VII.

        Aveam un pistol de buzunar pe care mi-l procurasem din adolescenţă, la vârsta aceea ridicolă când încep să-ţi placă deodată poveştile cu dueluri şi cu bandiţi, când te şi vezi provocat de un adversar, înfruntând eroic pistolul îndreptat asupra ta. Am umblat la el acum o lună. În sertarul unde zăcea, am găsit două gloanţe şi un cornet mic cu pulbere, cam pentru trei încărcături. Pistolul acesta nu face nici două parale; smuceşte şi bate într-o parte şi numai până la cincisprezece paşi; dar, pus la tâmplă, poate, fără îndoială, să-ţi sfărâme ţeasta.

        Am hotărât să mor la Pavlovsk, la răsăritul soarelui, în parc, ca sa nu-i deranjez pe cei din vilă., Confesiunea” de faţă va furniza poliţiei datele necesare. Amatorii de cazuri psihologice şi cei care vor manifesta vreun interes n-au decât să tragă din conţinutul ei concluziile ce le vor crede de cuviinţă. N-aş fi vrut totuşi ca manuscrisul meu să fie dat publicităţii. Îl rog pe prinţ să-şi păstreze o copie şi să-i dea alta Aglaiei Ivanovna Epancina. E ultima mea dorinţă. Las scheletul meu, prin testament, Academiei de Medicină în interesul ştiinţei.

        Nu mă recunosc supus judecăţii nimănui şi ştiu că acum sunt în afara puterii oricărei jurisdicţii. M-a amuzat mult o ipoteză pe care am făcut-o mai zilele trecute: ce-ar fi, mi-am zis, dacă mi-ar trăsni aşa din senin să omor pe cineva, oricine ar fi, să asasinez chiar şi zece persoane, în sjârşit să comit o crimă oribilă, ce s-ar considera drept cea mai înspăimântătoare, cea mai monstruoasă şi odioasă din lume şi, dat fiind că tortura a fost desfiinţată, ce păcăleală pentru tribunal când s-ar vedea în faţa unui inculpat care nu mai are decât două sau trei săptămâni de trăit! Aş muri în mod confortabil, în spitalul lor, la căldură, îngrijit de un medic atent şi poate mult mai comod şi mai bine decât la mine acasă. Nu înţeleg de ce nu le vine în minte ideea aceasta, cel puţin în glumă, oamenilor care se află într-o situaţie asemănătoare. Dar poate că le vin şi lor asemenea gânduri; doar se găsesc şi pe la noi destui şugubeţi.

        Dar, dacă nu recunosc jurisdicţia nici unui tribunal, în schimb sunt convins că nu voi scăpa de condamnarea acelora care se vor repezi să mă judece după ce voi fi devenit un acuzat şi surd şi mut. Nu vreau să plec fără a lăsa un răspuns – un cuvânt liber şi nu impus – dar nu ca să mă justific, o, nu! Nicidecum! N-am de cerut iertare nimănui şi pentru nimic, dar o fac fiindcă eu însumi o doresc.

        În primul rând, o idee curioasă: cine, cu ce drept, în numele cărui principiu, pentru care motiv binecuvântat ar putea să-mi conteste acum dreptul de a dispune liber de aceste două sau trei săptămâni rămase? Ce for al justiţiei ar avea dreptul să se amestece? Cine anume vrea ca eu nu numai să fiu condamnat, ci şi să aştept supus şi cu resemnare ziua execuţiei? Poate fi acest lucru cu adevărat necesar cuiva? O cere morala? Mă rog, dacă eram voinic şi sănătos şi aş fi încercat să-mi pun capăt vieţii, care ar putea fi utilă aproapelui meu etc, etc, mai înţeleg: atunci morala ar fi fost în drept să-mi reproşeze, în virtutea unor vechi şabloane, că mi-am permis să dispun de viaţa mea fără să-ntreb pe nimeni sau mai ştiu eu pentru ce altceva. Dar acum, acum, când sunt aşa de aproape de scadenţa fatală? Ce fel de morală este aceea care are nevoie, pe lângă tributul suprem şi de ultimul tău horcăit în momentul când îţi dai cel din urmă atom al vieţii, ascultând consolările prinţului, care în argumentările lui în spirit creştinesc va ajunge, fără îndoială, la concluzia fericită că, în fond, e chiar mai bine să mori. (Creştinii de felul lui ajung întotdeauna la ideea aceasta, e calul lor de bătaie.) Şi ce urmăresc ei cu ridicolii lor, copaci din Pavlovsk”? Să-mi îndulcească ultimele clipe? Cum de nu-şi dau seama că, încercând să mă smulgă gândurilor mele pentru a mă lega de această ultimă iluzie de viaţă şi iubire cu care dumnealor vor să mascheze zidul lui Meyer şi tot ce este atât de sincer şi firesc scris pe el, ei mă vor face şi mai nefericit? Ce mă interesează natura şi parcul vostru din Pavlovsk, răsăritul şi apusul vostru de soare, cerul vostru albastru şi chipurile voastre pline de mulţumire de sine, dacă eu sunt exclus de la acest ospăţ căruia nu i se prevede sfârşitul? Ce rost are, pentru mine, toată frumuseţea aceasta, când, în fiecare minut, în fiece clipă, sunt conştient şi trebuie să fiu conştient că n-am fost decât un avorton al naturii, în timp ce până şi musculiţa care bâzâie împrejurul meu, scăldată într-o rază de soare, până şi ea îşi are locul ei la acest ospăţ, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e fericită, iar eu n-am vrut să înţeleg până acum lucrul acesta numai din laşitate! O! Sunt convins că prinţul şi ceilalţi ar fi vrut, pentru triumful moralei şi al bunei-cuviinţe, să mă facă să rostesc, în locul tuturor acestor vorbe, perfide şi înveninate”, celebra şi clasica strofă a lui Millevoye:

