XIV

        — Nu sunt un om spiritual, Nastasia Filippovna şi tocmai de aceea spun uneori vrute şi nevrute! Strigă Ferdâşcenko, începându-şi istorisirea. Dacă aş avea talentul lui Afânaşi Ivanovici sau al lui Ivan Petrovici, aş tăcea şi eu acum întocmai ca Afânaşi Ivanovici şi Ivan Petrovici. Prinţe, aş vrea să ştiu părerea dumitale; uite, mie mi se pare că în lumea asta sunt mult mai mulţi hoţi decât oameni cinstiţi şi că nu există om, cât de cinstit ar fi el, să nu fi furat ceva măcar o dată în viaţă. E părerea mea, de unde nu trebuie neapărat să se tragă concluzia că eu consider că lumea ar fi în întregime compusă din hoţi, cu toate că uneori, zău, tare îmi vine să cred că aşa este. Dumneata ce zici?

        — U-uf, că încâlcit mai vorbeşti! Se necăji Daria Alekseevna. Şi ce-s bazaconiile astea pe care le spui acum; nu se poate ca toată lumea neapărat să fi furat ceva în viaţă; eu una n-am furat niciodată nimic.

        — Bine, să zicem că dumneata n-ai furat niciodată nimic, Daria Alekseevna; să vedem însă ce are de spus prinţul, care uitaţi-vă cum s-a înroşit?

        — Mi se pare că dumneata ai spus un adevăr, numai că exagerezi mult, răspunse prinţul, care într-adevăr se făcuse roşu la faţă.

        — Dar dumneata personal, prinţe, n-ai furat niciodată?

        — Bine, dar e ridicol! Gândeşte-te ce spui, domnule Ferdâşcenko, interveni generalul.

        — Recunoaşte mai bine că, pur şi simplu, atunci când a venit momentul s-o faci, ţi-e ruşine să povesteşti şi acum încerci să-l amesteci şi pe prinţ în pelteaua dumitale, profitând de faptul că e un om blajin şi paşnic, vorbi răspicat Daria Alekseevna.

        — Ferdâşcenko, ori începi odată să povesteşti, ori taci din gură şi vezi-ţi de treabă. Ne faci să ne pierdem răbdarea! Îl repezi, vărsându-şi năduful, Nastasia Filippovna.

        — Îndată, Nastasia Filippovna; căci, dacă prinţul a recunoscut, iar eu consider că răspunsul prinţului echivalează cu o adevărată mărturisire, ce-ar putea spune atunci oricare altul (nu vreau să numesc pe nimeni), dac-ar vrea să fie sincer? În ceea ce mă priveşte, domnilor, mai că n-aş avea cine ştie ce mare lucru de adăugat la ceea ce ştiţi; e o treabă pe cât de simplă, pe atât de murdară şi tâmpită. Dar vă asigur că nu sunt hoţ; iar cum s-a întâmplat că am furat totuşi, nu ştiu nici eu. Acum doi ani, într-o duminică, eram la ţară, la Semion Ivanovici Işcenko. Avea invitaţi la masă. După prinz, bărbaţii au mai rămas la masă, la un pahar de vin. La un moment dat, mi-a venit s-o rog pe Maria Semionovna, fiica amfitrionului nostru, să ne cânte ceva la pian. Trecând prin odaia de alături, zăresc o bancnotă verde, o hârtie de trei ruble, pe masa de lucru a Mariei Ivanovna; o scosese, pesemne, pentru cine ştie ce trebuinţă a casei. În odaie, nimeni. Iau hârtia şi o bag în buzunar. Pentru ce? Nu ştiu. Ce anume m-a făcut s-o iau nu pot să-mi dau seama nici astăzi. M-am întors apoi repede înapoi în sufragerie şi mi-am reluat locul la masă. Am aşteptat cu emoţie să văd ce se va întâmpla; eram destul de agitat şi vorbeam întruna, povesteam anecdote, râdeam; pe urmă m-am apropiat de cercul cucoanelor. Cam după o jumătate de oră, s-a observat dispariţia bancnotei şi au început să întrebe slujnicele. Bănuiala a căzut pe una dintre ele, Daria. Am manifestat un interes deosebit, luând parte activă la cercetări; îmi amintesc chiar că, văzând-o pe Daria zăpăcită de tot am îndemnat-o să mărturisească, asigurând-o de indulgenţa şi iertarea Mariei Ivanovna şi toate astea cu multă convingere, în faţa lumii. Toţi mă priveau, iar eu simţeam o plăcere extraordinară la gândul că în timp ce-i ţineam slujnicii predica asta moralizatoare, bancnota zăcea cuminte în buzunarul meu. Cele trei ruble le-am băut în aceeaşi seară la un restaurant. Am intrat şi am cerut o sticlă de Château-Laffitte; niciodată până atunci nu mi se-ntâmplase să comand o sticlă de vin fără să mai iau şi altceva; voiam să scap cât mai repede de banii aceia. De altfel, cine ştie ce mari mustrări de cuget n-am mai simţit nici atunci şi nici mai târziu. A doua oară n-aş mai face-o, fireşte; mă veţi crede sau nu, voia dumneavoastră, mi-e totuna. Ei şi cam asta-i totul.

