VIII.

        Ea râdea, dar pe faţă i se citea indignarea.

        — Uite-l cum doarme! Dormeai, nu-i aşa? Exclamă cu un aer mirat şi plin de dispreţ Aglaia.

        — A, dumneata eşti! Bâigui prinţul, care, deşi nu-şi revenise încă bine în fire, o recunoscu cu surprindere. A, da! Întâlnirea… Aţipisem.

        — Te-am văzut.

        — Nimeni nu m-a deşteptat în afară de dumneata? N-a mai fost nimeni pe aici înaintea dumitale? Îmi închipuiam că era… O altă femeie.

        — Altă femeie?

        În sfârşit, prinţul se dezmetici.

        — A fost numai un vis, zise el pe gânduri; e ciudat să am un asemenea vis tocmai acum, în astfel de clipe. Ia loc…

        O luă de mână şi o aşeză pe bancă; se aşeză şi el lângă dânsa şi rămase pe gânduri. Fără a începe conversaţia, Aglaia se mulţumi să-l privească atent. Din când în când şi Mâşkin îi arunca câte o privire cu totul absentă, ca şi cum nici n-ar fi văzut-o. De ciudă, Aglaia se îmbujora toată.

        — A, da, se reculese prinţul, Ippolit s-a împuşcat.

        — Când? La dumneata? Îl întrebă ea fără a se arăta prea surprinsa. Aseară era încă în viaţă, îmi pare. Şi cum ai putut să adormi după asta? Strigă ea, însufleţindu-se deodată.

        — Dar n-a murit. Pistolul n-a luat foc.

        La insistenţele Aglaiei, prinţul a trebuit să-i povestească numaidecât, ba chiar foarte amănunţit, tot ce se întâmplase în noaptea aceea. Îl zorea mereu să spună mai departe, dar tot ea îl întrerupea de fiecare dată cu noi întrebări, care, de fapt, nu aveau nici o legătură cu întâmplarea propriu-zisă. Între altele, ea ascultă cu mult interes relatarea celor spuse de Evgheni Pavlovici, ba chiar ceru pe alocuri să-i repete întocmai cuvintele.

        — Bine, ajunge! Trebuie să mă grăbesc, spuse ea când prinţul isprăvi. Nu ne mai rămâne decât o oră de stat împreună, căci, la opt, trebuie neapărat să fiu acasă, să nu bănuiască nimeni că am fost aici; am venit cu un anume scop; am o mulţime de lucruri să-ţi spun. Nenorocirea e că acum m-ai făcut să-mi pierd şirul. Cât despre Ippolit, cred că pistolul nici nu trebuia să ia foc, asta-i seamănă. Dar eşti absolut sigur că voia într-adevăr să se împuşte şi că n-a fost decât o poză, o mistificare?

        — O, nu, sunt convins că nu.

        — Da, e mai plauzibil. Şi zici că-şi exprimase dorinţa în scris să-mi transmiţi „Spovedania” lui? Atunci, de ce nu mi-ai adus-o?

        — Dar n-a murit. Trebuie să-l mai întreb.

        — Nu-i nevoie să-l mai întrebi. Mi-o aduci numaidecât. Cu siguranţă că asta o să-i facă mare plăcere, pentru că bănuiesc că tocmai de asta s-a gândit să-şi tragă un glonţ în cap ca, după aceea, să-i citesc eu spovedania. Să nu râzi de vorbele mele, Lev Nikolaici, căci e foarte probabil să fie aşa cum spun.

        — Nu râd, pentru că şi eu sunt aproape sigur că în bună parte este aşa cum ai spus dumneata.

        — Eşti sigur? Oare şi dumneata crezi la fel? Sări teribil de surprinsă Aglaia.

        Întrebările ei se succedau cu repeziciune; vorbea pripit şi uneori părea căse încurcă, ba adesea nici nu-şi termina vorba; în fiecare clipă se arăta preocupată ca nu cumva să fie greşit înţeleasă; într-un cuvânt era pradă unei frământări neobişnuite şi, cu toate că-şi dădea curaj, afişând un aer aproape sfidător, sufletul îi era cuprins de o teamă nelămurită.

        Purta o rochie simplă, de toate zilele, care o prindea de minune. Aşezată pe marginea băncii, tresărea mereu, îmbujorându-se tot mai mult. O uimea grozav faptul că Mâşkin confirmase presupunerea ei, socotind că Ippolit a vrut să se sinucidă pentru ca ea să-i citească „Spovedania”.

        — Fără îndoială, explică Mâşkin, el ar fi dorit ca în afară de dumneata să-i aducem laude şi noi, ceilalţi.

        — Cum adică să-i aduceţi laude?

        — Adică… Cum să-ţi spun? E foarte greu de explicat. El ar fi vrut şi se aştepta pesemne ca noi toţi să venim în jurul lui, să-i spunem cât de stimat şi iubit este, să ne rugăm de el să nu se omoare. E foarte posibil să se fi gândit mai cu seamă la dumneata, mai mult ca la oricine altul, pentru că într-un asemenea moment ţi-a pomenit numele, deşi nu-i exclus ca nici măcar să nu-şi fi dat seama că tocmai la dumneata se gândeşte.

