Capitolul III

Se zorea sa ajungă la Svidrigailov. Ce putea să spere să obţină de la acest

om — nu stiă nici el. Dar omul acesta avea o putere misterioasa asupra lui. Şi o

dată ce-şi daduse seamă de acest lucru Raskolnikov nu se mai putea linişti şi,

apoi, acum nu mai avea timp să amîne aceasta explicaţie.

Pe drum, o întrebare îl framînta în chip deosebit: a fost Svidrigailov la

Porfiri sau nu?

Pe cât putea să judece şi era gata să jure — nu, n-a fost! Se gîndi iar şi iar,

îşi reaminti întreaga vizita a lui Porfiri: nu, n-a fost, fireşte!

„Dar daca n-a fost, are să se duca sau n-are să se ducă la Porfiri?"

Deocamdată i se părea că n-ăre să se ducă. De ce? N-ar fi putut să

lamurească nici el acest lucru, dar chiar dacă ar fi putut să lamurească, n-ar

fi stat să-şi bătă prea mult capul. Toate acestea îl frămîntau şi totodată îl lasau

destul de rece. Ciudat, nimeni poate nu l-ar crede, dar soarta lui imediată,

ceea ce avea să i se întîmple azi, mâine, îl îngrijora prea puţin, se gîndea

distrat la acest lucru. Altceva îl chinuia, mult mai important, ceva

extraordinar — în legătură cu el însuşi — ceva capital şi care n-avea de-a face

cu cealaltă chestiune. Pe lîngă asta se simţea infinit de obosit sufleteşte, deşi

în dimineaţa aceea avea judecată mai limpede decât în ultimele zile.

Oare mai făcea acum, după toate câte au fost, să lupte iarăşi ca să învingă

aceste păcătoase greutăţi? Făceă oare, de pilda, să cauţi să tragi sforile în aşa

fel, ca Svidrigailov sa nu se ducă la Porfiri? Să studiezi, să cauţi, să afli, să

292

pierzi vremea cu un Svidrigailov oarecare?

O, cât de plictisit era! Cu toate acestea, se grăbea să ajungă la Svidrigailov;

oare nu cumva aştepta să afle de la el ceva nou, o indicaţie, un mijloc de

scăpare? Omul care se îneacă se agaţă şi de un pai! Oare soarta sau instinctul

îi punea mereu faţă în faţa pe ei doi? Poate că se ducea la el numai fiindcă nu

măi ştia încotro sa se îndrepte; poate că nu avea nevoie de Svidrigailov, ci de

altcineva, şi se gîndise la Svidrigailov fiindcă acesta îi ieşise în cale. Sonia? Dar

de ce s-ar duce acum la Sonia? Ca s-o facă din nou să plînga? Şi apoi, îi era

teama de Sonia. Sonia însemna verdictul necruţător, sentinţa irevocabila.

Avea de ales: său drumul lui, său drumul ei.

Mai ales în clipa de faţă nu se simţea în stare s-o vada. N-ar fi mai bine să

încerce să-l descifreze pe Svidrigailov? Nu putea să nu recunoască în sufletul

lui ca de mult avea nevoie de Svidrigailov. Dar pentru ce anume?

Şi totuşi, ce puteau avea comun ei doi? Nici măcar fărădelegile lor nu

puteau să-i apropie. Şi pe urma, omul acesta era antipatic, probabil foarte

stricat, viclean şi înşelator, poate chiar foarte rău. Umblau fel de fel de zvonuri

despre el. Ce-i drept, s-a îngrijit de copiii Katerinei Ivanovna: dar cine ar putea

spune pentru ce a făcut-o şi ce înseamnă ăsta? Omul acesta avea veşnic tot

felul de gînduri şi planuri ascunse.

În cursul ultimelor zile, îi venise în cap o idee care-l obseda şi neliniştea

grozav, cu toate că el căută s-o alunge, atât de groaznică îi părea! „Svidrigailov

s-ă tot învîrtit în jurul meu, îşi zicea el, se mai învîrteşte şi acum; Svidrigailov

mi-a aflat taina; Svidrigailov a avut unele intenţii asupra Duniei. Daca le mai

are şi acum? Se poate afirma aproape sigur că da. Ce se va întîmpla daca

acum, după ce mi-a aflat taina şi a căpătat ăştfel putere asupra mea, va voi să

se folosească de ea ca de o armă împotriva Duniei?"

