Capitol IV

Zosimov era un bărbat de douăzeci şi şapte de ani, înalt şi gras, cu obrazulumflat şi palid, bine ras, cu părul blond spălacit, lins, cu ochelari şi inel marede aur pe degetul plinuţ. Purta un pardesiu larg, bine croit, pantaloni de varăde culoare deschisă; în general, toate hainele lui erau largi, îngrijite şielegante; rufăria — ireproşabila. Lanţul de la ceas — masiv. Vorbea încet, moaleşi, în acelaşi timp, cu un ton sigur, bine studiat; afectarea, de altfel tăinuită cugrijă, se făcea simţită în fiecare clipă. Toţi cei care-l cunoşteau găseau că eraun om greu de mistuit, dar că-şi cunoştea meseria.

— Am fost de două ori la tine, frate... S-a trezit, vezi! strigă Razumihin.

— Văd, văd; şi cum ne simţim acum? îl întrebă Zosimov pe Raskolnikov,privindu-l ţintă şi aşezîndu-se pe divan la picioarele lui, unde se instala îndatăcât se poate de comod.

— E prost dispus, urmă Razumihin. L-am primenit adineauri şi era câtpe-aci să plîngă.

— Nu-i de mirare; puteaţi să mai aşteptaţi cu rufăria, dacă nu avea poftăsă se schimbe... Pulsul e bun. Capul tot mai doare încă, hai?

— Sunt sănătos, sunt sănătos tun! stărui cu încăpăţînare şi enervare Raskolnikov şi, zicând aceste vorbe, se ridică în capul oaselor, fulgerând-l cuprivirea, dar pe loc recăzu pe pernă şi se întoarse cu faţa la perete.

Zosimov îl observa atent.

— Foarte bine... merge strună, rosti el moale. A mâncat ceva? Razumihin îispuse ce şi cum, şi-l întrebă ce putea să-i mai dea de mâncare.

— Poţi să-i dai tot ce vrei... supă, ceai... în afară de ciuperci şi castraveţi,bineînţeles... şi nici carne să nu-i dai, şi nici... dar e de prisos să mai vorbim...şi-l privi cu înţeles pe Razumihin. Anulam doctoria, anulam toate celelalte; amsă văd mâine ce mai e de făcut... N-ar fi rău nici azi... ei, da...

— Mâine seară am să-l scot la plimbare în parcul Iusupov! hotărîRazumihin. Apoi o să intrăm la „Palais de Cristal".

— Eu nu l-aş scoate deloc mâine, sau... poate, puţin... ei, dar asta o săvedem.

— Ce rău îmi pare. Tocmai astăzi îmi sărbătoresc mutarea şi stau la doipaşi de aici; m-ar bucura să vină şi el. Măcar şă stea culcat pe divan înmijlocul nostru! Tu vii? îl întrebă Razumihin. Să nu uiţi, mi-ai promis.

— Poate ceva mai tîrziu. Ce ai organizat acolo?

— Mai nimic: ceai, votcă, hering. O să fie şi placintă; ne adunăm mai mulţiprieteni.

— Cine anume?

— Sunt mai toţi de prin partea locului şi aproape toţi cunoştinţe noi, înafară de bătrînul meu unchi, dar şi el e nou printre noi, fiindcă a sosit abia ierila Petersburg cu nu ştiu ce trebusoare de-ale lui; ne vedem o dată la cinci ani.

— Cine e?

— Eh, el şi-a făcut veacul prin provincie, ca diriginte de poştă... Acum areo pensioară, şaizeci şi cinci de ani, ce să mai vorbim... De altfel, mi-e tare drag.

Are să vină Porfiri Petrovici, comisarul anchetelor din oraşul nostru, un buncunoscător al legilor. De altfel, tu-l cunoşti...

— Mi se pare că şi el îţi este ruda?

— De departe; ce te încrunţi? Ştiu, v-aţi certat într-o zi. Eşti în stare să nuvii din pricina lui?

— Nici nu-mi pasă de el...

— Cu atât mai bine. Au să mai fie nişte studenţi, un profesor, unfuncţionar, un muzicant, un ofiţer, Zametov...

— Spune-mi, te rog, ce legătura poate fi între tine sau dînsul, Zosimovarata cu capul spre Raskolnikov, si un Zametov oarecare?

