Capitolul V
Era un domn între doua vârste, prezentabil, ţanţoş, cu o fizionomie circumspectă şi dispreţuitoare; acesta mai întâi se opri în prag, rotindu-şi în jur privirile, a căror expresie de mirare aproape jignitoare nici nu încerca s-o ascunda! „Unde am nimerit?" părea el să se întrebe. Cerceta cu neîncredere „cabina de vapor" a lui Raskolnikov, scunda şi strîmtă, afectînd o atitudine speriată, ba chiar de om oarecum ofensat. Cu aceeaşi mirare îşi opri privirea asupra lui Raskolnikov, care zăcea dezbrăcat, nespălat, cu părul vâlvoi, pe divanul lui mizer şi murdar. Raskolnikov, fără să se mişte, îl privea şi el ţintă pe noul venit. Acesta, tot atât de nedumerit, îşi mută privirea cercetătoare asupra părului ciufulit, ne-pieptănat, asupra obrazului neras al lui Razumihin, care, la rândul sau, îl măsura cu privirea obraznic şi întrebător, fără a se clinti din loc. Tăcerea încordata stărui un minut, apoi, după cum era de aşteptat, se petrecu o mica schimbare de mimică. Dându-şi seama după unele semne, de altfel destul de vădite, ca în aceasta „cabină de vapor" ifosele lui nu impresionau pe nimeni, domnul se mai îmblînzi şi-l întreba politicos, deşi tot cam de sus, pe Zosimov, rostind răspicat fiecare silaba:
— Domnul Rodion Romanici Raskolnikov, student, sau fost student?
Zosimov se foi uşor pe divan şi poate ca i-ar fi răspuns, daca Razumihin, căruia, de fapt, nu-i fusese pusă întrebarea, nu i-ar fi luat-o înainte:
— Uite-l colea, pe divan! Dar dumneata ce vrei?
Acest familiar „ce vrei?!" îi luă piuitul domnului afectat; făcu chiar o mişcare către cel care vorbea, dar se stapîni la timp şi se întoarse cât mai repede spre Zosimov.
— Acesta-i Raskolnikov! mormăi Zosimov, arătând cu capul spre bolnav, apoi căsca de-şi strîmbă falca şi, ducând mâna alene la buzunarul jiletcii, scoase un ceas uriaş de aur, cu capacul bombat, îl deschise, se uită, şi tot atât de încet şi leneş îl puse la loc în buzunar.
În timpul acesta, Raskolnikov zăcea, tăcut, pe spate şi-l privea ţintă, străruitor, deşi fără nici o expresie, pe noul venit. De când îşi luase privirea de la floricica de pe tapet, chipul lui, extrem de palid, exprima o nespusa suferinţă, ca şi cum abia ar fi trecut printr-o operaţie chinuitoare sau ar fi fost slobozit din nişte cazne grele. Dar, încetul cu încetul, domnul care intrase în odaie începu să-i trezească tot mai mult atenţia — întâi nedumerire, apoi neîncredere şi, în sfîrşit, aproape teamă. Iar când Zosimov îl arătă, spunînd: „Acesta-i Raskolnikov", el se ridică deodată, de parca l-ar fi împins cineva, se aşeza în capul oaselor şi rosti cu un ton aproape sfidator, deşi cu glas slab, întretăiat:
— Da! Eu sunt Raskolnikov! Ce doriţi?
Musafirul îl privi cu luare-aminte şi rosti cu demnitate:
— Piotr Petrovici Lujin. Sper ca numele meu nu vă este cu totul necunoscut.
Dar Raskolnikov, care se aşteptase la cu totul altceva, îl privi tăcut şi năuc, că şi cum ar fi auzit pentru prima oara de acest nume.