        — Ei, uite, asta chiar nu înţeleg deloc cum vine; se gândea la mine fără să-şi fi dat seama că se gândeşte la mine? Şi totuşi, îmi pare că înţeleg! Ştii că şi eu, când aveam treisprezece ani, mi-am pus în gând, de vreo zece ori, să mă otrăvesc, lăsând o scrisoare prin care să le arăt părinţilor motivul hotărârii mele? Mă gândeam şi la efectul pe care-l voi produce; mă vedeam culcată în sicriu, iar pe toţi ceilalţi plângând în jurul meu şi căindu-se că au fost aşa de cruzi cu mine… De ce tot zâmbeşti? Se întrerupse ea deodată, încruntând sprâncenele. Vrei să spui că dumneata nu te gândeşti la tot soiul de lucruri din astea când te laşi furat de visuri în clipele dumitale de singurătate? Poate chiar te imaginezi feldmareşal sau, cine ştie, că l-ai învins pe Napoleon!

        — Ei bine, pe cuvântul meu de onoare, tocmai la asta mă gândesc, mai ales înainte de a adormi, răspunse prinţul râzând, numai ca întotdeauna, nu ştiu de ce, mă războiesc cu austriecii, nu cu Napoleon.

        — N-am nici un chef să glumesc cu dumneata, Lev Nikolaici. Cu Ippolit am să caut să stau de vorbă personal şi te rog să-l înştiinţezi de asta. Dar găsesc că e foarte urât din partea dumitale să judeci sufletul unui om cu atâta brutalitate, cum îl judeci pe Ippolit. Îţi lipseşte gingăşia necesară în astfel de momente; în dumneata vorbeşte numai adevărul crud – prin urmare eşti nedrept. Prinţul rămase pe gânduri.

        — Mi se pare că dumneata eşti nedreaptă cu mine; nu-i fac nici o vină că a putut să aibă asemenea gânduri, pentru că toţi sunt dispuşi să gândească în acelaşi fel; de altminteri, poate că nici nu s-a gândit deloc, ci era numai o dorinţă a lui nemărturisită… Voia să se întâlnească pentru cea din urmă oară cu oamenii, să le câştige stima şi dragostea – porniri atât de frumoase; din păcate, a ieşit pe dos; să fie cauza boala sau şi altceva poate? Şi apoi sunt unii care izbutesc în toate, pe când la alţii totul iese anapoda…

        — Te-ai referit desigur la dumneata, când ai făcut observaţia asta? Spuse Aglaia.

        — Da, m-am gândit la mine, răspunse Mâşkin, fără să bage de seamă câtă răutate era în întrebarea ei.

        — Numai că, în locul dumitale, n-aş fi adormit; vasăzică, oriunde ai nimeri – adormi numaidecât; nu-i deloc lăudabil.

        — Dar n-am închis ochii toată noaptea, apoi am umblat mult, mult, m-am oprit la pavilion…

        — Care pavilion?

        — La pavilionul de muzică; de acolo am venit direct aici şi cum stăm pe bancă şi mă gândeam, m-a furat somnul.

        — Aşa? În cazul acesta, ai circumstanţe atenuante… Şi ce ai căutat la pavilion?

        — Nu ştiu, aşa… Fără un gând anume…

        — Bine, bine, să lăsăm asta; mă întrerupi mereu şi ce-mi pasă dacă ai trecut pe la pavilion? Ziceai că ai visat o femeie, cine era?

        — Era… N-ai de unde să ştii…

        — Ba da, înţeleg prea bine. Şi ţii mult… Cum ţi-a apărut în vis, în ce fel? Dar, la urma urmei, nici nu vreau să ştiu, i-o reteză ea deodată cu necaz. Nu mă întrerupe…

        Se opri un moment ca să mai răsufle sau, poate, ca să-i treacă năduful.

        — Iată motivul pentru care te-am chemat; vreau să-ţi propun să fim prieteni. De ce mă priveşti aşa ţintă? Adăugă ea aproape furioasă.

        Într-adevăr, Mâşkin se uita la dânsa, în acel moment, cu foarte multă atenţie, observând cum începe din nou să roşească. În asemenea cazuri, cu cât se îmbujora mai tare, cu atât se înfuria mai mult împotriva ei însăşi, lucru care i se citea în scânteierea ochilor; de obicei, un minut după asta, îşi descărca mânia pe acela cu care vorbea, fie că era vinovat ori nu, şi-i trântea vorbe tari. Ştiindu-se atât de sălbatică şi de sfioasă, Aglaia vorbea în general puţin şi părea mai tăcută decât surorile ei, uneori chiar prea tăcută. Numai când împrejurările o sileau să iasă din rezerva-i obişnuită şi mai cu seamă în asemenea cazuri delicate, începea să vorbească cu aroganţă, vrând parcă să-l înfrunte pe acela căruia i se adresa. De obicei simţea dinainte momentul cândîncepea să roşească, ceea ce o înfuria din cale-afară.

