XII.

        Kolea îl conduse pe prinţ într-o cafenea cu biliard din apropiere, pe Liteinaia, la parter, cu intrarea direct din stradă. Aici, într-o odăiţă separată imediat la dreapta, Ardalion Aleksandrovici, instalat ca un muşteriu obişnuit al localului, la o măsuţă în faţa unei sticle, ţinea în mină L'Independance Belge. Era în aşteptarea prinţului; cum îl văzu, lăsă gazeta deoparte şi se lansă cu pasiune într-o explicaţie pe cât de încâlcită, pe atât de interminabilă, din care, de altfel prinţul n-a înţeles aproape nimic, dat fiind că generalul era de-acum bine afumat.

        — Zece ruble nu am, îl întrerupse prinţul, dar, uite, ia această hârtie de douăzeci şi cinci, schimb-o şi dă-mi restul, pentru că altminteri rămân fără o para.

        — A, fireşte şi chiar îndată…

        — Iar eu, generale, la rândul meu, am să-ţi fac o rugăminte. Ai fost vreodată la Nastasia Filippovna?

        — Eu? Eu să nu fi fost? Cum se poate! Ce întrebare! Am fost, dragul meu, am fost de atâtea ori! Strigă generalul într-un acces de supremă satisfacţie şi cu un fel de ironie triumfătoare. Dar, în ultimul timp, am încetat s-o mai vizitez, pentru că nu vreau să încurajez un mariaj indecent. Ai văzut-o şi dumneata, ai fost martor azi-di-mineaţă; am făcut tot ce putea face un tată, dar un tată bun şi indulgent; acum însă va intra în scenă un alt fel de tată şi atunci vom vedea de partea cui vor fi sorţii de izbândă; va izbuti oare un bătrân militar, care s-a acoperit de glorie, să zădărnicească o intrigă? Sau o curtezană fără de ruşine va reuşi să intre într-o familie de condiţie bună?

        — Şi eu voiam tocmai să te rog, dacă, în calitate de cunoscut, n-ai putea să mă introduci diseară la Nastasia Filippovna. Trebuie s-o văd neapărat chiar astăzi, într-o chestiune urgentă şi nu ştiu cum să fac să ajung la dânsa. L-am fost prezentat adineauri, dar n-am fost invitat şi serata de azi e cu invitaţii. De altfel, sunt gata să trec peste unele convenienţe, chiar cu riscul de a părea ridicol sau de a mă expune la batjocură, numai să găsesc mijlocul de a intra în casa ei.

        — Extraordinar cum ideea dumitale, tânărul meu prieten, a coincis exact, dar absolut exact, cu a mea! Strigă generalul entuziasmat. Doar nu pentru mărunţişul ăsta te-am chemat, urmă el, culegând totuşi bancnota de pe masăşi vârând-o în buzunar, te-am chemat tocmai pentru a-ţi propune să întreprindem împreună o expediţie la Nastasia Filippovna sau, mai bine zis, o expediţie împotriva Nastasiei Filippovna! Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin! Cum o să i se pară oare? Iar eu, în chipul cel mai amabil, cu prilejul zilei onomastice, îmi voi afirma, în sfârşit, voinţa – chiar dacă numai indirect, pe ocolite, dar va fi exact ca şi cum i-aş spune-o verde în faţă. Şi atunci Ganea va avea de ales: ori rămâne cu tatăl său, bătrânul militar care s-a acoperit de glorie şi care… ca să zic aşa… Şi aşa mai departe, ori… Dar fie ce-o fi! Ideea dumitale este excelentă şi extrem de bine venită. La ora nouă precis plecăm într-acolo; până atunci mai avem destul răgaz.

        — Stă departe de aici?

        — Cam departe: lângă Teatrul Mare, chiar acolo, într-un colţ al pieţei, în casa Mâtovţovei, la catul întâi… N-o să fie multă lume, cu toate că-şi serbează onomastica, şi, de bună seamă, serata nu se va prelungi până târziu.