        Oh, puissent voir votre beauté sacrée tânt d'amis, sourds î mes adieux! Qu'ils meurent pleins de jours, que leur mort soit pleurée, qu'un ami leur ferme les yeux!

        Dar fiţi siguri, oameni naivi ce sunteţi, că şi în această strofă atât depilduitoare, în această binecuvântare academică, adresată lumii în versuri franţuzeşti, se ascunde fără voia poetului atâta amărăciune veninoasă, o ură atât de neîmpăcată, colcăind de mânie revărsată în rime, încât nu-i exclus ca el însuşi să fi luat această răbufnire de ură drept lacrimi de înduioşare. Cu iluzia asta a şi murit, fie-i ţărâna uşoară! Să ştiţi că există o limită a ruşinii pe care omul o resimte în faţa nimicniciei şi a neputinţei sale, dar, o dată depăşită această limită, el găseşte o plăcere imensă în chiar sentimentul ruşinii. De bună seamă, înţeleasă astfel, admit că umilinţa devine uriaşă, dar nu în sensul în care o concepe religia.

        Religia! Admit că viaţa veşnică există şi poate că întotdeauna am crezut în existenţa ei. Să zicem că flacăra conştiinţei a fost aprinsă prin voinţa unei forţe superioare, că această conştiinţă, rotindu-şi privirea asupra lumii, a spus: „Exist!” şi că pe urmă, deodată, aceeaşi forţă i-a poruncit să se stingă, pentru că aşa trebuie, în numele unor imperative de ordin superior – şi chiar fără a explica pentru ce anume – fie, admit totul, dar rămâne aceeaşi întrebare: ce nevoie mai era şi de umilinţa mea? Chiar aşa, nu poţi fi oare sfâşiat, pur şi simplu, fără să ţi se ceară să-l şi binecuvântezi pe acela care te sfâşie? E cu putinţă oare ca acolo sus să se simtă cineva într-adevăr jignit pentru că nu vreau să mai aştept cincisprezece zile? Nu cred, ci mai degrabă aş presupune că a fost nevoie, pur şi simplu, de păcătoasa mea existenţă, de existenţa unui atom, pentru a completa vreo armonie universală, pentru compensarea nu ştiu cărui plus sau minus sau pentru vreun contrast oarecare etc, etc, după cum, în fiecare zi, se cere jertfa a milioane de fiinţe, fără moartea cărora restul lumii n-ar putea exista (deşi, fie-mi îngăduit s-o spun, ideea aceasta în sine nu e prea generoasă). Fie şi aşa! Recunosc că nu era cu putinţă o altă întocmire a lumii, adică fără această devorare reciprocă neîntreruptă, fără ca unii să-i înghită pe ceilalţi; sunt gata să admit că nu pricep nimic din toată întocmirea aceasta; în schimb ştiu un lucru: de vreme ce mi s-a dat conştiinţa de sine, conştiinţa că „exist”, puţin îmi pasă că lumea a fost întocmită strâmb şi că altfel nici n-ar putea exista! Cine, aşadar şi pentru ce ar putea să mă judece după toate astea? Orice aţi spune, ar fi absurd şi nedrept.

        De altfel, oricât de mare ar fi fost dorinţa mea, niciodată n-am putut să-mi închipui că nu există viaţă de apoi sau providenţă. Cel mai probabil e că toate astea există, dar că noi nu pricepem nimic din viaţa viitoare şi din legile ei. Dar dacă e aşa de greu, aproape cu neputinţă de înţeles acest lucru, cum e posibil să fiu făcut răspunzător pentru faptul de a nu fi priceput şi înţeles ceea ce este de nepătruns? E adevărat, spun ei, şi, fără îndoială, o spune şi prinţul împreună cu ei, că tocmai aici e necesară supunerea, că trebuie să te supui fără să cârteşti şi că smerenia, umilinţa mea va fi cu siguranţă răsplătită pe cealaltă lume. Înjosim prea tare providenţa când, de ciudă că nu suntem în stare s-o înţelegem, îi atribuim felul nostru de a judeca. Dar, încă o dată, dacă omul nu poate s-o pătrundă, este inadmisibil, o repet, ca el să fie făcut vinovat pentru ceea ce nu-i este dat să înţeleagă. Iar dacă este aşa, cum pot să fiujudecat pentru că n-am înţeles adevărata voinţă şi legile providenţei? Dar, mai bine, să nu mai vorbim de religie.

