Capitolul IV

Iar Raskolnikov, după ce ieşi din casa, se îndreptă spre canal, de-a dreptul

către casa unde locuia Sonia. Era o cladire cu doua caturi, veche, verzuie. îl

găsi cu greu pe portar şi obţinu de la acesta vagi indicaţii cu privire la locuinţa

lui Kapernaumov, croitorul. Descoperi într-un colţ al curţii intrarea unei scări

înguste şi întunecoase, urca la etajul doi şi ieşi pe veranda care împrejmuia

casa dinspre curte. în vreme ce rătăcea prin întuneric, întrebîndu-se care o fi

locuinţa croitorului, la trei paşi de el se deschise deodată o uşă; el se agăţa

maşinal de ea.

— Cine-i aici? întreba un glas sfios de femeie.

— Eu... vin la dumneata, răspunse Raskolnikov, şi intra într-un antreţel

îngust.

Acolo, pe un scaun rupt, o luminare ardea într-un sfeşnic strîmbat, de

alama.

— Dumneata! Doamne! făcu cu glas stins Sonia, rămînînd stana de piatră

în prag.

— Pe unde se intră la dumneata? Pe aici?

Şi Raskolnikov, căutînd să nu se uite la ea, se grăbi să intre în odaie.

Peste o clipa intră şi Sonia cu sfeşnicul în mînă; puse luminarea pe masa

şi se opri în faţa lui, uluita, cuprinsa de o tulburare de nedescris şi vădit

înspăimîntătă de vizita lui neaşteptata. Deodată, tot sîngele îi navali în obrajii

palizi şi ochii i se umplură de lacrimi... Se simţea grozav de stingherita, îi era

ruşine şi totodată era nespus de fericita... Raskolnikov îşi luă iute ochii de la

ea şi se aşeza pe scaunul de lîngă masă. în treacăt, cuprinse cu privirea

întreaga odaie.

Era o încăpere mare, dar cu tavanul foarte jos, singura pe care o închiria

familia Kapernaumov; în peretele din stînga se afla o uşă închisa, care ducea

spre locuinţa gazdei. în peretele opus, cel din dreapta, se afla încă o uşă,

totdeauna încuiată. Acolo începea un alt apartament, cu alt număr. Odaia

Soniei semăna cu o şura şi avea forma unui dreptunghi strîmb, ceea ce o

urîţea grozav. Un perete cu trei ferestre dadea spre canal, tăind odaia în

diagonala, formînd astfel, în colţul camerei, un unghi extrem de ascuţit, în

fundul căruia nu se putea desluşi nimic la lumina slaba a luminării; celalalt

colţ era, dimpotrivă, într-un unghi obtuz. Şi în toata aceasta încăpere mare

aproape nu erau mobile. în colţul drept se afla un pat; alaturi, mai aproape de

uşa, un scaun. în lungul aceluiaşi perete, lîngă uşa care ducea în locuinţa

200

vecină, era aşezata o masa simpla de brad, cu o faţă de masa albastra; în faţa

mesei — doua scaune împletite. La peretele opus, în preajma unghiului ascuţit,

se vedea un scrin mic, simplu, care se pierdea parcă în gol. Asta era tot.

Tapetul gălbui, soios şi uzat se înnegrise prin colţuri: iarna trebuia, desigur,

să fie umed în odaie, şi mult fum. Totul vadea sărăcia, şi nici măcar patul nu

avea polog.

Sonia îşi privea în tăcere musafirul, care îi cerceta cu atenţie şi lipsă de

jenă odaia, şi pînă la urmă începu să tremure de spaimă, de parca s-ar fi aflat

în faţa unui judecător care avea să-i hotărască soarta.

— Am venit tîrziu... E unsprezece? întreba el fără să ridice ochii.

— Da, bîigui Sonia. Ah, da, da! se pripi ea deodată, ca şi cum de răspunsul

ei ar fi atîrnat totul. A bătut ceasul la gazda... am auzit... Este unsprezece.

— Am venit la dumneata pentru ultima oară, urmă Răskolnikov,

posomorit, uitînd se vede că la ea venea întîia oara. S-ar putea să nu te mai

vad niciodată.

— Pleci?...

— Nu ştiu... mâine totul...

— Atunci n-ai să vii mâine la Katerina Ivanovna? tremura glasul Soniei.

— Nu ştiu... Mâine dimineaţa se vor hotărî toate... Dar nu despre asta este

vorba: am venit să-ţi spun un singur cuvînt...

îşi ridica spre ea privirea visătoare şi deodată îşi dadu seama că el şedea

jos, în timp ce ea tot mai stătea în picioare în faţa lui.

— De ce stai în picioare? Aşază-te! rosti el deodată, cu glasul schimbat,

blînd şi mîngîietor.

Sonia se aşeză. El o privi prietenos, aproape cu înduioşare, câteva clipe.

— Ce slabuţa eşti! Uite ce mînuţă! E străvezie. Ai degete ca de moarta.

O luă de mînă. Sonia zîmbi uşor.

— Totdeauna am fost aşa, zise dînsa.

— Chiar când erai acasă?

— Da.

— Fireşte, nici nu se putea altfel! rosti el întretăiat, şi expresia obrazului şi

sunetul glasului se schimbară iarăşi.

Îşi roti privirile prin odaie.

— Închiriezi odaia de la Kapernaumov? -Da.

— Sunt acolo, după uşa aceea?

— Da... Au o odaie la fel.

— Şi stau cu toţii într-o odaie? -Da.