        Se înserase de mult, iar prinţul tot mai stătea la cafenea, continuând să asculte flecăreala generalului şi aşteptând zadarnic să sfârşească măcar una dintre nenumăratele istorii şi anecdote pe care le debita fără şir. De la venirea prinţului îşi mai comandase o sticlă, pe care o termină cam după un ceas, apoi mai ceru una şi o goli şi pe asta. E foarte probabil că în timpul acesta generalul avu vreme destulă să-i povestească aproape toată viaţa lui. În cele din urmă, prinţul se ridică, spunând că nu mai poate aştepta. Generalul goli sticla, sorbind şi ultimele picături din pahar, se sculă şi, cu un pas nesigur, ieşi din cafenea. Prinţul era disperat. Nu înţelegea cum de a putut să se încreadă cu atâta uşurinţă în cuvântul generalului. De fapt, nu aşteptase altceva de la acesta decât să-l introducă la Nastasia Filippovna, chiar şi cu riscul unui mic scandal, dar acum scandalul ameninţa să depăşească orice limită, deoarece generalul era tare beat; cuprins de o vervă inepuizabilă, vorbea fără contenire, cu patos, cu lacrimi în glas, mereu despre unul şi acelaşi lucru: cum că membrii familiei lui au o comportare revoltătoare, că din cauza aceasta totul se duce de râpă şi că e timpul să intervină şi să pună capăt acestei situaţii. Ieşiră în sfârşit pe Liteinaia. Se menţinea aceeaşi vreme urâtă de moină; pe străzi sufla un vânt călduţ şi jilav, trăsurile plescăiau prin noroi, caldarâmul răsunând deopotrivă sub copitele potcovite ale cailor trăpaşi ca şi ale mârţoagelor. De-a lungul trotuarelor se scurgea, tristă şi zgribulită, mulţimea de pietoni. Ici-colo se loveau şi de câte un beţivan.

        — Vezi apartamentele luminate de la primul etaj al acestei clădiri? Trăncănea generalul. Aici locuiesc tot camarazi de-ai mei, iar eu, care sunt mai vechi în grad şi care am suferit mai mult decât ei, sunt nevoit să mă târăsc pe jos până la Teatrul Mare ca să fac o vizită unei femei compromiţătoare! Un om cu treisprezece gloanţe în piept! Poate nu-ţi vine a crede? Şi totuşi, Pirogov a trimis o telegramă special pentru mine la Paris şi a părăsit pentru un timp Sevastopolul asediat, iar Nelaton, medicul Curţii franceze, a obţinut în numeleştiinţei un permis de liberă trecere de la Paris până la Sevastopolul asediat pentru a mă examina pe mine. Ştiu şi cei de sus despre asta: „A, e Ivolghin, acela care are treisprezece gloanţe…” Aşa mă ştie lumea! Vezi dumneata, prinţe, casa aceasta? Aici, la primul etaj, locuieşte unul dintre vechii mei camarazi, generalul Sokolovici, împreună cu numeroasa şi preadistinsa lui familie. Uite, casa asta, alte trei pe Nevski Prospekt şi două pe Morskaia – iată tot cercul meu de cunoştinţe, vreau să spun de cunoştinţe de-ale mele personale. Nina Aleksandrovna s-a resemnat de multă vreme în faţa împrejurărilor. Eu însă nu pot să uit… Şi, ca să spun aşa, mă recreez într-un cerc ales, în societatea foştilor mei camarazi şi subalterni, care şi acum încă toţi mă adoră. Generalul acesta Sokolovici (n-am mai trecut de multişor pe la el şi nici pe Anna Feodorovna n-am mai văzut-o)… Ştii, dragă prinţe, când ai renunţat să mai faci primiri acasă, parcă nici ţie nu-ţi vine să te mai duci pe la alţii. Şi totuşi… hm… Mi se pare că dumneata nu mă crezi… Dar, la urma urmei, nu văd de ce nu l-aş prezenta acestei încântătoare familii pe fiul celui mai bun prieten al tovarăşului meu din copilărie? Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin! Vei avea prilejul să cunoşti o tânără fată adorabilă, dar ce spun, nu una, două, chiar trei – podoaba capitalei şi a lumii bune: frumuseţe, maniere alese, talent… Preocupări înalte… Problema feminină, versuri – toate acestea s-au adunat la un loc, într-un amalgam variat, fără a mai pune la socoteală şi cele pe puţin optzeci de mii de ruble zestre pentru fiecare – bani gheaţă – ceea ce nu strică niciodată, independent de ce problemă feminină sau de ordin social… Într-un cuvânt, trebuie numaidecât să te introduc în casa asta, e de datoria mea s-o fac. Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin!