        De altfel, cred că-i destul. Când voi fi ajuns la rândurile acestea, cu siguranţă soarele va fi răsărit şi, răsuna-va-n cer”, iar o forţă nemăsurată, de necuprins, se va fi revărsat peste tot pământul. Fie! Voi muri cu ochii ţintă spre acest izvor al forţei şi al vieţii fără să mai jinduiesc la binefacerile ei. Dar dacă ar fi depins de mine de a nu mă fi născut, cu siguranţă că n-aş fi acceptat existenţa în condiţii atât de umilitoare. Dar, cel puţin, e în puterea mea să-mi curm firul vieţii, cu toate că zilele-mi sunt de fapt numărate. Nu-i cine ştie ce putere grozavă, după cum nu-i grozavă nici răzvrătirea mea.

        Şi acum, o ultimă lămurire: dacă mor, nu-i din pricină că n-aş fi avut puterea să suport aceste trei săptămâni; o, aş fi putut găsi în mine atâta forţă şi, dacă aş vrea, mi-aş afla suficientă consolare în faptul că sunt pe deplin conştient de nedreptatea care mi s-a făcut; dar nu sunt ca poetul acela francez şi nu vreau să mă consolez în felul acesta. În sfârşit, e şi un element de ispită la mijloc: limitându-mi timpul pe care-l mai am de trăit la trei săptămâni, natura mi-a îngrădit într-atât activitatea, încât se pare că sinuciderea ar fi singurul lucru pe care aş mai putea să-l întreprind cu şanse sigure de a-l duce până la capăt din propria mea voinţă. De, poate că tocmai asta mă ispiteşte: să profit de această ultimă posibilitate de acţiune. Protestul poate uneori să însemne foarte mult…

        Confesiunea se terminase; Ippolit se opri în sfârşit…

        În unele cazuri de încordare extremă la un om nervos, irascibil şi scos din fire intervine acel grad maxim de sinceritate cinică clipa când el nu mai ţine seama de nimic şi e gata să provoace orice scandal, ba s-ar părea că e chiar dornic de aşa ceva; se năpusteşte asupra oricui, având în minte gândul confuz, dar hotărât, de a se arunca în minutul următor din vârful unei clopotniţe şi de a pune astfel capăt tututor nedumeririlor şi încurcăturilor ce s-ar putea ivi cu acest prilej. O epuizare rapidă a puterilor fizice este de obicei semnul premergător al acestei stări. Încordarea extraordinară, aproape nefirească, ce-l susţinuse până atunci pe Ippolit ajunsese, se pare, la acest ultim grad de intensitate. Prin firea lui, acest băiat de optsprezece ani, ros de boală, părea firav ca frunza tremurătoare ce se desprinde din copac; dar, de îndată ce-şi aruncă privirea asupra musafirilor – pentru prima oară în cursul unei ore întregi -dispreţul cel mai arogant, cel mai jignitor se citi în privirea şi în zâmbetul lui. Se grăbea să-şi provoace adversarii. Aceştia n-au întârziat să-şi părăsească scaunele zgomotoşi şi plini de indignare. Oboseala, vinul băut, încordarea nervilor făceau să fie şi mai mare haosul şi, dacă se poate spune aşa, mocirla impresiilor.

        Deodată, Ippolit sări de la locul său, de parcă l-ar fi smucit cineva.

        — A răsărit soarele! Strigă el, zărind vârful copacilor scăldaţi în lumină şiarătându-i-l prinţului ca pe o minune. A răsărit!

        — Ai crezut poate că n-o să răsară? Remarcă Ferdâşcenko.

        — O să fie şi astăzi o zăpuşeală groaznică, mormăi cu un aer plictisit Ganea, care, cu pălăria în mână, căsca şi se întindea din toate încheieturile; doar că n-o să ţină aşa toată luna!… Mergem ori nu, Ptiţân?

        Ippolit ascultă aceste vorbe surprins, aproape uluit; deodată păli îngrozitor şi începu să tremure.

        — Vrei cu tot dinadinsul să-ţi arăţi nepăsarea ca să mă jigneşti, spuse el cu ochii ţintă la Ganea. Eşti un nemernic!

        — Ei drăcie! Dar asta-i chiar din cale-afară, să te laşi descumpănit până într-atât! Zbieră Ferdâşcenko. Ce fenomenală lipsă de caracter.

        — Un imbecil şi nimic altceva, conchise Ganea. Ippolit căuta să se stăpânească.

        — Domnilor, începu el tremurând şi oprindu-se la fiecare cuvânt, înţeleg că am putut să-mi atrag răzbunarea dumneavoastră personală şi… Îmi pare rău că v-am plictisit cu aiurelile mele (arătă manuscrisul cu mâna), dar, la urma urmei, regret şi mai mult că nu v-am toropit de tot. (Zâmbi prosteşte.) Ce zici, am fost plicticos, Evgheni Pavlâci? I se adresă el deodată lui Radomski. V-am plictisit, nu-i aşa? Spune!

        — A fost cam lung, deşi, ce să zic…

        — Spune tot! Fii sincer măcar o dată în viaţa dumitale! Stărui Ippolit brutal şi tremurând de încordare.