— Cum, e posibil să nu fi primit încă nici o înştiinţare? întreba Piotr Petrovici, oarecum jignit. Drept răspuns, Raskolnikov se lasă încet pe pernă, îşi puse mîinile sub cap şi-şi aţinti ochii în tavan. Se vedea pe faţa lui Lujin că era încurcat. Zosimov şi Razumihin îl priveau cu şi mai multa curiozitate, aşa că pînă la urma izbutiră sa-l descumpănească cu totul.
— Socoteam, eram sigur... bâigui el, că scrisoarea expediata de mine de zece zile, aproape de doua săptămîni...
— Ascultă, ce stai în prag? îl întrerupse deodată Razumihin. Daca ai ceva de spus, şezi colea; ca nu încăpeţi amîndoi, dumneata şi cu Nastasia, în uşă. Năstasiuşka, da-te la o parte, fă-i loc să treacă! Hai, intră înăuntru, poftim un scaun. Haide, strecoară-te odată!
Razumihin îşi trase îndarăt scaunul, făcând puţin loc între masa şi genunchi, şi aştepta în aceasta poziţie incomoda ca musafirul să se „strecoare" prin strâmtoarea aceea. Propunerea fusese astfel făcută, încât era greu să refuze, şi musafirul, poticnindu-se, se grăbi să treacă până la scaun prin spaţiul acela îngust şi, după ce se aşeza, îl privi neliniştit pe Razumihin.
— Nu te sfii, îl lua acesta în primire. Rodea e bolnav de cinci zile, trei zile a delirat, dar acum s-a trezit şi chiar a mîncat cu pofta. Cel de colo e medicul lui, l-a examinat chiar acum, iar eu sunt colegul lui Rodea, fost student ca şi el, şi acum îl dadacesc; aşa că nu trebuie să ţii seama de noi şi poţi să spui ce ai de spus.
— Mulţumesc. Dar prezenţa mea şi convorbirea n-au să-l obosească oare pe bolnav? îl întrebă Piotr Petrovici pe Zosimov.
— Nu, nu, gîngăvi Zosimov. Dimpotrivă, s-ar putea chiar să-l distreze, şi căsca din nou.
— O, şi-a revenit de mult, încă de azi-dimineaţă! urma Razumihin, a cărui familiaritate avea un aer de candoare atât de sincera, încât Piotr Petrovici, după o clipa de şovăiala, începu sa se simtă niţel mai la îndemâna, poate pentru că acest coate-goale necuviincios apucase să se prezinte că fost student.
— Măicuţa dumneavoastră... începu Lujin.
— Hm! făcu tare Razumihin şi Lujin îl privi întrebător.
— Nu-i nimic, da-i drumul... Lujin ridica din umeri.
— ...Măicuţa dumneavoastră, încă pe vremea şederii mele în orăşelul dumnealor, începuse să vă scrie o scrisoare. După sosirea mea aici, am lasat anume să treacă vreo câteva zile fără să vin pe la dumneavoastră, ca să fiu sigur că aţi fost informat despre toate; acum însă, spre mirarea mea, vad ca...
— Ştiu, ştiu! îl întrerupse Raskolnikov, vădit înciudat şi nerăbdator. Dumneata eşti ginerică?... Ştiu... ajunge!...
Piotr Petrovici se simţi profund jignit, dar tăcu. Căuta să priceapă ce însemnau toate acestea. O clipă se aşternu tăcerea.
