Capitolul III

Cu toate acestea, nu se poate spune că a fost inconştient tot timpul cât a

ţinut boala: erau un fel de friguri cu stări de delir şi stări de semiconştienţă.

De multe lucruri îşi amintea mai tîrziu. Ba i se părea că în jurul lui se adună

lume multă, că vor să-l scoată din odaie şi să-l ducă nu ştiu unde, că se ceartă

şi se ocărăsc în privinţa lui. Apoi i se năzărea că e singur în odaie, că toată

lumea a plecat, că oamenii se tem de el şi numai din când în când crapă uşa

să-l privească de departe, că-l ameninţa, se sfătuiesc între ei, râd şi-l întărîtă.

îşi aducea aminte că o văzuse de multe ori pe Nastasia stând la căpătîiul lui; şi

încă pe un om, care îi părea foarte cunoscut, dar nu-şi putea da seama cu nici

un preţ cine era, şi acest lucru îl chinuia pînă la lacrimi. Uneori, i se părea că

zace de o lună încheiata; alteori, că nu trecuse nici măcar o zi. Dar despre

lucrul acela uitase cu desăvîrşire; e drept că îşi amintea mereu că uitase ceva

ce n-ar fi trebuit să uite, şi se chinuia, se frămînta, se căznea să-şi

amintească, gemea, îl apuca furia sau era covîrşit de o groază cumplita, de

neîndurat. Atunci se ridica brusc în pat şi voia să fugă, dar era totdeauna

cineva care-l oprea cu forţa, şi atunci îl cuprindea o slabiciune şi îşi pierdea

iarăşi cunoştinţa. În sfîrşit, îşi veni în fire. Asta s-a întîmplat într-o dimineaţa,

pe la orele zece. La aceasta oră, în zilele senine, soarele arunca un mănunchi

larg de raze pe peretele din dreapta şi lumina colţul de lîngă uşă. La patul lui

se afla Nastasia şi încă cineva, un om care-l cerceta cu curiozitate şi pe care el

nu-l cunoştea. Era un flacău cu caftan şi bărbuţă, care aducea cu un

muncitor de artei. Gazda îşi vîrîse capul prin uşa întredeschisă. Raskolnikov

se ridica într-un cot.

— Cine e, Nastasia? întreba el, arătînd spre flacău.

— Ia te uite, s-a trezit! zise dînsa.

— S-a trezit, spuse şi flacăul.

Dându-şi seama că şi-a venit în fire, gazda închise uşa şi dispăru. Fuseseîntotdeauna sfioasa şi nu-i placeau discuţiile şi explicaţiile; avea vreo patruzeci de ani, era grasă, aproape obeză, cu sprîncenele şi ochii negri, destulde placută la înfăţişare şi foarte blajina, aşa cum sunt de obicei oamenii graşişi leneşi; şi pe deasupra era ruşinoasa din cale-afară.

— Cine eşti... dumneata? îl întrebă Raskolnikov, de asta data de-a dreptulpe flacău.

Dar în aceeaşi clipa uşa se dadu de perete şi, aplecându-se puţin dinpricina înălţimii, intra Razumihin.

— Ce cabina de vapor! strigă el, intrând. Mă lovesc întotdeauna cu capulde pragul de sus. Şi asta se cheamă locuinţa! Te-ai trezit, frăţioare? Chiaracum mi-a spus Paşenka.

— S-a trezit, zise Nastasia.

— Chiar acum, întări flacăul, zîmbind dulceag.

— Dar dumneata cine eşti? întreba deodată Razumihin. Eu, cu voiamatale, sunt Vrazumihin; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin ¹ ,student, nobil, iar dumnealui, prietenul meu. Acum spune, cine eştidumneata?

— Eu sunt de la canţelaria negustorului Şelopaev, şi am fost trimis anumeaici.

— Poftim de ia loc pe scaun. Razumihin se aşeza pe alt scaun, de parteacealaltă a măsuţei. Bine ai făcut, frăţioare, că te-ai trezit, urmă el cătreRaskolnikov. De trei zile n-ai pus nimic în gura. Numai niţel ceai, pe care ţil-am daţ cu lunguriţa. De doua ori l-am adus pe Zosimov. îţi mai aminteşti deZosimov? Te-a consultat cu atenţie şi a spus că nu-i nimic grav, da-i ceva carete-a atins la cap. O febra nervoasă, un fleac, zice, alimentaţia a fost proasta, ţis-a dat prea puţină bere şi hrean, de aceea te-ai îmbolnăvit, dar că nu-i nimic,are să-ţi treacă. Halal băiat Zosimov! A prins grozav meseria. Şi aşa, ca sănu-ţi pierzi timpul, spuse el, întorcându-se către flacău, binevoieşte de spunece treaba ai? Să ştii, Rodea, că e al doilea trimis care vine din canţelaria lor.Numai ca rândul trecut a venit altul; cu acela ne-am lamurit. Cine a fost celcare a venit înaintea dumitale?

