De atunci nici o femeie Nu priviră ochii săi.

        Îşi legă mătănii sfinte Peste gulerul de-atlaz, Nu-şi sălta ca înainte Viziera de pe-obraz…

        Plin de dragoste şi vise.

        Gata fiind de orişice.

        Pe-al său scut cu sânge scrise trei însemne – A. M. D.

        Şi-n pustia Palestinei Călărindu-şi calul pag, Când în luptă paladinii Invocau un nume drag, în crunt iureş de oţele. Beat de sânge musulman, Sanda Roşa, Iumen coeli! Striga el cu glas avan.

        Reîntors din bătălie în castelul său străbun, Trist, cu inimă pustie. Se sfârşi, curând, nebun.

        Mai târziu, amintindu-şi cu consternare de toată scena aceasta, prinţul a fost multă vreme chinuit de o întrebare de nedezlegat pentru el: cum a putut ea să îmbine un sentiment atât de autentic, atât de frumos cu o glumă atât de răutăcioasă şi perfidă? În privinţa intenţiei de a-l înţepa şi a-şi bate joc de el, prinţul nu avea nici o îndoială şi pe bună dreptate: Aglaia, recitind versurile, îşi permisese să înlocuiască literele A. M. D. cu N. F. B. Era sigur că auzise bine (ulterior avu prilejul să se convingă că nu se înşelase). În tot cazul, gluma Aglaiei – căci era o glumă, deşi cam răutăcioasă şi nesăbuită, fusese premeditată. De o lună toţi vorbeau (şi râdeau) de „cavalerul sărman”…Şi totuşi, oricât s-a străduit mai târziu prinţul să reconstituie în memorie întreaga scenă, reieşea că în loc să pronunţe cu un ton ironic literele acestea, în loc să le accentueze pentru ca să facă să reiasă sensul lor ascuns, Aglaia le pronunţă dimpotrivă cu o seriozitate atât de gravă, cu o simplitate aşa de naturală şi nevinovată, încât se putea crede că aceste litere figurau cu adevărat în text. Şi la această constatare prinţul îşi simţi inima zvâcnind ca de o împunsătură dureroasă. Lizaveta Prokofievna nu remarcă bineînţeles substituirea iniţialelor şi nici aluzia n-o sesiza. Greneralul Ivan Feodorovici a înţeles doar atât, că se declamau nişte versuri. Printre auditori, mulţi au simţit cu surprindere aluzia, dar s-au făcut că nu bagă de seamă. Cât despre Evgheni Pavlovici (prinţul ar fi putut pune rămăşag), acesta nu numai că a înţeles totul, dar a căutat chiar s-o arate: prea elocvent era zâmbetul lui batjocoritor.

        — Ce minunăţie! Exclamă generăleasa transportată de admiraţie de îndată ce Aglaia isprăvi. Ale cui sunt versurile acestea?

        — Puşkin le-a scris, maman. Vai, nu ne face de râs, mai mare ruşinea! Se scandaliza Adelaida.

        — Ba, drept să spun, mă mir cum de nu m-am prostit de tot în anturajul vostru, replică cu acreală Lizaveta Prokofievna. Ce ruşine! De îndată ce ajungem acasă, să-mi prezentaţi versurile acestea ale lui Puşkin!

        — Mi se pare că nici nu-l avem acasă pe Puşkin.

        — Doar vreo două volume, ferfeniţite, care zac pe undeva din timpuri imemoriale, lămuri Aleksandra.

        — Trimiteţi numaidecât pe cineva la oraş să cumpere cartea, să plece Feodor sau Aleksei cu primul tren, mai bine Aleksei. Iar tu, Aglaie, vino puţin încoace! Sărută-mă, ai recitat foarte frumos poezia; dacă ai spus-o fără gând ascuns, din toată inima şi cu sinceritate, atunci eşti de compătimit, adăugă generăleasa cu voce scăzută, iar dacă ai ales-o cu un gând anume, ca să-ţi baţi joc de el, află că nu te aprob şi în cazul acesta era mult mai bine să n-o fi recitat deloc. Pricepi! Şi acum, du-te, domnişoară, mai vorbim noi în privinţa asta; am stat cam mult, e timpul să plecăm.