În vremea aceasta Raskolnikov, care se întorsese pe jumătate spre dânsul ca sa-i răspunda, reîncepu să-l examineze cu cea mai mare atenţie, cu o deosebita curiozitate, ca şi cum adineauri n-ar fi avut timpul sa-l vada bine, sau ar fi descoperit acum în el, pe neaşteptate, ceva nou, care îl uimea; în acest scop, se săltă chiar puţin pe pernă, sprijinindu-se ca să-l vada mai bine. Înfăţişarea lui Piotr Petrovici avea într-adevăr ceva deosebit, ceva care te izbea de la prima vedere şi justifica pe deplin titlul de „ginerică", ce-i fusese trîntit în obraz. în primul rând, se vedea clar, prea clar poate, că Piotr Petrovici, în aşteptarea logodnicei, se grăbise să folosească cele câteva zile de şedere în capitala pentru a se ferchezui şi a se face cât mai frumos, lucru, de altfel, destul de nevinovat şi de înţeles. Pînă şi faptul că-şi arăta prea pe faţă, poate, mulţumirea şi încrederea în sine, pricinuite de schimbarea în bine ce se petrecuse în înfăţişarea lui, i se putea ierta dat fiind că Piotr Petrovici se pregătea de însurătoare. Hainele lui, abia scoase de la croitor, erau frumoase şi nu li se putea reproşa nimic, poate doar faptul că erau prea noi şi mărturiseau prea deschis un anumit scop. Şi melonul elegant, nou-nouţ, pe care-l mânuia cu atât respect şi-l ţinea cu o deosebită atenţie, mărturisea acelaşi lucru; şi mănuşile liliachii superbe, veritabile mănuşi Jouvăins, spuneau acelaşi lucru, numai prin faptul că nu le purta, ci le ţinea de formă în mână. În îmbrăcămintea lui Piotr Petrovici precumpăneau culorile deschise, tinereşti. Avea un surtuc de vară foarte elegant, cafeniu-deschis, pantaloni uşori, de culoare deschisă, jiletcă asortată, rufărie fină, abia cumpărată, şi o cravată subţire, de batist, cu dungi roz, şi culmea: toate îi veneau perfect. Chipul lui proaspăt, frumos chiar, nu arătă cei patruzeci şi cinci de ani pe care îi avea. Favoriţii negri, bogaţi îi încadrau frumos obrazul şi făceau să reiasă în chip placut albeaţa strălucitoare a bărbiei, îngrijit rasă. Iar părul, abia încărunţit, pieptănat şi frizat la bărbier, nu-i dadea totuşi acel aer caraghios şi prostănac de mire neamţ, pe care-l au îndeobşte bărbaţii care-şi dau capul pe mâna coaforului. Şi daca fizionomia lui, destul de frumoasă şi impunătoare, avea într-adevăr ceva neplacut şi respingător, apoi acest lucru era din alte pricini. După ce-l studie în voie pe domnul Lujin, Raskolnikov zîmbi sarcastic, se lasă pe perna şi-şi aţinti din nou privirile în bagdadie.
Dar domnul Lujin se stăpîni, părea hotărât să nu deă deocamdată nici o atenţie acestor ciudaţenii.
— Îmi pare foarte, foarte rău că vă găsesc în aceasta stare, începu el, ca să curme tăcerea. Daca aş fi ştiut că sunteţi bolnav, aş fi venit mai curând. Dar, ştiţi, treburile... Afară de asta, în legătură cu activitatea mea de avocat, am la Curtea de Casaţie un proces de mare importanţă, fără să mai vorbesc despre acele griji pe care le bănuiţi desigur şi dumneavoastră. Aştept din clipă în clipa sosirea măicuţei şi a surioarei dumneavoastră...
Raskolnikov făcu o mişcare, de parca ar fi vrut să spună ceva; pe faţa lui se citea o oarecare emoţie. Piotr Petrovici se întrerupse, aştepta, dar, văzînd că Raskolnikov tace, urma:
— Mda... din clipă în clipă. Le-ăm găsit şi o locuinţă unde să stea pînă una-alta...
— Unde? întrebă cu voce slabă Raskolnikov.
— Foarte aproape de aici, în casa lui Bakaleev...
— E pe Voznesenski, îl întrerupse Razumihin. Doua etaje de camere mobilate; le ţine negustorul Iuşin; am fost pe acolo.
— Da, camere mobilate...
— O porcărie nemaipomenită; murdarie, putoare, o casă rău famată; s-au petrecut în ea diverse chestii urîte; dracu ştie cine locuieşte acolo!... Am fost în casa aceea cu ocazia unei afaceri scandaloase. De altfel, odaile sunt destul de ieftine.