        — Chiar acum? Dar ai uitat… Începu prinţul.

        — N-am uitat nimic, vino! Aici, pe scara aceasta superbă. Mă mir că lipseşte portarul, a, da… E sărbătoare şi e învoit, probabil. Nu l-au dat încă afară pe beţivanul acesta. Mie şi numai mie îmi datorează Sokolovici acesta tot norocul lui în viaţă şi în serviciu; dar… Iată că am ajuns.

        Fără nici o împotrivire, de teamă să nu-l indispună, prinţul îl urma supus şi răbdător; de altfel, era convins că generalul Sokolovici şi toată familia lui nu sunt decât o invenţie subită a unei fantezii exaltate, aşa încât amândoi vor coborî imediat scara; dar, spre marea lui spaimă, speranţa aceasta începu să se destrame, căci generalul îl conducea într-adevăr cu siguranţa omului ce cunoaşte bine rosturile casei; în fiecare moment dădea amănunte biografice sau topografice de o precizie aproape matematică. Când, în sfârşit, au ajuns la primul etaj şi generalul întinse mâna ca să sune la uşa unui frumos apartament din dreapta, prinţul fu gata s-o ia la fugă, dar o împrejurare cu totul stranie îl ţinu pe loc o clipă.

        — Te înşeli, generale, spuse el, văd că pe uşă scrie Kulakov şi dumneata spui că mergi la Sokolovici.

        — Kulakov… Kulakov… Nu-nseamnă încă nimic. Locuinţa asta e a lui Sokolovici şi eu sun la Sokolovici; puţin îmi pasă de Kulakov… Uite că vine cineva să deschidă.

        Uşa se deschise, într-adevăr. Feciorul îi anunţă pe vizitatori că „stăpânii nu sunt acasă”.

        — Păcat! Ţi-i, ce păcat! Parcă-i un făcut! Repetă de mai multe ori, cu cea mai sinceră părere de rău, Ardalion Aleksandrovici. Să spui, drăguţule, când stăpânii se vor întoarce, că generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin au vrut să le prezinte omagii şi stima lor deosebită şi că au fost dezolaţi, foarte dezolaţi…

        În momentul acela apăru în antreu altcineva de-al casei. Era o doamnă de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată cu o rochie închisă, probabil menajera sau poate guvernanta. Auzind de numele generalului Ivolghin şi al prinţului Mâşkin, se apropie cu oarecare curiozitate amestecată cu neîncredere.

        — Maria Aleksandrovna nu-i acasă, spuse ea, uitându-se lung mai ales la general; a plecat cu domnişoara, cu Aleksandra Mihailovna, Ia bunica.

        — Nici Aleksandra Mihailovna nu-i acasă? Ah! Dumnezeule, ce neşansă! Şi închipuieşte-ţi, doamnă, că ghinionul acesta mă urmăreşte întotdeauna. Vă rog foarte mult să le transmiteţi omagiile mele, iar Aleksandrei Mihailovna să-i amintiţi… Într-un cuvânt, că-i doresc din toată inima ceea ce-şi dorea chiar ea, joi seara, când asculta balada lui Chopin; dânsa ţine minte, precis… Cele mai sincere urări! Generalul Ivolghin şi prinţul Mâşkin!

        — N-am să uit, răspunse doamna, devenind mai încrezătoare şi făcând o reverenţă. Coborând scările, generalul îşi mai exprimă o dată, cu aceeaşi înflăcărare, cele mai vii păreri de rău că n-a putut să-i facă prinţului cunoştinţă cu o familie atât de încântătoare.