        Între timp, prinţul se duse să-l salute pe general, prilej cu care acesta i-l prezentă pe Evgheni Pavlovici Radomski.

        — L-am cules din drum, ca să spun aşa; chiar acum a sosit cu trenul; aflând că merg la Pavlovsk şi că toţi ai noştri sunt aici…

        — Aflând că şi dumneata eşti aici, îl întrerupse Evgheni Pavlovici şi cum de multă vreme îmi propusesem să caut, nu numai cunoştinţa, dar şi prietenia dumitale, n-am vrut să pierd prilejul. Se pare că eşti suferind? Abia acum am aflat…

        — Înzdrăvenit şi încântat să te cunosc; am auzit mult şi chiar am vorbit despre dumneata cu prinţul Ş., răspunse Lev Nikolaevici întinzându-i mâna.

        După acest schimb de amabilităţi, cei doi îşi strânseră mâna şi se uitară lung unul în ochii celuilalt. Conversaţia deveni în curând generală. Prinţul băgă de seamă (înregistra acum cu o sensibilitate extraordinară chiar şi unele lucruri care în mod normal scapă unei observaţii obişnuite) că haina civilă a lui Evgheni Pavlovici atrage în cel mai înalt grad atenţia şi uimirea tuturor, aşa încât toate celelalte impresii de până atunci păliră deodată şi pentru moment fură uitate. Ai fi zis că schimbarea aceasta de ţinută constituia un fapt de o gravitate excepţională. Adelaida şi Aleksandra, nedumerite, îl chestionau pe Evgheni Pavlovici. Prinţul Ş., rudă cu nou-venitul, dădea semne de nelinişte şi îngrijorare; cât despre general, acesta părea tulburat peste măsură. Numai Aglaia se mulţumi să arunce o privire plină de curiozitate, dar absolut calmă, asupra lui Evgheni Pavlovici, ca şi cum ar fi vrut numai să compare dacă-i sta mai bine îmbrăcat civil, după care întoarse cu indiferenţă capul, ingnorându-l cu desăvârşire. Lizaveta Prokofievna nu-i adresă nici ea vreun cuvânt, deşi poate că era şi ea cam tulburată. Prinţul avu impresia că ea nu prea îl are la inimă pe Evgheni Pavlovici.

        — M-a uimit! M-a dat gata! Repeta întruna Ivan Feodorovici, asaltat de întrebări. Nu-mi venea să cred ochilor când l-am întâlnit adineauri, la Petersburg. Şi ce-i veni aşa deodată? Nu înţeleg! Că doar el era acela care tuna şi fulgera, susţinând că nu trebuie să sărim peste cal.

        După cum reieşea din discuţii, Evgheni Pavlovici îşi anunţase mai de mult intenţia de a demisiona, dar, ori de câte ori aborda acest subiect, o făcea pe un ton mai mult glumeţ, aşa încât nimeni nu-l lua în serios. De altfel, obişnuia să discute chiar şi despre lucrurile cele mai grave pe acelaşi ton glumeţ, încât nu se putea şti când vorbeşte serios şi când glumeşte, mai cu seamă atunci când el însuşi voia să nu fie înţeles.

        — E ceva provizoriu, am demisionat doar pentru câteva luni. Ce mult pentru un an, făcea haz Radomski.

        — Dar nu era cazul deloc, pe cât cunosc situaţia dumitale, protesta agitat generalul.

        — Dar moşiile? Chiar dumneata mă sfătuiai să le mai vizitez din când în când; ş-apoi, vreau şi eu să fac o plimbare în străinătate…

        Curând discuţia alunecă spre alte subiecte, fără însă ca neliniştea şi îngrijorarea cu totul deosebite să se fi împrăştiat şi prinţul, observator atent la tot ce se petrecea în jurul lui, putu să constate că emoţia provocată de un fapt în aparenţă atât de neînsemnat era cam prea neobişnuită, ceea ce dovedea că aici se ascunde ceva ce-i scăpa lui.