— Of, ce ţi-e si cu oamenii aceştia superiori! Principii!... Eşti căptuşit totnumai de principii; nici nu îndrăzneşti să faci un pas după cum ţi-e voia; iareu spun: omul să fie bun, ăsta-i principiul, de rest nu-mi pasă. Iar Zametoveste un om minunat.

— Da, ia mita.

— Şi ce dacă ia? Nu mă interesează! Ce-i dacă ia? strigă deodatăRazumihin, înfierbîntîndu-se. Parcă eu ţi l-am laudat fiindcă ia mită? Am spusnumai că e bun în felul lui! Iar dacă ar fi să judecăm lumea sub toateaspectele, cîţi oameni cumsecade ar mai rămîne în picioare? Sunt convins căîn acest caz lumea n-ar da pe mine, cu haine cu tot, mai mult de o ceapadegerată şi încă ăsta numai în cazul când i s-ar oferi şi persoana ta pedeasupra!...

— Prea puţin; eu aş da pentru tine doua cepe...

— Iar eu pentru tine n-aş da decât una! Să mai faci spirite şi altă dată!

Zametov e un puşti, mai trebuie tras de urechi, şi tocmai de aceea e bine să-latragem şi nu să-l respingem. Nu îndrepţi niciodată omul respingîndu-l, maiales când e vorba de un băieţăndru. Cu un puştan trebuie să te porţi de douăori mai cu băgare de seama. Eh, voi încuiaţilor, cu idei progresiste, nupricepeţi nimic! Respecta, ca să fii respectat! Daca vrei să ştii, apoi noi doiavem şi o preocupare comună.

— Aş fi curios să aflu care anume?

— Tot în legătura cu zugravul, adică cu vopsitorul acela... îl scoatem noidin bucluc. De altfel, nici n-are să fie greu. Căzui lui este clar, clar de tot. Noidoar o să-i grăbim eliberarea.

— Care vopsitor?

— Cum, nu ţi-am spus nimic? Nu? Ba mi se pare că începusem să-ţipovestesc... e în legătură cu asasinarea bătrînei cămătărese, a văduveiarhivarului acela... acum a fost arestat un vopsitor...

— Despre acel asasinat am auzit înainte să-mi vorbeşti tu, şi cazul măinteresează... într-o anumita măsură... fiindcă... în sfîrşit, am citit în ziare!

Dar despre...

— Au ucis-o şi pe Lizaveta! se amesteca Nastasia, vorbindu-i lui Raskolnikov.

Rămăsese toata vremea în odaie, rezemată de uşă, şi ascultase ce se vorbea.

— Pe Lizaveta? repetă Raskolnikov, abia auzit.

— Pe Lizaveta, precupeaţa, n-o cunoşti? Venea aici, jos. Ţi-a dres o cămaşa.

Raskolnikov se întoarse spre perete, alese pe tapetul galben cu floricelealbe una mai aparte, cu nişte liniuţe cafenii, şi începu s-o studieze atent: câtepetale are, cum sunt crestate, câte liniuţe sunt? Simţea că-i amorţesc mîinileşi picioarele, parcă nici nu măi erau ale lui, dar nu încerca să facă vreomişcare, tot privind cu încăpăţînare floricica.

— Ce-i cu vopsitorul? întrerupse Zosimov, cu vădită enervare, vorbăriaNastasiei.

Femeia oftă şi tăcu.

— Păi, l-au înscris şi pe el pe lista prezumtivilor ucigaşi! urmă cuînsufleţire Razumihin.

— Sunt dovezi?

— Dovezi! Pe dracu! De altfel, îl suspectează pe temeiul unui indiciu, daracest indiciu nu este o dovada, şi asta trebuie demonstrat! Aceeaşi poveste caatunci când i-au luat şi i-au interogat mai întîi pe cei doi, cum le zice... da, Kohşi Pestreakov. Vai, ce anchetă stupida! Chiar dacă eşti cu totul străin dechestia ăsta, dar tot te revolta! S-ar putea ca şi Pestreakov să vină azi lamine... Dar, Rodea, cunoşti şi tu povestea, s-a întîmplat înainte de a teîmbolnăvi, chiar în ajunul zilei când ai leşinat la secţie, tocmai se vorbeadespre asta...

Zosimov privi atent la Raskolnikov: acesta nu făcu nici o mişcare.