        — O, mi-e absolut egal, dacă-i aşa! Fă bine şi mă lasă în pace, răspunse Evgheni Pavlovici, întorcându-i spatele scârbit.

        Ptiţân se apropie de Mâşkin.

        — Noapte bună, prinţe, spuse el.

        — Dar o să se împuşte, nu vedeţi? Uitaţi-vă la dânsul! Strigă Vera speriată şi se smuci spre Ippolit, apucându-l de braţ. N-a spus chiar el că la răsăritul soarelui se omoară? Ce mai staţi?

        — Nu se împuşcă el, nici o grijă! Mormăiră cu răutate mai multe glasuri, între care şi al lui Ganea.

        — Domnilor, băgaţi de seamă! Răcni Kolea, repezindu-se şi el la Ippolit şi apucându-l de mână. Uitaţi-vă numai la dânsul! Prinţe, prinţe, ce-i asta?

        În jurul lui Ippolit se îngrămădiră Vera, Kolea, Keller şi Burdovski; toţi patru se străduiau să-l reţină pe loc.

        — Are dreptul, are tot dreptul!… Se bâlbâia Burdovski, care părea că-şi pierduse capul şi el.

        — Dă-mi voie, prinţe, ce hotărâre ai de gând să iei în cazul de faţă? Îi dădea zor Lebedev, cu obrăznicia omului ameţit de băutură.

        — Cum? Ce hotărâre?

        — Dă-mi voie; eu sunt stăpânul casei… Deşi, recunosc… cu tot respectul… Admit că şi dumneata eşti stăpân aici, dar nu vreau ca în casa mea să se-ntâmple aşa ceva… Asta-i.

        — N-are să se împuşte; mofturi de mucos zevzec! Tună deodată, cu multă siguranţă şi plin de indignare, generalul Ivolghin.

        — Bravo, generale! Aprobă Ferdâşcenko.

        — Ştiu că n-are să se împuşte, preaonorate generale; cu toate astea… ca stăpân al casei…

        — Ascultă, domnule Terentiev, spuse deodată Ptiţân care, după ce-şi luase rămas-bun de la prinţ, îi întinse mâna şi lui Ippolit, în manuscris e vorba, mi se pare, că-ţi laşi scheletul Academici? E vorba chiar de scheletul dumitale, de propriul dumitale schelet, vasăzică? Vrei să donezi Academiei, prin testament, ciolanele dumitale?

        — Da, osemintele mele.

        — Aşa da. E bine să fie totul absolut limpede, ca nu cumva să se-ntâmple vreo greşeală; se spune că a mai fost un asemenea caz.

        — De ce îl necăjeşti? Interveni supărat prinţul.

        — Uite că l-au răzbit şi lacrimile, adăugă Ferdâşcenko.

        Dar Ippolit nici gând n-avea să plângă. Făcu o mişcare ca s-o ia din loc, dar cei patru care-l înconjurau îl apucară din nou de braţe. Se auziră râsete.

        — Parcă ce altceva urmărea el: ştia că o să săriţi să-l ţineţi de braţe; de-aia v-a şi citit caieţelul lui, zise Rogojin. Rămâi cu bine, prinţe. Am înţepenit de atâta stat pe loc.

        — Dacă ai avut într-adevăr de gând să te împuşti, Terentiev, spuse râzând Evgheni Pavlovici, în locul dumitale, după astfel de complimente, nu m-aş omorî, numai ca să le fac în necaz.

        — Ei sunt nerăbdători să vadă cum am să-mi zbor creierii! Se oţărî Ippolit.

        — Şi li-e necaz acum că n-au să vadă.

        — Aşadar şi dumneata crezi că n-am să le dau prilejul să vadă?

        — N-am de gând să te zădărăsc, dimpotrivă, cred că e foarte posibil să-ţi tragi un glonţ în cap. Numai să nu te pierzi cu firea… Rosti tărăgănat şi cu un aer proteguitor Evgheni Pavlovici.

        — Abia acum îmi dau seama că am făcut o mare greşeală citindu-le din acest caiet, spuse Ippolit, privindu-l pe Evgheni Pavlovici cu o neaşteptată expresie de încredere, ca şi cum ar fi cerut un sfat unui bun prieten.

        — Situaţia e cam ridicolă, dar… Crede-mă, nici nu ştiu ce să te sfătuiesc, spuse zâmbind Radomski.

        Ippolit se uita ţintă la el cu o privire aspră şi fără a scoate o vorbă. Ai fi zis că în unele momente conştiinţa îl părăsea.

        — Ba nu-i chiar aşa, daţi-mi voie, bodogănea Lebedev. La ce trucuri recurge: „Am să mă împuşc, cică, în parc, ca să nu deranjez pe nimeni!” El îşi închipuie că n-are să deranjeze pe nimeni dacă o să coboare scara şi la trei paşi de casă…

        — Domnilor… Încercă să intervină prinţul.

        — Nu, dă-mi voie, preastimate prinţ, îl întrerupse cu arţag Lebedev, întrucât vezi şi dumneata singur că nu-i de glumă şi cel puţin jumătate dintre musafirii dumitale sunt de aceeaşi părere, fiind convinşi că acum, după cuvintele pe care le-a spus aici, onoarea îl obligă să se împuşte; prin urmare, ca stăpân al casei, declar în faţa martorilor că cer concursul dumitale.