— Mie mi-ar fi frica noaptea în odaia dumitale, spuse el, ursuz.

— Gazdele sunt foarte de treaba, oameni buni, răspunse Sonia, care parca

tot nu-şi venise în fire şi vorbea fără să-şi dea foarte bine seama ce spune. Şi

mobila şi toate... sunt ale lor. Sunt oameni foarte buni şi copiii vin mereu pe la

mine...

— Sunt bîlbîiţi?

— Da... El se bîlbîie şi e şchiop. Şi soţia de asemenea... Nu că se bîlbîie, dar

nu poate spune desluşit cuvintele. E o femeie foarte buna, da. El a fost iobag la

o curte boiereasca. Au şapte copii... şi numai cel mare se bîlbîie, ceilalţi sunt

bolnavi... dar nu se bîlbîie... Dar de unde ştii? adaugă ea, puţin mirata.

— Tatăl dumitale mi-a vorbit despre el. Mi-a povestit totul şi despre

dumneata... Cum ai plecat la şase şi te-ai întors la nouă şi cum Kăterină

201

Ivanovna a stat în genunchi în faţa patului dumitale.

Sonia se ruşina.

— Mi s-a părut că-l vad azi, şopti ea şovăitor.

— Pe cine?

— Pe tata. Mergeam pe strada şi acolo, în colţ, pe la zece, mi s-a părut că

merge în faţa mea. Parca era el. Am vrut chiar să mă duc la Katerina

Ivanovna...

— Te-ai plimbat?

— Da... şopti Sonia şi, ruşinata, îşi pleca din nou ochii în pămînt.

— Katerina Ivanovna te bătea rau pe când şedeai la tatăl dumitale?

— Vai, nu, nu, ce spui dumneata, nu! Sonia îl privi aproape cu teamă.

— Atunci o iubeşti?

— Pe dânsa? Fireşte! răspunse Sonia tărăgănat, împreunîndu-şi, cu un

gest de rugă şi suferinţă, mîinile. Ah, dumneata n-o cunoşti... Dacă ai şti. E ca

un copil... Aproape că şi-a pierdut minţile... de durere. Şi ce femeie

inteligenta... şi generoasa... şi bună! Dumneata nu ştii nimic, nimic... ah!

Sonia spuse toate acestea cu un fel de disperare: era foarte mişcată,

îndurerată, şi-şi frîngea mîinile. Obrajii ei palizi se îmbujorară deodată şi o

suferinţă adîncă i se citea în ochi. Era limpede că Raskolnikov răscolise multe

lucruri tăinuite în sufletul ei, pe care ar fi vrut să le exprime în apărarea

Katerinei Ivanovna. O compătimire nesăţioasă, daca ne putem exprima astfel,

se oglindea pe faţa ei.

— Ea sa mă bată! Ce spui dumneata! Doamne, ea să mă bată! Şi chiar dacă

m-ar fi bătut, ce-i cu asta? Ce-i cu asta? Nu ştii nimic, nimic... Este atât de

nenorocita, vai, cât e de nenorocita! Şi bolnava... Ea caută dreptate... Are

sufletul curat. Ea crede că trebuie să fie dreptate peste tot şi o cere... chiar

daca ai pune-o la chinuri, ea n-o să facă un lucru nedrept. Nu vede că nu pot

fi toate lucrurile drepte şi se supără. Ca un copil, ca un copil! E dreaptă,

dreaptă!

— Ce are să fie cu dumneta? Sonia îl privi întrebător.

— Ei au rămas în sarcina dumitale. Ce-i drept, şi înainte tot aşa a fost; şi

răposatul venea să-ţi ceară bani de votcă să-i treacă mahmureala. Dar acum,

ce are să fie?

— Nu ştiu, şopti trist Sonia.

— Vor rămîne acolo?

— Nu ştiu, e datoare gazdei şi am auzit că ar fi spus că vrea să-i dea afară

astăzi, iar Katerina Ivanovna spunea şi dînsa că nu vrea să rămînă nici o zi

acolo.

— Ce o face atât de curajoasă? Se bizuie pe dumneata?

— Vai, nu, de ce vorbeşti aşa?... Punem totul împreuna, suntem o singură

familie, se tulbura Sonia şi chiar se înfurie parca, întocmai cum s-ar înfuria

un canar sau o altă păsărică măruntă. Şi apoi ce ar putea să facă? Spune şi

dumneata, ce ar putea să făcă? întrebă dînsa, aprinzîndu-se şi tulburându-se

tot mai mult. Vai, cât a plîns, cât a plîns astăzi! N-ai băgat de seama că-şi cam

pierde minţile? Da, da; ba se nelinişteşte, ca o copilita, ca mâine totul sa fie

cum trebuie, praznicul şi toate celelalte... ba îşi frînge mîinile, scuipă sînge,

plînge, apoi deodată începe să se dea cu capul de pereţi ca o disperata. Apoi se

linişteşte; îşi pune toata speranţa în dumneata, zice ca ai s-o ajuţi dumneata,

ca are sa împrumute nu ştiu de unde nişte bani şi are să plece în oraşul ei, cu

202

mine împreuna, şi are să deschida un pension aristocratic, iar pe mine are să

mă ia ca pedagogă şi atunci vom începe o viaţă nouă, minunată, şi mă sărută,

şi mă îmbrăţişează, şi mă alintă, şi crede, vai, cât de mult crede în visurile

astea! Cine ar avea inima s-o contrazică? Azi toata ziua a spălat, a frecat, a

dres, a tras singura albia în casa, aşa slabuţă cum e, şi-a pierdut suflarea şi a

căzut pe pat; dimineaţa am fost împreună la piaţa să cumpăr ghetuţe pentru

Polenka şi Lena, pentru că cele vechi s-au rupt de tot, dar nu ne-au ajuns

banii şi n-am putut cumpăra; lipseau prea mulţi. Şi ea alesese nişte ghetuţe

atât de drăguţe, pentru că are gust, dumneata nu ştii... Şi a podidit-o plînşul

acolo, în prăvălie, de faţa cu negustorii, a podidit-o plînsul fiindcă nu-i

ajungeau banii... Vai, era atât de trist să vezi cum plînge!

