XIII.

        Cu mare îndoială în suflet, prinţul urcă scara, făcându-şi mereu curaj. „Tot ce-ar putea să mi se întâmple mai rău, îşi făcea el socoteala, e să nu mă primească şi să-şi facă o părere proastă despre mine, ori să mă primească şi să-mi râdă-n nas… Dar ce importanţă are acum?” În adevăr, nu de asta se temea el, ci îl frământa mai ales o altă întrebare, la care nu găsea nici un răspuns liniştitor: „Ce avea de gând totuşi să facă acolo şi pentru ce anume venise?” Admiţând chiar că ar găsi un prilej potrivit pentru a-i spune Nastasiei Filippovna: „Nu te mărita cu omul acesta, te nenoroceşti; el nu te iubeşte, îţi râvneşte numai banii, el singur mi-a spus-o şi Aglaia Epancina mi-a vorbit la fel, iar eu am venit să te previn”…Ar fi oare corect din anumite puncte de vedere? Intervenea aici o altă chestiune, de o importanţă neasemuită pentru el, încât îi era frică să se gândească la asta; nu credea posibil şi nu îndrăznea sa admită cel puţin că ar putea s-o pună şi nici măcar nu ştia cum s-o formuleze; sângele-i năvăli în obraz şi-l treceau fiori numai la gândul unei asemenea eventualităţi. Dar, cu toate aceste ezitări şi îndoieli, intră şi întrebă de Nastasia Filippovna.

        Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu prea mare, dar într-adevăr splendid mobilat. În aceşti cinci ani de viaţă la Petersburg a fost o vreme, mai ales la început, când Afânaşi Ivanovici s-a arătat deosebit de darnic faţă de ea, neprecupeţind nici un fel de cheltuieli; spera să-i câştige dragostea şi încerca s-o încânte oferindu-i o viaţă plină de confort; ştia ce uşor se deprinde omul culuxul şi ce greu îi vine să renunţe la el, după ce i-a devenit o necesitate. În această privinţă, Toţki rămânea fidel vechilor tradiţii din vremuri bune, fără a căuta să le schimbe câtuşi de puţin şi păstrând un respect nemărginit faţă de puterea de subjugare a lucrurilor ce desfată simţurile. Nastasia Filippovna nu refuza luxul ce i se oferea, ba s-ar zice chiar că nu-i displăcea, deşi – şi aici e partea curioasă a comportării ei – nu se lăsa dominată, stăpânită de această viaţă de lux, ca şi cum ar fi putut să se lipsească oricând de ea; ba ori de câte ori avea prilejul, ţinea să i-o declare pe faţă lui Toţki, ceea ce îl contraria nespus. De altfel, mai erau şi multe alte amănunte în felul de a fi al Nastasiei Filippovna care îl impresionau neplăcut (iar mai pe urmă i-au provocat şi dezgustul). Fără a mai vorbi de speţa aceea nesuferită de oameni dezagreabili la înfăţişare în anturajul cărora se complăcea uneori, ea lăsa când şi când să răzbească din firea ei şi alte înclinaţii extrem de ciudate, vădind un amestec barbar de gusturi cu totul diferite, precum şi o capacitate de a se împăca şi de a se mulţumi cu unele procedee şi maniere pe care un om de condiţie şi rafinat nici n-ar putea să le conceapă. Într-adevăr, dacă s-ar fi întâmplat, de pildă, ca Nastasia Filippovna să dea dovadă, la un moment dat, de o nostimă şi drăgălaşă ignoranţă şi n-ar fi ştiut, să zicem, că fetele de la ţară nu pot purta lenjerie fină de sifon, cum poartă ea, cu siguranţă lucrul acesta nu l-ar fi indispus pe Afânaşi Ivanovici. Spre asta tindea la început toată educaţia pe care o primise Nastasia Filippovna, cam astfel de rezultate urmărea programul educativ al lui Toţki, de altfel, foarte versat în acest domeniu. Şi totuşi, vai! Rezultatele se dovediră a fi cu totul nesatisfăcătoare în cazul Nastasiei Filippovna. Se ascundea în firea ei ciudată ceva ce-l uimea până şi pe Afânaşi Ivanovici prin originalitatea extraordinar de captivantă, care uneori exercita şi astăzi încă o puternică atracţie asupra lui, deşi îşi dădea bine seama că toate proiectele şi socotelile lui de până atunci cu privire la Nastasia Filippovna se năruiseră iremediabil.