        — Aşadar, „cavalerul sărman” a apărut din nou pe firmament? Întrebă Evgheni Pavlovici, apropiindu-se de Aglaia.

        Spre surprinderea prinţului, ea îl măsură pe Radomski cu o privire întrebătoare şi chiar nedumerită, ca şi cum ar fi vrut să-i spună că nici nu putea fi vorba între ei de „cavalerul sărman” şi că nu înţelege rostul întrebării.

        — Dar e târziu, e prea târziu la ora asta să trimiteţi pe cineva la oraş să caute un volum de Puşkin, e prea târziu, se războia Kolea cu Lizaveta Prokofievna. De o mie de ori v-o repet: e prea târziu!

        — Da, într-adevăr, e prea târziu acum şi cred că toate prăvăliile s-au închis, se amestecă şi aici Evgheni Pavlovici, depărtându-se în grabă de Aglaia. A trecut de ora opt, adăugă el, uitându-se la ceas.

        — Am aşteptat atâta până acum, încât ar fi cazul să avem răbdare până mâine, strecură la rândul ei Adelaida.

        — De altfel, adăugă Kolea, nici nu se cuvine, e indecent ca nişte oameni din înalta societate să manifeste atâta interes pentru literatură. Întrebaţi-l pe Evgheni Pavlovici. Nu, e mai onorabil să te preocupe docarul galben cu roţi roşii.

        — Iar ai început să vorbeşti cu fraze luate din cărţi, Kolea, remarcă Adelaida.

        — Nici nu-i în stare să vorbească altfel, interveni Evgheni Pavlovici;împrumută expresii şi fraze întregi din articole de critică literară. De mult am plăcerea să cunosc felul de a se exprima al lui Nikolai Ardalionovici. De data aceasta însă, n-a vorbit cu fraze luate din cărţi. Nikolai Ardalionovici face cu siguranţă aluzie la docarul meu galben cu roţi roşii. Numai că între timp l-am schimbat – ai rămas în urmă cu evenimentele, prietene.

        Prinţul fusese atent la ceea ce spunea Radomski… Avu impresia că acesta se ţine cu multă demnitate, că este modest şi spiritual; dar mai cu seamă aprecie faptul că-l trata pe Kolea ca de la egal la egal, răspunzându-i simplu şi prietenos la toate tachinările.

        — Ce-i asta? O întrebă Lizaveta Prokofievna pe Vera, fiica lui Lebedev, care apăru în faţa ei, ţinând în braţe câteva volume de format mare, foarte frumos legate şi aproape noi.

        — E Puşkin, răspunse Vera. Puşkin al nostru, adăugă ea. Tata mi-a poruncit să vi le aduc.

        — Cum aşa? Cum vine asta? Se minună Lizaveta Prokofievna.

        — Nu în dar, nu! N-aş îndrăzni să-mi permit aşa ceva! Sări Lebedev de după umărul fiicei sale. Vi-l ofer în cost. Este Puşkin al nostru, al familiei, ediţia lui Annenkov, în prezent epuizată. Îl cedez la preţ oficial. Îl ofer cu veneraţie Excelenţei voastre ca să-l cumpăraţi şi să vă potoliţi astfel nobila nerăbdare a celor mai nobile sentimente literare ce vă însufleţesc.

        — A! Dacă vrei să-l vinzi, foarte bine, nu pot decât să-ţi mulţumesc. N-ai să fii în pierdere, nu te teme; numai nu te mai izmeni atâta, domnule! Am auzit vorbindu-se de dumneata, se spune că citeşti mult şi cunoşti o grămadă de lucruri, o să stăm într-o zi de vorbă; vrei să-mi aduci chiar dumneata cărţile acestea acasă?

        — Cu veneraţie şi… Respect! Făcu strâmbându-se Lebedev, încântat la culme şi cât pe ce să smulgă cărţile din mâinile fiicei lui.

        — Să mi le aduci cu sau fără veneraţie, numai să nu mi le împrăştii pe drum. Dar cu o condiţie, adăugă Lizaveta Prokofievna, scrutându-l cu privirea, numai până la uşă, n-am de gând să te primesc astăzi. Pe fiica ta Vera poţi s-o trimiţi chiar şi acum. Daca vrei; îmi place mult.