— Trebuie să fi fost acum două zile, aşa e. Alexei Semionovici o fi fost, totde la noi, de la canţelarie.

— Dumnealui părea un om mai cu scaun la cap decât dumneata, ce zici?

— Aşa e, dumnealui e mai serios.

— Laudabil; hai, da-i drumul. Ce treaba ai?

— Iata: Afanasi Ivanovici Vahruşin, despre care cred ca aţi auzitvorbindu-se de multe ori, în urma rugăminţii măicuţei dumneavoastră, atrimis la canţelaria noastră nişte bani pe care trebuie să vi-i înmînăm, începuflacăul, vorbind de-a dreptul lui Raskolnikov. Dacă v-aţi revenit în fire, trebuiesa va înmînăm treizeci şi cinci de ruble, deoarece Semion Semionovici a fostînştiinţat despre aceasta de Afanasi Ivanovici, la rugămintea măicuţeidumneavoastră, după cum s-a mai făcut şi altă data. Ştiaţi?...

— Da... îmi amintesc... Vahruşin... zise Raskolnikov visător.

— Ai auzit? Il cunoşti pe Vahruşin! striga Razumihin. Cum să nu-şi fi venitîn fire? De altfel, acum bag de seama ca şi dumneata eşti un om cu scaun lacap. Da. E placut sa auzi vorbe înţelepte.

— Chiar despre dumnealui e vorba, despre Vahruşin, Afanasi Ivanovici,care, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, v-a trimis şi altă data, în acelaşifel, banii, aşa ca dumnealui n-a refuzat-o nici de data aceasta şi l-a încunoştinţat zilele trecute pe Semion Semionovici cum ca sa va dea treizeci şi cinci de ruble, în aşteptarea vremurilor mai bune.

— Aşa, „în aşteptarea vremurilor mai bune", ai potrivit-o foarte bine; n-afost rău nici ceea ce ai spus despre „măicuţa dumneavoastră". Şi acum, ce zici:şi-a revenit sau nu?

— După mine aşa o fi. Numai chitanţă să-mi dea.

— Are să-ţi dea. Ce ai acolo, registrul?

— Da.

— Ada-l încoace. Haide, Rodea, scoala! Am să te ajut; ia tocul şi iscăleşte,

căci banii, frăţioare, ne sunt acum mai dulci ca mierea.

— Nu trebuie, zise Raskolnikov, dînd deoparte tocul.

— Ce nu trebuie?

— N-am să semnez.

— Ptiu, drace! Dar cum vrei să iei banii? Fără chitanţa?

— N-am nevoie... de bani.

— N-ai nevoie de bani! Ba să avem iertare, frăţioare, eu sunt martor! Nu te

nelinişti, e numai aşa, iar aiurează. De altfel, aşa ceva i se întîmpla şi când nu

este bolnav...

Eşti om cu judecata, o să-l ajutăm, adică, mai bine zis, o să-i ducem mâna

şi are să semneze. Hai, ia tocul...

— Aş putea sa vin alta data...

— Nu, nu; ce să te mai oboseşti! Doar eşti om cu judecată... Haide, Rodea,

de ce-l ţii pe musafirul nostru?... Nu vezi, te aşteaptă!

Şi Razumihin voi cu dinadinsul să ducă mână lui Raskolnikov, silindu-l să

semneze.

— Lasă... am să semnez singur, rosti acesta, luînd tocul şi semnînd în

registru.

Flacăul puse banii pe masa şi pleca.

— Bravo! Şi acum, frăţioare, ţi-e foame?

— Da, răspunse Raskolnikov.

— Nasţasia, ai supa?

— A rămas de ieri, zise Nasţasia, care stătuse tot timpul alaturi.

— Cu cartofi şi cu orez?

— Cu cartofi şi cu orez.

— Eram sigur de asta! Hai, adu supa şi adu şi un ceai.

— Bine, acuşica.

Raskolnikov privea toate acestea cu nespusa mirare, înfricoşat şi năucit.Hotărîse sa tacă şi să aştepte, sa vada ce are să se mai întîmple. „Mi se pare cănu aiurez, se gîndea el, totul pare să fie real..."

Nastasia se înapoie peste două minute cu supa şi anunţă că acuşi soseşteşi ceaiul. La supă aduse doua linguri, doua farfurii şi tot tacâmul: solniţă,piper, muştar pentru carne etc. Atâta ordine nu mai văzuse de multa vreme.Faţa de masă era curata.