        — Numai că, desigur, nu-i cea mai urâtă faptă a dumitale, spuse DariaAlekseevna în silă.

        — E mai curând un caz psihologic decât o faptă condamnabilă, observă Afânaşi lvanovici.

        — Şi slujnica? Întrebă Nastasia Filippovna, fără să-şi ascundă o puternică pornire de dezgust.

        — Servitoarea, bineînţeles, a fost dată afară a doua zi. E o casă cu principii severe.

        — Şi ai lăsat să fie concediată?

        — Asta-i bună! După dumneata, ar fi trebuit să mă predau pe mâna justiţiei, nu? Rânji Ferdâşcenko, întrucâtva contrariat de impresia neplăcută pe care povestea lui o produsese asupra tuturor.

        — Ce mârşăvie! Exclamă Nastasia Filippovna.

        — Ei, asta-i acum! Nu cumva vreţi ca un om să vă istorisească cea mai urâtă faptă din viaţa lui, iar această faptă să apară totodată şi într-o aureolă de strălucire! Faptele cele mai urâte sunt întotdeauna şi mârşave, Nastasia Filippovna şi vom fi îndată lămuriţi în privinţa asta ascultându-l pe Ivan Petrovici. De altfel, câţi nu sunt dintre cei care sunt lustruiţi pe din afară, având aparenţă de virtute numai pentru că dispun de caleaşca proprie? Mulţi au caleaşca proprie… Dar prin ce anume mijloace…

        Într-un cuvânt, Ferdâşcenko îşi pierdu cu desăvârşire cumpătul, înfuriindu-se atât de tare, încât întrecu orice măsură; până şi faţa i se schimonosi. Oricât de ciudat ar părea, dar nu era exclus că el se aşteptase ca povestirea lui să producă un alt efect. Asemenea „gafe” şi „lăudăroşenii de prost gust”, cum spunea Toţki, i se întâmplaseră adesea lui Ferdâşcenko şi se potriveau întru totul cu firea lui.

        Nastasia Filippovna tresări de mânie, privindu-l ţintă în ochi; Ferdâşcenko îngheţă de frică şi tăcu mâlc: mersese prea departe!

        — N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Întrebă cu viclenie Afânaşi Ivanovici.

        — E rândul meu, dar am să profit de libertatea de a mă abţine şi n-am să povestesc nimic, declară hotărât Ptiţân.

        — Nu vrei?

        — Nu pot, Nastasia Filippovna. De altfel, consider că un asemenea joc e absurd.

        — Generale, mi se pare că ţi-a venit rândul, îi spuse Nastasia Filippovna lui Ivan Feodorovici. Dacă refuzi şi dumneata, tot jocul va fi compromis şi o să-mi pară rău, pentru că îmi propusesem să povestesc în sfârşit şi eu un fapt „dinpropria-mi viaţă”, numai că voiam s-o fac după dumneata şi după Afânaşi Ivanovici. Trebuie deci să mă încurajaţi, isprăvi ea zâmbind.

        — A! Din moment ce faceţi această promisiune, strigă înflăcărat generalul, sunt gata să vă povestesc şi întreaga mea viaţă, dar mărturisesc că, aşteptându-mi rândul, îmi pregătisem în gând întâmplarea.

        — Şi e de ajuns să te uiţi numai la înfăţişarea Excelenţei sale ca să-ţi dai seama cu ce satisfacţie literară şi-a ticluit mica-i istorioară, îndrăzni să observe, oarecum stânjenit, Ferdâşcenko, schiţând un zâmbet veninos.