        — De ce nu spui de vizitatorii care aşteaptă afară? Îl dojeni nerăbdătoare Vera pe tatăl său. Chiar dacă nu-i anunţi, ei tot au sa intre, au şi început să facă gură. Lev Nikolaevici, continuă ea – adresându-se prinţului, care se şi pregătise să-şi însoţească musafirele şi era cu pălăria în mână, sunt patru inşi dincolo care aşteaptă He mult să-i primiţi şi fac gălăgie, dar tata nu-i lasă să intre.

        — Nişte musafiri? Întrebă prinţul.

        — Cică au treabă cu dumneavoastră; dar aşa cum arată, dacă nu-i lăsăm să între acum, ar fi în stare să vă oprească-n drum. E mai bine să-i primiţi, Lev Nikolaevici, după aceea la faceţi vânt. Gavrilă Ardalionovici şi Ptiţân se zbat acolo ca să-i potolească, iar ei nici nu vor s-audă măcar.

        — E fiul lui Pavlişcev! Fiul lui Pavlişcev! N-ar trebui, n-ar trebui să-i lăsăm! Se agită Lebedev dând din mâini. Nu merită să stai de vorbă cu ei; nici n-ar fi de demnitatea dumitale, excelentissime prinţ, să te cobori până la ei. Crede-mă. Nu merită…

        — Fiul lui Pavlişcev! Dumnezeule! Strigă prinţul consternat. Ştiu… Ştiu. Dar. Îl însărcinasem pe Gavrilă Ardalionovici să se ocupe de chestiunea asta. Chiar adineauri îmi spunea că…

        În momentul acela apăru pe terasă şi Gavrilă Ardalionovici, urmat de Ptiţân. Din odaia alăturată se auzi mare larmă; vocea sonoră a generalului Ivolghin părea că vrea să acopere glasurile celorlalţi; Kolea se repezi într-acolo.

        — Foarte interesant! Observă tare Evgheni Pavlovici. „Aşadar, ştie despre ce-i vorba!” gândi prinţul.

        — Care fiu al Iui Pavlişcev? De unde şi până unde?… Întreba nedumerit generalul Epancin, plimbându-şi de la unul la altul privirea întrebătoare şi în cele din urmă înţelese fără greutate că era singurul care nu cunoştea această nouă istorie.

        Într-adevăr, toţi păreau cuprinşi de emoţie şi nerăbdare. Prinţul nu înţelegea cum o chestiune pur personală a lui putea să deştepte atât interes din partea tuturor.

        — Ar fi foarte bine ca dumneata să tranşezi personal şi chiar acum toată afacerea asta, spuse Aglaia, apropiindu-se de el cu un aer deosebit de grav, iar nouă să ne dai voie să-ţi fim martori. Vor te compromită, prinţe; e momentul să-ţi aperi drepturile cu toată străşnicia şi mă bucur de pe acum pentru dumneata.

        — Şi eu doresc să se pună capăt o dată pentru totdeauna acestei înscenări mârşave! Strigă generăleasa. Fii cu băgare de seamă, prinţe şi nu-i cruţa deloc! Mi-au împuiat capul cu afacerea asta şi mult sânge rău mi-am făcut din pricina dumitale. Dar sunt curioasă să-i văd. Lasă-i să intre, iar noi mai rămânem. Aglaia a avut o idee bună. Dumneata ştii despre ce este vorba, prinţe? I se adresă ea prinţului Ş.

        — Am auzit, fireşte; chiar la dumneavoastră în casă. Şi tare aş vrea să-i văd şi eu pe tinerii aceştia, răspunse prinţul Ş.

        — Ăştia-s nişte nihilişti, nu-i aşa?