— Fiind de puţina vreme în oraş, n-am putut, fireşte, avea atâtea informaţii, obiecta, înţepat, Piotr Petrovici. Sunt doua odaiţe cât se poate de curate şi pe urmă nu le-am închiriat decât pentru scurtă vreme... Am şi găsit o locuinţă adevărată, adică viitoarea noastră locuinţă, se întoarse el spre Raskolnikov. O punem la punct acum; eu, deocamdată, stau tot într-o odaiţă mobilată, la doi paşi de aici, la doamna Lipevehsel, în apartamentul unui tânăr prieten, Andrei Semionîci Lebeziătnikov: chiar el mi-a indicat casa lui Bakăleev...
— Lebeziătnikov? repetă încet Raskolnikov, încercând să-şi amintească ceva.
— Da, Andrei Semionici Lebeziătnikov, funcţionar la minister, îl cunoaşteţi cumva?
— Da... adică nu, răspunse Raskolnikov.
— Iertaţi-mă, dar aşa am dedus după întrebarea dumneavoastră. I-am fost cândva tutore... un tânăr foarte simpatic... un om cu idei înaintate... Mă bucur că am ocazia să întîlnesc tineret: după tineret poţi judeca ce mai e nou pe lume, şi Piotr Petrovici îşi roti privirile asupra celor de faţă, nădajduind un semn de aprobare.
— În ce privinţă?
— În tot ce este măi serios, cum s-ar zice, în privinţa esenţei tuturor lucrurilor, se grăbi să răspunda Piotr Petrovici, aproape fericit. Vedeţi dumneavoastră, eu de aproape zece ani n-am mai fost la Petersburg. Toate aceste noutăţi, reforme, idei ale dumneavoastră au ajuns, fireşte, şi pînă la noi, în provincie; dar ca să vezi clar şi să cuprinzi totul, trebuie să stai la Petersburg. Eu cred că cele mai multe lucruri noi le poţi afla observînd tînara noastră generaţie. Mărturisesc că mă bucură nespus...
— Ce anume?
— Întrebarea e vastă. Aş putea să greşesc, dar mi se pare că tineretul nostru are păreri mai clare, cum s-ar zice, un spirit mai critic; şi da dovada de mai multa acţiune...
— Aşa e, strecura printre dinţi Zosimov.
— Te înşeli, nu da dovada de nici o acţiune, se legă numaidecât de cele spuse Razumihin. Acţiunea nu pica din cer. Iar noi, de mai bine de două sute de ani, ne-am dezvaţăt să măi fim activi... Idei se mai întîlnesc, pe ici, pe colo, se întoarse el către Piotr Petrovici. Există şi dorinţa de a face bine, deşi e o dorinţă copilaroasă; uneori, se găseşte chiar şi cinste, cu toate că ne-au năpădit fel de fel de escroci, dar acţiune — ioc! Acţiunea poartă cizme.
— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, riposta cu vădită încântare Piotr Petrovici. Fireşte, se pune prea multă pasiune, se fac greşeli, dar trebuie să fim îngăduitori: pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel. Iar dacă s-a făcut puţin, păi nici timp nu am prea avut. Fără să măi vorbim de mijloace. Cât despre propria mea părere, dacă doriţi, aş putea să spun că totuşi s-a făcut ceva; idei noi, folositoare au fost răspîndite, de asemenea unele lucrări noi, folositoare, în locul visurilor romantice de altădată; literatură capăta o nuanţa din ce în ce mai matură; multe prejudecăţi daunătoare ău fost luate în rîs şi smulse din rădacină... într-un cuvînt, ne-am rupt categoric de trecut şi, după părerea mea, asta înseamnă ceva...
— A început să cânte! Vrea să făcă impresie... făcu deodată Raskolnikov.