        — Dar ce trebuie să facem, Lebedev? Sunt gata să te ajut.

        — Iată ce: mai întâi să i se ia numaidecât pistolul şi muniţiile cu care s-a lăudat adineauri. Dacă le predă fără să crâcnească, accept, ţinând seama de starea lui de boală, să rămână peste noapte aici, bineînţeles cu condiţia de a fi pus sub directa mea supraveghere. Mâine însă va trebui să plece numaidecât; iartă-mă, prinţe! În caz că se va opune şi va refuza să-mi predea arma, voi fi silit să-l imobilizez, ţinându-l de un braţ, iar generalul de celălalt, voi pune să fie imediat anunţată poliţia, care, bineînţeles, îşi va face datoria. În calitate de prieten, domnul Fredâşcenko nu va refuza să se ducă la secţie.

        Se iscă o zarvă mare. Lebedev fierbea şi se răţoia, depăşind orice măsură; Ferdâşcenko se pregătea să se ducă la poliţie. Ganea se îndârjea să susţină că nimeni nu se va împuşca; Evgheni Pavlovici tăcea.

        — Prinţe, nu ţi s-a întâmplat niciodată să aluneci de pe vârful unei clopotniţe? I se adresă în şoaptă Ippolit lui Mâşkin.

        — N-nu, niciodată… Răspunse naiv acesta.

        — Îţi închipui cumva că eu nu m-am gândit la o asemenea explozie deură? Urmă Ippolit pe acelaşi ton, privindu-l pe prinţ cu nişte ochi scânteietori, ca şi cum ar fi aşteptat într-adevăr un răspuns de la dânsul. Ajunge! Răcni el deodată, adresându-se tuturor celor de faţă. E vina mea… Sunt cel mai vinovat dintre toţi! Lebedev, uite cheia (scoase un portofel din buzunar şi luă de acolo o verigă de oţel cu trei-patru cheiţe); uite… Asta, penultima… Kolea îţi va arăta… Kolea! Unde-i Kolea? Răcni el cu privirea aţintită asupra lui Kolea, fără să-l vadă însă. Da… Iată, el are să-ţi arate; mi-a ajutat să-mi împachetez lucrurile. Du-te cu dânsul, Kolea; în odaia prinţului, sub masă… Valiza mea… cu cheiţa asta, jos, într-o cutie… Pistolul meu şi cornul cu pulbere. Chiar el mi-a făcut valiza adineauri, domnule Lebedev şi o să-ţi arate; dar cu condiţia ca mâine, înainte de a pleca spre Petersburg, să-mi restitui pistolul. Ai înţeles? Ceea ce fac e pentru prinţ, nu pentru dumneata.

        — Aşa da; va fi mult mai bine! Zise Lebedev, luând cheia şi, cu un zâmbet veninos pe buze, se repezi în odaia de alături. Kolea se opri, voi să spună ceva, dar Lebedev îl trase după dânsul.

        Ippolit se uita la musafirii care râdeau. Prinţul băgă de seamă că bolnavului îi clănţăneau dinţii ca într-un acces de friguri.

        — Ce ticăloşi sunt cu toţii! Şopti cu înfrigurare Ippolit la urechea lui Mâşkin.

        De fiecare dată când îi spunea ceva prinţului, se apleca spre el şi cobora glasul.

        — Lasă-i; eşti prea slăbit…

        — Îndată, îndată… Am să plec.

        Apoi, cu o mişcare bruscă, îl îmbrăţişa pe prinţ.

        — Mă crezi poate nebun? Îl întrebă, uitându-se ţintă la el cu un râs ciudat.

        — Nu, dar dumneata…

        — Îndată, îndată, taci; nu mai spune nimic; o clipă… Vreau să mă uit în ochii dumitale… Stai aşa, am să te privesc. Vreau să-mi iau rămas-bun de la un Om.

        Stătu nemişcat şi-l privi pe prinţ în tăcere, timp de vreo zece secunde; era alb ca varul, cu fruntea îmbrobonată de sudoare şi agăţându-se în chip ciudat de Mâşkin, ca şi cum i-ar fi fost frică să se desprindă de el.

        — Ippolit, Ippolit, ce ai?… Strigă prinţul.

        — Îndată… Destul… Mă duc să mă culc. Vreau numai să beau un pahar în sănătatea soarelui… Vreau, vreau neapărat, lăsaţi-mă!

        Apucă repede o cupă de pe masă, se smulse din nou şi într-o clipă ajunse la capătul terasei. Prinţul dădu să fugă după el, dar întâmplarea făcu parcă înadins ca în acelaşi moment Evgheni Pavlovici să-i întindă mâna ca să-şi ia rămas-bun de la dânsul. Nu trecu nici o secundă şi, deodată, un strigăt de spaimă izbucni din toate piepturile. Urmă apoi un moment de zăpăceală nemaipomenită.