Acest gând îl chinuia uneori până şi în somn, dar niciodată încă nu i se

înfăţişase atât de clar şi de viu ca acum, când şe ducea la Svidrigailov. Şi acest

lucru îl făcea să turbeze de furie mai întîi, va trebui neîntîrziat să dezvăluie

taina Dunecikăi, ceea ce vă schimbă cu totul situaţia, chiar şi în ceea ce-l

priveşte numai pe el. Apoi, poate că va trebui chiar să se predea ca s-o salveze

pe Dunecika de la un pas imprudent. Scrisoarea? în dimineaţa aceea,

Dunecika a primit o scrisoare! De la cine putea ea sa primească scrisori aici, la

Petersburg? (Lujin?) Ce-i drept, acolo veghează Razumihin; dar Razumihin nu

ştie nimic. Poate că ar trebui să-i spună tot lui Razumihin? Răskolnikov se

gîndi cu dezgust la acest lucru.

În orice caz, pe Svidrigailov trebuia să-l văda cât mai degrabă, hotărî el.

Slava Domnului, în cazul de faţă nu-s atât de importante amănuntele, cât

însăşi esenţa lucrurilor; dar daca Svidrigailov are îndrăzneala de a pune ceva

la cale împotriva Duniei — atunci...

Răskolnikov era atât de obosit în vremea din urma, în ultima lună, ca nu

măi putea să rezolve asemenea întrebări decât într-un singur fel. „Atunci am

să-l omor", se gîndi el, cuprins de o rece deznădejde. Un sentiment apăsător îi

strîngea inima; se opri în mijlocul străzii şi se uita de jur împrejur: pe ce drum

o luase şi unde ajunsese? Se afla pe bulevardul X, la treizeci sau patruzeci de

paşi de Sennaia, prin care trecuse; etajul de sus al casei din stingă era ocupat

în întregime de un tractir. Toate ferestrele erau larg deschise; judecind după

siluetele care se mişcau prin faţa ferestrelor, localul trebuia să fie plin. în sala

cea măre, cântăreţii răcneau cât îi ţinea gura, răsuna clarinetul, scripca şi

293

toba turcească. Se ăuzeău ţipete stridente de femeie. Răskolnikov voi să se

întoarcă şi să plece, nedumerit că apucase pe bulevardul X, când, într-una din

ultimele ferestre ale tractirului, îl zări pe Svidrigailov care şedea cu pipa în

gură la o măsuţă în faţa geamului. Acest lucru îl mira grozav, îl sperie chiar.

Svidrigailov îl zărise şi-l cercetă în tăcere şi, ceea ce îl mira şi mai tare pe

Răskolnikov, e că părea că vrea să se scoale ca să plece neobservat.

Răskolnikov se prefăcu numaidecât ca nu-l vede şi că se uita visător într-altă

parte, dar nu înceta totuşi de a-l urmări cu coada ochiului. Inima îi zvîcnea,

neliniştita. Era vădit că Svidrigailov ţinea şă nu fie văzut. îşi scosese pipa din

gură şi voia să se ascunda; dar, când se ridică şi dadu scaunul la o parte,

observa pesemne că Răskolnikov îl vede şi-l urmăreşte. între ei se petrecea

ceva asemănător cu scenă primei întîlniri, când Răskolnikov se prefăcea că

doarme. Un zîmbet mucalit se ivi pe buzele lui Svidrigailov, laţindu-se tot măi

mult. Şi unul şi celalalt ştiau că şe văd şi se urmăresc reciproc. în cele din

urma, Svidrigailov începu să rida tare.

— Haide, haide! Intra daca vrei; sunt aici! striga el de la fereastra.

Răskolnikov sui scara.

Îl găsi într-o odaiţă foarte mică, cu o singură fereastră, lipita de salonul cel

mare, unde, la douăzeci de măsuţe, beau ceai negustori, funcţionari şi tot

soiul de oameni, în urletele unui cor învălmăşit. Dintr-o alta încăpere se auzea

ţăcănitul bilelor de biliard. Pe masa lui Svidrigailov era o sticla de şampanie

începută şi un pahar golit pe jumătate. în odaiţa se afla un băieţel, muzicant

de strada cu flaşneta, şi o cântăreaţa de vreo optsprezece ani, voinica,

rumena, cu o fustă în dungi, cu poala prinsa în brîu, şi o pălarioara tiroleză

împodobita cu panglici; fără să ţină seama de corul din odaia vecina, cânta,

acompaniata de flaşneta, cu o voce răguşită de contralto, un cântec trivial.

— Haide, ajunge! o întrerupse Svidrigailov la intrarea lui Raskolnikov.