— Acum pricep de ce... stai cum stai, zise Raskolnikov cu un zîmbet amar.

— Dumitale nu-ţi este mila? Nu-ţi este mila? sări iar Sonia. Doar ştiu că ai

dat ce ai avut, ultimii bani, şi încă fără să fi văzut nimic. Dar daca ai fi văzut!

Doamne! De câte ori, de câte ori am făcut-o sa plîngă! Chiar şi săptămână

trecută! Ah, eu, cu o săptămînă înainte de moartea lui, cât de cruda am fost! Şi

de câte ori, de câte ori n-am făcut la fel! Ah, cât m-a durut azi toată ziua când

mi-aminteam!

Sonia îşi frîngea mîinile, atâta o durea această amintire.

— Dumneata cruda?

— Da, eu, eu! M-am dus să-i văd atunci, urmă dînsa, plîngînd, şi tata mi-a

spus: „Citeşte-mi, Sonia, zice, mă cam doare capul, citeşte-mi... uite cartea" —

nu ştiu ce carte luase de la Andrei Semionovici Lebeziatnikov, care sade în

aceeaşi casa; are dînsul nişte cărţi caraghioase. Iar eu i-am zis: „Trebuie sa

plec", şi n-am vrut să stau să-i citesc. Venisem, de fapt, ca să-i arat Katerinei

Ivanovna nişte guleraşe şi manşetuţe ieftine, foarte drăguţe, aproape noi, cu

broderie, pe care mi le daduse Lizaveta, precupeaţa; Katerinei Ivanovna i-au

placut grozav, le-a încercat, s-a uitat în oglinda şi i-au placut şi mai mult:

,,Da-mi-le mie, Sonia, a zis, te rog frumos." Mi-a spus „te rog", ca tare ar fi vrut

să le aibă. Nu avea unde să se gătească cu ele, dar le-ar fi vrut numai aşa, ca

să-şi amintească de vremuri mai bune! Se uita în oglinda, se admira, ea care

nu mai are nici un fel de rochii noi, nici alte lucruri, de atâta amar de vreme.

Dar nu cere niciodată nimic de la nimeni; e mîndră şi mai curând ar da tot ce

are decât să ceara, dar de data asta a cerut, atât de mult i-au placut

manşetuţele acelea! Mie însă mi-a părut rău de ele şi i-am zis: „Ce sa faci cu

ele, Katerina Ivanovna?" Chiar aşa i-am zis. Şi tocmai asta nu trebuia să spun!

S-a uitat la mine cu atâta tristeţe, că ţi se strîngea inima privind-o, şi mie mi-a

părut aşa de rău şi mi-a fost aşa mila... Şi nu de manşetuţele acelea îi părea ei

rău, ci era trista pentru că am refuzat-o, asta o vedeam bine. Ah, daca aş

putea să-mi iau cuvintele înapoi; aş face altfel, n-aş mai spune cuvintele

acelea... Oh, eu...! Dar ce sa mai vorbim! Dumitale ţi-e totuna!

— Ai cunoscut-o pe Lizaveta — precupeaţa?

— Da... Şi dumneata ai cunoscut-o? întreba Sonia, cam mirată.

— Katerina Ivanovna e grav bolnava; are oftica şi ăre să moără curând, zise

Raskolnikov după o scurta tăcere, fără să răspunda la întrebarea fetei.

— Vai, nu, nu, nu!

Cu o mişcare inconştienta, Sonia îl ăpucă de mîini, implorându-l parca să

oprească moartea.

— Dar e mai bine să moara.

203

— Nu, nu e bine, nu e bine deloc! repetă ea, speriată.

— Dar copiii? Ce ai să faci cu ei, îi vei lua la dumneata, nu-i aşa?

— Vai, nu ştiu!... exclama Sonia cu deznădejde, luîndu-şi capul în mîini.

Se vedea că gîndul acesta o frămîntase de multe ori, şi acum se trezise

iarăşi.

— Dar dacă încă acum, cât trăieşte Katerina Ivanovna, te îmbolnăveşti

cumva şi eşti dusa la spital, ce are să se întîmple? insistă el necruţător.

— Vai, ce spui dumneata?! Asta nu se poate! şi faţa Soniei se strîmbă de

groază.

— Nu se poate? De ce? urmă Raskolnikov cu un zîmbet crud. Doar nu eşti

asigurata împotriva bolii? Ce are să se întîmple atunci cu ei? Au să iasă în

strada cu toţii, ea are să tuşească, să ceară de pomana şi să se dea cu capul de

pereţi ca astăzi, iar copiii au să plîngă... Apoi are să cada, au s-o ducă la secţie,

de-acolo la spital, are să moară, şi copiii...

— Vai, nu!... Are s-o ferească Dumnezeu! spuse Soniă cu glas sugrumat.