— Nastasiuşka, n-ar fi rău ca Praskovia Pavlovna sa ne trimită vreo douăsticluţe de bere. Le-om dovedi noi.

— Ian te uita la el, ce-i trebuie! bodogăni Nastasia şi ieşi să-i împlineascăporunca.

Încordat şi rătăcit, Raskolnikov se uita la tot ce se petrecea în jurul lui. întimpul asta, Razumihin se muta pe divan şi, cuprinzîndu-l stîngaci, ca un urs,cu mână stîngă pe după gît, deşi Raskolnikov ar fi putut sa se ridice şi singur,apropie cu dreapta o lingura de supa de gura lui, după ce sufla de vreo douaori în ea ca să nu frigă. Dar supa era abia călduţă. Raskolnikov înghiţi lacom olingura, apoi încă una şi încă una. Dar după ce-i dadu câteva linguri,Razumihin se opri deodată şi declară că mai mult nu-i poate da pînă nu-lîntreabă pe doctor.

Tocmai atunci sosi Nastasia, aducând doua sticle de bere.

— Vrei ceai?

— Vreau.

— Ada ceai, Nastasia, repede, fiindcă, în ce priveşte ceaiul, cred că nu-inevoie de aprobarea facultăţii. Iată şi berea!

Razumihin se muta pe scaun, trase supa şi carnea în faţa lui şi începu săînfulece cu o poftă de parcă n-ar fi mîncat de trei zile.

— Eu, frate Rodea, mănînc la voi în fiecare zi, bolborosi cât îi îngăduia guraplină de carne, şi toate acestea datorită Paşenkăi, gazdei tale, dânsatrebăluieşte şi mă cinsteşte din toată inima. Eu, fireşte, nu zic nimic, dar nicinu protestez. Iată şi Nastasia cu ceaiul. Ia te uită ce femeie vrednică!Nastenka, vrei bere?

— Du-te încolo!

— Dar ceai? -Fie.

— Toarnă. Stai să-ţi torn eu; şezi la masă.Şi, făcând pe gazda, umplu o cană cu ceai, apoi încă una; îşi lasă prînzul şise mută din nou pe divan. Ca şi mai înainte îl cuprinse pe bolnav cu braţul pedupă gît, îl săltă pe perne şi începu să-i dea ceai cu linguriţa, suflînd de zor înel, ca şi cum ăr fi fost lucrul cel mai important, salvator chiar pentruîntremarea acestuia. Raskolnikov se lasă dadacit fără să scoată o vorbă, cutoate că se simţea în stare să se ridice şi să se aşeze în pat, fără ajutor străin,şi destul de stăpîn pe mâinile lui ca să ţină linguriţa sau ceaşca, şi poate chiarîn stare să meargă. Dar un instinct ciudat, viclean, aproape animalic, îl sfătuiasă-şi tăinuiască deocamdată puterile, sa rămînă la pînda, să se prefacă chiar,la nevoie, că n-are capul încă limpede şi, între timp, sa tragă cu urechea şi săafle ce se petrece. De altfel, nu-şi putu stăpîni multă vreme dezgustul; după ceînghiţi vreo zece linguriţe de ceai, întoarse capul, respinse capricios linguriţaşi recăzu pe pernă. Sub capul lui erau perne adevărate, de puf, cu feţe deperna curate; băgase de seamă cu mirare acest lucru.

— Paşenka trebuie sa ne trimită chiar astăzi dulceaţă de zmeură, să-iputem pregăti o băutura bolnavului, zise Razumihin, aşezîndu-se la locul luişi începînd iar să mănînce supa şi să beă bere.

— De unde să ia zmeură? întrebă Nastasia, ţinînd în cele cinci degeterăşchirate farfurioara cu ceai şi sorbindu-l „prin zahăr".

— Zmeura, draga mea, o va lua de la băcănie. Vezi tu, Rodea, cât timp aifost bolnav, aici s-au întîmplat multe. După ce ai şters-o de la mine ca un hoţ,fără să-mi spui unde stai, m-am înfuriat atât de rău, încât m-am hotărît să tegăsesc şi să te pedepsesc cum se cuvine. M-am pus sa te caut chiar în aceeaşizi. Am umblat, am umblat şi am tot întrebat. Uitasem unde stai acum; dealtfel, nici n-am ştiut vreodată, dar mi-am adus aminte de locuinţa dealtădată, ştiam că e lîngă Cinci Colţuri, în casa lui Harlamov. Ce-am măicăutat casa aceea a lui Harlamov! Pînă la urmă am aflat că nici nu era a luiHarlamov, ci a lui Buh. Auzi dumneata ce încurcătură în mintea mea! Eramtare furios. Aşa de furios, că a doua zi m-am dus -fie ce-o fi — la biroul de adreseşi închipuieşte-ţi: în mai puţin de două minute mi te-au găsit acolo. Eştiînscris în registru.