        Iată ce se întâmplase:

        Ajungând la capătul terasei, Ippolit se oprise în faţa scării ce ducea în parc şi în timp ce ţinea cupa de şampanie în mâna stângă, îşi vârî mâna dreaptă în buzunarul paltonului. Din cele afirmate mai pe urmă de Keller, reieşea că Ippolit ţinuse mâna în buzunar încă în timpul conversaţiei lui cu prinţul, pe care-l apucase de umăr cu mâna stângă; mâna aceasta, vârâtă în buzunar, susţinea Keller, îi trezi o primă bănuială. În orice caz, un fel de presimţire îl făcu să alerge după Ippolit. Dar şi el ajunsese prea târziu. Văzu numai lucind ceva în mâna lui Ippolit şi cum acesta, într-o fracţiune de secundă, îşi duse la tâmplă un pistol mic de buzunar. Keller se repezi să-l apuce de braţ, dar în aceeaşi clipă Ippolit apăsă pe trăgaci. Cocoşul căzu cu un ţăcănit scurt, sec, dar nu răsună nici o împuşcătură. În momentul când Keller, voind să-l imobilizeze, îl cuprinse pe Ippolit în braţe, acesta se lăsă să cadă moale în braţele lui, ca un om ce-şi pierde cunoştinţa, închipuindu-şi probabil că a fost lovit mortal. În clipa următoare, pistolul se afla în mâna lui Keller. Toată lumea se năpusti într-acolo. Ippolit fu aşezat pe un scaun, adus în grabă de cineva; toţi se îmbulzeau în jurul lui, toţi vociferau, toţi puneau întrebări. Auziseră cu toţii ţăcănitul sec al cocoşului şi totuşi omul era viu şi nevătămat, fără nici o zgârietură măcar. Ippolit şedea pe scaun neînţelegând ce se petrece cu el şi plimbându-şi doar pe chipurile celor prezenţi privirea rătăcită. În această clipă tocmai sosiră în fugă şi Lebedev cu Kolea.

        — Rateu? Întrebau unii.

        — Poate că nici n-a fost încărcat? Îşi dădeau cu părerea alţii.

        — E încărcat! Anunţă Keller după ce controla pistolul, dar…

        — Şi cum se face că n-a luat foc?

        — N-avea capsă, lămuri Keller.

        Ar fi greu de povestit scena penibilă ce a urmat. Spaima, care cuprinsese în primul moment pe toată lumea, cedă brusc locul unei ilarităţi generale; ba unii râdeau chiar în hohote, găsind în asta o satisfacţie răutăcioasă. Plângând cu sughiţuri, frângându-şi mâinile, Ippolit se arunca ba spre unul, ba spre altul, ca într-o criză de nervi; se duse chiar şi la Ferdâşcenko şi, apucându-l cu amândouă mâinile, se jură că uitase, uitase cu totul să pună capsa, că a fost „o scăpare din vedere” din partea lui şi nicidecum ceva „intenţionat”, că „toatecapsele erau aici, la el, în buzunarul vestei, zece bucăţi” (le arătă la toată lumea); că n-a pus mai dinainte capsa, pentru că se temea ca nu cumva să se descarce în buzunar; se gândea însă s-o aşeze la vreme şi, uite, a uitat. Îi implora pe toţi: pe prinţ, pe Evgheni Pavlovici, pe Keller, să i se dea pistolul înapoi, ca să dovedească îndată tuturor că „onoarea, onoarea lui e în joc”… Că de-acum rămâne „dezonorat pentru totdeauna…!”

        La urmă se prăbuşi, pierzându-şi cunoştinţa cu adevărat.

        L-au dus în cabinetul prinţului, iar Lebedev, dezmeticit, de parcă i s-ar fi luat cu mâna efectul alcoolului, trimise îndată după un medic, rămânând împreună cu fiica şi băiatul lui, cu Burdovski şi cu generalul Ivolghin să vegheze la căpătâiul bolnavului. După ce Ippolit fu scos de pe terasă în nesimţire, Keller, cuprins de elan cavaleresc, se postă în mijlocul camerei, anunţând cu glas răspicat:

        — Domnilor, dacă cineva îşi va permite să susţină în gura mare că a fost ceva premeditat, lăsând să se înţeleagă că acest tânăr nefericit a jucat o comedie, uitând înadins să pună capsa – să ştiţi că acela va avea de-a face cu mine.

        Dar nu-i răspunse nimeni. În cele din urmă, toată lumea se grăbi să plece. Ptiţân, Ganea şi Rogojin porniră împreună.

        Prinţul rămase mirat văzând că Evgheni Pavlovici se pregătea să plece şi el, renunţând la explicaţia proiectată.

        — Parcă voiai să-mi spui ceva după plecarea celorlalţi? Îl întrebă Mâşkin.