        — Sau poate că nu vrei să-mi primeşti propunerea? Îl înfruntă ea, privindu-l cu sfidare.

        — Ba da, vreau, numai că nu era deloc nevoie… Adică, am vrut să spun că n-am crezut că trebuie neapărat făcută o astfel de propunere, se fâstâci prinţul.

        — Dar cum ţi-ai închipuit? Altfel, ce rost avea să te chem aici? Ce ai crezut? La urma urmei, poate că mă iei şi dumneata drept o prostuţă, cum mă socot toţi cei de-acasă?

        — Nu ştiam că ei te socot o prostuţă; eu… Eu nu sunt de aceeaşi părere.

        — Nu? Foarte inteligent din partea dumitale. Dar, mai ales, formularea e inteligentă.

        — După mine, eşti poate chiar foarte deşteaptă câteodată, urmă prinţul; adineauri ai spus o vorbă plină de înţelepciune. Referindu-te la îndoiala pe care am exprimat-o în privinţa lui Ippolit, ai spus: „în dumneata vorbeşte numai adevărul crud, prin urmare eşti nedrept”…Reţin vorba asta şi am să mai meditez la ea.

        Aglaia se îmbujora de plăcere. Toate aceste schimbări se produceau în ea cu multă spontaneitate şi repeziciune. Prinţul se însenină şi el şi, uitându-se la dânsa, râse fericit.

        — Ascultă aşadar, reluă ea, te aşteptam de mult ca să-ţi istorisesc toate acestea; încă de când mi-ai trimis scrisoarea aceea şi chiar de mai înainte, te aşteptam… O parte din ce voiam să-ţi spun ai auzit din gura mea ieri; te consider omul cel mai cinstit şi cel mai drept, mai cinstit şi mai drept decât oricare altul şi dacă se spune că mintea ţi-e… Că din când în când eşti bolnav la minte, e o nedreptate; e părerea mea şi am susţinut-o sus şi tare, luându-mă la ceartă cu ceilalţi, căci chiar dacă eşti cu adevărat bolnav la minte (n-ai să te superi, cred, pentru această afirmaţie, privesc chestiunea pe plan superior), în schimb, inteligenţa principală e mai dezvoltată la dumneata decât la oricare altul, o ai în cel mai mare grad, la care ceilalţi nici n-ar putea să viseze; pentru că, de fapt, există două feluri de inteligenţe, una principală şi una secundară. Nu-i aşa? Spune, n-am dreptate?

        — Poate că-i aşa, abia putu să articuleze Mâşkin, a cărui inimă începu să zvâcnească cu atâta putere, de parcă era gata să-i spargă pieptul.

        — Ştiam că ai să înţelegi, spuse ea cu gravitate. Prinţul Ş. şi Evgheni Pavlâci nu sunt în stare să priceapă cum vine chestiunea asta cu cele două inteligenţe şi nici Aleksandra; dar, uite, mama a înţeles.

        — Dumneata semeni mult cu Lizaveta Prokofievna.

        — Cum asta? Adevărat? Se miră Aglaia.

        — Crede-mă.

        — Îţi mulţumesc, spuse ea după ce rămăsese o clipă pe gânduri; sunt tare fericită că semăn cu maman. Vasăzică o preţuieşti mult? Mai adăugă ea, fără să-şi dea seama de naivitatea întrebării.

        — Mult, mult de tot şi sunt încântat că ai înţeles exact ce am vrut să-ţi spun.

        — Şi eu sunt încântată, căci am băgat de seamă că uneori… Ceilalţi o cam iau peste picior. Acum ascultă motivul principal pentru care te-am chemat aici; m-am gândit mult şi, la urmă, te-am ales pe dumneata. Nu vreau să-şi mai bată joc de mine cei de acasă; nu mai vreau să fiu luată drept o prostuţă; nu mai vreau să fiu luată în râs. Am priceput dintr-o dată şi l-am refuzat categoric pe Evgheni Pavlâci, pentru că nu vreau să fiu mereu propusă la măritiş. Vreau… Vreau, ei da, vreau să fug de-acasă şi te-am ales pe dumneata să mă ajuţi.

        — Să fugi de-acasă? Întrebă prinţul surprins.