— Înscris în registru?

— Fireşte; pe generalul Kobelev însă nu l-au putut găsi cât am fost acolo.Ei, dar asta e o poveste lungă. Şi aşa, cum am dat buzna aici, ţi-am aflat toatetreburile; ştiu tot, tot, frăţioare; să-ţi spună şi dînsa; l-am cunoscut şi peNikodim Fomici şi pe Ilia Petrovici mi l-au arătat, l-am cunoscut şi pe portar şipe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la circumscripţie şi, însfîrşit, ce-i mai straşnic... am cunoscut-o pe Paşenka însăşi; întreab-o peNastasia...

— Ai îmblînzit-o, spuse Nastasia, zîmbind cu subînţeles.

— De ce nu-ţi pui zahăr în ceai, Nastasia Nikiforovnă?

— Tii, drace! strigă Nastasia, pufnind în râs. Şi nici măcar nu-sNikiforovnă, ci Petrovna, adaugă dînsa după ce-şi curmă râsul.

— O să ţinem minte dată viitoare. Şi aşa, frăţioare, ca să nu lungim vorba,am vrut mai întîi să-i scutur niţel că să distrug toate prejudecăţile din partealocului; dar Paşenka a învins. Eu, frăţioare, nici nu mă aşteptam să fie atâtde... avenantă, ce zici? Ce crezi?

Raskolnikov tăcuse şi nu-şi luase nici o clipă privirea neliniştită de la el,tăcea şi acum, şi-l privea mai departe ţintă.

— Chiar foarte drăguţă, urma Razumihin; tăcerea lui Raskolnikov părea cănu-l tulbura defel, dimpotrivă, ai fi zis că întărea spusele lui. E foarte bine întoate privinţele.

— Ce lighioană! exclamă din nou Nastasia, căreia, pesemne, îi făcea oneasemuită placere să-l asculte.

— Ce e prost, frate, e că n-ai ştiut de la început cum s-o iei. Cu dânsatrebuia să procedezi altfel. Se poate spune ca are un caracter ciudat! Dardespre caracter o să vorbim alta dată... însă cum ai izbutit, de pilda, săîmpingi lucrurile pînă acolo, încât să îndrăznească să nu-ţi trimită demîncăre? Sau, cum a fost cu poliţa aceea? Ai înnebunit de te-ai apucat să daipoliţe? Sau, acel plan de căsătorie de pe vremea când trăia fie-sa, NătaliaEgorovna... Ştiu tot! De altfel, acesta este un punct delicat şi eu sunt un măgarcă m-ating de el; iartă-mă, te rog. Dar, a propos de prostie, nu găseşti,frăţioare, că Praskovia Pavlovna e mai puţin proastă decât s-ar putea crede laprima vedere? Ce zici?

— M-da, strecura printre dinţi Raskolnikov, privind într-o parte, înţelegîndcă era mai bine să întreţină conversaţia.

— Nu-i aşa? strigă Razumihin, fericit că i s-a răspuns. Dar nici preadeşteaptă nu este, hai? Un caracter cu totul, cu totul neobişnuit! Eu, să-ţispun drept, frate, nu înţeleg... zău aşa... Are cel puţin patruzeci de ani.Susţine însă că ar avea treizeci şi şase şi are tot dreptul s-o facă. De altfel, îţijur că o judec mai ales cerebral, metafizic, cum s-ar zice, trebuie să-ţi spun că s-au legat aici între noi nişte relaţii teribil de încurcate! Nu pricep nimic! Dartoate acestea sunt fleacuri, cât despre dânsa, văzînd că nu mai eşti student, căţi-ai pierdut hainele şi meditaţiile, şi că o dată ce a murit fiica ei nu mai aveanici un rost să te ţină ca pe o ruda, s-a speriat; şi cum tu, pe de alta parte,trăiai în colţul tău, fără să cauţi să păstrezi relaţiile de mai înainte, i-a venitideea să te dea afară din casa. Intenţia o avusese de mult, dar nu voia săpiărda poliţa aceea. Şi apoi, chiar tu ai asigurat-o că ăre s-o achite maică-ta...

— Asta a fost o ticăloşie din partea mea... Mama numai ca nu cerşeşte...am minţit numai pentru ca să mă ţină în casă... şi şă-mi dea de mîncare, zisetare şi răspicat Raskolnikov.