        Nastasia Filippovna aruncă o privire fugară spre general şi-i veni şi ei să zâmbească. Dar se vedea că amărăciunea şi dezgustul puneau tot mai mult stăpânire pe dânsa. Iar promisiunea ei de a povesti îl alarmă şi mai mult pe Afânaşi Ivanovici.

        — Mi s-a întâmplat şi mie ca la toată lumea, domnilor, să comit unele fapte nu tocmai elegante, în cursul existenţei mele, începu generalul, dar, ceea ce e mai curios, istoria pe care vreau să v-o povestesc acum, eu însumi o consider ca fiind cea mai urâtă întâmplare din viaţa mea. De atunci au trecut aproape treizeci şi cinci de ani şi nici până acum nu pot să scap de un sentiment penibil, ca să zic aşa, ceva care mă râcâie pe inimă ori de câte ori mi-aduc aminte de acea întâmplare. De altfel, toată păţania asta, trebuie să vă spun, a fost o mare stupizenie. Eram pe atunci sublocotenent şi-mi omoram zilele într-o unitate oarecare. Ei bine, se ştie ce-i viaţa de sublocotenent: sângele-ţi fierbe, punga-i goală şi toată gospodăria o duci într-o traistă. Îmi dădură şi o ordonanţă, cu numele de Nikifor, care se apucă plin de zel să se îndeletnicească cu treburile casnice: târguia, răzuia, curăţa, cosea, aduna de unde şi cum putea, ba uneori chiar şi şterpelea de ici de colo, îndată ce se ivea ocazia, orice obiect care-mi putea fi de folos în mica mea gospodărie; era un om foarte devotat şi cinstit. Eu, bineînţeles, eram aspru, dar drept. Trebuind să cantonăm câtva timp într-un orăşel, am fost cartiruit într-un fel de mahala, la o văduvă de sublocotenent în retragere. Bătrânica avea pe puţin optzeci de ani. Locuia într-o casă de lemn, veche, dărăpănată şi era aşa de nevoiaşă, că nici îngrijitoare nu ţinea. Altădată avusese o familie numeroasă, dar, cu timpul, unii s-au prăpădit, alţii s-au împrăştiat ori au dat-o uitării, iar bărbatul şi-l îngropase cu vreo patruzeci şi cinci de ani în urmă. Ţinuse lângă ea cu câţiva ani înainte o nepoată, una gheboasă şi rea ca o vrăjitoare, atât de rea, că într-o zi, cică, o muşcase pe bătrână de deget. Dar se prăpădi şi nepoata, aşa că de trei ani bătrâna se chinuia singură-singurică. Mă plictiseam în casa ei groaznic; de altfel, era atât de redusă, că nu era chip să scoţi măcar o vorbă de la ea. La urmă, îmi fură un cocoş. Faptul nu prea a fost lămurit nici până astăzi, dar nimeni altul nu putea s-o facă. Din pricina acestui cocoş, ne-arn certat şi încă rău de tot; scurt timp după aceea, la cea dintâi cerere a mea, mi s-a dat o altă locuinţă, în celălalt capăt al oraşului, la un negustor bărbos, parcă-l văd şi-acum, tatăl unei foarte numeroase familii. Ne-am mutat cuNikifor, bucuroşi că am scăpat de baborniţă şi de cocioaba ei. Trei zile mai târziu, când m-am întors de la exerciţii, Nikifor îmi raportează că adică „rău aţi făcut, înălţimea voastră, că aţi lăsat castronul la gazda cea veche, căci nu mai avem în ce să servim supa”…Am rămas, fireşte, uimit: „Cum se poate? Nu înţeleg. Cum de a rămas castronul nostru la vechea gazdă?” Nikifor, surprins, la rândul său, raportează mai departe că la plecarea noastră gazda n-a vrut să-i dea castronul, pentru motivul că i-aş fi spart o oală de a ei şi chiar eu i-aş fi oferit acest castron ca despăgubire. Ticăloşia asta m-a scos bineînţeles din sărite; sângele mi se înfierbântă, sării din loc şi mă dusei glonţ la locuinţa babei. Ajung, ca să spun aşa, furios la culme; mă uit, sta singură ghemuită într-un colţ al tindei, ca şi cum s-ar fi pitit de căldura soarelui, cu obrazul rezemat într-o mână. Încep s-o iau la rost, că adică „eşti aşa şi pe dincolo…” Ştiţi cât e de bogat vocabularul rus în ocări. Numai că bag de seamă ceva ciudat în înfăţişarea