        — Da, da, da, să fug de-acasă! Strigă ea aprinzându-se din nou şi cu ochii scăpărând de mânie. Nu mai vreau să fiu silită întruna să roşesc. Nu vreau să roşesc nici în faţa lor, nici înaintea prinţului Ş. şi nici în faţa lui Evgheni Pavlâci, nici înaintea oricui ar fi; iată de ce te-am ales pe dumneata. Vreau să-ţi spun totul, totul, să-ţi vorbesc chiar de lucrurile cele mai intime, dar nici dumneata să nu-mi ascunzi nimic. Vreau să fie măcar un singur om cu care să pot sta de vorbă aşa cum aş sta cu mine însămi. Din senin, toţi au început să-mi spună că te aştept şi că sunt îndrăgostită de dumneata. Asta chiar înainte de a fi sosit dumneata şi încă fără să le fi arătat scrisoarea dumitale; iar acum toată lumea nu vorbeşte decât despre asta. Vreau să fiu curajoasă, să nu-mi fie frică de nimic. Nu vreau să frecventez balurile lor, vreau să fac ceva folositor în viaţă. De mult voiam să plec. Sunt douăzeci de ani de când ei mă ţin zăvorită, iar acum nu se gândesc decât să mă mărite. Încă la paisprezece ani, îmi pusesem în gând să fug, aşa fără minte cum eram atunci. Acum am chibzuit totul bine şi te aşteptam ca să-mi dai lămuriri asupra ţărilor străine. Până azi n-am văzut o catedrală gotică, vreau să mă duc la Roma, vreau să vizitez toate instituţiile ştiinţifice, vreau să urmez cursuri la Paris; tot anul trecut m-am străduit să învăţ şi să citesc fel de fel de cărţi, o sumedenie, am citit toate cărţile oprite. Aleksandra şi Adelaida citesc orice; lor li se dă voie; mic nu-mi este însă îngăduit s-o fac şi sunt supravegheată. Nu vreau să mă cert cu surorile mele, dar de mult le-am declarat mamei şi tatei că vreau să-mi schimb cu totul situaţia socială. M-am hotărât să mă dedic muncii de educaţie şi mi-am pus toată nădejdea în dumneata, pentru că spuneai că iubeşti copiii. De ce nu ne-am ocupa împreună de educarea celor mici, dacă nu chiar acum, cel puţin mai târziu? Amândoi vom duce o activitate folositoare; nu vreau să fiufiică de general… Spune-mi, eşti într-adevăr un erudit, un om foarte învăţat?

        — Vai! Nici pomeneală!

        — Păcat, te credeam foarte învăţat… Cum mi-a intrat mie asta în cap? În sfârşit, n-are a face, oricum ai să mă îndrumezi, deoarece te-am ales pe dumneata.

        — Dar e absurd, Aglaia Ivanovna.

        — Vreau să fug de-acasă, vreau! Răspunse ea repede şi din nou ochii ei scânteiară. Dacă nu primeşti, am să mă mărit cu Gavrilă Ardalionovici. Nu vreau să fiu considerată acasă drept o femeie stricată şi să mi se găsească Dumnezeu ştie ce păcate.

        — Ţi-ai pierdut minţile? Strigă prinţul aproape sărind în sus. De ce anume eşti bănuită? Ce ţi se impută şi cine-ţi impută?

        — Cei de acasă: mama, surorile, tata, prinţul Ş., chiar şi urâciosul acela de Kolea al dumitale! Chiar dacă n-o spun pe faţă, dar o gândesc. Le-am zis-o la toţi, le-am declarat-o de la obraz şi mamei şi tatei. Mama a fost bolnavă toată ziua; a doua zi, tata şi Aleksandra mi-au spus că nici nu-mi dau seama de sensul cuvintelor pe care le întrebuinţez. Le-am răspuns îndată că se înşală, că înţeleg totul, sensul tuturor cuvintelor, că nu mai sunt o fetiţă şi că încă de acum doi ani am citit înadins două romane de Paul de Kock, anume ca să aflu tot. Maman, când a auzit, era cât pe ce să leşine.

        O idee stranie îi veni lui Mâşkin. Se uită atent la Aglaia şi un zâmbet îi flutură pe faţă.

        Nu-i venea a crede că înaintea lui era fata cea mândră care odată îi citise cu atâta dispreţ scrisoarea lui Gavrilă Ardalionovici. Nu putea să înţeleagă cum sub această frumuseţe severă şi trufaşă se poate ascunde un suflet de copil, care, de fapt, nici acum nu era în stare să pătrundă sensul tuturor cuvintelor.

        — Ai stat totdeauna acasă, Aglaia Ivanovna? O întrebă el. Vreau să spun, adică, n-ai fost la nici o şcoală, dacă n-ai urmat vreun curs la un pension sau institut?

        — Nu, niciodată; am fost ţinută acasă ca într-o cuşcă şi din cuşcă am să trec deodată în căsnicie; de ce zâmbeşti mereu? Îmi pare că şi dumneata îţi baţi joc de mine şi că eşti de partea lor, spuse fata, încruntându-şi ameninţător sprâncenele. Nu mă supăra şi aşa nu prea ştiu ce se petrece cu mine… Pun rămăşag că ai venit aici pe deplin încredinţat că sunt îndrăgostită de dumneata şi că te-am chemat la o întâlnire de dragoste, sfârşi ea cu glas tăios, iritată la culme.