        Spre surprinderea prinţului Mâşkin, subreta care îi deschise uşa (stăpâna casei ţinea în serviciul ei numai personal feminin) îi ascultă rugămintea de a fi anunţat fără nici un fel de mirare. Nici încălţămintea lui murdară, nici pălăria cu borurile largi, nici pelerina şi nici aerul sfios şi stângaci n-o impresionară câtuşi de puţin. Îl ajută să-şi scoată pelerina, îl pofti să aştepte în vestibul şi se duse îndată să-l anunţe.

        Societatea care se adunase în seara aceea la Nastasia Filippovna se reducea numai la vreo câţiva oaspeţi, obişnuiţi ai casei. Erau relativ puţini faţă de numărul acelora care veneau de obicei în această zi aniversară la tânăra femeie. În primul rând erau prezenţi Afânaşi Ivanovici Toţki şi Ivan Feodorovici Epancin; amândoi păreau bine dispuşi, cu toate că sub masca politeţii îşi ascundeau destul de prost neliniştea, aşteptând declaraţia oficială făgăduită de Nastasia Filippovna în legătură cu Ganea. În afară de ei, mai era, fireşte şi Ganea; tăcut, foarte îngrijorat, el nu-şi dădea osteneala să fie „prea amabil”; stătea cam deoparte, fără să scoată o vorbă. Nu se putuse decide s-o aducă şipe soră-sa, dar nici Nastasia Filippovna, se pare, nu băgase în seamă absenţa Variei; în schimb, îndată ce-l văzu pe Ganea, făcu aluzie la scena dintre el şi prinţ. Generalul, care încă nu ştia cele întâmplate, voi să afle despre ce era vorba. Atunci Ganea povesti pe un ton sec şi reţinut, dar cu toată sinceritatea, incidentul, adăugând imediat că şi-a cerut scuze prinţului. Totodată îşi exprimă în termeni foarte categorici părerea că i se pare destul de ciudat şi nu vede de ce se spune că prinţul e „un idiot, că el îl consideră, dimpotrivă, foarte inteligent şi că, în orice caz, prinţul e un om care ştie ce vrea”…Nastasia Filippovna îi ascultă părerea cu multă atenţie, fără să-l slăbească din ochi; numaidecât veni vorba şi despre Rogojin, care luase o parte atât de activă în întâmplările din dimineaţa acelei zile; de persoana lui s-au interesat în mod special Afânaşi Ivanovici şi Ivan Feodorovici Ptiţân s-a dovedit a fi în măsură să spună şi alte lucruri interesante despre Rogojin, întrucât alergase aproape până la ora nouă seara să-i aranjeze acestuia diferite treburi băneşti. Rogojin pretindea categoric să i se procure chiar astăzi o sută de mii de ruble. „E drept că era cam beat, adăugă Ptiţân, dar suta de mii de ruble, cu toate că nu-i chiar aşa uşor de găsit, se pare că, în cele din urmă, o va căpăta; nu se ştie însă dacă banii îi va avea chiar astăzi şi dacă i se va înmâna suma întreagă dintr-o dată; aleargă mai mulţi pentru el: şi Kinder şi Trepalov şi Biskup; oferă orice dobândă şi, bineînţeles, toate astea le face sub puterea băuturii şi a bucuriei neaşteptate…” încheie Ptiţân. Toate noutăţile acestea au fost ascultate cu vădit interes, dar într-o tăcere aproape lugubră. Nastasia Filippovna tăcea, nedorind, probabil, să-şi exprime părerea; la fel şi Ganea. Generalul Epancin, în străfundul sufletului, era poate cel mai îngrijorat dintre toţi; perlele oferite de el în cursul dimineţii fuseseră primite cu o amabilitate prea distantă şi cu un surâs cam ciudat. Singur Ferdâşcenko, dintre toţi oaspeţii, era plin de voie bună, veselia lui fiind puţin cam zgomotoasă; râdea în hohote uneori chiar fără nici un motiv şi numai pentru că singur îşi luase rolul de măscărici. Până şi Afânaşi Ivanovici, care era cunoscut ca un vorbitor strălucit şi spiritual şi care, de obicei, la asemenea reuniuni, dădea tonul conversaţiei, părea acum indispus şi, ceva cu totul de mirare la el, vizibil stingherit. Ceilalţi musafiri, cum s-a mai spus, puţini la număr (un biet profesor de liceu, bătrân, invitat Dumnezeu ştie de ce şi un foarte tânăr necunoscut, atât de timid, încât toată seara n-a scos o vorbă, o actriţă vioaie de vreo patruzeci de ani şi o altă doamnă, tânără, extrem de frumoasă, admirabil îmbrăcată, dar neobişnuit de tăcută), nu numai că nu erau în stare să învioreze cât de cât conversaţia, ci pur şi simplu, uneori nici nu ştiau despre ce ar putea să vorbească.