        — Ştii, dragul meu, am un suflet de poet, ai observat poate? De altfel… de altfel, cred că am greşit şi n-am nimerit unde trebuie, conchise el deodată. Familia Sokolovici, acum îmi aduc aminte, locuieşte în altă casă şi chiar, dacă nu mă înşel, sunt cu toţii la Moscova în momentul de faţă. Da, o mică eroare, dar… Nu face nimic.

        — Un singur lucru aş vrea să ştiu, observă prinţul descurajat, dacă mai pot să mă bizui pe dumneata ori să mă duc singur la Nastasia Filippovna?

        — Dacă mai poţi să te bizui pe mine? Să te duci singur? Cum vine asta, când pentru mine e o chestiune de prim ordin, o chestiune de care depinde soarta întregii mele familii? Nu-l cunoşti pe Ivolghin, dragă prietene! Cine spune „Ivolghin” spune „zid”; bizuie-te pe Ivolghin ca pe un zid, aşa se spunea despre mine în escadronul unde mi-am început cariera. Dar să intrăm un minut în casa în care, de câţiva ani, îmi alin sufletul după grijile şi frământările vieţii.

        — Vrei să treci pe la dumneata pe-acasă?

        — Nu! Vreau… S-o văd pe doamna Terentieva, văduva căpitanului Terentiev, fostul meu subaltern… Şi chiar prieten… Aici, la căpitănească, eu renasc sufleteşte şi capăt puteri ca să-ndur vitregia sorţii şi necazurile din sânul familiei. Şi, fiindcă tocmai astăzi port o grea povară pe conştiinţă, aş vrea…

        — Mi se pare, murmură prinţul, că am făcut o mare prostie adineauri deranjându-te. De altfel, aşa cum dumneata acum… Adio!

        — Vai, dar cum aş putea, cum aş putea să te las să pleci tocmai acum, tânărul meu prieten! Se agită generalul. E o văduvă, mamă de familie, care face să vibreze în inima ei nişte coarde ce au ecou în toată fiinţa mea. Vizita la dânsa nu va dura decât cinci minute; aici sunt, ca să spun aşa, ca la mine acasă; mă spăl, îmi refac puţin toaleta, pe urmă luăm o trăsură şi zburăm până la Teatrul Mare. Te asigur, am nevoie de dumneata toată seara… Aici, în casa asta… Am ajuns… Tu eşti, Kolea? Marfa Borisovna e acasă ori ai sosit şi tu abia acum?

        — Ba nu, răspunse Kolea, de care dădură în faţa uşii de la intrare. Sunt aici de mult; Ippolit s-a simţit mai rău şi a trebuit să stea în pat de dimineaţă. M-am dus alături, la băcan, să-i cer cărţile de joc. Marfa Borisovna te aşteaptă. Dar, tată, în ce hal eşti!… Adăugă Kolea, observând ţinuta şi mersul tatălui său. Ei, hai să intrăm!

        Prezenţa lui Kolea îl îndemnă pe prinţ să-l însoţească pe general până la Marfa Borisovna, cu gândul să stea doar un minut. Avea nevoie de Kolea; era decis să-l lase pe general acolo şi nu-şi putea ierta faptul că a putut să se încreadă în el. Urcară mult, tocmai la al treilea etaj, pe scara de serviciu.

        — Vrei să i-l prezinţi pe prinţ? Întrebă Kolea, urcând.

        — Da, dragă, vreau să-l prezint; generalul lvolghin şi prinţul Mâşkin; dar Marfa Borisovna… Cum e…

        — Ştii, tată, ar fi mai bine să nu te duci! Îţi sare în cap! De alaltăieri n-ai mai dat pe aici, iar dânsa aşteaptă banii. De ce i-ai făgăduit? Totdeauna faci aşa! Acum, ţin-te bine!

        În sfârşit, după ce urcară trei etaje, se opriră înaintea unei uşi joase. Generalului îi cam pierise, se vede, curajul, căci îl tot împingea pe Mâşkin înainte.