bătrânei: stă aşa, cu ochii holbaţi la mine, nu scoate nici un cuvânt, mă priveşte într-un fel cu totul ciudat şi se tânguie parcă, clătinându-se încet. Atunci mă potolesc puţin, o cercetez mai atent, dau s-o descos, nici un răspuns. Am mai stat aşa câteva clipe, neştiind ce să fac; muştele bâzâiau, soarele scăpata spre asfinţit, linişte de mormânt; în sfârşit, plec foarte consternat. Aflu pe drum că mă cheamă maiorul, după aceea a trebuit să trec şi pe la companie, încât am ajuns acasă pe-nserate. De cum am intrat, Nikifor al meu sare cu gura: „Ştiţi, înălţimea voastră, că vechea noastră gazdă a dat ortul popii?” „Când?” „Chiar în seara asta, acum un ceas şi jumătate”…Deci, în timp ce eu o înjuram, ea îşi dădea sufletul. Credeţi-mă, faptul acesta m-a zguduit atât de puternic, că abia am putut să-mi vin în fire. Nu-mi ieşea din minte bătrâna, ba începusem chiar s-o şi visez noaptea. Nu eram deloc superstiţios şi totuşi, a treia zi, m-am dus la biserică, la înmormântare. Într-un cuvânt, pe măsură ce trece timpul, îmi revine tot mai des în gând chipul nenorocitei bătrâne. Nu de alta, dar îţi apare în faţă aşa ca o nălucire şi ţi se strânge inima de urât. La urma urmei, mi-am zis eu, de ce să-mi fac atâta sânge rău? În primul rând, e vorba de o femeie, adică de o fiinţă omenească sau, cum se spune astăzi, pe la noi, de o făptură umană, care, la drept vorbind, şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul. Cândva avusese şi ea copii, bărbat familie, rude şi, ca să zic aşa, o forfoteală în jurul ei, cu zâmbete şi glasuri şi deodată – basta, scrum s-a ales din toate, de parcă nici n-au fost, iar ea a rămas singură pe lume, ca… O muscă ce poartă povara blestemului milenar. Şi iată, în sfârşit, a dat Dumnezeu de i-a sosit şi ei veleatul. La asfinţitul soarelui într-o caldă înserare de vară bătrâna mea îşi ia şi ea zborul din lumea aceasta păcătoasă – fireşte, aici nu trebuie să lipsească şi un gând moralizator – şi iată că în clipa aceea supremă, în loc de lacrimi şi rugăciuni care s-o însoţească în ultima ei călătorie, un sublocotenent fluşturatic, înfipt ţanţoş înaintea ei, cu pumnul în şold, o prohodeşte cu un potop de înjurături ruseşti din cele mai deşucheate; şi toate acestea numai din pricina unui castron. Am greşit, fără îndoială, şi, dacă astăzi, după scurgerea vremii şi în urma schimbărilor ce intervin în firea omului, îmi amintesc de fapta mea de odinioară cu mai mult sângc rece, ca despre o faptă cu totul străină de mine, de parcă nici n-aş fi săvârşit-o eu, totuşi şi astăzi încă mai încerc mustrări de cuget. Repet însă că-mi pare ciudat să nu văd de ce să-mi fac reproşuri, pentru că, la urma urmei, n-am fost chiar aşa de vinovat în toată întâmplarea asta; de ce i-o fi venit să moară tocmai în momentul acela? Există, de fapt şi o justifcare: e vorba de un caz întrucâtva psihologic. Cu toate astea, n-am putut să-mi împac conştiinţa decât luând asupră-mi, acum cincisprezece ani, întreţinerea a două paturi într-un azil de săraci, pentru ca două femei bătrâne şi bolnave să-şi găsească acolo adăpost şi alinare la sfârşitul zilelor. Acum mă bate gândul să le transform în donaţie pe veci, lăsând în acest scop, prin testament, un capital corespunzător. Asta am vrut să vă mărturisesc. Ei bine şi o repet, poate că m-am făcut vinovat de multe păcate în viaţă, dar undeva, în străfundurile conştiinţei mele, socot fapta aceasta drept cea mai urâtă dintre toate câte le-am săvârşit.

        — Departe de a fi cea mai urâtă faptă din viaţa dumitale, Excelenţă, este dimpotrivă una dintre acelea care-ţi face cinste; l-ai dat gata pe Ferdâşcenko, conchise acesta mucalit.