        Iată de ce sosirea prinţului se nimeri a fi cât se poate de binevenită. Anunţarea lui provocă surprindere, nedumerire, ba şi câteva zâmbete ironice, mai cu seamă când cei de faţă înţeleseră din mirarea Nastasiei Filippovna că ea nici nu se gândise să-l invite. Dar în aceeaşi clipă Nastasia Filippovna manifestă atâta bucurie, încât mare parte din oaspeţi arborară o mină de circumstanţă, pregătindu-se să-l întâmpine cu râsete şi voie bună pe acest musafir neaşteptat.

        — Să zicem că o face mai mult dintr-o inocenţă sufletească, conchise Ivan Feodorovici Epancin şi cu toate că, în general, nu e bine să încurajezi asemenea porniri, totuşi nu e rău că a venit; în momentul de faţă, oricât de ciudată ar fi maniera aceasta de a se înfăţişa nepoftit, după cât îl cunosc, vom avea, cred, prilejul de a ne înveseli puţin.

        — Cu atât mai mult, cu cât singur şi-a căutat-o! Se grăbi să adauge Ferdâşcenko.

        — Adică? Întrebă aspru generalul, care nu-l suferea pe Ferdâşcenko.

        — Îşi va plăti adică taxa de intrare, îl lămuri celălalt.

        — De! Prinţul Mâşkin, oricum, nu-i un Ferdâşcenko, zise răutăcios generalul, care nu se putea împăca cu gândul că se afla cu Ferdâşcenko în aceeaşi societate şi încă pe picior de egalitate.

        — Ei, generale, fii mai îngăduitor faţă de Ferdâşcenko, răspunse acesta, zâmbind cu tâlc. Eu mă bucur aici de drepturi speciale.

        — Şi care sunt, mă rog, aceste drepturi speciale?

        — Data trecută, am avut onoarea să le arăt într-o expunere amănunţită. O să le mai spun o dată astăzi, pentru Excelenţa voastră. Vedeţi, Excelenţă, toţi sunt spirituali, numai eu nu sunt. În schimb, am obţinut permisiunea de a spune adevărul, căci se ştie că numai aceia spun adevărul, care n-au spirit. Mai mult, sunt un om răzbunător, din aceeaşi lipsă de spirit. Rabd cu resemnare orice ofensă, dar numai până la cel dintâi eşec pe care-l suferă ofensatorul; cum i se întâmplă ceva neplăcut, i-o reamintesc numaidecât şi mă răzbun cu vârf şi îndesat; lovesc cu copita, cum s-a exprimat Ivan Petrovici Ptiţân, care, fie vorba între noi, nu obişnuieşte să dea cu copita. Cunoşti, Excelenţă, fabula lui Krîlov Leul şi Măgarul? Ei bine, în această situaţie suntem noi, dumneata şi cu mine, de parcă ar fi fost scrisă anume pentru noi doi.

        — Am impresia că te cam întreci cu măsura, Ferdâşcenko, se indignă generalul.

        — De ce adică, Excelenţă? Reluă încântat Ferdâşcenko, care numai atât aştepta ca să poată umfla şi încâlci cât mai mult lucrurile. Nici o grijă, Excelenţă, doar îmi cunosc lungul nasului; dac-am spus că suntem, dumneavoastră şi cu mine, leul şi măgarul din fabula lui Krîlov, e pentru că îmi asum, bineînţeles, rolul Măgarului, iar Excelenţa voastră sunteţi Leul, întocmai cum se spune în fabulă: „Puternicul leu, spaima pădurilor, La bătrâneţe, ajunsese de plâns.”