        — Într-adevăr, ieri mă gândeam cu teamă să nu fie aşa cum spui, mărturisi cu candoare prinţul (părea foarte încurcat), dar astăzi suntîncredinţat că dumneata…

        — Cum? Strigă Aglaia şi buzişoara de jos începu deodată să-i tremure. Ţi-era teamă ca nu cumva eu… ai îndrăznit să te gândeşti că eu… Doamne! Ţi-ai închipuit poate că, invitându-te aici, am vrut să te atrag într-o cursă, ca să fim surprinşi aici şi să fii astfel silit să mă iei în căsătorie…

        — Aglaia Ivanovna! Ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti aşa. Cum de a putut să încolţească în inima dumitale neprihănită un gând atât de meschin? Pun rămăşag că nu crezi un cuvânt din cele ce spui… Nici măcar nu-ţi dai seama ce spui! Aglaia rămase cu ochii în pământ, speriată parcă de vorbele ei.

        — Ba nu, nu mi-e ruşine deloc, murmură ea încet. De unde ştii că inima mea e neprihănită? Cum ai îndrăznit atunci să-mi scrii o scrisoare de dragoste?

        — O scrisoare de dragoste? Scrisoarea mea e o scrisoare de dragoste? A fost cum nu se poate mai respectuoasă, a fost un strigăt pornit din adâncul inimii în cel mai greu moment din viaţa mea! Mi-ai răsărit atunci în faţă ca o lumină… N-am…

        — Bine, bine, întrerupse Aglaia scurt, dar glasul nu-i mai era cel de adineauri; dimpotrivă, părea domolit cu totul, plin de căinţă şi chiar înspăimântat; mai mult, se plecă spre el, voind parcă să-i atingă umărul pentru a-l convinge să nu mai fie supărat şi totuşi străduindu-se să-i evite privirea. Bine, spuse ea grozav de ruşinată, văd că am întrebuinţat o expresie cât se poate de nepotrivită. Asta pentru… Pentru ca să te pun la încercare. Ia-o ca şi cum n-aş fi spus nimic. Iar dacă te-am jignit, iartă-mă. Nu mă privi aşa; te rog întoarce capul! Ai zis că a fost un gând meschin; am făcut-o înadins ca să te necăjesc. Câteodată, mi-e frică mie însămi de ceea ce-mi vine să spun şi totuşi o spun. Mi-ai mărturisit chiar acum că scrisoarea aceea a fost scrisă în momentul cel mai greu din viaţa dumitale. Ştiu la ce moment de gândeşti. Ultimele cuvinte, Aglaia Ivanovna le rosti în şoaptă, cu ochii tot în pământ.

        — Ah, dacă ai putea şti totul!

        — Ştiu tot! Exclamă ea din ce în ce mai tulburată. Ai stat atunci o lună întreagă lângă nesuferita aceea cu care ai fugit…

        Spunând asta, Aglaia nu mai roşi ca înainte, ci păli brusc. Apoi, deodată, se ridică în picioare, cu o privire rătăcită, dar îşi reveni numaidecât şi se aşeză din nou; totuşi, multă vreme, buza de jos nu încetă să-i tremure. Urmă un răstimp de tăcere. Această tulburare neaşteptată a fetei îl înmărmuri pe prinţ, care nu izbutea să-i găsească o explicaţie.

        — Nu te iubesc deloc! Declară ea deodată răspicat.

        Mâşkin nu răspunse nimic; o clipă, între ei se aşternu din nou tăcerea.

        — Îl iubesc pe Gavrilă Ardalionovici… Spuse ea repede, dar abia desluşit, aplecându-şi mai mult capul.

        — Nu-i adevărat, rosti prinţul aproape în şoaptă.

        — Vasăzică eu mint? Ba e adevărat; i-am spus-o alaltăieri, chiar aici, pe banca asta.

        Destăinuirea asta îl înspăimântă pe prinţ; o clipă rămase pe gânduri.

        — Nu-i adevărat, repetă el hotărât. Ai născocit asta chiar acum.

        — N-am ce zice, frumos din partea dumitale. Dar să ştii că el s-a îndreptat; mă iubeşte mai mult decât propria-i viaţă. Şi-a ars mâna sub ochii mei, pentru a-mi dovedi că mă iubeşte mai presus de orice.

        — Şi-a ars mâna?

        — Da, mâna. N-ai decât să crezi sau să nu crezi, mi-e totuna!

        Înainte de a răspunde, prinţul se gândi o clipă. În cuvintele iei nu era nici urmă de glumă, ci mai curând supărare.

        — Dacă asta s-a petrecut aici, înseamnă că adusese o lumânare cu el? Altfel, nu văd cum…

        — Da… Adusese una. Ce-i aşa de necrezut?

        — O lumânare întreagă sau numai un capăt de lumânare într-un sfeşnic?