— Ştii ceva, Razumihin? Mă uit la tine şi mă gîndesc: prea te amesteci tu întreburile altora! spuse Zosimov.

— Ei, şi o să-l scoatem totuşi din bucluc! strigă Razumihin, izbind cupumnul în masă. Ştii ce mă supară mai cu seamă? Nu că se înşala, greşeala poate fi iertata; greşeala poate duce la adevăr. Nu mă revoltă faptul că oameniiaceştia şe înşala şi sunt atât de încrezuţi, încât nu vor să admită ca pot greşi.Am toată stima pentru Porfiri, dar... Ştii ce i-a zăpăcit în primul rând? Uşa eraînchisă, iar atunci când au adus portarul — au găsit-o deschisă; prin urmare,Koh şi Pestreakov au ucis! Auzi logică!

— Nu te aprinde; au fost reţinuţi, şi atâta tot; nu se putea altfel... Ştii, l-ammai întîlnit pe acest Koh: cumpăra de la bătrîna amanetele nerăscumpărate,ştiai?

— Un şnapan! Cumpăra şi poliţe. Frumoasă meserie, lua-l-ar dracii, nu-mipasă de el! Ştii de ce mă înfurii? Mă revoltă rutina lor învechită, anchilozată...era momentul, în cazul acesta, s-o dea deoparte şi să se deschida un drumnou. Numai folosind datele psihologice se poate da de urma ucigaşului. „Avemfapte!" spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul; felul de a le interpreta e celpuţin tot atât de important pentru a reuşi să descoperi adevărul!

Dar tu ştii sa le interpretezi?

— Nu se poate să taci când simţi, simţi în adîncul tău, că ai putea să ajuţisă se descopere... Ehe!... Cunoşti toate amănuntele?

— Aştept să aud ce e cu vopsitorul acela.

— Atunci ascultă: exact a treia zi după asasinat, dimineaţa, pe când ei totse mai căzneau cu interogatoriul lui Koh şi Pestreakov, cu toate că amîndoi auputut să dovedească pas cu pas tot ce au făcut (era limpede ca ziua), a ieşit laiveala un fapt cu totul neaşteptat. Un oarecare ţăran Duşkin, proprietarulcîrciumii din faţa casei în care s-a petrecut crima, se prezintă la secţie,aducând o cutiuţa cu nişte cercei de aur, şi spune o întreaga poveste:

„Alaltăieri, zice, pe înserate, să fi trecut puţin de ora opt (de reţinut ziua şi ora!îţi dai seama?), lucrătorul zugrav Nikolai, care a mai fost pe la mine ziua, avenit în fuga mare şi mi-a adus cutiuţa cu cercei de aur şi pietricele, şi mi-acerut să-i dau două ruble şi să i le primesc amanet, iar la întrebarea mea: deunde ai luat-o? a răspuns ca a găsit cutiuţa pe trotuar. Eu nu l-am descusut(aşa spune Duşkin), i-am dat o bumaşcă (o rubla adică), fiindcă m-am gînditcă dacă n-o amanetează la mine, o şă şe duca la altul şi tot are să-i dea bani,aşa ca-i mai bine sa fie în mîinile mele, că de: daca pui bine, ai de unde luă maitîrziu, iar daca se afla ceva sau se zvoneşte cine ştie ce, o înfăţişez eu un secuvine." Fireşte, minciuni gogonate, fiindcă eu îl cunosc pe Duşkin: e cămătar,tăinuitor de obiecte furate şi, de bună seamă, nu l-a jefuit pe Nikolai de unobiect de treizeci de ruble cu scopul de a-l „înfăţişa". S-a speriat, asta e. Dar, ladracu, asculta mai departe — iată ce-a mai spus acest Duşkin: „Pe mujiculasta, adicătelea pe Mikolai Dementiev, îl cunosc de când era copil, e din părţilenoastre, din Zaraiski, că şi noi tot din gubernia Reazan suntem. Nikolai nu aredarul beţiei, dar bea şi el când are cu ce, şi ştiu că a lucrat în seara aceea cazugrav împreuna cu Mitrei, că şi Mitrei îi tot dintr-un sat cu dînsul. Cum acăpătat bumaşca, a schimbat-o pe loc, a băut două păhărele unul după altul,a luat restul, şi dus a fost; pe Mitrei nu l-am văzut atuncea cu dînsul. A douazi, aflai că Aleona Ivanovna şi surioara dumneaei, Lizaveta Ivanovna, au fostucise cu toporul: le cunoşteam şi atunci am intrat la bănuiala cu privire lacercei, fiindcă ştiam că răposata dadea bani pe amanet. M-am dus la casaaceea şi i-am descusut pe ai casei, aşa ca pentru mine, pe îndelete, iar cea dintîi întrebare mi-a fost daca Mikolai mai era acolo? Şi mi-a zis Mitrei căMikolai ş-a pus pe băutură, că a venit acasă în zori, beat turtă, a stat ca la vreo zece minute şi a plecat iar; de atunci Mitrei nu l-a mai văzut şi isprăvea lucrarea singur. Lucrau amîndoi pe aceeaşi scara cu femeile ucise, la etajul unu. Auzind astea toate, n-am spus nimănui nimic (aşa zicea Duşkin), dar amcăutat şă aflu despre crima aceea tot ce am putut; şi m-am înapoiat acasă,bănuindu-l şi mai tare. Azi-dimineaţă, pe la orele opt (a treia zi, pricepi tu?), numai ce vad că vine la mine Mikolai, bine afumat, dar nu beat cât şă nupriceapă ce-i spun. Se aşază pe laviţă, stă şi tace. Afara de el, în circiuma nu era decât un om străin şi încă unul, pe care-l cunosc bine, şi-l lasasem să doarmă pe laviţa. Mai erau şi doi băieţi de-ăi noştri. «L-ai văzut pe Mitrei?» zic. «Nu, zice, nu l-am văzut.» «Şi nici nu ai fost pe aici?» «Nu, zice, n-am mai fost dedouă zile.» «Şi unde ai mers noaptea asta?» «Apoi, zice, la Peski, la cei din Colomna.» «Da cerceii, zic, de unde i-ai luat?» «I-am găsit pe trotuar.» Şi a spus-o aşa, nu ştiu cum, de nu puteai să-l crezi, şi fără să mi se uite în faţa. «Da', zic, ai auzit ce s-a întîmplat în seara aceea şi în ceasul acela, pe aceeaşi scara?» «Nu, zice, n-am auzit nimic.» îi spun ce şi cum, iar el mă asculta cu ochii holbaţi, şi şe făcuse alb ca varul la faţa, şi numai ce-l văd că pune mână pe şapca şi da să plece. Am vrut să-l opresc pe loc: «Stai, Mikolai, zic, nu vrei să bei ceva?» şi i-am făcut semn cu ochiul băiatului, să ţină uşa, iar eu am ieşit de după tejghea. Aş! A ţîşnit pe lîngă mine, a zbughit-o în strada şi fuga în ulicioară; şi dus a fost. De atuncea nu m-am îndoit defel că el e vinovatul, numai el..."

— Fireşte!... rosti Zosimov.

— Stai! Ascultă pînă la sfîrşit. Bineînţeles, ai noştri au pornit în goană să-l caute pe Mikolai; pe Duşkin l-au reţinut, au făcut o percheziţie, l-au reţinut şi pe Mitrei; i-au luat la trei păzeşte şi pe cei din Colomna şi acum două zile iată că mi-l aduc şi pe Mikolai: puseseră mână pe el în apropiere de bariera X., la han. Venise acolo, îşi scosese crucea de argint de la gît şi în schimbul ei ceruse un păhăruţ. I-au dat. Ceva mai târziu, o femeie s-a dus să mulgă vaca şi vede, prin crăpătură, că Mikolai al nostru a legat cureaua de o grinda în şura de alaturi, s-a suit pe un lemn şi da să-şi pună ştreangul de gât; femeia a început să urle ca o smintită şi s-a adunat lumea: „Aha, de aştia-mi eşti!" „Duceţi-mă, zice, la cutare secţie de poliţie, vreau să spun tot." Şi mi l-au înfăţişat cu onorurile cuvenite la secţia respectivă, adică aici, în cartierul nostru. Încep sa-l întrebe: „Cine eşti?", „ce eşti?", „cîţi ani ai?", „douăzeci şi doi" etc. I-au pus întrebarea: „Când ai lucrat cu Mitrei, n-ai văzut cumva pe cineva pe scară în ziua de, la ora cutare?". Şi el a răspuns: „Poate să fi trecut careva, dar nu am băgat de seama". „Nu cumva ai auzit vreun zgomot sau altceva?" „N-am auzit nimic deosebit." „Dar tu, Mikolai, ai ştiut în ziua cutare, că văduva cutare şi sora ei au fost ucise şi jefuite în ziua cutare, la ora cutare?" „Nici n-am ştiut, nici n-am auzit. Abia a treia zi am aflat de la Afanasi Pavlîci, la circiumă." „Da' cerceii de unde i-ai luat?" „I-am găsit pe trotuar." „Da' a doua zi de ce n-ai venit la lucru cu Mitrei?" „Fiindcă m-am pus pe băutura." „Unde?" „Acolo şi acolo." „Da' de la Duşkin de ce ai fugit?" „M-am speriat tare." „De ce te-ai speriat?" „Ca mă băga la răcoare." „Pai de ce te-ai speriat dacă nu te simţi vinovat cu nimic?"... Mă crezi sau nu mă crezi, Zosimov, dar întrebarea i-a fost pusa literalmente în aceşti termeni, ştiu precis, că mi-a fost redată exact! Ce zici? Ai?