        — Eu rămân aici, mormăia el. Vreau să-i fac o surpriză… Kolea intră cel dintâi. O doamnă, de vreo patruzeci de ani, sulemenita tare, în scurteică şi papuci, cu părul împletit în cosiţe, apăru în uşă; surpriza pregătită de general se spulberă. De cum îl zări, femeia începu să ţipe:

        — A-a, om rău şi viclean ce eşti, mă aşteptam eu! De mult îmi spunea inima…!

        — Să intrăm, nu face nimic, bâigui generalul, îndemnându-l pe prinţ şi încercând s-o întoarcă în glumă.

        Dar nu i-a mers. De îndată ce intrară, trecând printr-un salonaş strâmt, mobilat cu o jumătate de duzină de scaune cu speteaza şi fundul din împletitură şi cu două măsuţe de joc, stăpâna casei reîncepu pe un ton plângăreţ şi sâcâitor, devenit, se vede, tonul obişnuit în raporturile lor.

        — Să-ţi fie ruşine, barbar afurisit, călăul familiei mele, barbar şi despot! M-ai prădat, m-ai stors până-n măduva oaselor şi tot nu eşti mulţumit. Cât o să te mai rabd, om fără inimă şi fără pic de ruşine!

        — Marfa Borisovna, Marfa Borisovna! E… prinţul Mâşkin. Generalul lvolghin şi prinţul Mâşkin! Bolborosea Ardalion Aleksandrovici intimidat şi zăpăcit.

        — Nici n-ai să mă crezi poate, i se adresă ea deodată prinţului, dacă ţi-aş spune că acest om neruşinat m-a jefuit de tot avutul bieţilor mei copii orfani?! A furat tot, a dus tot, a vândut tot, mi-a amanetat tot, n-a cruţat nimic. La ce-mi folosesc hârţoagele tale de garanţie, om viclean şi mincinos? Răspunde, netrebnicule, cu ce o să-mi hrănesc orfanii? Uitaţi-vă la el şi acum e beat, abia se ţine pe picioare… Cu ce l-oi fi supărat eu pe bunul Dumnezeu de mă pedepseşte aşa, răspunde, ticălosule, răspunde, călăule!

        Dar generalului nu-i mai păsa de toate astea.

        — Marfa Borisovna, iată douăzeci şi cinci de ruble, e tot ce pot… Datorită bunului meu prieten. Dragă prinţe, m-am înşelat amarnic! Aşa e… viaţa… Şi acum… Scuzaţi-mă, mă simt cam… Ostenit, spuse Ardalion Aleksandrovici. Proptit în mijlocul odăii şi înclinându-şi capul în dreapta şi în stânga. Cam obosit… Scuzaţi-mă! Lenocika, drăguţă, perna…

        Lenocika, o fetiţă de opt ani, fugi îndată să aducă o pernă pe care o puse pe o canapea jerpelită. Generalul se aşeză pe canapea cu intenţia de a spune încă multe, dar în aceeaşi clipă se lăsă moale pe într-o rână şi întorcându-se cu faţa la perete, adormi îndată asemenea unui prunc nevinovat. Cu un gest ceremonios şi plin de amărăciune, Marfa Borisovna îi arătă prinţului un scaun lângă măsuţa de joc, se aşeză şi ea în faţa lui, îşi propti capul pe mâna dreaptă şi privindu-l ţintă începu să suspine şi să se jeluiască. Trei copii, două fetiţe şi un băieţel, Lenocika fiind cea mai mare, veniră şi ei în jur, se proptiră cu mânuţele de marginea mesei şi se uitau curioşi la Mâşkin. Din odaia de alături ieşi Kolea.

        — Îmi pare bine că te-am întâlnit aici, Kolea, îi spuse prinţul. N-ai putea să mă ajuţi? Trebuie să mă duc negreşit la Nastasia Filippovna. Îl rugasem adineauri pe Ardalion Aleksandrovici să mă conducă, dar uite că a şi adormit. Vrei să-mi arăţi drumul, căci nu mă orientez prea bine şi nici nu cunosc măcarstrăzile. Adresa o ştiu: lângă Teatru! Mare, casa Mâtovţovei.