        — Nu, nu sunt tocmai nihilişti, se amestecă în vorbă Lebedev, făcând unpas înainte, în timp ce tot corpul îi tremura de emoţie, ăştia sunt şi mai şi; după cum spune nepotu-meu, i-au întrecut până şi pe nihilişti. Şi degeaba credeţi, Excelenţă, că prezenţa dumneavoastră îi va intimida. Nu prea se lasă ei intimidaţi cu una cu două. Printre nihilişti întâlneşti uneori şi oameni instruiţi, savanţi chiar; or, aceştia merg mult mai departe în sensul că urmăresc ceva precis, sunt în primul rând oameni de acţiune. De fapt, e un fel de consecinţă a nihilismului, dar nu prin influenţa lui nemijlocită, ci mai mult din auzite, indirect; ei nici nu umblă să se manifeste prin vreun articolaş de gazetă sau aşa ceva, ci caută să se afirme direct prin fapte; aici nu mai e vorba că „un oarecare Puşkin” e socotit stupid sau că Rusia trebuie dezmembrată. Nu, nu, dumnealor, dacă le-a intrat ceva în cap, consideră că au tot dreptul să meargă până-n pânzele albe şi să nu dea înapoi de la nici un obstacol, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie să trimită pe lumea cealaltă opt, zece sau mai multe persoane. De aceea nu te-aş sfătui, prinţe…

        Dar prinţul se şi îndreptase spre uşă, în întâmpinarea noilor vizitatori.

        — Îi calomniezi, Lebedev, spuse el zâmbind. Te-a indispus purtarea nepotului dumitale. Să nu-l credeţi, Lizaveta Prokoftevna. Vă asigur că alde Gorski şi Danilov nu sunt decât excepţii, iar aceştia… Pur şi simplu… au apucat pe o cale greşită… Numai că n-aş vrea să-i primesc aici, în prezenţa tuturor. Scuză-mă, Lizaveta Prokofievna, îi voi introduce ca să-i vedeţi şi pe urmă trec cu ei alături. Poftiţi, domnilor!

        Îl neliniştea de fapt un alt gând, care ameninţa să devină o bsesie chinuitoare. I se păru cam ciudată coincidenţa aceasta; nu cumva cineva potrivise intenţionat lucrurile astfel, încât oamenii aceştia să se prezinte exact în momentul când avea el în vizită câţiva musafiri, tocmai cu scopul de a-l compromite şi pentru a obţine astfel câştig de cauză?

        Dar îşi reproşa cu amărăciune această „monstruoasă şi perversă bănuială”…Ar fi murit poate de ruşine dacă cineva ar fi putut citi în sufletul lui un astfel de gând şi, în clipa când apărură noii lui vizitatori, era gata să se considere, cu toată sinceritatea, că dintre toţi cei adunaţi în juru-i el era cel mai de dispreţuit din punct de vedere moral.

        Intrară patru tineri, urmaţi de generalul Ivolghin, înfierbântat la culme şi pornit pe harţă. Din cauza surescitării îl lovise probabil o criză subită de elocinţă. „Acesta ţine cu mine în orice caz!” îşi spuse prinţul cu un zâmbet trist. Kolea se strecură şi el împreună cu tot grupul; îi vorbea aprins lui Ippolit, care făcea şi el parte din grup şi-l asculta cu un surâs ironic în colţul gurii.

        Prinţul le oferi scaune noilor sosiţi. Toţi patru erau aşa de tineri (păreau să nu fi atins nici vârsta majoratului), încât pe oricine l-ar fi cuprins nedumerirea de toată zarva produsă, de importanţa ce li se dădea şi mai ales de ceremonialul primirii lor. Ivan Feodorovici Epancin, de pildă, care nu ştia şi nu înţelegea nimic „din afacerea asta nouă”, se indignă la vederea acestorcopilandri şi ar fi protestat cu siguranţă într-un mod oarecare, dacă nu l-ar fi intrigat ciudata pasiune cu care soţia lui se interesa de afacerile personale ale prinţului. Hotărî totuşi să rămână şi nu atât din curiozitate, cât mai ales din bunătatea inimii, socotind că prezenţa lui ar putea fi utilă şi că, în orice caz, îi va impresiona pe adversarii prinţului. Dar plecăciunea pe care i-o făcu de departe generalul Ivolghin îl irită din nou; Ivan Feodorovici încruntă sprâncenele şi se hotărî să nu scoată un cuvânt.