— Da, bine ai făcut. Dar vezi tu, tocmai atunci apare domnul Cebarov,consilier de curte şi om de afaceri. Fără dânsul, Paşenka n-ar fi făcut nimicîmpotriva ta, prea-i sfioasa din fire; dar omul de afaceri nu-i de fel sfios şi înprimul rând, fireşte, a pus întrebarea: exista vreo speranţa ca poliţa sa fieplatită? Răspuns: exista, fiindcă exista o oarecare mămică, o mamă, care, dincele o suta douăzeci şi cinci de ruble pensie, mai bine ar muri ea de foamedecât să-l lase în încurcătura pe Rodenka al ei, şi mai exista şi o surioară, carepentru frăţiorul ei este gata să se vânda ca roabă. Pe asta s-a bizuit omulnostru... Ce te frămînţi? Eu, frăţioare, am aflat acum tot adevărul despre tine,nu degeaba ţi-ai deschis sufletul în faţa Paşenkăi pe vremea când vă socoteaţirude, şi acum ţi-o spun frăţeşte... Aşa-i viaţa: omul cinstit şi cu sufletulsensibil vorbeşte deschis, iar omul de afaceri ascultă şi la timpul prielnic teînhaţă. Şi dînsa i-a cedat poliţa aceea, chipurile, contră plată, iăr Cebarov acerut formal achitarea ei, fără să se sfiască de fel. Când am prins de veste, amvrut mai întîi, pentru liniştea sufletului meu, să-l scutur niţel şi pe dînsul, dartocmai atunci s-a stabilit armonia între mine şi Paşenka, şi am pus-o săînăbuşe acţiunea în faşă, garantîndu-i că ai să-i plateşti tot. Am garantatpentru tine, auzi, frăţioare? L-am chemat pe Cebarov, i-am vîrît zece carboavesub nas, i-am luat hîrtia şi acum am cinstea să ţi-o prezint. Acum eşti datornumai pe cuvînt! Poftim, ia-o; am şi anulat-o, aşa cum scrie la carte.Razumihin puse pe masa poliţa. Raskolnikov o privi şi se întoarse laperete, fără a scoate un cuvînt. Razumihin păru nemulţumit.

— Văd, frate, zise el peste o clipa, că iar am nimerit prost. Am vrut să tedistrez, să te înveselesc cu palavrele mele şi mi se pare că n-am reuşit decât săte amărăsc.

— Tu erai cel pe care nu-l puteam recunoaşte în timp ce deliram? întrebăRaskolnikov, după un minut de tăcere, fără să întoarcă spre el capul.

— Eu, ba chiar te-au apucat furiile din pricina asta, mai ales atunci cândl-am adus pe Zametov.

- Pe Zametov?... Pe secretar?... Pentru ce?

Raskolnikov se întoarse brusc şi-şi pironi ochii asupra lui Razumihin.

— Ce ai?... De ce te sperii? Omul voia să te cunoască; chiar el şi-a exprimatdorinţa, pentru ca i-am vorbit mult despre tine... Altfel, de la cine aş fi aflatatâtea despre tine? Bun băiat, măi frate, un om minunat... în felul lui, fireşte.Azi suntem prieteni, ne vedem mai în fiecare zi. Căci m-am mutat în cartierulasta. Nu ţi-am spus? M-am mutat de curând. Am fost de doua ori împreună cuel la Laviza. îţi aduci aminte de ea, de Laviza Ivanovna?

— Am bătut câmpii în timp ce deliram?

— S-ar fi putut altfel? Nici nu mai ştiai pe ce lume eşti!

— Şi ce-am spus?

— Asta-i acum! Ce-ai vorbit? Se ştie câte bazaconii spun oamenii în delir...

Şi acum, frate, ca să nu pierdem vremea de pomană, hai să ne vedem detreaba.

Razumihin se scula şi puse mână pe şapca.

— Ce-am vorbit când deliram?

— Ia te uită, o ţine una şi bună: ce-am vorbit, ce-am vorbit. Nu cumva ţi-efrică să nu fi trădat vreun secret? Nu te teme, n-ai scăpat nici un cuvînt desprecontesă. În schimb, ai tot vorbit despre un buldog, despre nişte cercei şilanţişoare, despre ostrovul Krestovski, despre nu ştiu care portar, despreNikodim Fomici, Ilia Petrovici, ajutorul de comisar. Apoi te-a preocupat grozavpropriul tău ciorap, grozav te mai interesai de el! Cereai întruna: daţi-miciorapul! Zametov, el însuşi, a răscolit prin toate ungherele în căutareaciorapului tău, ba chiar ţi-a dat porcăria aceea cu propriile lui mînuţe,împodobite cu inele şi spălate cu parfum. Abia atunci te-ai potolit şi o noapteai ţinut porcăria asta în mână: nu mai puteam să ţi-o smulgem. Şi acum credcă măi zace undeva pe sub plapuma. Apoi ai cerut să-ţi dam franjurile tăiatede la pantaloni, şi ce te-ai mai rugat, cu lacrimi în ochi! Am încercat să tedescoasem: ce-i cu franjurile acelea? Dar n-am putut pricepe nimic... Şi acum,la treaba. Uite aici treizeci şi cinci de ruble: iau din ei zece şi peste vreo douaore am să-ţi prezint socoteala. Între timp, am să-l înştiinţez pe Zosimov, cutoate că şi aşa trebuie sa vină, că-i trecut de unsprezece. Dumneata,Nastenka, în lipsa mea, să vii cât mai des să vezi ce face, daca vrea să bea saupoate are nevoie de altceva... Paşenkăi am să-i spun chiar eu îndată tot ce e detrebuinţa. La revedere!