        Iar eu, Excelenţă, sunt Măgarul.

        — Asupra acestui ultim punct sunt absolut de acord, lăsă să-i scape generalul.

        Toate acestea, bineînţeles, fură spuse cu multă maliţiozitate şi cu intenţia vădită de a înţepa; dar, printr-o înţelegere tacită a obişnuiţilor casei, a rămas statornicit ca lui Ferdâşcenko să-i fie îngăduit să joace rolul de măscărici.

        — Păi, dacă sunt primit şi tolerat aici, strigase el într-o zi, e numai pentru că vorbesc aşa sau poate anume ca să vorbesc aşa. Altfel, cum e posibil să mă primească cineva? Parcă eu nu-mi dau seama. Pot să stau eu, un Ferdâşcenko, alături de un gentleman distins ca Afânaşi Ivanovici? Nu rămâne decât o singură explicaţie: mi se dă un loc lângă dânsul tocmai pentru că e ceva de neînchipuit.

        Deşi cam grosolane, aceste ieşiri se dovedeau uneori destul de usturătoare, ba şi veninoase câteodată şi tocmai de aceea, se pare, îi făceau plăcere Nastasiei Filippovna. Cei care doreau să frecventeze salonul ei erau nevoiţi să-l asculte şi să-l rabde pe Ferdâşcenko. Şi poate că nu se înşela deloc presupunând că era primit acolo tocmai pentru faptul că prezenţa lui devenise, chiar de la început, insuportabilă pentru Toţki. Ganea, pe de altă parte, a avut şi el de îndurat nenumărate mizerii din partea lui Ferdâşcenko, care şi în această privinţă a ştiut să-i fie de mare folos Nastasiei Filippovna.

        — În ce-l priveşte pe prinţ, ce va să vie, eu îl voi pune să ne cânte o romanţă la modă, fistichie, încercă o nouă butadă Ferdâşcenko, trăgând cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna pentru a vedea ce impresie a produs.

        — Nu cred că ai nimerit, Ferdâşcenko, şi, în general, te-aş ruga să-ţi mai temperezi zelul, observă cu răceală Nastasia Filippovna.

        — Mă ro-og! Dacă se bucură de ocrotirea dumneavoastră specială, atunci, fireşte, se schimbă socoteala, voi fi mai îngăduitor…

        Dar, fără să-l mai asculte, Nastasia Filippovna se ridică şi se duse în întâmpinarea musafirului.

        — Regret mult că, în graba plecării, am uitat să te invit azi-dimineaţă, începu ea venind spre Mâşkin. De aceea sunt încântată că-mi oferi acum prilejul să-ţi mulţumesc şi să te felicit pentru iniţiativa de care ai dat dovadă.

        În timp ce vorbea, se uita cu atenţie la Mâşkin, încercând să ghicească pe chipul lui motivul vizitei.

        Dac-ar fi fost mai puţin tulburat, prinţul ar fi putut să răspundă la cuvintele acestea amabile; dar era atât de impresionat, orbit aproape, încât nu putu scoate nici un cuvânt. Nastasia Filippovna remarcă acest lucru nu fără satisfacţie. În seara aceea era deosebit de frumos îmbrăcată şi producea o impresie extraordinară. Luându-l pe Mâşkin de braţ, îl conduse în salon. În prag, prinţul se opri deodată şi cu vocea sugrumată de emoţie îi vorbi într-o şoaptă grăbită:

        — În dumneata, totul e perfecţiune… Chiar şi faptul că eşti slabă şi palidă… Nici n-aş fi putut să mi te închipui altfel decât aşa cum eşti. Doream atât de mult să vin la dumneata… Eu… Iartă-mă…

        — Nu te scuza, răspunse râzând Nastasia Filippovna, altfel rişti să se împrăştie farmecul originalităţii şi al surprizei. Vasăzică, e adevărat ceea ce se spune despre dumneata, că eşti un om ciudat. Aşadar, mă consideri o perfecţiune?

        — Da.