îl asculta, privindu-l rugătoare, cu mîinile împreunate, ca şi cum de el ar fi

atîrnat totul.

Raskolnikov se scula şi începu sa umble prin odaie. Se scurse un minut.

Sonia stătea în picioare, cu braţele căzute de-ă lungul trupului, cu capul în

piept, prada unei dureri cumplite.

— Nu poţi sa economiseşti? Să pui deoparte pentru zile negre? întreba el,

oprindu-se deodată în faţa ei.

— Nu, şopti Sonia.

— Nu, fireşte! Ai încercat? întrebă el aproape cu ironie.

— Am încercat.

— Şi n-ai izbutit? Fireşte! Ce mai întreb?!

Mai făcu cîţiva paşi prin odaie. Se scurse încă un minut.

— Nu cîştigi băni în fiecare zi?

Sonia se ruşina şi mai mult şi obrajii i se îmbujorară iarăşi.

— Nu, şopti ea, cu o sforţare chinuitoare.

— Aşa are sa fie şi cu Polecika, zise el deodată.

— Nu! Nu! Nu se poate, nu! ţipă cu deznădejde Sonia, de parcă i-ar fi înfipt

cineva un cuţit în inimă. Dumnezeu e mare, Dumnezeu n-are să îngăduie...

asemenea grozăvie!...

— Şi totuşi a îngăduit el altele.

— Nu, nu! Pe ea are s-o ferească Dumnezeu!... repeta ea în neştire.

— Dar poate nici nu exista Dumnezeu, răspunse Raskolnikov cu un fel de

bucurie răutăcioasă; rîse şi se uită la ea.

Faţa Soniei se schimbă deodată, toţi muşchii i se contractau dureros. Se

uită la el cu nespusa dojana, voi să spună ceva, dar nu izbuti să deschida gura

şi doar izbucni într-un plîns amar, acoperin-du-şi faţa cu mîinile.

— Katerina Ivanovna îşi pierde minţile, zici dumneata, dar şi dumitale ţi-e

mintea rătăcită, zise el după un răstimp de tăcere.

Trecură vreo cinci minute. El tot mai umbla încolo şi încoace, tăcut, fără

s-o privească. Apoi se apropie de ea; ochii îi ardeau. îi puse mîinile pe umeri şi

se uită la faţa ei scăldata în lacrimi. Privirea îi era înfrigurată, pătrunzătoare,

buzele uscate îi tremurau cu putere... Apoi, pe neaşteptate, se apleca pînă la

pămînt şi-i sărută piciorul. îngrozita, Sonia se feri ca de un nebun. Şi,

într-adevăr, părea nebun în clipa aceea.

204

— Ce faci dumneata, ce faci? în genunchi, în faţa mea? murmura ea,

pălind şi simţind că inima i se strînge de durere.

El se ridică.

— Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane, spuse el

straniu şi se depărta spre fereastră. Asculta, începu el, întorcându-se peste o

clipă, adineauri am spus unuia care m-a insultat că nu face cât degetul tău

mic... şi că i-am făcut onoare surorii mele aşezînd-o alaturi de tine.

— Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta? Şi încă în faţa ei? striga

Sonia, speriata. Să stea alaturi de mine! Onoare! Dar eu... eu nu sunt o femeie

cinstita... Vai, cum ai putut dumneata spune una ca asta!

— Nu pentru necinstea şi păcatele tale am spus-o, ci pentru marea ta

suferinţă. Eşti păcătoasa, aşa e, adaugă el, aproape exaltat, dar eşti păcătoasă

mai ales fiindcă te-ai vîndut şi jertfit în zadar. Exista oare o grozăvie mai mare?

Există oare ceva mai înfiorător decât viaţa pe care o duci în murdaria asta, pe

care o urăşti şi care -o ştii prea bine (ajunge doar să deschizi ochii) — nu ajuta

pe nimeni, nu salvează pe nimeni! Spune-mi, în sfîrşit, rosti el aproape frenetic, cum poate aceasta ruşine şi această murdarie să se îmbine, în sufletul

tău, cu sentimente ătît de opuse, cu sentimente atât de sfinte? Era mult mai

bine, de o mie de ori mai bine şi mai cuminte sa te arunci cu capul în apă şi să

isprăveşti cu toate!

— Şi cu ei ce s-ar fi întîmplat? întreba cu glas stins Sonia, pri-vindu-l

chinuită şi fără sa pară deloc mirata de propunerea lui.

Raskolnikov o privi ciudat.

Şi din această privire înţelese tot. Prin urmare, ea însăşi avusese acest

gînd. Poate că de multe ori se gîndise, în clipe de disperare, să sfîrsească

dintr-o data cu toate şi chiar se gîndise atât de serios, încât acum propunerea

lui nu o mira deloc. Nu observa nici cruzimea vorbelor lui (îi scăpa, fireşte,

înţelesul mustrărilor lui, precum şi punctul lui personal de vedere în privinţa

dezonoarei ei, asta se vedea clar). El înţelese cât de cumplit şi de câtă vreme o

chinuia gîndul situaţiei infamante în care se găsea şi se întreba ce o putuse

opri pînă acum să-şi pună capăt vieţii. Şi abia acum înţelese pe deplin cât de

mult însemnau pentru ea acei bieţi copii orfani şi Katerina Ivanovna, nefericita

femeie bolnava de oftica şi pe jumătate nebună, care se dadea cu capul de

pereţi.