Fata îşi întrerupse pe loc cântecul şi se opri, aşteptînd respectuoasa.

Trivialitaţile ritmate de adineauri le cântase cu acelaşi aer serios şi respectuos.

— Hei, Filip, un pahar! striga Svidrigailov.

— Eu n-am să beau, zise Raskolnikov.

— Cum vrei, n-am comandat pentru dumneata. Bea, Katia! Azi nu mai am

nevoie de tine, poţi să te duci!

Îi umplu paharul şi puse pe masa o bancnota galbenă. Katia bau vinul, aşa

cum îl beau femeile, adică fără sa ia paharul de la gură, în multe înghiţituri

mici, apoi lua hîrtia, sarută mână lui Svidrigailov, pe care acesta i-o lasa

îngăduitor, cu un ăer foarte serios, şi ieşi din odaie; băieţelul cu flaşneta o

urma. Amîndoi fuseseră aduşi de pe strada. Svidrigailov nu se afla nici de o

saptămînă la Petersburg şi ai fi zis că este un vechi client ăl localului.

Chelnerul Filip îl „cunoştea" şi se linguşea pe lîngă el. Uşa care dadea în sala

se încuia; Svidrigailov era ca la el acasă în odaia aceea, unde poate că petrecea

zile întregi. Tractirul era murdar şi nici măcar de mână a doua.

— Mă duceam la dumneata, începu Raskolnikov, dar cum se face că am

cotit deodată pe bulevardul X? N-o iau niciodată încoace când trec prin

Sennăiă. O iău la dreaptă. De altfel, nici locuinţă dumităle nu-i în partea asta.

Şi cum am cotit, am dat de dumneata! E ciudat!

— De ce nu spui de-a dreptul: e o minune!

— Fiindcă poate nu este decât o întîmplare.

— Asta e o trăsătură pe care o ăre toată lumea aici! rîse Svidrigailov. Chiar

294

cei care în sufletul lor ar crede în minuni n-ău curajul s-o mărturisească! Ai

spus singur că „poate" nu este decât o întîmplare. Ce puţini au aici curajul

părerilor lor, nici nu-ţi poţi închipui, Rodion Romanici! Nu vorbesc despre

dumneata. Dumneata ai părerea dumităle personala, şi nu te-ai temut s-o

afirmi. Tocmai prin aceasta mi-ai atras curiozitatea.

— Şi prin altceva nu?

— Ajunge şi atât.

Svidrigailov era puţin înfierbîntat, deşi nu băuse decât o jumătate de

pahar de vin.

— Ai venit la mine, îmi pare, înainte de a afla dacă sunt în stare să am ceva

ce numeşti dumneata o părere personala, observă Raskolnikov.

— Ei, atunci a fost altceva. Fiecare cu treburile lui. Cât despre minune, pot

să-ţi spun că dumneata pari să fi dormit ultimele două-trei zile. Pai, ţi-am

vorbit chiar eu despre acest tractir şi nu-i nici o minune că ai ajuns aici; ţi-am

explicat drumul, ţi-am indicat locul unde se afla şi ţi-am spus la ce ora mă poţi

găsi aici. îţi aminteşti?

— Am uitat, răspunse cu mirare Raskolnikov.

— Cred. Ţi-am explicat de două ori. Adresa ţi s-a întipărit mecanic în

minte. Şi dumneata ai cotit-o încoace exact spre adresa indicata, fără să

bănuieşti măcar. De altminteri, pe când îţi vorbeam, mi-am dat seama că eşti

cu gîndul aiurea. Te trădezi prea de tot, Rodion Romanici. Da, încă ceva: sunt

convins ca la Petersburg mulţi oameni umbla pe strada vorbind singuri. Este

un oraş de seminebuni. Dacă am avea oameni de ştiinţa, atunci medicii,

juriştii şi filozofii ar putea să facă la Petersburg cercetări din cele mai

interesante, fiecare după specialitatea lui. Rar loc unde sufletul omului să fie

supus unor influenţe mai întunecate, mai brutale şi măi stranii ca la

Petersburg. Dacă n-ăr fi decât influenţă climei! Afara de asta, Petersburgul

este centrul administrativ al Rusiei, şi caracterul lui trebuie să se răsfrîngă în

toate. Dar nu despre asta e vorba, voiam să-ţi spun că m-am uitat de câteva

ori la dumneata pe strada. Când ieşi din casa, dumneata îţi ţii capul drept.