        De altfel, printre tinerii aceştia se găsea şi unul de vreo treizeci de ani, fostul ofiţer devenit boxer, care făcuse parte din ceata lui Rogojin şi care altădată dădea „câte cincisprezece ruble de pomană cerşetorilor”…Se putea ghici că îi însoţea pe ceilalţi pentru a le da curaj, ca un adevărat prieten ce era, iar la nevoie şi pentru un ajutor mai consistent. Personajul principal din grup, adică acela care trecea drept „fiul lui Pavlişcev”, cu toate că se prezentase sub numele de Antip Burdovski, părea un tânăr de vreo douăzeci şi doi de ani blond, slab, de statură mai mult înaltă decât potrivită. Îmbrăcat sărăcăcios, chiar neglijent, avea mânecile surtucului slinoase până la luciu, iar vesta lui, uzată şi închisă până în gât, nu lăsa să se vadă vreo urmă de cămaşă; un fular murdar de mătase neagră îi învălătucea ca o funie gâtul; avea mâinile nespălate şi obrazul foarte bubos. Privirea-i cu o expresie de naivitate impertinentă, dacă se poate spune aşa, se armoniza perfect cu faţa lipsită de orice reflexe de cugetare, de ironie sau emoţie, exprimând doar mulţumirea de sine tâmpă a omului îmbătat de conştiinţa dreptului său nelimitat, care culmina cu o nevoie ciudată de a fi şi de a se simţi întotdeauna nedreptăţit. Vorbea agitat, grăbindu-se şi înghiţind silabele, de parcă ar fi fost gângav sau străin, deşi era rus sadea.

        Îl însoţea nepotul lui Lebedev, pe care cititorul a avut prilejul să-l cunoască mai înainte şi Ippolit. Acesta din urmă, un june de vreo şaptesprezece, cel mult optsprezece ani, avea o faţă inteligentă, păstrând continuu o expresie de iritare, în care ghiceai pecetea unei boli ce nu iartă. Era slab ca un schelet, de o paloare galben-verzuie, ochii îi scânteiau febril şi două pete roşii îi acopereau obrajii. Tuşea întruna. După fiecare cuvânt, aproape după fiecare respiraţie, din pieptul lui ieşea un fel de horcăit şuierat. Se vedea cât colo că-l macină ftizia şi încă într-un stadiu foarte avansat. Ai fi zis că nu are de trăit mai mult de două-trei săptămâni. Sfârşit de oboseală, el se lăsă să cadă pe scaun înaintea celorlalţi, care la început se simţiră puţin stânjeniţi. Dar, renunţând la orice ceremonii, îşi reluară îndată obişnuitul aer de importanţă, de teamă probabil să nu-şi diminueze demnitatea, ceea ce nu prea concorda cu reputaţia lor de oameni care dispreţuiesc falsitatea convenienţelor sociale, orice fel de prejudecăţi mondene, într-un cuvânt, sfidează absolut totul şi nu admit decât propriile lor concepţii.

        — Antip Burdovski, se bâlbâi precipitându-se, fiul lui Pavlişcev”.

        — Vladimir Doktorenko! Îşi anunţă numele clar şi răspicat, ba şi cu o nuanţă de orgoliu, nepotul lui Lebedev, voind parcă să sublinieze cât demândru e că se numeşte Doktorenko şi nu altfel.

        — Keller! Bombăni fostul ofiţer.

        — Ippolit Terentiev! Răsună strident glasul schelălăit al ultimului dintre vizitatori.

        În sfârşit, toţi luară loc pe scaunele înşiruite în faţa prinţului, pe urmă toţi se încruntară deodată şi, pentru mai mult curaj, îşi trecură şepcile dintr-o mână în alta. Se vedea că fiecare s-a pregătit să vorbească şi totuşi tăceau cu toţii, într-o aşteptare încordată, agresivi şi sfidători, voind a spune parcă: „Ehei, nenişorule, cu noi n-o să-ţi meargă cu una cu două, pe noi nu ne duci de nas!” Era limpede că la cel dintâi cuvânt rostit de orişicine, şi-ar fi dat cu toţii drumul, sărind cu gura care mai de care, întărâtându-se şi întrerupându-se unii pe alţii.