        — Cu tot spiritul dumitale de observaţie, te înşeli. Chiar astăzi vei avea prilejul să te convingi de contrariul. Şi îl prezentă pe Mâşkin invitaţilor, dintre care o parte îl cunoşteau. Toţki, bineînţeles, găsi un cuvânt amabil pentru nou-venit. Conversaţia, care lâncezea, păru că se înviorează puţin. Toate limbile se dezlegară toţi căpătară bună dispoziţie. Nastasia Filippovna îl pofti pe prinţ să ia loc lângă dânsa.

        — Mai e cazul să ne mirăm oare de venirea prinţului? Strigă Ferdâşcenko, a cărui voce le domina pe celelalte. Acum, totul e limpede şi lucrurile vorbesc de la sine!

        — Totul e mai mult decât limpede şi lucrurile sunt mai mult decât grăitoare, îi ţinu deodată isonul Ganea, renunţând la mutismul de până atunci. Îl observ astăzi întruna pe prinţ din momentul când, în cabinetul lui Ivan Fcodorovici, portretul Nastasiei Filippovna i-a atras pentru prima oară atenţia. Îmi amintesc foarte bine că încă de-atunci mi-a trecut prin cap un gând care acum pare a se adeveri pe deplin şi pe care, de altfel, mi l-a confirmat prinţul prin mărturisirea ce mi-a făcut-o.

        Toate astea Ganea le rosti pe un ton grav, fără nici o urmă de glumă, aproape morocănos, ceea ce păru destul de ciudat.

        — Nu ţi-am făcut nici o mărturisire, vorbi domol prinţul, roşindu-se până la urechi, am răspuns numai la o întrebare a dumitale.

        — Bravo, bravo! Se entuziasma Ferdâşcenko. Cel puţin, e sincer; e şi isteţ şi sincer!

        Toată lumea râse zgomotos.

        — Dar nu mai ţipa aşa, Ferdâşcenko, observă scârbit, fără să ridice glasul, Ptiţân.

        — Nu bănuiam că ai fi capabil de asemenea prouesses, prinţe, îl ironiza Ivan Feodorovici. Ai întrecut orice aşteptare! Şi eu care te credeam un filosof! Când colo, eşti omul care tace şi face!

        — Când mă uit la prinţ, că s-a înroşit la această glumă nevinovată ca ofată de pension, îmi dau seama că-i un tânăr destoinic, însufleţit de cele mai lăudabile intenţii, rosti neaşteptat sau, mai bine zis, molfăi bătrânul profesor sexagenar, de la care nimeni nu se aşteptase că va deschide gura în seara aceea.

        Se stârni un râs general. Crezând, probabil, că a spus cine ştie ce vorbă de duh, bătrânelul se porni, la rândul lui. Să râdă cu mare poftă, până ce, la urmă, se înecă într-un violent acces de tuse. Nastasia Filippovna, căreia, nu se ştie de ce, îi plăcea să se înconjoare cu tot felul de bătrâni şi bătrâne, de cele mai multe ori nişte oameni blajini şi săraci cu duhul, se duse repede la el, îl mângâie şi-l sărută pe obraji şi-i mai oferi o ceaşcă de ceai. Îi ceru apoi jupânesei să-i aducă o mantilă, în care se înfăşură, poruncind să se mai pună lemne pe foc. La întrebarea cât e ceasul, jupâneasa îi răspunse că e zece şi jumătate.

        — Domnilor, am o propunere: să bem şampanie! Anunţă deodată Nastasia Filippovna. O am pregătită. Poate că şampania o să vă mai înveselească puţin. Vă rog, fără multe ceremonii.