— Auzi dumneata: îi zice Paşenka! Al naibii ştrengar! mormăi Nastasia înurma lui; apoi deschise uşa, trase cu urechea, dar nu se mai putu stăpîni şifugi jos.

Era prea curioasa să afle ce-i spune stăpînă-sii; se vedea limpede căRazumihin o fermecase de-a binelea şi pe ea.

De îndată ce uşa se trînti după Nastasia, bolnavul aruncă plapuma şi sărica un nebun din pat. Aşteptase cu o nerăbdare febrila să-i vada plecândpentru ca, în lipsa lor, să se apuce de treabă. Dar ce treaba? Tocmai acum, caun făcut, uitase despre ce era vorba. „Doamne, spune-mi un singur lucru: eiştiu sau încă nu ştiu? Dacă ştiu şi doar se prefac că nu ştiu, mă păsuiesc câtsunt în pat şi apoi, când m-oi întrema, vor intra la mine şi vor spune că ştiu demult tot şi că doar s-au prefăcut că nu ştiu... Ce voiam să fac? Am uitat, amuitat, parca e un făcut; am uitat, cu toate că abia acum câteva clipe ştiam cetrebuie să fac... "

Sta în mijlocul încăperii şi, cuprins de o chinuitoare nedumerire, îşi roteaprivirile înjur; se apropie de uşă, o deschise, trase cu urechea; nu, altcevatrebuia sa facă. Apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte, se repezi în colţul undetapetul era rupt, îl cerceta, vîrî mână înăuntru, bîjbîi, dar nu, nu era asta! Seapropie de soba, o deschise, răscoli cenuşa; firele tăiate de la pantaloni şizdrenţele buzunarului rupt zăceau înăuntru aşă cum le azvîrlise în ziua aceea,prin urmare nu le văzuse nimeni. Apoi îşi aminti de ciorapul despre caretocmai îi vorbise Razumihin. Iată-l pe divan, sub plapumă, dar îl frecase şi îlmurdarise într-atât, încât, fireşte, Zametov nu putuse să observe nimic.„Zametov?... Secţia!... Pentru ce mă cheamă la secţie? Unde este citaţia?

Stai... am încurcat: nu mă cheamă acum, m-au chemat atunci! Şi atuncimi-am cercetat ciorapul, iar acum... acum am fost bolnav. Dar pentru ce avenit Zametov? Pentru ce l-a adus aici Razumihin? mormăi el, neputincios,aşezîndu-se pe divan. Ce-i asta? Tot mai stăruie delirul sau totul e aievea?Pare să fie aievea... Stai, mi-am adus aminte: trebuie să fug! Să fug cât mairepede, să fug neapărat! Da... dar încotro? Unde-mi sunt hainele? N-am cizme!Le-au luat! Le-au ascuns! înţeleg! Paltonul însă l-au uitat aici! Iata şi banii pemasa, slavă Domnului! Iată şi poliţa... Am să iau banii şi am să plec, am săînchiriez o ăltă camera şi aşa au să-mi piarda urma!... Dar biroul de adrese?Au să mă descopere. Razumihin are să mă găsească. Mai bine să fug de tot...departe... în America, şi să nu-mi mai pese de ei! Să iau poliţa... are să-miprinda bine acolo. Ce să mai iau? Ei mă cred bolnav! Ei nu ştiu că pot să merg,he-he-he!... Am ghicit după ochii lor că ştiu tot! Numai să cobor scara! Dardacă acolo au pus poliţişti de pază? Ce-i asta, ceai? Uite că a mai rămas şibere, aproape o jumătate de sticla şi e rece!"

Apucă sticla în care mai rămăsese un pahar de bere şi o bău cu nesaţ,dintr-o singura sorbitura, ca şi cum ar fi vrut să-şi stingă jarul din piept. Darnu trecu nici un minut şi berea i se urcă la cap, apoi un fior plăcut îi străbătuspatele. Se culcă şi trase plapuma. Gîndurile bolnave şi dezlînate i seînvălmăşiră şi mai tare, apoi îl cuprinse o toropeala uşoara, placută. îşiîngropa cu desfătare capul în pernă, se înveli strîns cu plapuma moale de vată,care luase locul mantalei studenţeşti rupte, de altădată, oftă şi căzu într-unsomn adînc, greu, binefăcător. Se trezi auzind ca cineva intrase în odaie.