        — Într-adevăr, generale, nu-mi închipuiam să ai o inimă aşa de bună; e chiar păcat, spuse în treacăt Nastasia Filippovna.

        — Păcat? Dar pentru ce? Întrebă râzând afabil Ivan Feodorovici şi cu un aer satisfăcut, sorbi din cupa de şampanie.

        Acum îi venise rândul lui Afânaşi Ivanovici, care îşi pregătise şi el o istorioară. Toată lumea era convinsă că nu se va da în lături ca Ivan Petrovici şi, pentru anumite motive, toţi aşteptau cu o curiozitate deosebită povestea lui, trăgând cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna. Cu multă demnitate, care se armoniza perfect cu înfăţişarea lui impunătoare, Afânaşi Ivanovici îşi începu una dintre „drăgălaşele lui istorioare”, povestite pe un ton amabil şi plăcut. (Trebuie menţionat de altfel că avea într-adevăr o ţinută impozantă: înalt, trupeş, cu un început de chelie, puţin încărunţit, cu nişte obraji rumeni, cam puhavi şi fleşcăiţi, ce-i drept şi cu dantură falsă. Se îmbrăca sobru şi elegant, purtând întodeauna cămăşi fine. Mâinile lui albe şi plinuţe atrăgeau privirile. Un inel, împodobit cu un diamant scump, strălucea la arătătorul mâinii drepte.) În tot timpul cât a durat povestirea lui, Nastasia Filippovna era atât de absorbită, cercetându-şi danteluţa care-i împodobea mâneca şi pe care o ciupea întruna cu două degete ale mâinii stângi, încât nu avu vreme să ridice măcar o dată ochii către povestitor.