După douăzeci de păşi îl laşi în piept şi-ţi pui mîinile la spate. Te uiţi, dar este

clar că nu vezi nimic, nici înainte, nici în jurul dumităle. Apoi începi sa-ţi mişti

buzele şi să vorbeşti singur: uneori îţi iei mână de la spate şi declami, apoi te

opreşti în mijlocul drumului şi rămîi aşa multa vreme. Asta e foarte rău. Poate

că te observa şi altcineva în afara de mine, şi ar putea sa-ţi strice. Mie, de fapt,

puţin îmi pasa, de vindecat n-am sa te vindec, dar dumneata mă înţelegi

desigur.

— Va sa zică dumneata ştii că sunt urmărit? întreba Raskolnikov,

privindu-l iscoditor.

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse Svidrigailov cu un aer mirat.

— Atunci să nu mai vorbim despre mine, mormăi Raskolnikov

încruntîndu-se.

— Bine, să nu mai vorbim despre dumneata.

— Spune-mi mai bine de ce, dacă dumneata obişnuieşti să vii în acest loc

şi daca e adevărat ca mi-ai spus de doua ori sa vin să te caut aici, de ce atunci

adineauri, când m-am uitat la dumneata din strada, ai vrut sa te ascunzi şi s-o

ştergi? Am observat foarte bine acest lucru.

— He-he! Şi de ce, când am intrat mai deunăzi în odaia dumitale, unde

zăceai cu ochii închişi pe divan, te-ai prefăcut că dormi, cu toate că nu

295

dormeai defel? Şi eu am observat foarte bine acest lucru.

— Poate că aveam... unele motive... ştii şi dumneata.

— Şi eu poate că aveam motivele mele, cu toate că dumneata nu le cunoşti.

Raskolnikov, cu cotul pe masa şi bărbia sprijinită în pumn, se uita ţintă la

Svidrigailov. îi cerceta chipul, care-i pricinuise totdeauna o mirare. Obrazul lui

ciudat aducea cu o masca: alb şi rumen, cu buzele prea roşii, cu barba prea

blonda, părul de asemenea foarte blond şi foarte des, ochii prea albaştri şi

privirea lor prea fixa, apăsătoare. Obrazul acesta frumos şi uimitor de tînar

pentru vîrsta lui era grozav de antipatic. Svidrigailov purta haine elegante,

uşoare, de vară, dar mai ales îi era eleganta rufaria. Pe mână stîngă strălucea

un inel masiv cu o piatra scumpa.

— Ce să ne măi ascundem după deget? zise deodată Raskolnikov, pornind

la atac deschis, cu o nerăbdare nervoasa. Cu toate că dumneata, daca vrei,

eşti în măsura sa-mi faci cel mai mare rău, eu însă n-am nici un chef să mă

prefac. Am sa-ţi dovedesc îndată că nu ţin atât de mult la mine pe cât îţi

închipui probabil. Sa ştii deci că am venit la dumneata ca să-ţi spun că dacă ai

cumva tot aceleaşi intenţii cu privire la sora mea şi daca crezi că te poţi folosi

de ceea ce ai descoperit în ultima vreme ca să-ţi ajungi scopul — am sa te omor

înainte ca dumneata să mă bagi la închisoare. Cuvîntul meu e hotarît: ştii bine

ca am să mi-l pot ţine. în al doilea rând, daca ai ceva să-mi spui — fiindcă

toate zilele astea mi s-a părut că vrei sa-mi spui ceva — spune mai iute căci

timpul este preţios şi poate în curând va fi prea tîrziu.

— Unde te grăbeşti aşa? striga Svidrigailov, cercetîndu-l cu interes.

— Fiecare cu treburile lui, răspunse Raskolnikov, ursuz şi nerăbdator.

— Dumneata ma îndemni la sinceritate şi tot dumneata refuzi să răspunzi

chiar de la prima întrebare, observa Svidrigailov, zîmbind. Dumitale ţi se pare

mereu ca am anumite intenţii şi de aceea ma priveşti cu neîncredere. Ei, asta-i

uşor de înţeles în situaţia dumitale. Dar, oricât de mult aş dori să ne

împrietenim, n-am să ma ostenesc să-ţi scot asta din cap. Nu face, zău! Şi

apoi, nu am nimic deosebit să-ţi spun.

— Atunci ce vrei de la mine? De ce-mi dai mereu tîrcoale?