Şi cu toate acestea, era limpede pentru el că Sonia, cu firea ei şi educaţia

pe care, în pofida împrejurărilor, o căpătase, nu putea în nici un caz să rămînă

întotdeauna în starea în care se afla. Nu înţelegea cum izbutise să rămînă

totuşi atâta amar de vreme în situaţia asta fără să înnebunească, daca nu

fusese în stare sa se arunce în apă? înţelegea, fireşte, că Sonia era un fenomen

întîmplator în societate, deşi, din nenorocire, situaţia ei era departe de a fi un

caz izolat şi excepţional. Dar tocmai prin faptul că era un fenomen întîmplator,

ar fi trebuit s-o ucida ruşinea de la primul pas făcut pe acel drum respingător

şi atât de opus vieţii ei de mai înainte şi acelui pic de cultura pe care-l avea. Ce

o susţinea? Doar nu putea fi vorba de viciu...

După cum se vedea, prostituţia o atinsese numai mecanic; nici o picătura

de desfrîu nu-i pătrunsese încă în suflet: era limpede, o vadea întreaga ei

fiinţa...

„Are trei drumuri, se gîndea el: sa sară în apa, să ajungă la balamuc sau...

sa se arunce, în sfîrşit, în braţele desfrîului, acelui desfrîu care ameţeşte

205

gîndirea şi împietreşte inima." Mai ales ultima perspectivă îi părea

dezgustătoare; dar era sceptic, tânăr şi obişnuit să gîndească abstract; deci

era crud şi nu putea să nu creada ca ultima soluţie, adică viciul, era cea mai

probabila.

„Se poate, striga un glas în inima lui, se poate oare ca şi fiinţa asta, care a

păstrat încă puritatea sufleteasca, să ajungă pînă la urmă să fie atrasa de

mocirla pestilenţiala în care să se scufunde conştient? Poate că a şi început să

fie atrasa şi dacă a izbutit să reziste este tocmai fiindcă viciul nu-i mai pare

atât de hidos? Nu, nu se poate, se revoltă el în sinea lui, întocmai cum se

revoltase adineauri Sonia, nu, ceea ce a împiedicat-o să se arunce în canal a

fost teamă de păcat şi grijă pentru ei... Iăr daca n-a înnebunit pînă acum...

Dar cine spune că n-a înnebunit? E ea oare în toate minţile? Poate cineva,

avînd mintea limpede, să vorbească cum vorbeşte ea? Poate cineva să meargă

la pieire, călcând în mocirla pestilenţiala, în care a şi început sa se scufunde,

cum face ea, şi să-şi astupe urechile la orice glas al primejdiei? Nu cumva

aşteaptă o minune? Asta e. Şi nu sunt toate acestea semne de nebunie?"

Se opri cu îndarătnicie la acest gînd. Aceasta soluţie îi placea mai mult ca

oricare alta. O analiza mai atent.

— Aşadar, te rogi mult lui Dumnezeu, Sonia? întrebă el. Sonia tăcea, iar el

sta în picioare lîngă ea şi aştepta răspunsul.

— Ce-aş fi fără Dumnezeu? şopti ea cu tărie şi, ridicându-şi o clipa la el

ochii strălucitori, îi strînse cu putere mână.

„Asta este!" se gîndi el.

— Şi ce face Dumnezeu pentru tine? întreba el, iscodind-o. Sonia tăcu

multă vreme, că şi cum n-ar fi fost în stare să răspunda. Pieptul ei slab se

zbuciuma de emoţie.

— Taci! Nu mă întreba! Nu eşti demn!... strigă deodată, privin-du-l sever,

cu mînie.

„Asta este! Asta este!" repeta el în sinea lui.

— Îmi da tot! şopti ea repede, lasîndu-şi din nou ochii în pămînt. „Asta este

explicaţia!" hotărî el, cercetînd-o cu lacomă curiozitate.

Se uita cu un sentiment nou, ciudat, aproape dureros, la acest obrajor

palid, slabuţ, cu trăsături neregulate, colţuroase, la ochii blînzi, albaştri, în

care putea sa se aprinda atâta foc, atâta pătimaşa putere, la trupşorul acela

micuţ care tremura încă de revolta şi mînie, şi toate acestea îi păreau tot mai

ciudate, aproape fantastice. „E nebuna! Nebună!" îşi repeta el în sinea lui.

O carte zăcea pe scrin. O văzuse în timp ce umbla de colo colo prin odaie;

acum o luă în mână şi o deschise. Era Noul Testament în tălmăcirea rusă.

Cartea era veche, cu coperta de piele.

— De unde o ai? întreba el din capătul odaii. Sonia stătea locului, la trei

paşi de masa.

— Mi-a adus-o cineva, răspunse ea fără chef şi fără să-l privească.

— Cine?

— Lizaveta; am rugat-o eu.

„Lizaveta! Ciudat!" gîndi el. Cu fiecare clipă, tot ce vedea la Sonia îi părea

mai ciudat şi mai extraordinar. Aduse cartea lîngă luminare şi începu s-o

răsfoiască.

— Unde scrie despre Lazar? întreba el deodată.

Sonia îşi ţinea cu îndarătnicie ochii în pămînt şi nu-i răspunse. Stătea

206

puţin întoarsa într-o parte.

— Unde scrie despre învierea lui Lazar? Caută, Sonia. Ea îl privi cu coada

ochiului.

— Nu-i acolo... e în Evanghelia a patra... şopti cu asprime, fără să se

apropie.

— Căută şi citeşte, zise el, apoi se aşeza, îşi sprijini coatele pe masa, puse

capul în palme şi-şi aţinti posomorit privirile într-o parte, gata să asculte.