        — Ceea ce îmi uşurează cu osebire sarcina, începu Afânaşi Ivanovici, este condiţia principală de a nu povesti decât fapta cea mai urâtă din viaţa mea. În cazul acesta, bineînţeles, nu pot sta mult pe gânduri: alegerea e uşoară, numai să te laşi îndemnat de glasul conştiinţei şi de imboldul inimii. Mărturisesc cu amărăciune că printre nenumăratele fapte uşuratice şi poate chiar… Nesăbuite din care îmi fac o vină, există una a cărei amintire mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna. Întâmplarea s-a petrecut acum douăzeci de ani; eram pe atunci la ţară, la Platon Ordânţev, care tocmai fusese ales mareşal al nobilimii şi venise să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în provincie cu tânăra lui nevastă. Se apropia ziua de naştere a Anfisei Alekseevna şi se pregăteau două baluri. Pe vremea aceea făcea furori în lumea bună minunatul roman al lui Dumas-fiul La damme aux cumelias, care, după părerea mea, va rămâne veşnic tânăr şi nemuritor. Toate femeile erau entuziasmate de această carte, cel puţin acelea care o citiseră. Farmecul naraţiunii, caracterizarea originală a personajului principal, lumea captivantă, supusă unei analize fine până în cele mai subtile trăsături, şi, în sfârşit, toate amănuntele acelea fascinante, presărate în paginile cărţii (ca, de pildă, acela cu privire la împrejurările în care eroina purta când buchete de camelii albe, când buchete de camelii roşii), într-un cuvânt, toate detaliile acelea pline de încântare, luate laolaltă, produceau o impresie aproape zguduitoare. Erau la modă cameliile şi fiecare voia să le aibă; florile acestea deveniseră accesoriul obligatoriu al unei toalete de bal; vă întreb acum, cât de lesne puteai să ţi le procuri într-un oraş de provincie, unde toată lumea umbla nebună după camelii? Petea Vorhovskoi era pe atunci îndrăgostit foc de Anfisa Alekseevna. Nu ştiu precis dacă era ceva între ei, adică vreau să spun că nu ştiu dacă el era îndreptăţit să aibă vreo speranţă. Ştiu atât că bietul băiat îşi pierduse capul căutând să-i procure nişte camelii Anfisei Alekseevna pentru balul ce se anunţase. Se ştia că Sofia Bezpalova şi contesa Soţkaia – o petersburgheză aflată în vizită la soţia guvernatorului – aveau să vină amândouă cu buchete de camelii albe. Anfisa Alekseevna, vrând să producă un efect cu totul deosebit, dorea să aibă camelii roşii. Bietul Platon nu mai ştia ce să facă, zadarnic cutreierase tot ţinutul; deh, ca soţ, se angajase să-i găsească aceste flori, ba chiar le şi dibuise într-un loc. Culmea ghinionului însă, i-a luat-o înainte Mâtişceva, Katerina Aleksandrovna; le cumpărase pe toate în ajun; şi unde mai pui că Mâtişceva era o rivală temută pentru Anfisa Alekseevna; aproape în toate cele erau la cuţite. Fireşte, urmară lacrimi, criză de nervi, leşinuri. Platon era distrus. Dacă Petea ar fi izbutit în momentul acela critic să procure de undeva un buchet de camelii roşii, treburile lui sentimentale ar fi putut avansa cu o repeziciune nebănuită – recunoştinţa femeii, în asemenea cazuri, n-are margini. Şi cât a mai alergat, cât s-a zbătut, bietul băiat, dar era o chestiune aproape nerezolvabilă. Vorba ceea: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Când deodată, chiar în ajunul zilei de naştere a Anfisei Alekseevna, când urma să dea şi balul, mă întâlnesc cu Petea, pe la unsprezece ceasuri seara, la o vecină de-a lui Ordânţev, la Maria Pctrovna Zubkova. Radia de fericire. „Ce-i cu tine?” îl întreb. „Am găsit, zise, Evrika!” „Ei bine, prietene, m-ai dat gata! Unde? Cum?” „La Ekşaisk (un orăşel situat la douăzeci de verste distanţă, într-un alt district); e acolo un negustor bărbos şi bogat; îl cheamă Trepalov; e însurat, dar n-are copii şi, în locul lor, ţine, împreună cu bătrâna lui, nişte canari; au şi pasiunea florilor; acolo se găsesc camelii.”, Bine, dar n-ai nici o siguranţă; şi dacă n-o să-ţi dea?” Am să-i cad în genunchi, am să mă târăsc la picioarele lui şi nu plec până nu-mi dă!” „Şi când pleci?” „Mâine, la cinci dimineaţa.” „Ei, într-un ceas bun!” M-am bucurat sincer pentru bietul băiat. Mă întorc la Ordânţev; trecuse de unu noaptea; mă pregătesc de culcare, cu gândul mereu la Petea; deodată îmi vine o idee năstruşnică. Zis şi făcut. Mă strecor pe furiş la bucătărie, îl scol pe Saveli vizitiul, îi pun în mână cincisprezece ruble; „înhamă caii! Într-o jumătate de ceas, trăsura să fie gata!” Nu trecu nici o jumătate de ceas şi trăsura, bineînţeles, mă aştepta la poartă. Anfisa Alekseevna, după cum auzisem, avea migrenă, febră, delir. Mă urc în trăsură şi dus am fost; la cinci ajung la Ekşaisk, trag la un han şi aştept să se facă ziuă; pe la ora şapte mă duc la Trepalov. „Aşa şi pe dincolo, ai camelii? Tăicuţule, bunule, ajută-mă, scapă-mă, uite, te rog în genunchi!” „Nu, nu se poate, n-am de dat!” îmi răspunde negustorul, un bătrân înalt, cu părul de nea şi faţa aspră. Îi cad la picioare, încep să mă rog de el. „Ce faci, flăcăule?” zise el speriat. „E vorba de viaţa unui om!” răcnesc eu. „Ei, dacă-i aşa, ia-le şi Dumnezeu să te ajute!” Numaidecât alesei toate cameliile roşii; avea o seră micuţă – o minune! Bătrânul oftează. Îl vedeam că se desparte de ele cu durere. Scot o sută de ruble. „Nu, tăicuţă, nu mă jigni, te rog-” „Atunci, dă-mi voie să te rog, preavenerabile, să dăruieşti suta asta de ruble spitalului din localitate pentru îmbunătăţirea îngrijirii şi hranei.” „Aşa da, flăcăule, e o faptă bună, mărinimoasă ţi plăcută lui Dumnezeu; am să-i dau cu bucurie întru pomenirea numelui şi pentru sănătatea dumitale.” Mi-a plăcut grozav acest bătrân rus, ca să zic aşa, rus sadea, de la vraie souche. Fericit de izbândă, am făcut cale întoarsă, dar am luat-o pe alt drum, ca să nu mă întâlnesc cu Petea. De îndată ce am ajuns, i-am trimis buchetul Anfiseii Alekseevna, ca să-l aibă înaintea ochilor când se va trezi.