        — Aşa este, răspunse Evgheni Pavlovici, luând loc pe un scaun şi aşezându-l pe prinţ lângă dânsul, dar acum m-am hotărât să las această convorbire pe altă dată. Îţi mărturisesc că sunt puţin cam buimăcit, ca şi dumneata de altfel. Mi-am pierdut şirul ideilor; şi apoi ceea ce vreau să-ţi spun este cât se poate de important şi pentru mine şi pentru dumneata. Vezi, prinţe, cel puţin o dată în viaţă vreau să fac un lucru cu totul cinstit, adică fără vreun gând ascuns; cred însă că acum n-aş fi în stare de aşa ceva; şi cred că, poate, nici dumneata nu mai eşti deloc dispus… Aşa încât. E mai bine să amânăm discuţia noastră. Între timp, poate că lucrurile se vor mai limpezi; să lăsăm să treacă vreo trei zile, cât am de gând să rămân la Petersburg şi totul va deveni mai clar şi pentru mine şi pentru dumneata.

        Cu aceste cuvinte, se ridică din nou de pe scaun, încât era de neînţeles pentru ce se mai aşezase adineauri. Prinţul mai avu de asemenea impresia că Evgheni Pavlovici e nemulţumit, ba chiar supărat, că se uită la el cu duşmănie şi că privirea lui nu mai semăna defel cu aceea de adineauri.

        — Acum te duci probabil la bolnav?

        — Da… Mă cam îngrijorează, îngăimă prinţul.

        — Fii pe pace; va trăi cu siguranţă încă vreo şase săptămâni şi, cine ştie, poate chiar o să se refacă aici. Dar cred că e mult mai bine să-i faci vânt cât mai repede, chiar mâine, dacă poţi.

        — Mă gândesc, nu cumva prin tăcerea mea l-am împins şi eu la asta… O fi crezut, te pomeneşti, că şi eu m-am îndoit dacă e capabil sau nu să-şi pună capăt zilelor? Ce crezi, Evgheni Pavlâci?

        — Exclus. Şi aşa eşti prea bun că te necăjeşti pentru atâta lucru. Nu-ţi mai face sânge rău. Am auzit, într-adevăr, vorbindu-se de astfel de cazuri, dar mărturisesc că n-am văzut niciodată un om să-şi tragă un glonţ în cap numai spre a fi lăudat sau de supărare că nu a fost lăudat pentru intenţia sa năstruşnică. Mai ales, n-aş fi crezut că se poate da dovadă de atâta slăbiciune! În orice caz, ai face bine să-l dai chiar mâine afară.

        — Crezi că ar fi în stare să se mai împuşte o dată?

        — Nici o teamă, acum n-o să mai încerce în nici un caz. Sfatul meu e totuşi să te fereşti de toţi Lacener-ii ăştia autohtoni! Am mai spus-o şi ţi-o repet: crima este un refugiu prea frecvent pentru toate nulităţile astea lacome şi nerăbdătoare.

        — Eşti dispus să vezi în el un fel de Lacener?

        — Fondul e acelaşi, chiar dacă interpretul e de alt soi. Şi să vezi dacă acest domn nu-i în stare să extermine şi zece oameni chiar în „glumă”, după cum s-a exprimat adineauri. Aceste vorbe din spovedania lui n-au să mă lase să dorm.

        — Nu ţi se pare că exagerezi?

        — Mă uimeşti, prinţe. Cum, vrei să spui că nu-l crezi în stare să omoare chiar şi acum zece oameni?

        — Nu ştiu ce să-ţi răspund. Toate acestea mi se par foarte ciudate, dar…

        — În sfârşit, cum crezi, încheie Evgheni Pavlâci enervat. Eşti un om plin de curaj, ştiu. Vezi numai să nu nimereşti cumva şi dumneata printre cei zece!

        — Mai probabil e că nu va ucide pe nimeni, spuse prinţul, uitându-se îngândurat la Evgheni Pavlovici. Acesta râse răutăcios.

        — La revedere, e vremea să plec. Dar ai băgat de seamă că a lăsat cu limbă de moarte o copie după „Spovedanie” Aglaiei lvanovna?

        — Da, am băgat de seamă şi… Nu-mi iese din minte.

        — Asta-i. Şi dacă mai pui la socoteală şi, gluma” cu cei „zece oameni”, face să te gândeşti, râse din nou cu tâlc Evgheni Pavlovici, apoi părăsi terasa.

        Un ceas mai târziu, trecuse de ora trei după miezul nopţii – prinţul coborîîn parc. Încercase mai întâi să se culce, să doarmă, dar i-a fost cu neputinţă din pricina palpitaţiilor. În casă, lucrurile intraseră oarecum pe făgaşul lor normal şi toată lumea se liniştise; bolnavul dormea, iar medicul, chemat în grabă, n-a găsit nimic grav în leşinul lui; Lebedev, Kolea, Burdovski s-au culcat în odaia bolnavului, ca să poată sta de veghe cu schimbul. Nu erau prin urmare motive de prea mare îngrijorare. Neliniştea prinţului însă, departe de a se potoli, creştea cu fiecare clipă. Rătăcind pe aleile parcului şi aruncând priviri absente în juru-i, se opri deodată mirat când se pomeni în faţa pavilionului de muzică, cu rândurile de scaune goale şi pupitrele fanfarei. Fără să ştie de ce, locul i se păru oribil. Făcu cale întoarsă şi se depărta în grabă, apucând pe drumul pe care mersese cu o zi înainte, împreună cu familia Epancin. Ajungând la banca verde, unde i se dăduse întâlnirea, se aşeză şi, cu totul neaşteptat, izbucni într-un hohot de râs zgomotos, dar tot atât de brusc se stăpâni, înciudat împotriva lui însuşi. Îl copleşea o tristeţe fără margini; ar fi vrut să plece undeva, departe… Dar nu ştia unde. Deasupra lui, pe o creangă de copac cânta o păsărică; o căută cu ochii printre frunze. Deodată, o păsărică zbură şi în aceeaşi clipă el îşi aduse aminte de „musculiţa… Scăldată într-o rază de soare” despre care Ippolit scrisese că „până şi ea îşi are locul ei la ospăţ, participă la corul comun al firii, în timp ce el nu e decât un avorton al naturii…” Vorbele acestea, care îl izbiseră încă de-atunci, îi veniră subit în minte. O amintire de mult uitată începu să reînvie şi dintr-o dată se limpezi, luând contururi precise.