— Ce vrei, probele totuşi există.

— Eu nu-ţi vorbesc acum de probe, eu îţi spun despre felul cum a fost pusă întrebarea, despre felul în care îşi înţeleg ei rolul! Ei, drace!... Şi mi l-au strâns, şi mi l-au strâns cu uşa pînă a recunoscut. „N-am găsit cerceii pe trotuar, i-am găsit în locuinţa pe care o vopseam împreuna cu Mitrei." „Cum i-ai găsit?" „Iac-aşa. Am vopsit toată ziua aceea cu Mitrei, pînă pe la opt, şi ne pregăteam să plecăm acasă. Mitrei a luat pensula şi mi-a dat una peste bot cu vopsea, şi pe urmă a luat-o la fuga, iară eu după el. Am fugit şi am tot ţipat ca un apucat, iar când am ajuns din scara în gang, am dat, din fuga, peste un portar şi nişte domni. Cîţi erau — nu ştiu. Portarul m-a suduit şi un alt portar de asemenea, apoi a ieşit şi muierea portarului şi ne-a suduit şi ea, şi ne-a mai ocărât şi un domn cu o cucoană, care taman atunci intrau în gang, fiindcă m-am pus cu Mitka de-a curmezişul drumului: eu l-am apucat de păr şi l-am trîntit pe jos şi îi căram la pumni, iar Mitka, de sub mine, m-a apucat şi el de păr şi-mi căra la pumni, dar nu cu răutate, ci din joaca, ne hîrjoneam şi noi aşa. Apoi Mitka a scăpat de sub mine şi a fugit în strada, iar eu după el, dar nu l-ăm mai putut prinde, şi m-am înapoiat în locuinţă singur, fiindcă trebuia să-mi strîng lucrurile de acolo. Strîngeam şi-l tot aşteptam pe Mitrei, credeam că se întoarce. La uşa ce da în săliţă, în colţ, lîngă perete, calc peste o cutiuţa. O ridic şi văd că-i înfăşurată în hîrtie. Scot hîrtia şi văd nişte cîrligaşe mititele, scot cîrligaşele acelea şi ce să vezi: în cutiuţă erau nişte cercei..."

— După uşă? Erau în dosul uşii? În dosul uşii? strigă deodată Raskolnikov, privind cu ochii îngroziţi şi tulburi la Razumihin şi ridicându-se încet, în coate, pe divan.

— Da... şi ce-i? Ce-i cu tine? De ce ai sărit aşa? Razumihin se ridică şi el de la locul lui.

— Nimic! răspunse cu glas stins Raskolnikov, lasîndu-se pe pernă şi întorcându-se din nou cu faţa la perete.

Toţi trei tăcură un răstimp.

— A aţipit pesemne şi o fi tresărit din somn, zise, în sfîrşit, Razumihin, privindu-l întrebător pe Zosimov.

Acesta clatină uşor din cap, în semn că n-ar fi chiar convins.

— Haide, zi, spuse el, şi ce a fost mai departe?