        Vă puteţi închipui câtă bucurie şi lacrimi de recunoştinţă! Platon care în ajun fusese nenorocit, zdrobit, distrus, plângea acum fericit în braţele mele. Vai! Toţi bărbaţii sunt la fel încă de la crearea căsătoriei legitime! Nu îndrăznesc să mai adaug nimic; mă voi mărgini să spun numai că acest episod puse capăt oricăror speranţe ale bietului Petea. Mă gândisem chiar că, atunci când va afla, va sări la mine să mă omoare şi mi-am luat toate măsurile de prevedere, dar lucrurile luară o întorsătură cu totul neprevăzută: de supărare, Petea căzu într-un leşin, apoi făcu febră mare, iar a doua zi dimineaţa se zbătea în ghearele unei congestii cerebrale. Peste o lună, când se restabili, ceru să fie trimis în Caucaz; pe scurt, un adevărat roman! La urmă, a fost omorât în Crimeea. Fratele lui, colonelul Stepan Vorhovskoi, era în vremea aceea comandant de regiment şi s-a distins pe câmpul de bătălie. Mărturisesc că mulţi ani după aceea am avut deseori mustrări de cuget; de ce, pentru ce a fost nevoie să-i dau lovitura aceasta sărmanului Petea? Hai să zicem, să fi fost cel puţin îndrăgostit. Dar aşa, numai pentru o şotie prostească, dintr-un simplu berbantlâc şi atâta tot! Poate că dacă nu i-aş fi luat buchetul atunci, cine ştie, omul trăia şi astăzi ar fi fost fericit şi nici nu s-ar fi gândit vreodată să se ducă să lupte cu turcii.

        Afânaşi Ivanovici încheiase cu acelaşi ton grav şi plin de demnitate cu care îşi începuse povestirea. Când isprăvi, musafirii au putut observa cum ochii Nastasiei Filippovna scânteiară straniu, iar buzele îi tremurară. Toate privirile erau îndreptate spre ei doi.

        — L-au păcălit pe Ferdâşcenko! L-au tras pe sfoară! Şi încă cum! Se văicărea Ferdâşcenko, înţelegând că e cazul să spună neapărat şi el ceva.

        — Cine ţi-e de vină, dacă nu ştii pe ce lume trăieşti! Uite, învaţă şi dumneata de la cei cu scaun la cap! Îi replică aproape triumfătoare Daria Alekseevna. (Era o veche şi devotată prietenă şi confidentă a lui Toţki.)

        — Ai dreptate, Afânaşi Ivanovici, jocul acesta e din cale-afară de plictisitor şi ar fi cazul să-l încheiem mai repede, spuse Nastasia Filippovna. Povestesc şi eu ce am făgăduit şi pe urmă să jucăm mai bine cărţi.

        — Dar mai întâi istorioara promisă! O susţinu generalul cu însufleţire.

        — Prinţe, i se adresă pe neaşteptate Nastasia Filippovna lui Mâşkin aceşti doi vechi prieteni ai mei, generalul şi Afânaşi Ivanovici, mă tot îndeamnă să mă mărit. Care-i părerea dumitale, dă-mi un sfat; să mă mărit sau nu? Am să fac aşa cum vei spune dumneata.

        Afânaşi Ivanovici îngălbeni, generalul rămase încremenit; toţi ridicară capetele, făcând ochii mari. Sângele îngheţă în vinele lui Ganea.

        — Cu… cu cine? Întrebă prinţul abia desluşit.

        — Cu Gavrilă Ardalionovici Ivolghin, răspunse Nastasia Filippovna tare şi răspicat.

        Câteva secunde se aşternu o linişte desăvârşită; prinţul făcea sforţări vădite să spună ceva, ca şi cum o greutate teribilă îi apăsa pieptul.

        — N-nu… Să nu te măriţi! Îngăimă el în sfârşit, răsuflând din greu.

        — Aşa va fi! Gavrilă Ardalionovici! I se adresă autoritar şi solemn Nastasia Filippovna. Ai auzit cum a hotărât prinţul? Acesta e şi răspunsul meu; şi acum, să isprăvim o dată pentru totdeauna cu această chestiune.

        — Nastasia Filippovna! O dojeni cu glas tremurător Afânaşi Ivanovici.

        — Nastasia Filippovna! Rosti şi generalul pe un ton grav şi convingător, deşi părea vădit alarmat.

        O mişcare generală de nelinişte şi emoţie se produse în rândul invitaţilor.