        Invitaţia aceasta, făcută într-o formă atât de naivă, păru cât se poate de ciudată din partea Nastasiei Filippovna; era cunoscută ţinuta deosebit de sobră a seratelor ei în general. Atmosfera şi aşa se mai înviorase puţin, deşi se resimţea o încordare nefirească. Bineînţeles, propunerea de a ciocni un pahar de şampanie n-a fost respinsă; primul se declară de acord generalul; exemplul lui fu urmat de doamna cea dezgheţată, apoi de bătrânul profesor, de Ferdâşcenko şi, în sfârşit, de toată lumea. Toţki luă şi el o cupă, cu gândul, probabil, de a nu face opinie separată de exuberanţa puţin obişnuită a oaspeţilor, pe care ar fi vrut s-o tempereze până la limitele unei simple voioşii mondene. Numai Ganea nu se atinse de băutură. Cât despre Nastasia Filippovna, ea ţinu să declare că va bea trei cupe cu şampanie. De altfel, felul ei ciudat de a fi în seara aceea, cu mişcări febrile, cu izbucniri neaşteptate şi inexplicabile de râs nervos alternând brusc cu momente de îngândurare şi priviri melancolice părea să ascundă o enigmă. Nu e de mirare că unii fură înclinaţi să creadă că are febră, pentru ca la urmă să-şi dea seama că în realitate erau semnele unei aşteptări înfrigurate a ceva ştiut numai de dânsa, judecând după gesturile de nerăbdare pe care le lăsa să-i scape şi de faptul că devenea din ce în ce mai distrată.

        — Mi se pare că ai un pic de febră? Îi spuse doamna cea vioaie.

        — Ba chiar o febră în toată legea; de aceea am şi pus mantila asta pe mine, răspunse Nastasia Filippovna, care făcea feţe-feţe, străduindu-se să-şi stăpânească fiorul ce o străbătea din când în când.

        O mişcare de nelinişte se produse printre musafiri.

        — N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe gazda noastră să se odihnească? Îşi dăducu părerea Toţki, aruncând o privire spre Ivan Feodorovici.

        — Nu, domnilor! Vă rog să rămâneţi. Am nevoie în mod deosebit de prezenţa dumneavoastră astă-seară, stărui cu un ton grav şi apăsat Nastasia Filippovna.

        Şi cum aproape toţi invitaţii aflaseră între timp că în seara aceea urma să fie luată o hotărâre foarte importantă, cuvintele ei li se părură cât se poate de semnificative. Generalul şi Toţki schimbară din nou câte o privire. Ganea tresări, stăpânindu-şi cu greu neliniştea.

        — Hai să jucăm un petit jeu, propuse doamna cea dezgheţată.

        — Cunosc un petit jeu admirabil şi foarte original, sări Ferdâşcenko; în orice caz, n-a fost jucat decât o singură dată în lume, cred; din păcate, n-a prins.

        — Ce joc anume? Întrebă doamna cea dezgheţată.

        — Ne adunaserăm într-o zi mai mulţi inşi la o masă prietenească şi, bineînţeles, eram cam ameţiţi. Deodată, cineva face propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi, fără să se scoale de la masă, să povestească ceea ce în străfundul conştiinţei lui i se pare c-ar fi cea mai urâtă faptă din viaţa lui; condiţia esenţială era să spui cu toată sinceritatea adevărul, gol-goluţ, fără să baţi câmpii.

        — Ciudată idee, observă generalul.

        — Adevărat, nimic mai ciudat, Excelenţă, dar tocmai aici e tot farmecul.

        — Ideea-i ridicolă, zise Toţki; de altfel, n-ar avea decât o singură explicaţie: e un fel de a te lăuda.

        — Poate tocmai de asta era şi nevoie, Afânaşi Ivanovici.

        — La un astfel de joc, îţi vine mai degrabă să plângi decât să râzi, remarcă doamna cea dezgheţată.

        — E o idee pur şi simplu absurdă, declară Ptiţân.

        — Şi aţi reuşit? Întrebă Nastasia Filippovna.

        — Tocmai că nu am reuşit; rezultatul a fost deplorabil. Fiecare, bineînţeles, a povestit câte ceva, mulţi au spus adevărul, ba unii, n-o să mă credeţi, povesteau cu un fel de voluptate; numai că, până la urmă, toată lumea s-a simţit ruşinată. Altminteri, a fost destul de nostim şi cu haz, într-un anumit sens, bineînţeles.

        — Să ştii că ideea nu e rea! Se învioră deodată Nastasia Filippovna. Eu zic să încercăm, domnilor. Adevărul e că nu prea ne distrăm. Dacă fiecare dintre noi ar consimţi să povestească ceva… În acest gen… dacă vrea, bineînţeles; nimeni nu-i obligat; libertate deplină… Ei, ce spuneţi? Poate că am rezista până la capăt, ai? Cel puţin e ceva foarte original.