        Era în Elveţia, în cel dintâi an sau, mai bine zis, în cele dintâi luni ale tratamentului său. Fusese pe atunci aproape iresponsabil, un idiot, vorbea anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur. Într-o zi, pe o vreme minunată, se dusese să se plimbe prin munţi; umblase mult, cu inima strânsă de un gând chinuitor, nedesluşit şi care refuza să se contureze. În faţa lui, cerul strălucea; un lac îi sclipea la picioare, iar în juru-i orizontul, scăldat în soare, se întindea la nesfârşit. Multă vreme a stat să admire această privelişte, sfâşiat de durere. Îşi aminteşte cum, plângând, îşi întindea braţele spre azurul infinit. Îşi dădea seama cu amărăciune că era cu desăvârşire străin de toate astea, ca şi cum nici n-ar fi existat pentru dânsul. Ce înseamnă oare acest festin, acest ospăţ, această măreaţă sărbătoare din fiecare clipă ce-l atrage mereu, de mult, încă din copilărie şi la care nu poate lua parte niciodată? În fiecare dimineaţă răsare acelaşi soare strălucitor, în fiecare dimineaţă curcubeul se răsfaţă peste cascadă, şi-n fiecare seară se colorează cu purpură aceste vârfuri ninse care se zăresc colo sus, chiar la orizont; „musculiţa care bâzâie în jurul lui, scăldată într-o rază de soare, îşi are locul ei la acest ospăţ, participă la corul comun al firii, se bucură de el şi e fericită”; un firicel de iarbă, cât de mic, creşte şi e fericit! Fiecare fiinţă îşi are drumul ei, îl cunoaşte, soseşte şi pleacă cântând; numai el singur nu ştie nimic, nu înţelege nimic, nici pe oameni, nici limba lor, e străin de toate – un avorton al naturii. O, desigur! Pe atunci, el nu putea să rostească aceste vorbe şi nici să-şi exprime gândul; suferinţa rămânea în el mută; dar acum i se părea că toate acestea le spusese şiatunci, pronunţase exact aceste cuvinte şi că fraza cu „musculiţa” Ippolit a luat-o chiar de la el, din cuvintele şi lacrimile lui de atunci. Era atât de convins, încât, fără voie, îi bătu inima la gândul acesta…

        Aţipi pe bancă, dar nici în somn nu-şi găsi liniştea. Cu o clipă înainte de a adormi, îşi aminti de afirmaţia că Ippolit are să omoare zece oameni şi această presupunere absurdă îl făcu să zâmbească. În jurul lui era o linişte de vrajă, senină şi neclintită, prin care răzbătea doar foşnetul molcom al frunzelor, mărind parcă şi mai mult senzaţia de singurătate. În somnul lui zbuciumat i se arătau tot felul de vise tulburătoare, făcându-l să se înfioare în fiece clipă. La urmă i se năzări în vis că o femeie veni lângă dânsul; o cunoştea, o cunoştea chinuitor de bine; ar fi putut să-i spună numele oricând, s-o deosebească dintr-o mulţime imensă, dar, lucru ciudat, acum părea că are o înfăţişare cu totul alta decât aceea pe care i-o cunoscuse până atunci şi simţea o chinuitoare dorinţă de a nu recunoaşte în ea pe acea femeie. După expresia de spaimă şi de căinţă ce i se citea pe faţă, s-ar fi spus că-i o mare vinovată şi că atunci chiar săvârşise o crimă îngrozitoare. O lacrimă tremura pe faţa ei palidă; îl chemă cu un gest al mâinii şi-şi duse degetul la buze, făcându-i parcă semn s-o urmeze în taină. Inima-i încetă să mai bată; pentru nimic în lume n-ar fi voit s-o creadă vinovată; dar îşi dădea seama că în momentul acela se va-ntâmpla ceva groaznic, un lucru ce-l va apăsa de acum înainte toată viaţa. Părea că ea ar fi voit să-i arate ceva în parc, nu departe de acolo. El se ridică de pe bancă vrând s-o urmeze şi deodată un râs zglobiu şi cristalin răsună alături, simţi o mână în mâna lui; apucă înfrigurat această mână, o strânse cu putere şi în aceeaşi clipă se trezi. În faţa lui, în picioare, râzând cu poftă, stătea Aglaia.