        — Ei, da… Nu… O jumătate de lumânare… Un capăt… O lumânare întreagă. N-are nici o importanţă, lasă-mă!… Adusese şi chibrituri, dacă vrei să ştii. A aprins luminarea şi timp de o jumătate de ceas şi-a ţinut degetul la flacără; ce, nu se poate?

        — L-am văzut ieri; n-avea nici o arsură la mină. Aici, Aglaia pufni în râs ca un copil.

        — Ştii de ce ţi-am îndrugat minciuna asta? Întrebă ea pe urmă cu o naivitate copilăroasă şi cu buzele tremurând de un râs nestăpânit. Pentru că atunci când născoceşti ceva, dacă ştii să strecori cu dibăcie şi un amănunt neobişnuit, cu totul excentric, ceva ce se întâmplă foarte rar sau chiar niciodată, minciuna pare mult mai verosimilă. Am observat asta. Mie însă nu mi-a reuşit, pentru că n-am ştiut să ticluiesc…

        Deodată se încruntă iar, stăpânindu-şi parcă efuziunea.

        — Dacă mai deunăzi ţi-am recitat Cavalerul sărman, urmă ca, uitându-se la prinţ cu seriozitate şi cu oarecare tristeţe în ochi, am făcut-o nu numai ca să-ţi aduc laude dintr-un anumit punct de vedere, dar am vrut totodată să înfierez purtarea dumitale şi să-ţi arăt că ştiam totul…

        — Eşti foarte nedreaptă cu mine… Şi cu nenorocita despre care te-ai exprimat adineauri cu atâta cruzime, Aglaia.

        — Pentru că ştiu totul, de aceea m-am exprimat aşa! Ştiu că acum şase luni i-ai cerut mâna în faţa tuturor. Nu mă întrerupe, vezi doar că vorbesc fără ocoluri şi fără comentarii. Pe urmă, ea a plecat cu Rogojin; apoi ai stat cu dânsa undeva, într-un sat sau într-un oraş, unde ea te-a părăsit, ca să fugă la nu ştiu cine. (Spunând asta, Aglaia se înroşi toată.) Apoi, s-a întors din nou la Rogojin, care-o iubeşte ca… Un smintit. În cele din urmă, dumneata, alt deştept, cum ai auzit că s-a întors la Petersburg, te-ai şi grăbit să alergi încoace. Aseară ai sărit s-o aperi, iar acum, chiar adineauri, ai visat-o… Vezi că ştiu totul; că doar pentru dânsa, pentru dânsa ai venit aici, nu-i aşa?

        — Da, pentru dânsa, răspunse Mâşkin, cu glas scăzut; apoi îşi lăsă capul în jos, trist şi îngândurat, fără să bănuiască măcar cu ce privire scăpărătoare îl fulgeră Aglaia. Am venit ca să aflu… Nu cred în fericirea ei alături de Rogojin, cu toate că… Într-un cuvânt, nu ştiu ce-aş putea face ca să-i fiu de folos, cum aş putea s-o ajut… Totuşi, am venit.

        Tresări, ridicându-şi ochii spre Aglaia. Ea îl asculta cu o expresie de ură întipărită pe faţă.

        — Dacă ai venit fără să ştii pentru ce, înseamnă că o iubeşti mult, spuse ea în cele din urmă.

        — Nu, n-o iubesc. O, dacă ai şti cu câtă groază îmi aduc aminte de timpul pe care l-am petrecut în preajma ei!

        Un fior rece îi scutură trupul la aceste cuvinte.

        — Spune-mi totul! Porunci Aglaia.

        — Nu-i nimic ce nu s-ar cădea să asculţi. De ce am ţinut numaidecât să-ţi povestesc toate acestea şi să ţi le spun numai dumitale – nu ştiu; poate că pe dumneata te iubeam într-adevăr mult. Femeia aceasta nenorocită este adânc convinsă că e fiinţa cea mai decăzută, cea mai vicioasă din lume. O, să n-o condamni, nu te grăbi să arunci cu piatra în ea. E prea chinuită de propria-i conştiinţă, conştiinţa dezonoarei sale nemeritate! Şi care este vinovăţia ei, Dumnezeule! O, ea strigă mereu, cuprinsă de deznădejde, că n-are nici o vină, că e victima unor oameni fără suflet, victima unui destrăbălat şi ticălos; dar orice ţi-ar spune, să ştii că altfel gândeşte şi că, dimpotrivă, în sinea ei, se crede vinovată în toate. Când am încercat să-i risipesc această întunecime din suflet, chinurile ei luau de fiecare dată proporţii atât de înspăimântătoare, încât inima mea va rămâne mereu însângerată câtă vreme îmi voi aduce aminte de aceste momente cumplite. Ştii pentru ce a plecat de la mine? Numai pentru a-mi dovedi că e o ticăloasă. Şi ceea ce-i mai înspăimântător, poate că ea însăşi nu-şi dădea seama că o face numai ca să-mi dovedească acest lucru şi că m-a părăsitde fapt dintr-o dorinţă ascunsă de a săvârşi o faptă ruşinoasă, pentru a se învinovăţi apoi: „Uite, ai săvârşit o nouă mârşăvie, deci eşti o lepădătură!” Ah, poate că n-ai să înţelegi toate acestea, Aglaia? Ştii că în conştiinţa dezonoarei care o chinuieşte neîncetat ea găseşte poate o anumită satisfacţie, groaznică şi nefirească, asemeni unui fel de răzbunare împotriva cuiva. Uneori izbuteam s-o împac cu ea însăşi, s-o fac să se însenineze şi să vadă lucrurile într-o altă lumină, dar îndată după aceea se tulbura din nou şi în revolta ei ajungea până acolo încât mă învinuia chiar şi pe mine, plină de amărăciune, că m-aş considera superior ei (când nici prin gând nu mi-ar fi trecut aşa ceva), pentru ca la urmă, când am cerut-o în căsătorie, să-mi declare că nu cerşeşte mila şi nici ajutorul nimănui şi că nu are nevoie ca „cineva s-o ridice până la el”…Ai văzut-o ieri; crezi oare că va fi fericită în mijlocul acelor oameni, că este o societate potrivită pentru ea? Nici nu ştii cât e de înzestrată şi cât de adânc înţelege totul! Uneori mă uimea!