        — E o idee genială! Strigă Ferdâşcenko. De altfel, doamnele se exclud, participă numai bărbaţii; vom trage la sorţi, ca şi atunci! Neapărat! Cine nu vrea cu tot dinadinsul este liber să se abţină, deşi n-ar fi deloc lăudabil! Scrieţi-vă numele pe o bucăţică de hârtie, domnilor şi depuneţi-le aici, în pălăria mea; prinţul o să tragă. Jocul nu-i deloc complicat; fiecare va povesti cea mai urâtă faptă din viaţa lui, e cel mai uşor lucru, domnilor! O să vă convingeţi! Dacă cineva va avea o eclipsă subită de memorie, mă însărcinez să-i aduc eu aminte de câte ceva.

        Ideea aceasta genială n-a fost însă pe placul nimănui. Unii se încruntau, alţii zâmbeau ironic, câţiva ridicară obiecţii, dar fără să insiste prea mult, ca, de pildă, Ivan Feodorovici, care prefera să n-o contrazică pe Nastasia Filippovna, văzând-o atât de pasionată pentru ideea aceasta stranie. Căci în dorinţele ei, când se decidea să manifeste vreuna, fie chiar şi cea mai capricioasă şi absolut inutilă pentru dânsa, Nastasia Filippovna era furtunatoasă şi neîndurătoare. Întocmai aşa se-ntâmplase şi acum; părea foarte surescitată, nu-şi găsea astâmpăr, izbucnea într-un râs nervos şi isteric, în special când Toţki, îngrijorat de starea ei, încercă s-o determine să renunţe. Ochii ei negri scânteiau, două pete roşii îi apărură pe obrajii palizi. Poate expresia de plictiseală şi dezgust de pe feţele unora dintre musafiri îi aţâţa şi mai mult pofta de a le juca un renghi sau, poate, îi plăcea tocmai brutalitatea şi cinismul acestei idei năstruşnice, iar câţiva erau încredinţaţi că ea urmărea, de fapt, un anume gând ascuns. Treptat, aproape toţi consimţiră; oricum, era destul de nostim şi interesant, iar pentru unii chiar foarte ademenitor. Ferdâşcenko, mai ales, nu-şi găsea locul de nerăbdare.

        — Dar dacă e ceva ce nu se poate povesti… În prezenţa doamnelor? Cuteză să întrebe, biruindu-şi timiditatea, tânărul cel tăcut.

        — Ei bine, ai să povesteşti altceva; lucruri urâte găseşti totdeauna câte vrei, îl lămuri Ferdâşcenko, nu fi copil!

        — Dar uite, eu, de pildă, nu ştiu care anume dintre faptele mele trebuie s-o consider drept cea mai urâtă, interveni, la rândul ei, doamna cea dezgheţată.

        — Cucoanele sunt scutite să povestească, adică în sensul că nu sunt obligate; dacă totuşi le vine inspiraţia, acceptăm cu recunoştinţă. De asemenea şi bărbaţii, care nu vor cu nici un preţ, sunt scutiţi.

        — Dar cum se va putea şti că nu mint? Întrebă Ganea, iar dacă vom minţi, tot sensul şi farmecul jocului se pierde. Şi cine va avea curajul să spună adevărul curat? Imposibil să nu spună şi minciuni.

        — Chiar şi atunci, perspectiva de a vedea cum minte omul e de ajuns deispititoare. De altfel, tu, Ganecika, poţi să fii liniştit în privinţa asta, pentru că fapta ta cea mai urâtă este şi aşa arhicunoscută. Dar gândiţi-vă numai, domnilor, exclamă deodată Ferdâşcenko, într-un fel de extaz, gândiţi-vă numai cu ce ochi ne vom uita unii la alţii după aceea, mâine, de pildă!

        — Dar cum se poate aşa ceva? Nastasia Filippovna, îmi place să cred că nu-i ceva serios? Întrebă Toţki cu demnitate.

        — Cine se teme de lup nu se duce în pădure! Replică ea cu un zâmbet răutăcios.