„Peste trei săptămîni ai sa ajungi la balamuc, draga mea. Şi pare-mi-se că

eu tot acolo am să sfîrşesc, dacă nu o păţesc şi mai rău", şopti el încet de tot.

Şovăitoare, Sonia făcu un pas spre masă, supunîndu-se cu neîncredere

ciudatei lui dorinţe. Puse mână pe carte.

— Dumneata n-ai citit niciodată? întrebă ea, privindu-l, încruntată, peste

masă.

Glasul ei suna din ce în ce mai aspru.

— Cândva... La şcoala. Citeşte!

— Nici la biserică n-ai auzit?

— Eu... nu mă duc la biserică. Tu te duci mereu?

— N-nu, şopti Sonia. Raskolnikov zîmbi.

— Înţeleg... Prin urmare nici la înmormîntarea tatii n-ai sa te duci mâine?

— Ba da. Am fost şi săptămână trecută... la un parastas.

— Pentru cine?

— Pentru Lizaveta. Au ucis-o cu toporul. El era tot mai nervos. Capul i se

învîrtea.

— Erai prietenă cu Lizaveta?

— Da... Era dreaptă... venea la mine... uneori... rar... fiindcă n-avea când.

Citeam împreună şi... vorbeam. Acum s-a înfăţişat înaintea Domnului.

Cât de ciudat sunau pentru el aceste cuvinte, rostite ca din carte!... Şi iar i

se dezvălui un lucru nou cu privire la eă: întîlnirile ei misterioase cu Lizaveta

— amîndouă nebune.

„Nu e greu să-ţi pierzi minţile în felul ăstă! E molipsitor!" se gîndi el.

— Citeşte! strigă el deodată, autoritar şi enervat.

Sonia mai şovăia încă. Inima îi bătea cu putere. Parcă nu îndrăznea să-i

citească. Iar el o privea aproape cu durere pe „biata nebuna".

— Pentru ce să citesc? Dumneata nu eşti credincios... şopti ea încet,

gîfîind.

— Citeşte! Aşa vreau eu! stărui el. Doar i-ai citit Lizavetei.

Sonia deschise cartea şi găsi pasajul. Mîinile îi tremurau, glasul i se

curma. De două ori încerca şi nu izbuti să rostească prima silabă.

„Ci era bolnav unul, Lazăr din Betania..." rosti ea, în sfîrşit, cu greu şi

deodată, la al treilea cuvînt, glasul îi sună ascuţit şi se frînse ca o coarda

întinsa. Respiraţia i se tăie, o greutate îi apăsa pieptul.

Raskolnikov înţelegea întrucâtva de ce Sonia nu se hotăra să-i citească, şi,

cu cât înţelegea mai bine, cu atât mai brutal şi mai iritat stăruia să citească.

îşi dadea prea bine seama cât de greu îi venea fetei să-i deschida şi să deă în

vileag lumea ei launtrică. înţelese că acest sentiment era poate, într-adevăr,

taina care o susţinuse şi îi daduse putere încă din adolescenţă, de pe când

trăia în sînul familiei, alaturi de nefericitul ei tătă şi de mama ei vitrega,

înnebunită de durere, alaturi de copiii flamînzi, în mijlocul ţipetelor monstruoase şi al mustrărilor. Vedea toate acestea, dar mai vedea limpede în

207

acelaşi timp şi că, în pofida sentimentului de tristeţe şi teamă inexplicabila

ce-i răsărise în suflet, eă dorea grozav să citească, şi tocmai lui, şi mai ales

acum, „orice ar fi să se întîmple mai tîrziu!"... Toate acestea i le citise în ochi, le

înţelese din tulburarea şi exaltarea ei... Fata îşi stăpîni emoţia, îşi înăbuşi

nodul din gît, care îi frînsese la început glasul, şi urmă lectura capitolului

unsprezece din Evanghelia lui Ioan. Aşa ajunse la versetul al nouăsprezecelea.

„Şi mulţi dintre Iudei veniseră în casa Martei şi a Măriei, ca să le mîngîie de

moartea fratelui lor. Deci Marta, când a auzit că Isus vine, ă ieşit întru

întîmpinarea lor, iar Măria şedea jos în casă, şi Marta a grăit către Isus:

Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit! Pentru că bine ştiu că

oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da ţie ."

Sonia se opri, presimţind ruşinată că glasul are să-i tremure şi are să i se

frîngă din nou.

„Isus rosteşte către ea: Fratele tău va învia. Marta îi răspunde: Ştiu că va

învia în ziua cea de apoi, la înviere. Atunci i-a zis Isus: Eu sunt învierea şi

viaţa; cel ce crede în mine va fi viu chiar dacă va muri. Şi oricine înviază şi

crede întru mine în veac nu va muri. Crezi tu aceasta? "

Şi, răsuflînd anevoios, Sonia citi tare, răspicat, de parca s-ar fi spovedit ea

însăşi în faţa norodului.

„Mana îi grăieşte: Da, Doamne, cred că tu eşti Mesia, fiul lui Dumnezeu,

care trebuia să vie în lume."

Se opri, îşi ridică iute privirea către el, dar se stăpîni şi citi mai departe.

Raskolnikov şedea nemişcat şi asculta fără să se întoarcă, cu capul sprijinit în

palme şi privind într-o parte. Ajunseră la versetul treizeci şi doi.