        — Şi acolo îi ţineai asemenea… Predici?

        — O, nu! Continuă prinţul îngândurat, fără să observe tonul răutăcios cu care-i pusese această întrebare. Eu tăceam aproape tot timpul. Adesea simţeam dorinţa de a spune ceva, dar, crede-mă, nu găseam ce să-i spun. Ştii, în unele împrejurări, e mai bine să nu spui nimic. O, da, am iubit-o, am iubit-o mult… Dar la urmă… Până la urmă, ea a ghicit totul.

        — Ce anume a ghicit?

        — Că aveam pentru ea numai un sentiment de milă şi că… N-o mai iubeam.

        — De unde ştii, poate că ea s-a îndrăgostit cu adevărat de… Moşierul acela cu care fugise?

        — Nu. O cunosc bine. Şi-a bătut numai joc de el.

        — Şi de dumneata nu şi-a bătut joc niciodată?

        — N-nu. Uneori mă lua în râs, dar numai în clipele de furie; o, atunci îmi arunca reproşuri grele, spuse la mânie, pentru ca apoi să sufere chiar ea! Dar… pe urmă… Ah… Nu mă sili să-mi aduc aminte de toate astea!

        Îşi ascunse faţa în palme.

        — Ştii că îmi scrie mai în fiecare zi?

        — Vasăzică e adevărat! Strigă prinţul îngrozit. Am auzit de asta, dar n-am vrut să cred.

        — Cine ţi-a spus? Întrebă Aglaia alarmată.

        — Rogojin mi-a spus-o ieri, dar nu prea am înţeles mare lucru de la el.

        — Ieri? Ieri dimineaţă? La ce oră ieri? Înainte de concert sau după?

        — După concert. Seara târziu, trecuse de ora unsprezece.

        — Dacă-i vorba de Rogojin, atunci… Dar ştii ce-mi spune ea în scrisori?

        — Nu m-aş mira de nimic; e o smintită.

        — Uite scrisorile (Aglaia scoase din buzunar trei scrisori, fiecare în plic separat şi i le aruncă prinţului). De o săptămână mă imploră, mă convinge, mă îmbie să mă mărit cu dumneata. Ea… Ei da, e deşteaptă, măcar că e smintită şi ai dreptate când spui că e mai inteligentă decât mine… Îmi scrie că mă adoră, că în fiecare zi caută prilejul să mă vadă, chiar şi de departe. Îmi scrie că dumneata mă iubeşti, că ea ştie asta, că a aflat-o de mult şi că acolo i-ai vorbit de mine. Vrea să te vadă fericit şi e convinsă că numai eu aş putea să-ţi dau această fericire… Scrisorile ei sunt aşa de ciudate… Aşa de neobişnuite… Nu le-am arătat nimănui până acum; te-am aşteptat pe dumneata; poţi să-mi spui ce înseamnă asta? Nu te duce gândul la nimic?

        — E curată nebunie; asta dovedeşte că nu-i în toate minţile, bâigui prinţul şi buzele începură să-i tremure.

        — Nu cumva te apucă plânsul?

        — Nu, Aglaia, nu plâng, răspunse el, privind-o în ochi pe tânăra fată.

        — Dar ce trebuie să fac? Sfătuieşte-mă. Nu mai pot accepta să primesc asemenea scrisori!

        — O, las-o, te implor s-o laşi în plata Domnului! Strigă prinţul. Ce să cauţi dumneata în întunecimea asta? Am să fac tot ce pot ca să nu-ţi mai scrie.