— Poftim? întrebă Piotr Petrovici, care nu auzise bine, dar nu capătă nici un răspuns.
— Toate acestea sunt adevărate, se grăbi să intervină Zosimov.
— Nu-i aşa? urma Piotr Petrovici, aruncându-i o privire prietenoasă. Trebuie să recunoaşteţi, urmă el, întorcându-se către Razumihin cu o oarecare nuanţa de triumf şi superioritate în glas (era cât pe aici să adauge: „tinere"), trebuie să recunoaşteţi că s-a obţinut un anumit succes, sau, cum se spune astăzi, un anumit progres şi în domeniul ştiinţific şi în cel al realităţii economice...
— Banalităţi!
— Nu sunt banalităţi! Dacă, de pilda, pînă mai ieri mi se spunea: „Iubeşte-ţi aproapele", şi-l iubeam, ce ieşea din asta? urma Piotr Petrovici, pripindu-se cam prea vădit. Ieşea că-mi rupeam caftanul în două, îl împărţeam cu aproapele meu şi amîndoi rămîneam pe jumătate goi, după cum spune proverbul: „Daca fugi după doi iepuri, nu prinzi nici unul". Iar ştiinţa spune: iubeşte-te în primul rând pe tine însuţi, căci totul pe lumea asta se bizuie pe interesul personal. Daca te iubeşti numai pe tine, ai să-ţi vezi bine de treburile tale şi caftanul are să-ţi rămînă întreg. Iar realităţile economice adaugă: cu cât se ridica într-o societate mai mulţi indivizi înstăriţi — adică, cu cât există măi multe caftane întregi — cu atât societatea are temelii mai solide şi realizează măi bine scopul comun. Aşadar, acumulînd exclusiv pentru mine, eu tocmai prin aceasta acumulez oarecum pentru toţi, şi reuşesc ca şi aproapele meu să capete ceva mai mult decât un caftan rupt; şi ăsta nu din darnicia mea personala, izolată, ci ca o consecinţă a bunăstării generale. Ideea astă este cât se poate de simpla, dar, din nefericire, multă vreme i-a trebuit ca să-şi facă loc în mintea omului, să răzbească de sub exaltarea visătoare, deşi s-ar părea că nu e nevoie să fii cine ştie ce deştept ca să-ţi dai seama...
- Iartă-mă, te rog, dar nici eu nu sunt cine ştie ce deştept! îl întrerupse tăios Razumihin. Aşă că: hai să sfârşim discuţia. Am deschis-o cu un anumit scop, altminteri pălavrăgeala asta cu care încearcă să se ameţească oamenii, toate aceste nesfîrşite banalităţi, mereu aceleaşi şi aceleaşi, m-au dezgustat într-atît în ultimii trei ani, încât zău că roşesc nu numai când le spun eu, dar chiar atunci când le debitează altul în prezenţa mea. Dumneata, fireşte, te-ai grăbit să arăţi ce ştii — e scuzabil şi nu te condamn. Eu însă n-am vrut decât să aflu cine eşti, pentru că, vezi dumneata, în ultima vreme, pe arena publică s-au pripăşit atâţia profitori de tot soiul, care le-au denaturat într-atât pe toate în interesul lor personal, încât le-au stricat definitiv... Aşa că, destul!
— Domnul meu, începu Lujin, jignit, însă plin de demnitate, nu vreţi cumva să spuneţi fără înconjur cum că şi eu...
— O, cum se poate!... S-ar putea să-mi permit?... Haide, ajunge! i-o reteză
Razumihin şi, întorcându-şe pe loc spre Zosimov, reâncepu discuţia de
adineauri.
Piotr Petrovici fu destul de inteligent ca să primească această explicaţie. De
altfel, hotărîse în gîndul lui să plece în două minute.