        — Dar, dă-mi voie, domnule Ferdâşcenko, cum poţi dumneata să faci din asta un joc de societate? Stărui Toţki din ce în ce mai neliniştit. Te asigur că asemenea lucruri nu izbutesc niciodată; singur ai spus că rândul trecut a dat greş.

        — Cum, a dat greş? N-am povestit eu data trecută cum am furat trei ruble? Uite aşa, m-am apucat şi am povestit.

        — Să zicem. Totuşi, n-ai avut posibilitatea să povesteşti totul în aşa fel încât să pară adevărat şi să ţi se dea crezare? Şi Gavrilă Ardalionovici are dreptate când spune că la cea dintâi notă falsă tot jocul îşi va pierde hazul. Respectarea adevărului în cazul de faţă presupune o lăudăroşenie de prost gust, ceea ce pentru noi ar fi de neconceput şi cu totul deplasat!

        — Reţin subtilitatea remarcii şi constat că rafinamentul dumitale, stimate Afânaşi Ivanovici, începe să mă impresioneze chiar şi pe mine, strigă Ferdâşcenko. Vedeţi, domnilor, spunând că n-am putut istorisi furtul meu în aşa fel ca să pară verosimil, Afânaşi Ivanovici lasă să se înţeleagă de fapt, într-un mod fin şi delicat, că n-aş fi putut fura (pentru că despre aşa ceva e necuviincios să vorbeşti cu glas tare), deşi, poate, în adâncul sufletului este perfect convins că Ferdâşcenko ar fi fost în stare să comită un furt! Dar să revenim, domnilor, la jocul nostru; bileţelele cu numele dumneavoastră au fost adunate, mi l-ai dat şi dumneata, Afânaşi Ivanovici, prin urmare, nimeni nu refuză! Şi acum, prinţe, trage dumneata!

        Prinţul băgă mâna în pălărie şi scoase primul nume, care se nimeri să fie al lui Ferdâşcenko; apoi ieşiră pe rând numele celorlalţi; Ptiţân – al doilea, generalul – al treilea, Afânaşi Ivanovici – al patrulea, prinţul – al cincilea, Ganea – al şaselea ş.a.m.d. Doamnele s-au abţinut.

        — O, Doamne, ce ghinion! Strigă Ferdâşcenko. Speram ca primul să iasă prinţul şi apoi generalul. Dar, slavă Domnului că cel puţin după mine urmează Ivan Petrovici; tot e ceva, voi avea şi eu o satisfacţie. După cum vedeţi, domnilor, mie îmi revine să dau pildă de generozitate şi nici nu vă puteţi închipui cât de mult regret în clipa de faţă că sunt un personaj atât de neînsemnat şi cu nimic vrednic de luat în seamă; până şi cinul îmi este dintre cele mai neînsemnate din lume; ce importanţă are şi pe cine poate interesa că Ferdâşcenko a făcut o faptăurâtă? Şi care-i, în defintiv, cea mai urâtă faptă pe care am săvârşit-o? Sunt pus în faţa unui embarras de richesse. Ar fi cazul, poate, să mai povestesc o dată despre furtul acela, ca să-i dovedesc lui Afânaşi Ivanovici că poţi fura chiar şi fără să fii hoţ.

        — Deocamdată însă îmi dovedeşti, domnule Ferdâşcenko, că un om e în stare să simtă o adevărată voluptate povestindu-şi mârşăviile fără să fie măcar rugat… Dar, la urma urmei… Fă cum vrei, domnule Ferdâşcenko.

        — Dar începe odată, Ferdâşcenko. Te-ai apucat să trăncăneşti vrute şi nevrute şi în felul acesta n-ai să mai isprăveşti niciodată! Porunci iritată Nastasia Filippovna, dând semne de nerăbdare.

        Toată lumea băgă de seamă că după accesul acela de râs isteric, ea devenise dintr-o dată morocănoasă şi extrem de irascibilă, ceea ce n-o împiedica să stăruie cu o încăpăţânarc despotică în acest nou capriciu năstruşnic. Afânaşi Ivanovici suferea nespus. Îl înfuria pe deasupra şi Ivan Feodorovici, care continua să-şi soarbă şampania, calm şi tacticos, ca şi cum nu se întâmpla nimic neobişnuit, ba poate pregătindu-se sufleteşte să povestească şi el ceva, când îi va veni rândul.