— Pur şi simplu pentru că eşti un individ interesant de observat. M-ai

atras prin situaţia dumitale fantastică, asta este! în afară de aceasta,

dumneata eşti fratele unei persoane care m-a interesat foarte mult şi, în

sfîrşit, chiar aceasta persoana mi-a vorbit la un moment dat foarte mult

despre dumneata, fapt pentru care am dedus că te bucuri de mare trecere;

crezi poate că este puţin lucru? He-he-he! De altfel, recunosc că întrebarea

dumitale este foarte complicata pentru mine şi că-mi vine greu să-ţi răspund.

De pilda, dumneata n-ai venit acum numai pentru că ai treaba cu mine, ci

sperând ca am să-ţi spun ceva nou. Nu-i aşa? stărui Svidrigailov, zîmbind

viclean, închipuieşte-ţi acum că, venind încoace, la Petersburg, m-am gîndit în

vagon la dumneata, sperând şi eu că ai să-mi spui ceva nou, ca am să pot

împrumuta ceva de la dumneata! Vezi cât de bogaţi suntem?

— Ce să împrumuţi de la mine?

— Ştiu eu? N-aş putea spune. Vezi în ce tractir infect îmi fac veacul şi asta

mă încânta, adică nu mă încântă, dar trebuie să-mi trec şi eu timpul undeva.

Dar pe biata Katia, ai văzut-o... Să fi fost, bunăoară, un mîncau, un gastronom

de club, dar vezi şi dumneata, atâta sunt în stare sa manînc! (El arăta cu

degetul spre ungher, unde, pe o măsuţa mica, se zăreau într-o farfurioara de

296

tabla resturile unui biftec dezgustător şi cartofi.) Dar stai, dumneata ai luat

masa? Eu am luat o gustare şi nu mai vreau nimic. Cât despre vin, nu beau

deloc, în afara de şampanie, şi nici şampanie nu beau mai mult de un pahar

pe seară, altfel mă doare capul. Am comandat sticla asta fiindcă vreau sa mă

înviorez, trebuie să mă duc undeva, şi de aceea mă vezi într-o stare sufleteasca

speciala. Tocmai de aceea m-am ascuns adineauri ca un şcolar, fiindcă mă

temeam că ăi să mă încurci; dar cred că (el scoase ceasul) pot să rămîn cu

dumneata o oră întreagă; acum e patru şi jumătate. Poate nu-ţi vine a crede că

uneori îmi păre rău că nu sunt nici măcar moşier sau tata de familie, ulan,

fotograf, jurnalist... că nu sunt nimic, n-am nici o specialitate. Uneori, mă

plictisesc grozav. Zău, credeam că ai să-mi spui ceva nou!

— Dar cine eşti dumneata, în fond, şi pentru ce ai venit aici?

— Cine sunt eu? Ştii prea bine: sunt nobil, am servit doi ani în cavalerie,

apoi m-am învîrtit pe aici prin Petersburg, pe urma m-am însurat cu Marfa

Petrovna şi am locuit la ţara. Asta-i toata biografia mea!

— Se spune că eşti cartofor, e adevărat?

— Nu, ce cartofor?! Sunt trişor, nu cartofor.

— Trişai la cărti? -Da.

— Şi n-ai mîncat palme?

— Mi s-a întîmplat. De ce mă întrebi?

— Prin urmare, puteai să te baţi în duel. Şi asta e o senzaţie tare.

— Nu te contrazic şi apoi, nu sunt meşter în filozofie. Mărturisesc că m-am

grăbit să vin aici mai mult pentru femei.

— Îndată după înmormîntărea Marfei Petrovna?

— Da, zîmbi Svidrigailov cu o sinceritate dezarmanta. Şi ce-i? Mi se pare că

dumneata eşti scandalizat de felul meu de a vorbi despre femei?

— Adică te mira ca mă scandalizează desfrîul?

— Desfrîu?! Uite unde am ajuns! Dar stai să-ţi răspund în primul rând în

privinţă femeilor în general; ştii, am chef de vorba acum. Spune, pentru ce

m-aş abţine? Pentru ce sa ma las de femei, daca sunt nebun după ele? E, cel

puţin, o ocupaţie.

— Pai, atunci, dumneata iţi pui toata nădejdea numai în desfrîu?

— Ei şi? Fie şi desfrîu! Desfrîu şi iar desfrîu! Cel puţin îmi place că pui

întrebarea deschis. Desfrîul are cel puţin ceva statornic, ceva întemeiat pe

firea însăşi a omului şi nesupus fanteziei, ceva care stăruie în sînge ca un

tăciune aprins, ceva care te arde, un foc pe care multă vreme, chiar cu anii,

nu-l poţi stinge. Trebuie să ădmiţi că este o ocupaţie!