Deschise ochii şi-l văzu pe Razumihin, care daduse uşa de perete şi ramăsesenedumerit în prag, neştiind dacă să intre sau să plece. Raskolnikov se ridicărepede pe divan şi-l privi fix, ca şi cum ar fi încercat să-şi aducă aminte ceva.

— A, nu dormi, uite că am sosit şi eu! Nastasia, adu legătura! strigaRazumihin în jos, pe scara. Acuşi am să-ţi dau socoteala...

— Cât e ceasul? întreba Raskolnikov, uitîndu-se neliniştit în jurul sau.

— Ai dormit pe cinste, frate; s-a înserat, o fi şase. Ai dormit vreo şaseceasuri...

— Doamne! Ce-i cu mine?...

— Şi ce-i dacă ăi dormit? Să-ţi fie de bine! Unde te grăbeşti? Să nu întîrziila întîlnire? Timpul e al nostru. Te aştept de trei ore, de doua ori am urcat pînăaici, dar tu dormeai. Am fost de doua ori la Zosimov: nu-i acasă, şi pace. Eum-am mutat azi, m-am mutat cu totul, împreuna cu unchiu-meu. Acum am şieu un unchi. Dar să lasam astea, la treaba!... Nastenka, adu legătură. Acuşi osă vedem noi... Cum te simţi, frate?

— Sunt sănătos tun, nu mai sunt bolnav... Razumihin, eşti de mult aici?

— Nu ţi-am spus? Te aştept de trei ceasuri.

— Nu despre asta e vorba, când ai ajuns aici?

— Când am ajuns aici?

— De când tot vii pe aici?

— Păi ţi-am spus adineauri, sau nu-ţi mai aminteşti? Raskolnikov căzu pe

gînduri. Ca prin vis îşi amintea discuţia de mai înainte. Singur nu-şi puteaaduce aminte şi-l privi întrebător pe Razumihin.

— Hm, ai uitat! zise acesta. Mi s-a părut mie că încă nu eşti în apele tale...Acu, după somn, te-ai mai refăcut... Zău, arăţi mult măi bine. Bravo! Hai latreabă! Acuşi ai să-ţi aduci aminte de toate. Priveşte mai bine aici, omule!

Razumihin desfăcu legătura, care deocamdată îl interesa cel mai mult.

— Vezi tu, frăţioare, tocmai asta mă frămîntă cel mai tare. Pentru catrebuie să facem om din tine. Să o luam dară de la început: de sus. Vezi şapcaasta? începu el, scoţînd din legătura o şapca destul de drăguţa, dar în acelaşitimp foarte obişnuita şi ieftina. Hai s-o încercam.

— Măi tîrziu, ăltă dată, zise Raskolnikov, dîndu-i enervat mână deoparte.

— Ba, frate Rodea, tu să nu mi te opui, măi tîrziu ăre să fie prea tîrziu; şiapoi n-am sa închid ochii toata noaptea, fiindcă am cumparat-o fără să-ţi iaumăsura, pe ghicite. Perfect! exclamă el, triumfător, încercându-i-o. Ca decomanda! Pălaria, dragul meu, este lucrul cel mai important în îmbrăcăminteanoastră, un fel de scrisoare de recomandare. Tolstiakov, un prieten de al meu,de fiece dată când intră într-un local public, este nevoit să-şi scoată „capacul"de pe cap, cu toate că ceilalţi poarta pălarii şi şepci. Toată lumea crede că oface din slugărnicie, adevărul este că se ruşinează de cuibul de pasăre ce-lpoarta pe cap; e foarte ruşinos din fire! Poftim, Nastenka, cele două pălarii;acest palmerston (Razumihin scoase dintr-un ungher ţilindrul diform al luiRaskolnikov, căruia cine ştie de ce îi spunea palmerston) şi acest giuvaier!Preţuieşte-o, Rodea, cam cât crezi că am dat pe ea? Nastasiuşka, dumneata cespui? se întoarse el spre femeie, văzînd că Raskolnikov nu-i răspunde.

—Ar fi dat şi tu douăzeci de copeci, răspunse Nastasia.