        — De Nastasia Filippovna e vorba? Păi, n-a stat niciodată acolo şi nici tata n-a fost vreodată la dânsa, dacă vrei să ştii! Cum de ai putut să te încrezi în el? Nastasia Filippovna locuieşte aproape de Vladimirskaia, pe strada Piati Uglov; nu e departe de aici. Vrei să mergem acum? E ora nouă şi jumătate. Te conduc eu.

        Amândoi plecară numaidecât şi fiindcă prinţul nu avea nici măcar cu ce să plătească o birjă, au trebuit să facă drumul pe jos.

        — Voiam să-ţi fac cunoştinţă cu Ippolit, spuse Kolea. Este fiul cel mai mare al acestei căpitănese şi era în odaia de alături; e bolnav, azi a zăcut la pat toată ziua. Un om cam ciudat şi din cale-a-fară de susceptibil; de aceea, m-am gândit că poate s-ar simţi stingherit în faţa dumitale, mai cu seamă că ai fost martor la scena de adineauri… Pe mine mă atinge mai puţin, fiind vorba de un tată, pe când la el, în cauză e chiar mama; oricum e o deosebire, deoarece, pentru bărbaţi, într-o asemenea situaţie, nu e nimic ruşinos. Nu ştiu, poate că e o prejudecată la mijloc care mă îndeamnă să cred că oamenii n-au dreptate când fac deosebire între sexe, condamnând la femeie ceea ce se trece cu vederea bărbatului. Uite, Ippolit e un băiat admirabil, dar se lasă stăpânit şi el de anumite prejudecăţi.

        — E bolnav de plămâni?

        — Aşa se pare. Şi poate c-ar fi mai bine pentru el să moară cât mai curând ca să scape. Eu, cel puţin, în locul lui, aş fi preferat să mor decât să lungesc acest chin. Îi e milă de fraţii şi surorile mai mici pe care i-ai văzut adineauri. Dacă ar fi cu putinţă şi am avea bani, ne-am părăsi amândoi familiile şi ne-am muta împreună. E visul nostru. Da! Când i-am povestit mai înainte păţania dumitale, a fost indignat. Zicea că cine primeşte o palmă şi nu-l provoacă la duel pe cel care l-a insultat e un laş. De altfel, e aşa de nervos şi de pornit în ultima vreme, că nici nu-l mai contrazic. Aşa, vasăzică, Nastasia Filippovna te-a invitat la dânsa?

        — Tocmai că nu m-a invitat.

        — Atunci cum vrei să te duci acolo? Strigă Kolea, oprindu-se de mirare în mijlocul trotuarului. Şi… Mergi în hainele astea? Păi… Are musafiri astăzi.

        — De fapt, nici eu nu ştiu cum am să fac. Mă primeşte – bine; nu mă primeşte – n-am încotro, fie ce-o fi! Cât despre haine – n-am altele.

        — Ai treabă cu Nastasia Filippovna? Sau te duci numai pour passer le temps, în lumea bună”?

        — Ba nu pentru asta, adică… Propriu-zis, aş avea treabă… Dar, vezi, asta e cam greu de explicat…