— Sper că acum, după ce ne-am cunoscut, îi spuse el lui Raskolnikov, şi
după ce vă veţi întrema, în virtutea împrejurărilor cunoscute de
dumneavoastră, prietenia noastră se va întări... Vă doresc multă sănătate...
Raskolnikov nici măcar nu-şi întoarse capul. Piotr Petrovici se ridică de pe
scaun.
— Au fost ucise numai de unul care amanetase ceva! spunea cu
convingere Zosimov.
— Fără nici o discuţie! îi ţinea isonul Razumihin. Porfiri nu-şi trădează
gîndurile, dar îi cheamă pe toţi care au amanetat la interogator...
— Îi interoghează pe cei care au amanetat ceva? întrebă tare Răskolnikov.
— Da. Şi?
— Nimic.
— De unde îi ia? întrebă Zosimov.
— Pe unii i-a numit Koh, numele altora era scris pe hârtia care învelea
obiectele, alţii au venit singuri când au aflat...
— Ce canalie îndemânătică, cu experienţă, trebuie să fie ucigaşul! Ce
îndrăzneala! Câtă hotărîre!
— Tocmai asta nu-i adevărat! îl întrerupse Razumihin. Tocmai părerea
astă vă încurcă pe toţi. Iar eu vă spun că este un om neîndemânătic, fără nici
o experienţă şi care, probabil, este la primul său pas. Dacă presupunem că
avem de-a face cu o canalie dibace, calculată, toată povestea devine
neverosimila. Dacă presupunem însă că-i vorba de un ageamiu în materie,
atunci vedem că numai întîmplarea l-a scos din bucluc. Şi ce nu-i în stare să
făcă întîmplarea? Când te gîndeşti că poate nici n-a prevăzut vreo piedică! Şi
cum a condus întreaga afacere? A luat obiecte în valoare de zece-douăzeci de
ruble, şi-a umplut buzunarele, a răscolit ladiţa babei, boarfele, iar în scrin, în
sertarul de sus, într-o cutie s-au găsit mai bine de o mie cinci sute de ruble
bani curaţi, în afară de bilete de bancă! Nu s-a priceput nici măcar să
jefuiască, nu s-ă priceput decât să ucida! A fost primul lui pas, ţi-o spun eu,
primul lui pas; s-a pierdut cu firea! Şi nu l-a salvat calculul, întîmplarea l-a
95
salvat!
— Mi se pare că vorbiţi despre asasinarea bătrînei văduve de arhivar,
întîmplată acum câteva zile, se amestecă Piotr Petrovici, vorbind către
Zosimov; se sculase în picioare, ţinînd în mînă pălaria şi mănuşile, dar,
înainte de plecare, voia să măi arunce câteva vorbe pline de inteligenţă.
Era vădit că ţinea mult să producă o impresie cât mai bună — vanitatea
învinsese prudenţa.
— Da. Aţi auzit?
— Fireşte, doar e în vecinătate...
— Cunoaşteţi amănuntele?
— N-aş putea spune; dar pe mine mă interesează mai ales din punct de
vedere general, al problemei în sine. Fară să mai vorbesc de faptul că numărul
crimelor în clasele inferioare s-a înmulţit considerabil în ultimii cinci ani; fară
să mai vorbesc despre furturile şi incendiile care se întîmplă peste tot locul;
ceea ce îmi pare mai ciudat este că, în aceeaşi măsura, se înmulţesc şi crimele
săvîrşite de elemente din clasele superioare, se înmulţesc, cum s-ar zice, paralel. Ba se aude ca un fost student a jefuit poşta la drumul mare; ba nişte
oameni, înaintaţi prin poziţia sociala, falsifica bani; la Moscova a fost prins un
grup întreg de falsificatori ai ultimului împrumut cu cîştiguri, iar printre
principalii complici este şi un lector de istorie universala; în alta parte, un
secretar de ambasada, de-al nostru, este ucis peste graniţă pentru o chestiune
misterioasă de bani. Şi dacă acum şi aceasta batrînă cămătăreasă a fost ucisa
de un om de pe o treapta sociala superioara, fiindcă muzicii nu amanetează
obiecte de aur... Cum se poate explica aceasta decădere ă păturii civilizate a
societăţii noastre?