„Deci Măria, când a ajuns unde era Isus, şi l-a văzut, a căzut la picioarele

lui şi i-a zis: Doamne, daca ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Ci Isus,

când o văzu plîngînd şi pe Iudeii, care veniseră cu ea, plîngînd şi ei, se zgudui

în duhul său şi se tulbura. Apoi îi întreba: Unde l-aţi pus? I-au răspuns:

Doamne, vino şi vezi. Şi Isus a lacrămat. Iar Iudeii ziceau: Iată cât de mult îl

iubea! Ci unii dintre ei vorbeau: Nu putea oare acesta, care a deschis ochii

orbului, să facă şi pe Lazăr să nu moară?".

Raskolnikov se întoarse spre ea şi o privi, tulburat: „Da, ăşa Ieste!" Sonia

tremura toată ca scuturată de friguri. El se aşteptase la lasta. Lectura se

apropia de minunea cea mare şi nemaiauzită. Şi ea |se simţea cuprinsă de un

sentiment uriaş de triumf. Glasul întărit de ?ucurie şi fericire avea un sunet

metalic. Rândurile se învălmăşeau In faţa ochilor ei tulburi de lacrimi, dar

cunoştea pe de rost fiece pers. Când rosti: „Nu putea oare acesta, care a

deschis ochii orbului, facă şi pe..." — ea coborî vocea, redînd cu ardoare şi

patima idoiala, dojana şi hula acestor Iudei orbi, necredincioşi, şi care este o

clipa aveau să cada că trăsniţi în genunchi, aveau sa plîngă să creada... „Iar el,

el care este şi el un orb şi un necredincios ca dînşii, el va auzi şi va crede, da,

da! Chiar acum, în clipa asta", |sa ea, tremurând de bucuria aşteptării.

„Isus, însă, zguduindu-se iarăşi înlauntrul său, a mers la ^rmînt, care era

o peşteră, şi o piatră stătea Ia gura ei. Isus a runcit: Ridicaţi piatra. Marta,

sora celui răposat, îi zice atunci: lamne, a început să miroasă, că este de patru

zile."

Apăsa cu tărie pe cuvîntul patru.

„Isus grăieşte către ea: Nu ţi-am spus oare că, de vei crede, vei vedea slava

lui Dumnezeu? Atunci au dat piatra la o parte, iar Isus şi-a ridicat ochii în sus

208

şi a zis: Tata, mulţumescu-ţi ţie că m-ai ascultat. Ci eu ştiam că pururea mă

asculţi, dar grăit-am pentru mulţimea care stă împrejur, ca să creada că tu

m-ai trimis pe mine. Iar după ce a zis acestea, a strigat cu glas mare: — Lazăre,

vino afara! Şi mortul a ieşit la lumina (citi ea tare, cu exaltare, cuprinsă de

fiori, de parcă ar fi văzut aievea minunea), cu picioarele şi cu mîinile legate în

fîşii de pînza şi cu faţa acoperita de o mahramă. Isus le-a poruncit: Dezlegaţi-l

şi lasaţi-l să meargă. Deci mulţi din Iudeii care veniseră la Măria şi au văzut ce

a făcut Isus ău crezut într-însul."

Nu citi măi departe şi nici n-ar fi putut să mai citească: închise cartea şi se

scula brusc de pe scaun.

— Asta-i tot despre învierea lui Lazăr, şopti răspicat şi aspru, oprindu-se

nemişcată, cu privirile într-o parte, parcă nemai-îndrăznind şi ruşinîndu-se să

ridice ochii spre el. Tot o mai scuturau fiorii. Mucul de luminare pîlpîia, gata

să se stingă în sfeşnicul strîmb, luminînd slab odaiţa sărăcăcioasa unde un

ucigaş şi o femeie pierduta citiseră împreuna din Evanghelie. Se scurseră vreo

cinci minute, poate mai mult.

— Am venit să-ţi vorbesc serios, zise deodată, cu putere, Raskolnikov;

încruntat, se scula şi se apropie de Sonia.

Ea-şi ridică în tăcere ochii. Privirea lui era neobişnuit de severă şi parca

oglindea o hotărîre sălbatica.

— Azi mi-am părăsit familia, zise el, mi-am părăsit mamă şi sora. N-am să

mă mai duc Ia ele. Am rupt toate legaturile.

— Pentru ce? întrebă Sonia, înmărmurită.

întîlnirea din dimineaţa aceea îi lasase o impresie adîncă, deşi poate încă

neclara. Ştirea rupturii o îngrozi.

— Nu te mai am decât pe tine, urma el. Hai să plecam împreună... Am venit

la tine. Amîndoi suntem blestemaţi, să plecăm deci am îndoi!

Ochii îi scânteiau. „Parcă ar fi nebun!" se gîndi la rândul ei Sonia.

— Unde să plecam? întrebă ea, speriată, făcând fără voie un pas înapoi.

— De unde vrei să ştiu? Ştiu numai că drumul şi ţelul sunt ace-leăşi

pentru tine şi pentru mine: asta o ştiu sigur şi altceva nimic.

Ea îl privi fără sa înţeleagă, dar îşi dadea seama din spusele lui că este

grozav de nenorocit.

— Nici unul nu te-ar înţelege dacă i-ai vorbi, zise el, dar eu te-am înţeles.

Am nevoie de tine, de aceea am venit.

— Nu înţeleg... şopti Sonia.