        — Pentru ce anume te duci, asta te priveşte. Principalul e că nu te dai în vânt ca să petreci cu orice preţ o seară în societatea încântătoare a unor curtezane, generali şi cămătari. Dac-ar fi aşa, prinţe, iartă-mă că ţi-o spun, aş râde din suflet de dumneata şi te-aş dispreţui. Pe la noi nu prea există oameni cinstiţi, încât n-ai pe cine să respecţi. Fără să vrei, îi priveşti pe toţi cu dispreţ, iar ei pretind să fie respectaţi. Chiar şi Varia. Ai observat, prinţe, că în epoca noastră te ciocneşti numai de aventurieri? Şi mai ales la noi, în Rusia, în scumpa noastră patrie. Cum s-a ajuns la asta, nu pricep. Totul părea clădit pe nişte temelii atât de trainice, iar acum ce să vezi? Toată lumea o recunoaşte; se vorbeşte şi se scrie peste tot despre asta. Presa demască, acuză; la noi toţi demască şi acuză. Cei dintâi, au început părinţii să cedeze, ruşinându-se de vechea lor morală. La Moscova, un părinte îşi îndemna fiul să facă orice, numai bani să iasă; s-a scris şi în ziare. Uite, de pildă, generalul meu. Ce-a ajuns? Şi totuşi, convingerea mea este că e un om cinstit, crede-mă! Şi dacă a ajuns în halul în care îl vezi – e numai din cauza băuturii şi a vieţii dezordonate pe care o duce. Zău aşa! Mi se rupe inima pentru el; nu îndrăznesc s-o spun, pentru că toţi m-ar lua în râs, dar tare mi-e milă de el. Pe de altă parte, toţi deştepţii ăştia – nu-i nimic de capul lor! Nişte cămătari, toţi până la unul. Ippolit aprobă cămătăria, susţine că fără asta nu se poate şi vorbeşte despre nişte crize economice, de un fel de fluxuri şi refluxuri, lua-le-ar naiba! Mă supără grozav când îl aud vorbind aşa, dar ce să-i faci – e înveninat râu. Închipuieşte-ţi că mama lui, căpităneasa, stoarce bani de la general şi tot lui îi împrumută cu dobândă mare pe termene scurte; mai mare ruşinea! Dar ştii că mama, mama mea, Nina Aleksandrovna, generăleasa, îl ajută cât se poate pe Ippolit cu bani, cu haine şi lenjerie, cu de toate, chiar şi copiilor le trimite câte ceva prin el, pentru că mama lor nu are grijă de ei. Şi Varia la fel.

        — Vezi, spuneai că nu mai există oameni cinstiţi, oameni dintr-o bucată, că toţi nu sunt decât nişte cămătari; iată însă că sunt şi altfel de oameni: mama dumitale şi cu Varia, de pildă. Să-i ajuţi tocmai pe ei şi în asemenea condiţii, nu este oare un semn de tărie sufletească?

        — Varia o face mai mult din orgoliu, din ambiţie, ca să nu se lase mai prejos decât mama; pe când mama, cu adevărat… O stimez pentru asta. Da, o aprob şi-i admir purtarea. Chiar şi Ippolit e mişcat, cât îi el de înrăit. La început râdea şi găsea că e o înjosire din partea mamei; acum însă, îl văd uneori foarte impresionat. Hm! Aşadar, dumneata numeşti asta tărie sufletească? Iau notă. Ganea nu ştie nimic; altfel ar spune că e încurajare la vicii…

        — Ganea nici nu ştie? Îmi vine să cred acum că el nu cunoaşte şi multe alte lucruri, zise prinţul, furat de gânduri.

        — Dar ştii, prinţe, dumneata îmi placi foarte mult. Felul cum te-ai purtat mai adineauri nu-mi iese din minte.

        — Şi dumneata îmi placi, Kolea.

        — Aş vrea să te întreb cum ai de gând să-ţi aranjezi viaţa aici? În curând o să am o ocupaţie şi o să câştig cât de cât. Hai să luăm o locuinţă împreună: eu, dumneata şi cu Ippolit; iar tata va găsi la noi adăpost ori de câte ori va fi la ananghie.

        — Cu cea mai mare plăcere. Dar lasă că mai vorbim noi despre asta. Acum sunt foarte… Foarte tulburat. Cum! Am şi ajuns? În casa asta, vasăzică… Ce intrare somptuoasă! Cu portar în uniformă. Nu ştiu, zău, Kolea, dacă am făcut bine că am venit.

        Prinţul rămase locului, nehotărât.

        — Ai să-mi povesteşti mâine. Curaj! Nu te pierde cu firea. Îţi urez succes, pentru că şi eu împărtăşesc întru totul părerile dumitale. Rămâi cu bine. Acum mă întorc la Ippolit şi am să-i împărtăşesc şi lui propunerea pe care ţi-am făcut-o. Nici nu mă îndoiesc că au să te primească; să n-ai nici o teamă! E o femeie teribil de originală. Urcă scara asta, la primul etaj, o să te conducă portarul.