— Multe schimbări economice... începu Zosimov.
— Cum se explică? îi luă vorbă Razumihin. Tocmai prin vechea noastră
lipsă de spirit practic s-ar explică.
— Cum aşa?
— Ce a răspuns la Moscovă lectorul dumitale la întrebarea: pentru ce a
falsificat bancnotele?... „Toată lumea se îmbogăţeşte folosind diverse mijloace.
Şi eu am vrut sa mă îmbogăţesc cât mai repede." Nu-mi amintesc exact
cuvintele, dar sensul lor este acesta: pe daiboj, cât mai repede, fără prea multă
bătaie de cap! Ne-am obişnuit să luăm totul de-a gata, să fim duşi de mînă, să
mîncăm posmagi gata muiaţi. Iar când sună ceasul cel mare, fiecare arată ce
poate...
— Bine, dar moralitatea? Şi, cum s-ar zice, legile...
— Ce te supară? se amestecă pe neaşteptate RAskolnikov. A ieşit exact
după teoria dumitAle!
— Cum după teoria mea?
- Încearcă să duci pînă la capăt ceea ce ai susţinut adineauri şi vei ajunge
la rezultatul că ai tot dreptul să ucizi...
— Vai de mine!... strigă Lujin.
— Nu, nu este aşa! spuse Zosimov.
Raskolnikov era palid, respira greu, buza de sus îi tresărea.
— Toate au o măsură! urmă cu trufie Lujin. O idee economică nu
înseamnă o invitaţie la crimă, la asasinat, şi daca ar fi să presupunem numai
că...
— Este sau nu adevărat că dumneata i-ai spus logodnicei dumitale... îl
96
întrerupse din nou Raskolnikov, cu glasul tremurând de furie şi în care se
desluşea dorinţa de a jigni, este adevărat că i-ai spus, chiar în clipa când ţi-a
primit propunerea, că te bucura mai ales faptul... că este săracă... fiindcă este
mai avantajos să-ţi iei soţie dintr-o familie căzută în mizerie, ca după aceea să
o poţi domina... şi ca binefăcător al ei să-i poţi reproşa, când vrei, tot binele pe
care i l-ai făcut?...
— Domnul meu! strigă Lujin, enervat şi furios, roşu la faţa şi încurcat.
Domnul meu... să denaturaţi în acest hal o idee! Iertaţi-mă, dar trebuie să vă
spun că zvonul care v-a ajuns la ureche, sau, mai bine zis, care v-a fost adus
la cunoştinţa, nu are nici o umbră de seriozitate şi eu... bănuiesc cine a
azvârlit... într-un cuvânt... această săgeată... într-un cuvânt, chiar mama
dumneavoastră... Şi fără asta mi-a făcut impresia că, în pofida tuturor
însuşirilor sale minunate, ideile ei au o nuanţă exaltată şi romanţioasa... Şi
totuşi, eram la o mie de verste departe de a presupune ca ar putea să înţeleagă
şi să vă prezinte situaţia sub o forma atât de denaturata... Şi, în sfîrşit... în
sfîrşit...
— Ştii ceva? sari Răskolnikov, ridicându-se într-un cot pe pernă şi
privindu-l ţintă, cu ochi scăpărători. Ştii ceva?
— Ce anume?
Lujin se opri şi aştepta cu un aer jignit şi sfidator. Tăcerea ţinu câteva
clipe.
— Uite ce este, dacă dumneata îţi mai permiţi vreodată... să spui măcar un
cuvînt... despre mama mea... te arunc pe scară!...
— Ce-i cu tine?! strigă Razumihin.