—Proasto, douăzeci de copeci! strigă Razumihin. Azi cu douăzeci de copecinu te-aş putea cumpăra nici măcăr pe tine! Optzeci de copeici. Şi numaipentru că ă fost purtata. Ce-i drept, m-am înţeles cu vînzătorii: dacă se rupe,la anu', îţi da alta gratis, zău! Şi acum, să trecem la Statele Unite ale Americii,cum le spuneam noi când eram în liceu. Te previn, mă mîndresc cu pantalonii(şi el desfăcu în faţa lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri de stofă devară), nici o păta, nici o rosătură şi cât şe poate de buni, deşi cam purtaţi, la feljiletca, la culoare, după cum cere moda. E chiar mai bine că au mai fostpurtate: sunt mai moi, mai fine... Vezi tu, Rodea, ca sa faci carieră în lume,este suficient, după părerea mea, să te ţii în pas cu sezonul; daca n-ai să ceriîn ianuarie sparanghel, îţi păstrezi câteva ruble în buzunar, acelaşi lucru şi înprivinţa cumpărăturilor mele. Acum e sezonul de vară şi am făcut cumpăraturi de vară, fiindcă la toamna şi aşa sezonul va cere un material maicălduros şi va trebui să-ţi arunci hainele... cu atât mai mult cu cât, pînăatunci, se vor rupe de la sine. Hai, preţuieşte! Cât fac după părerea ta? Douaruble şi douăzeci şi cinci de copeici! Şi ţine minte, le-am luat cu aceeaşicondiţie: îi uzezi pe ăştia, la anul primeşti altă pereche pe de gratis! La prăvălialui Fedeaev nici nu se mai vinde altfel: plateşti o data şi-ţi ajunge pentru toatăviaţa, pentru ca a doua oara nu mai calci pe acolo. Hai acum şă trecem lacizme — ce spui, cum sunt? Se vede că-s purtate şi materialul este deasemenea străin: le-a vîndut şăptamână trecuta, la hala de vechituri,secretarul legaţiei engleze; nu le-a purtat decât şase zile, dar avea omul marenevoie de bani. Preţul: o rubla şi cincizeci de copeci. E bine?

—Poate că nu-s pe măsura lui! se amesteca Nastasia.

— Nu sunt pe măsură! Dar asta ce-i? Razumihin scoase din buzunar cizmalui Raskolnikov, veche, găurită, scorojită, plină de noroi uscat. M-am duspregătit. După hîzenia ăsta, vînzătorii ău dedus adevărată măsură. Toatătreaba s-a făcut cu inima bună. Cât despre rufărie, ne-am înţeles cu gazda. Înprimul rând, trei cămăşi de pînză, dar cu partea de sus la moda... Şi aşa: optzeci de copeici şapca, doua ruble douăzeci şi cinci restul hainelor, asta facetrei ruble şi cinci copeici; o rubla şi jumătate cizmele, că-s tare bune, facepatru ruble cincizeci şi cinci de copeci şi cinci ruble rufăria, ne-am înţelesangro aşadar: exact nouă ruble cincizeci şi cinci de copeici. Poftim patruzeci şicinci de copeici, rest în pitaci de aramă, şi aşa, dragul meu Rodea,îmbrăcămintea a fost reconstituită pentru că, după părerea mea, paltonul nunumai că mai poate să te servească, dar are chiar un aspect deosebit dedistins; aşa e când îţi comanzi hainele la Charmeur! Cât despre ciorapi şi toatecelelalte, le las în seama ta; mai avem douăzeci şi cinci de ruble; în privinţaPaşenkăi şi a chiriei, sa nu te nelinişteşti; ţi-am spus doar că ne bucurăm deun credit nelimitat. Şi acum, frăţioare, da-mi voie să te primenesc, că s-arputea ca boala să zacă acum tocmai în cămaşa...

— Lasă! Nu vreau! îl respinse Raskolnikov, care ascultase în sila relatareaforţat glumeaţă cu privire la cumpărarea hainelor...

— Nu se poate, frăţioare! Pentru ce atunci mi-am rupt eu pingelele? stăruiRazumihin. Nastasiuşka, nu te ruşina, da-mi o mînă de ajutor, uite aşa!Şi, cu toată împotrivirea lui Raskolnikov, Razumihin îl primeni. Bolnavulcăzu pe perna şi vreo două minute nu scoase o vorbă. „Când au să mă lase înpace?" se gîndea el.

— Cu ce bani ai cumpărat toate astea? întreba el, în sfîrşit, privindperetele.

— Bani? Asta-i buna! Păi, cu banii tăi. De dimineaţă a fost pe aici omul luiVahruşin, ţi-a trimis mama banii, ori ai uitat?

— Acum îmi amintesc... rosti Raskolnikov, după o lungă şi ursuză tăcere.Razumihin se încruntă şi-l privi îngrijorat.

Uşa se deschise şi intră în odaie un bărbat înalt şi trupeş, care îi părucunoscut lui Raskolnikov.

— Zosimov! în sfîrşit! strigă Razumihin, fericit.