— Ce să fie ? Cum a văzut cerceii, a uitat şi de locuinţa, şi de Mitka, şi-a luat şapca şi a fugit la Duşkin şi, după cum ţi-am mai spus, a luat de la el o rubla, minţindu-l că-i găsise pe trotuar. Cum a luat banii, s-a şi pus pe băut. Cât despre asasinat, o ţine una şi bună: „Nici n-am ştiut, nici n-am auzit: abia a treia zi mi s-a spus". „Atunci de ce nu te-ai prezentat până astăzi?" „De frică!" „Şi de ce ai vrut să te spînzuri?" „De gînduri negre." „Ce fel de gînduri negre?" „Că au să mă bage la ocnă." Asta-i toata povestea. Acu, tu ce crezi, ce au dedus ei din toată istoria asta? — Ce să cred, e o prezumţie, oricum ar fi ea. Asta-i faptul. Cum ar fi putut să-i dea drumul vopsitorului tău?

— Păi, ei l-au şi înscris de-a dreptul pe lista ucigaşilor! Ei nu mai au nici o îndoiala.

— Stai, că nu-i chiar aşa. Ce te aprinzi? Şi cerceii? Trebuie să recunoşti ca dacă tocmai în aceeaşi zi şi cam la aceeaşi oră cu asasinatul, nişte cercei nimeresc din lada bătrînei în mîinile lui Mikolai, pesemne că, într-un fel oarecare, au ajuns la el, nu-i aşa? Asta nu-i puţin lucru pentru ancheta.

— Cum au nimerit? Auzi întrebare: cum au nimerit?! strigă Razumihin. Şi tu, medic, tu, care în primul rând eşti dator sa studiezi omul şi ai prilejul mai bine ca oricare altul să cunoşti firea omului, tocmai tu nu vezi din toate aceste date ce fel de fire are acest Mikolai? Nu vezi tu dintru început că tot ce a mărturisit la interogatorii este adevărul curat? Cerceii au ajuns în mîinile lui exact aşa cum a spus. A călcat pe cutie şi a ridicat-o!

— Adevărul curat! Dar a recunoscut chiar el că a minţit întîiaşi data!

— Ascultă-mă. Asculta atent. Şi portarul, şi Koh, şi Pestreakov, şi celalalt portar, şi soţia primului portar, şi tîrgoveaţa, care tocmai atunci se afla în odaiţa portarului, şi consilierul de curte Kriukov, care în clipa aceea coborâse din trăsură şi străbătuse gangul la braţ cu o doamna — toţi, adică opt sau zece martori au declarat în unanimitate ca Mikolai îl trîntise jos pe Dmitri, şi-i căra la pumni, iăr celalalt îl trăgea de par şi îi căra şi el la pumni. Se tăvăleau amîndoi de-a curmezişul drumului şi închideau trecerea; toata lumea îi înjura, iar ei „ca doi copii mici" (expresie exactă a martorilor) tăbăra unul pe celalalt, se bat, ţipă şi rîd, şi rîd care mai de care, cu nişte mutre caraghioase, şi apoi o iau la fuga pe strada ca nişte copii. Auzi? Acum bagă de seama: sus cadavrele mai erau calde, auzi tu: calde, aşa au fost găsite! Dacă femeile au fost ucise de ei, sau numai de Mikolai, iar lăzile sparte şi jefuite, sau daca numai au fost complici la acest jaf, atunci da-mi voie să-ţi pun o întrebare: corespunde starea lor sufleteasca, adică ţipetele, rîsetele, hîrjoana de copii din gang, cu topoare, sînge, viclenie de criminal, prudenţa, jaf? Au ucis şi nu trec nici cinci sau zece minute — aşa reiese, fiindcă trupurile mai erau calde — părăsesc cadavrele şi locuinţa larg deschisă şi, ştiind că lumea s-a dus într-acolo, îşi lasă prada şi se bat în drum ca nişte copii, râd de se prăpădesc, atrag atenţia tuturora şi toate acestea sunt confirmate în unanimitate de zece martori!

— Fireşte, e cam ciudat! Pare ceva cu neputinţa, dar...