— Ah, aşa stau lucrurile! Lujin păli şi-şi muşcă buza. Ascultaţi, domnul
meu, ce am să vă spun, începu el rar, stăpînindu-se din răsputeri şi gîfîind.
Chiar adineauri, de la primul pas pe care l-am făcut în odaiă aceasta, mi-am
dat seama de ostilitatea dumneavoastră, dar am rămas anume ca să aflu mai
mult. Aş fi putut iertă multe unui om bolnav, unui om care-mi este ruda, dar
acum... n-am să pot niciodată să vă...
— Nu sunt bolnav! strigă Raskolnikov.
— Cu atât mai mult...
— Du-te la dracu!
Dar Lujin părăsea acum încăperea, fără să isprăvească ce avea de spus,
strecurându-se din nou între masă şi scaun; de data aceasta, Razumihin se
scula să-i facă loc. Fără să-l privească pe vreunul dintre ei, să-l salute măcar
pe Zosimov, care îi tot făcea semne să-l lase pe bolnav în pace, Lujin ieşi
ţinîndu-şi cu grijă pălaria la nivelul umărului în clipă când se apleca să treacă
pragul. Până şi felul în care-şi mlădie spinarea cu acest prilej vădea clar ca
fusese jignit de moarte.
— Dar cum se poate, cum se poate să te porţi astfel?! întrebă Razumihin,
dând din cap, nedumerit.
— Lasaţi-mă, lasaţi-mă cu toţii! strigă, cuprins de mînie, Raskolnikov. O
să mă lasaţi în pace, călăilor? Nu mă tem de voi! Acum nu mă tem de nimeni,
de nimeni! Căraţi-vă de aici! Vreau să rămîn singur, singur!
— Hai să plecăm! zise Zosimov, făcându-i semn lui Razumihin.
— Se poate? Dar cum să-l lasăm singur în starea asta?
— Să mergem, insistă doctorul, ieşind din odaie. Razumihin stătu puţin pe
gînduri, apoi se repezi pe urmele lui.
97
— Ar fi ieşit mai rău daca nu l-am fi ascultat, zise Zosimov pe scara. Nu
trebuie să-l irităm...
— Ce-i cu dânsul?
— Ei, i-ar trebui un impuls binefăcător, ceva care să-l scoată din gîndurile
lui! Adineauri era în stare... Ştii, am impresia că-l roade ceva. O idee fixă,
căre-l urmăreşte... De asta mi-e frica pentru el. Îl apasă ceva, negreşit.
— Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul acesta, cu Piotr Petrovici! Din
discuţie am înţeles că el se însoară cu sora lui şi că Rodea aflase despre
aceasta cu puţin înainte de a se îmbolnăvi, dintr-o scrisoare.
— Da, dracu l-a adus tocmai acum! S-ar putea să fi stricat tot. Dar tu ai
observat că este indiferent la toate, tace orice i-ai spune, în afara de un singur
lucru care îl scoate din sărite: asasinatul acela...
— Da, da! îi ţinu isonul Razumihin. Am observat cât se poate de bine! îl
interesează, îl sperie! L-au speriat în ziua când s-a îmbolnăvit, în biroul
comisarului de poliţie; a leşinat acolo.
— Ai să-mi povesteşti amănunţit diseară cum s-au petrecut lucrurile şi
după aceea am să-ţi spun şi eu ce cred. Mă interesează foarte mult! Am să mai
trec peste o jumătate de ora să-l văd... De altfel, n-o să făcă congestie...
— Îţi mulţumesc! Eu în vremea asta am să stau la Paşenka şi am să-l ţin
sub observaţie prin intermediul Nastasiei...
După plecarea lor, Raskolnikov se uită nerăbdator şi supărat la Nastasia;
femeia nu se grăbea sa plece.
— Vrei un ceai? îl întreba dînsă.
— Mai târziu! Acum vreau să dorm! Lasă-mă...
Cu o mişcare spasmodică se răsuci la perete; Nastasia ieşi din odaie.