        — Dar ce s-a întâmplat, domnilor? Urmă ea, privindu-i parcă a mirare pe cei din jur. Pentru ce această emoţie? De v-aţi vedea acum în oglindă!

        — Dar adu-ţi aminte, Nastasia Filippovna, bâigui consternat Toţki, te-ai legat prin cuvânt, ai făgăduit… Absolut nesilită de nimeni şi ai fi putut să cruţi cel puţin… Îmi este penibil… Şi mă exprim greu şi… Fără îndoială, sunt tulburat, dar… Într-un cuvânt, astăzi… Într-un astfel de moment şi în faţa… Lumii – să rezolvi o chestiune atât de serioasă, o chestiune de onoare şi de inimă… de care depinde…

        — Nu te înţeleg, Afânaşi Ivanovici, dumneata, într-adevăr, vorbeşti cam încâlcit… Ce înseamnă cuvintele acestea „în faţa lumii”? Oare nu suntem într-un cerc de prieteni din cei mai intimi? Ş-apoi, de ce vorbeşti de „joc”? Voiam, într-adevăr, să vă povestesc o istorie; ei bine, iată, v-am spus-o; nu vă place? Şi de ce găseşti că nu-i serios? Ai auzit doar, i-am spus prinţului: „Am să fac aşa cum vei spune dumneata!” Dac-ar fi spus da, mi-aş fi dat imediat consimţământul; dar a spus nu şi am refuzat. În clipa aceea, toată viaţa mea atârna de un fir de păr; ce vrei mai serios?

        — Dar, bine, ce amestec are prinţul aici? Şi ce reprezintă, la urma urmei, prinţul pentru dumneata? Mormăi generalul, care abia putu să-şi stăpânească indignarea, văzând că se dă atâta importanţă părerii lui Mâşkin.

        — Iată ce este prinţul pentru mine: e primul om, din câţi am cunoscut până acum, în al cărui devotament sincer simt că mă pot încrede cu adevărat. A crezut în mine de la cea dintâi privire şi de aceea cred şi eu în el.

        — Nu-mi rămâne decât să-i aduc mulţumiri Nastasiei Filippovna pentru extrema delicateţe cu care a… procedat faţă de mine, putu să articuleze în sfârşit Ganea, cu glas tremurător, gura crispată şi faţa albă ca varul. Fără îndoială că aşa şi trebuia să se-ntâmple… Dar… Prinţul… Prinţul, în toată afacerea asta…

        — Vrea să pună mâna pe cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble, nu-i aşa? Îl întrerupse Nastasia Filippovna. Asta ai vrut să spui? Nu tăgădui, sunt sigură că la asta te-ai gândit! Afânaşi Ivanovici, am uitat să adaug: păstrează-ţi cele şaptezeci şi cinci de mii de ruble şi să ştii că-ţi redau libertatea fără nici o răscumpărare. Ajunge! E timpul să respiri şi dumneata mai liber! Doar nu e glumă: nouă ani şi trei luni! De mâine totul va merge pe un nou făgaş, iar astăzi e ziua mea şi sunt absolut liberă şi independentă pentru prima oară în întreaga-mi viaţă! Generale, ia-ţi şi dumneata colierul înapoi, dă-i-l nevestei dumitale, iată-l; iar mâine părăsesc şi acest apartament, prin urmare, de acum încolo, domnilor, nu vom mai avea serate! Apoi se ridică hotărâtă să se retragă.

        — Nastasia Filippovna! Nastasia Filippovna! Se auzi din toate părţile. Cu toţii se repeziră către tânăra femeie, înghesuindu-se în jurul ei şi ascultând cu emoţie cuvintele-i înfrigurate; nimeni nu înţelegea ce anume se întâmplă; se produse o agitaţie şi o învălmăşeală generală. Deodată, clopoţelul de la uşa de intrare zbâmâi, smucit cu violenţă, ca şi atunci, la Ganea acasă.

        — Aha! Iată şi deznodământul! În sfârşit! E unsprezece şi jumătate! Strigă Nastasia Filippovna. Vă rog să luaţi loc, domnilor, se apropie deznodământul!

        Spunând acestea, se aşeză cea dintâi. Un zâmbet straniu îi flutura pe buze. Amuţise, stând într-o aşteptare înfrigurată şi privind ţintă spre uşă.

        — Rogojin, cu cele o sută de mii de ruble, fără îndoială, îşi zise în şoaptăPtiţân.