— Nu, frate, nu este nici un dar, iar daca cerceii care au ajuns în mîinile lui Mikolai tocmai în aceeaşi zi, şi la aceeaşi oră a crimei, reprezintă o importantă proba materiala împotriva lui, fapt pe care el totuşi îl explica în declaraţia lui, şi prin urmare este o prezumţie discutabila, trebuie să luam în consideraţie şi faptele justificative, cu atât mai mult cu cât acestea sunt incontestabile. Dar, judecând după spiritul dreptului nostru, vor accepta judecătorii noştri, sau vor fi ei în stare să accepte un fapt întemeiat numai pe imposibilitatea psihologică, pe starea sufleteasca — ca un argument incontestabil care da peste cap probele materiale ale acuzării, oricare ar fi ele? Nu, nu vor accepta, nu vor accepta pentru nimic în lume, din pricina că Mikolai a găsit cutiuţa şi a vrut să se spînzure, fapt „care nu s-ar fi întîmplat daca omul nu s-ar fi simţit vinovat!" Iată problema capitala, iată pentru ce-mi ies din fire. înţelege odată!

— Văd eu că te aprinzi şi-ţi ieşi din fire. Stai, am uitat sa te întreb: s-a dovedit că în adevăr cutiuţa cu cerceii provenea din lada bătrînei?

— S-a dovedit, răspunse Razumihin, încruntîndu-se şi vorbind în sila parca. Koh a recunoscut obiectul şi l-a numit pe cel care l-a amanetat, iar individul a dovedit fără putinţa de tăgada că obiectul îi aparţine.

— Prost. Şi acum spune-mi: nu cumva l-a văzut cineva pe Mikolai în timpul când Koh şi Pestreakov urcau scara, şi nu s-ar putea dovedi într-un fel unde se afla?

— Aici e buba: nu l-a văzut nimeni, răspunse Razumihin cu ciuda, tocmai asta e prost; nici măcar Koh şi Pestreakov nu i-au observat pe cei doi zugravi, în vreme ce urcau sus, cu toate că mărturia lor nu ar avea mare greutate. „Am văzut, spun ei, o locuinţă deschisa, ne-am dat seama că acolo probabil lucrează cineva, dar, trecând prin faţa ei, n-am dat atenţie şi nu ne amintim exact dacă în momentul acela lucrătorii erau înăuntru sau nu."

— Hm! Prin urmare, nu au alta justificare decât că se băteau şi rîdeau în hohote. Într-adevăr, este o dovada serioasa, dar... Da-mi voie: tu cum îţi explici întreaga întîmplare? Cum îţi explici găsirea cerceilor, dacă, într-adevăr, i-ă găsit ăşă după cum spune?

— Cum îmi explic? Ce să-mi explic? E clar! Cel puţin calea care trebuie urmată în anchetarea cazului este clară şi dovedita, şi tocmai cutiuţa o confirmă. Adevăratul ucigaş a pierdut aceşti cercei. În vreme ce Koh şi Pestreakov băteau la uşa, ucigaşul era sus, închis înăuntru. Koh a făcut prostia sa se ducă jos; atunci ucigaşul a tulit-o din locuinţa şi a alergat jos, fiindcă nu avea altă ieşire. Pe scără s-a ascuns de Koh, Pestreakov şi portar în apartamentul gol, tocmai în clipa când Dmitri şi Mikolai se fugăreau pe afara. A stat în dosul uşii în vreme ce portarul şi ceilalţi urcau sus, a aşteptat să se stingă zgomotul paşilor şi a coborât cât se poate de liniştit, tocmai când Dmitri şi Mikolai fugiseră în strada, lumea se împrăştiase şi în gang nu mai rămăsese nimeni. Chiar daca l-a văzut cineva, nu i-a dat nici o atenţie; câtă lume nu mişuna pe acolo? Cât despre cutiuţă, a scăpat-o din buzunar în timp ce sta ascuns după uşa, şi nu a băgat de seamă că ă scăpat-o, pentru că atunci avea alte griji mai mari. Cutiuţa însă dovedeşte clar ca ucigaşul s-a ascuns acolo. Şi asta e tot.

— Ingenios! Nu, frate, e prea ingenios. Asta-i mai ingenios ca toate.

— Dar de ce? De ce?

— Fiindcă prea se îmbină toate... se îmbină... se potrivesc ca la teatru.

— Ehe! exclamă Razumihin, dar în clipa aceea uşa se deschise şi intră în odaie un nou musafir, pe care nici unul dintre cei de faţă nu-l cunoştea.