— Ai să înţelegi măi tîrziu. Parcă tu n-ai făcut... ca mine? Şi tu ai trecut...

peste unele margini... şi ai putut să treci. Ai ridicat mână asupra ta, ţi-ai

distrus viaţa... viaţa ta (este acelaşi lucru). Ai suflet şi minte, ai fi putut să

trăieşti, dar ai să-ţi închei zilele în Sennaia... Dar tu n-ai sa poţi rezista, dacă

rămîi singură, ai să înnebuneşti; de altminteri, şi eu. De pe acum chiar pari cu

mintea rătăcită; prin urmare, noi doi trebuie sa mergem împreună pe acelaşi

drum! Hai să plecam!

— De ce? De ce vorbeşti aşa? întrebă Sonia straniu, răscolită şi mişcată de

vorbele lui.

— De ce? Pentru că aşa nu putem rămîne, uite de ce! La urma urmelor,

trebuie să judecăm serios şi deschis; să încetăm de a ne toţ văicări şi de a ţipa

copilareşte că „o să ne ferească Dumnezeu!" Ce are să se întîmple dacă mâine

au să te ducă la spital? Katerina Ivanovna, ofticoasă şi aproape nebună, ăre să

209

moară curând... iar copiii? Oare n-are să se prăpădească Polecika? N-ai văzut

tu pe aici, prin hudiţe, mame care-şi trimit copiii la cerşit? Am aflat unde stau

aceste mame, în ce condiţii. Acolo copiii nu pot rămîne copii. Acolo un puşti de

şapte ani e vicios şi hoţ. Şi doar copiii sunt după chipul lui Christos: „A lor este

împărăţia cerurilor". El ne-a poruncit să-i respectam şi să-i iubim, ei sunt

viitorul omenirii...

— Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut? îşi frîngeă mîinile Sonia, plîngînd isteric.

— Ce-i de făcut? trebuie să tai funia o dată pentru totdeauna, orice-ar fi, şi

să iei suferinţa asupra ta! Cum? Nu înţelegi? Ai sa înţelegi mai tîrziu...

Libertate şi putere, mai ales putere! Puterea asupra făpturilor acestora

tremurânde, asupra întregului furnicar!... Iată ţelul! Sa nu uiţi! Asta e urarea

mea de drum! S-ar putea sa-ţi vorbesc pentru cea din urmă oară. Dacă nu vin

mâine, ai să auzi singură, şi atunci să-ţi aduci aminte ce ţi-am spus acum. Iar

cândva, după ce vor trece anii, o dată cu curgerea vieţii, poate că vei înţelege şi

ce au însemnat vorbele mele. Iar dacă am să vin mâine, atunci am să-ţi spun

cine a ucis-o pe Lizaveta. Rămîi cu bine!

Sonia tresări, speriată.

— Cum? Dumneata ştii cine a ucis-o? întrebă ea, îngheţînd de groază şi

uitîndu-se sălbatic la el.

— Ştiu şi am să-ţi spun... Ţie, numai ţie! Te-am ales. N-ăm sa vin să-ţi cer

iertare, am să-ţi spun, atâta tot. Te-am ales de mult, de pe când îmi vorbea

tatăl tău despre tine şi pe când Lizaveta mai trăia încă; de atunci m-am gîndit

la asta. Rămîi cu bine. Nu-mi da mână. Pe mâine!

Raskolnikov ieşi. Sonia se uita la el ca la un nebun, dar ea însăşi era ca

nebună, şi o simţea, capul i se învîrtea. „Doamne! De unde ştie cine a ucis-o pe

Lizaveta? Ce înseamnă vorbele lui? Cât de înspăimîntător este!" Dar gîndul

că... nu-i trecea prin minte. Nu, nu!... „O, trebuie să fie groaznic de

nenorocit!... Şi-ă părăsit mamă şi sora. De ce? Ce s-a întîmplat? Ce gînduri

are? Ce i-a spus? I-a sărutat piciorul şi a spus... a spus (da, asta a spus-o

limpede) că nu poate să trăiască fără dînsă... O, Doamne!"

Sonia îşi petrecu noaptea în friguri şi delir. Uneori, sarea din pat, plîngea,

îşi frîngea mîinile, apoi aţipea, înfrigurată, şi o visă pe Polecika, pe Katerina

Ivanovna, pe Lizaveta, lectura Evangheliei... îl visa pe el, pe el... cu obrazul lui

palid, cu ochii scăpărători... Ii săruta picioarele, plîngea... O, Doamne!

După uşa din dreapta, în dosul acelei uşi care despărţea locuinţa Soniei de

apartamentul Gertrudei Karlovna Reslih, se afla o odaie de trecere, care era de

multa vreme neocupată şi ţinea de apartamentul doamnei Reslih; odaia era de

închiriat, fapt pe care-l vestea

afişul de la poartă şi bucăţile de hîrtie lipite pe geamurile ferestrelor care

dadeau spre canal. Sonia se obişnuise s-o socotească nelocuită. Şi cu toate

acestea, în tot răstimpul acesta, domnul Svidrigailov stătuse la pînda în odaia

aceea gochă şi trăsese cu urechea. După ce ieşi Raskolnikov, el mai stătu

câteva clipe, se gîndi puţin, se duse în vîrful picioarelor în camera lui, vecină

cu odaia cea goala, lua un scaun, îl aduse încetişor şi-l puse lîngă uşa care

dadea spre odaia Soniei. Convorbirea pe care o auzise îl interesase nespus de

mult, atât de mult, încât îşi adusese acest scaun ca pe viitor — bunăoară mâine

— să nu fie silit să stea în picioare o oră întreagă, ci să stea cât mai comod, ca

placerea să-i fie deplină.

210