— Şi de ce te bucuri? Este o boala, şi încă o boala primejdioasa.

— A, asta ai vrut să spui? Sunt de acord că este o boala, de altfel, ca tot ce

întrece măsura — şi în asta se întrece întotdeauna măsura — dar, în primul

rând, unul reacţionează într-un fel, altul într-alt fel; în al doilea rând, fireşte,

trebuie să păstrezi măsura în toate celea, da, măsură şi calcul, chiar de ar fi

un calcul mîrşav, dar ce să-i faci? Dacă n-ar fi asta, atunci nu ţi-ar mai rămîne

poate altceva decât să te împuşti. Sunt de acord că fiecare om cinstit este dator

să se plictisească, totuşi...

— Dumneata ai fi în stare să te împuşti ?

— Astă-i bună! replică Sidrigailov. Fii bun, te rog, şi să nu mai vorbim

despre astă, adaugă el în grabă şi chiar fără fanfaronada care se simţise mai

înainte în toate vorbele lui. Pînă şi expresia obrazului i se schimbă. Trebuie

297

să-ţi mărturisesc o slabiciune de neiertat, dar n-am ce face: mă tem de moarte

şi nu-mi place când se vorbeşte despre ea. Ştii că sunt mistic într-o anumita

măsură?

— Aha, fantoma Marfei Petrovna! Te mai vizitează şi acum?

— Da-o naibii, nu mai pomeni de ea; la Petersburg nu m-a vizitat

niciodată; dracu s-o ia! strigă el, enervat. Nu, hai mai bine sa nu

mai... de altfel... Hm! Păcat că nu am timp şi nu pot să stau mai mult cu

dumneata, mare pacatHAş avea ce să-ţi spun.

— E vorba de o femeie?

— Da, de o femeie, o întîmplare... nu, nu la asta mă refeream.

— Dar ticăloşia acestei ambianţe nu te mai impresionează? Nu mai ăi

putere să te opreşti?

— A, dumneata ăi pretenţia că eşti un om tare? He-he-he! M-ai dat gata,

Rodion Romanici, cu toate că ştiam de mai înainte că aşa are să fie. Dumneata

îmi vorbeşti despre desfrîu şi despre estetică! Dumneata — un Schiller,

dumneata — un idealist! Fireşte, aşa trebuie sa fie şi ăr fi fost de mirare dacă nu

s-ar fi întîmplat aşa: totuşi, în realitate, pare cam ciudat... Vai ce păcat că nu

mai am timp, fiindcă dumneata însuţi eşti un individ foarte interesant. Dar ia

zi, dumitale îţi place Schiller? Mie îmi place grozav!

— Mare fanfaron eşti! rosti cu oarecare dezgust Raskolnikov.

— Nu sunt, crede-mă, nu sunt! răspunse, rîzînd, Svidrigăilov. De altfel, nu

te contrazic, fie şi fanfaron; de ce n-aş face pe fanfaronul, dacă e inofensiv?

Şapte ani am stat la ţară la Marfă Petrovna şi de aceea acum, când am dat

peste un om interesant în cel mai înalt grad, sunt încântat să stau de vorbă, şi

apoi am băut o jumătate de păhăr de vin şi mi s-a şi urcat la cap. Principalul

însă, există o anumita împrejurare care mă stimulează grozav, dar pe care...

am s-o trec sub tăcere. Unde pleci? întrebă el, speriat.

Raskolnikov dadu să se scoale. îşi simţea inima grea, se înăbuşea şi părea

îi era ruşine că venise acolo. Svidrigăilov îi părea cel mai uşuratec şi mai

desfrînat ticălos din lume.

— E-eh! Mai stai, ramîi cu mine, îl ruga acesta. Comanda măcar un ceai.

Mai rămîi, n-am să mai spun prostii, adică n-am să mai vorbesc despre mine.

Am să-ţi povestesc ceva. Vrei să-ţi spun cum o femeie a încercat, ca să mă

exprim în stilul dumitale, să mă „salveze"'? Are să fie un răspuns la primă

dumitale întrebare, fiindcă aceasta persoana este chiar sora dumitale. Vrei

să-ţi povestesc? Că să ne trecem timpul.

— Povesteşte, dar sper că...

— O, fii pe pace! De altminteri, Avdotia Romanovna, pînă şi într-un om

stricat şi nemernic ca mine, nu poate trezi decât cel mai profund respect.