        — Atunci eşti un om fără suflet! Strigă Aglaia. Cum, nu vezi că nu pe mine mă iubeşte, ci pe dumneata, numai pe dumneata! E cu putinţă ca dumneata, care o cunoşti aşa de bine, să nu fi înţeles totul? Ştii ce înseamnă asta, ce înseamnă aceste scrisori? Gelozie, mai mult decât gelozie! Crezi că-l va lua de bărbat pe Rogojin, cum scrie aici? Se va omorî chiar a doua zi după cununia noastră!

        Prinţul se cutremură, simţind cum îi îngheaţă inima. În acelaşi timp, o privi cu mirare; i se păru ciudat să constate că acest copil era de mult o femeie.

        — Dumnezeu mi-e martor, Aglaia, că mi-aş da viaţa pentru liniştea şi fericirea ei, dar… Nu pot s-o mai iubesc şi ea ştie asta!

        — Atunci jertfeşte-te, e doar în firea dumitale! Doar eşti un generos, un mare binefăcător! Şi nu mi te adresa, te rog, doar pe numele mic. Şi deunăzi mi-ai spus simplu „Aglaia”… Dumneata trebuie, eşti dator s-o readuci la viaţa adevărată, trebuie să pleci împreună cu dânsa, ca să-i aduci alinare, să-i împaci sufletul. Şi-apoi, o mai iubeşti încă.

        — Nu pot să mă jertfesc în felul acesta, cu toate că o singură dată am vrut să mă jertfesc şi… Poate că aş fi în stare şi acum… Ştiu sigur însă că alături de mine ar merge la pierzanie; iată de ce o las. Trebuia s-o văd diseară, la ora şapte; acum poate n-am să mă mai duc. În orgoliul ei, nu mi-ar ierta niciodată o asemenea dragoste şi ne-am pierde amândoi! Nu-i deloc normal, dar aici totul e anormal. Spui că mă iubeşte, dar ce fel de iubire e asta? Se poate vorbi de iubire după tot ce a trebuit să îndur? Nu, aici e cu totul altceva şi nu iubire!

        — Cât eşti de palid! Spuse Aglaia speriată.

        — Nu-i nimic; n-am dormit destul; mă simt slăbit, eu… Noi am vorbit, într-adevăr, de dumneata atunci, Aglaia…

        — Vasăzică, e adevărat, ai fost în stare, într-adevăr, să-i vorbeşti de mine şi… Şi cum ai putut să mă îndrăgeşti, când nu m-ai văzut decât o singură dată?

        — Nu ştiu cum. În bezna în care mă aflam atunci, visam… Poate mi se năzăreau numai nişte zori noi. N-aş putea să-ţi spun de ce şi cum m-am gândit deodată la dumneata. N-am minţit atunci când ţi-am scris că nu-mi dau seama. A fost un vis care s-a făurit în împrejurări atât de înspăimântătoare… Pe urmă, mi-am văzut de ocupaţii, m-am apucat de studii şi n-aş mai fi venit aici poate multă vreme, doi-trei ani poate…

        — Vasăzică, te-ai întors pentru dânsa?

        Şi ceva neobişnuit vibra în glasul Aglaiei.

        — Da, pentru dânsa.

        Se aşternu o tăcere grea. Fata se ridică.

        — Dacă afirmi chiar dumneata, începu ea cu un glas tremurător, dacă însuţi dumneata crezi că această… Femeie a dumitale… E nebună, e o smintită, n-am ce-i face şi mai ales o rog să mă scutească de fanteziile ei nesăbuite… Aşadar, te rog, Lev Nikolaici, să iei aceste trei scrisori şi să i le azvârli în obraz din partea mea! Şi dacă, strigă deodată Aglaia şi dacă îşi mai permite o dată să-mi adreseze un singur rând, spune-i că am să mă plâng tatei şi are s-o închidă într-un ospiciu…

        Mâşkin sări în sus şi privi cu spaimă faţa înfuriată a tinerei fete; pe urmă, deodată, un fel de ceaţă i se aşternu înaintea ochilor…

        — E cu neputinţă ca dumneata să ai asemenea sentimente… Nu-i adevărat! Îngăimă el.

        — Ba e adevărat! Este absolut adevărat! Strigă Aglaia aproape cu disperare…

        — Ce-i adevărat? Ce este absolut adevărat? Răsună deodată un glas speriat lângă ei.

        Înaintea lor apăru Lizaveta Prokofievna.

        — E adevărat că mă mărit cu Gavnla Ardalionovici! Că îl iubesc pe Gavrilă Ardalionovici şi că mâine fug cu el de acasă! Răspunse Aglaia furioasă. Ai auzit? Ţi-ai satisfăcut curiozitatea? Eşti mulţumită acum? Şi o luă la fugă spre casă.

        Prinţul voi să se îndepărteze, dar Lizaveta Prokofievna îl opri:

        — Nu domnul meu, fă bine şi nu pleca; binevoieşte să vii cu mine, să stăm puţin de vorbă… O, Doamne, ce chin! Şi aşa n-am închis ochii toată noaptea. Prinţul o urmă.