Capitolul IV

- Dumneata ştii, poate (mi se pare că ţi-am spus chiar eu), începu

Svidrigăilov, că am stat aici la închisoarea datornicilor pentru o sumă enormă

de băni, neăvînd în perspectivă nici cea mai mică nădejde de a putea plaţi

vreodată. N-ăre rost să povestesc cu de-ămănuntul cum m-a răscumpărat

298

Marfa Petrovna; ştii dumneata cum îşi poate pierde minţile o femeie

îndrăgostită! Marfă Petrovna era o femeie cinstita şi destul de deşteaptă (deşi

absolut incultă), închipuieşte-ţi că aceasta femeie, pe cât de cinstita pe atât de

geloasa, a ajuns, după nenumărate scene de furie şi mustrări, să încheie cu

mine un fel de contract, pe care l-a respectat în tot timpul căsniciei noastre.

Era mult mai în vîrstă decât mine şi, în afară de aceasta, veşnic ţinea cuişoare

în gura. Am fost destul de porc, şi într-o anumita măsură cinstit, ca să-i declar

deschis că nu pot să-i fiu absolut credincios. Această mărturisire a făcut-o să

turbeze, totuşi se pare că sinceritatea mea brutala i-a placut oarecum. „Prin

urmare, zicea ea, nu vrea să mă înşele, dacă mi-o declară de la început"; or

pentru o femeie geloasa, ăsta-i lucrul cel mai important. După multe lacrimi,

am încheiat între noi un contract verbal -punctul unu: nu o voi părăsi

niciodată pe Marfa Petrovna şi voi rămîne totdeauna soţul ei; doi: nu voi pleca

nicăieri fără permisiunea ei; trei: nu voi avea niciodată o amanta permanenta;

patru: pentru toate acestea Marfa Petrovna îmi permite să-mi fac cheful din

când în când cu câte o fetişcană de pe Sennăiă, dar numai cu ştirea ei secreta;

cinci: să mă ferească Dumnezeu sa mă îndrăgostesc de o femeie din societatea

noastră; şase: în cazul când – Doamne fereşte — m-aş îndrăgosti serios, trebuie

să-i mărturisesc totul Marfei Petrovna. în ceea ce priveşte ultimul punct,

Marfa Ptrovna a fost, de altfel, destul de liniştita tot timpul; era o femeie

inteligenta şi, prin urmare, nu mă putea considera altfel decât drept un

desfrînat şi un muieratic incapabil să iubească serios. Dar o femeie inteligenta

şi o femeie geloasa sunt doua lucruri diferite, tocmai aici e nenorocirea. De

altminteri, ca să-i judeci fără părtinire pe unii oameni trebuie mai întîi să

renunţi la unele păreri preconcepute şi la obişnuinţa pe care ţi-o creează

oamenii şi obiectele care ne înconjoară în toate zilele. Am dreptul să mă încred

în părerea dumitale mai mult decât în părerea oricui. Poate că ăi şi auzit multe

lucruri ridicole şi absurde despre Marfa Petrovna. într-adevăr, ăveă unele

obiceiuri foarte caraghioase; dar trebuie să-ţi spun deschis că-mi păre sincer

rău pentru nenumăratele necazuri pe care i le-am pricinuit. Ei, cred ca pentru

o cuviincioasă oraison funebre celei mai duioase soţii de la soţul ei iubitor — e

destul. în cazul când ne certam, eu tăceam îndeobşte, nu mă enervam defel, şi

aceasta purtare de gentleman îşi atingea aproape totdeauna ţelul; o impresiona şi-i placea; se întîmpla uneori chiar să fie mîndră de mine. Totuşi, pe

surioara dumitale n-a putut s-o suporte. Cum s-a întîmplat că a avut curajul

să ia o fată atât de frumoasă ca guvernanta, nu înţeleg! Mi-o explic numai prin

faptul că Mărfă Petrovna era o femeie impresionabila, care se înflacăra uşor, şi

că ea însăşi s-a îndrăgostit (s-a îndrăgostit literalmente) de surioară dumitale.

De altfel, Avdotia Romanovna a făcut primul pas, nu ştiu dacă vrei să mă

crezi? Iar Marfa Petrovna a ajuns atât de departe, încât la început se supară pe

mine, fiindcă atunci când venea vorba despre surioara dumitale tăceam chitic

şi pentru că eram atât de nepăsător faţa de veşnicele sale laude de

îndrăgostita la adresa Avdotiei Romanovna. Nici eu nu înţeleg ce ar fi vrut! Şi,

fireşte, Marfa Petrovna i-ă povestit Avdotiei Romanovna toata biografia mea.

Avea obiceiul nenorocit de a povesti secretele noastre de familie tuturor celor

care voiau s-o asculte şi să se plînga întruna de mine; cum putea atunci să

scape prilejul faţa de un prieten nou şi atât de minunat? Socot că nici nu

discutau despre altceva şi nu încape nici o îndoiala că Avdotia Romanovna

cunoştea acele poveşti sinistre şi tainice care mi se pun în cîrca... Sunt gata să

299

fac ramăşag că şi dumneata ai auzit câte ceva de acest fel?

— Am auzit. Lujin te învinuia chiar de moartea unui copil. Este adevărat?

— Fii bun te rog şi lasă deoparte toate aceste mahalagisme, răspunse

Svidrigailov, dezgustat. Daca vrei neapărat să afli această absurditate, am

să-ţi povestesc odată, iar acum...

— S-a mai vorbit de asemenea şi despre un valet al dumitale de la ţară şi că

tot dumneata ai purta vina pentru nu ştiu ce...

— Te rog, ajunge! îl întrerupse din nou Svidrigailov, cu vădita nerăbdare.

— Nu cumva este vorba de acel valet care a venit să-ţi umple pipă după

moarte?... Mi-ai povestit chiar dumneata, spuse cu enervare crescânda

Raskolnikov.

Svidrigailov îl privi lung, şi lui Raskolnikov îi păru că în privirea aceasta

fulgera o sclipire sarcastica, dar Svidrigailov se stăpîni şi răspunse foarte

politicos:

— Chiar el. Văd că pe dumneata te interesează în chip deosebit toate

acestea şi am să-mi fac o datorie să-ţi satisfac curiozitatea cu cea dintîi ocazie

prielnică. Ei, drace! Văd că într-adevăr pot să apar ca o persoana romantică.

Judeca şi dumneata, în cazul acesta cât trebuie să-i mulţumesc răposatei

Marfa Petrovna pentru că i-a îndrugat atâtea lucruri tainice şi interesante

surioarei dumitale? Nu îndrăznesc să judec impresia produsa; în orice caz,

mie mi-a prins bine. Cu toata repulsia naturala a Avdotiei Romanovna, şi în

pofida aerului meu veşnic ursuz şi respingător, i s-a făcut, pînă la urma, mila

de un om pierdut. Iăr atunci când inima unei fete începe să simtă mila, asta-i

foarte periculos pentru ea. Are sa vrea neapărat şi să-I „salveze" pe acel om, şi

să-i deschida ochii, şi să-l învie, şi sa-l întoarcă spre ţeluri nobile, să-l readucă

la o noua viaţa şi activitate, în sfîrşit, ştii şi dumneata tot ce se poate visa în

genul ăstă. Mi-am dat seama numaidecât că păsărica zboară singură spre

capcana şi m-am pregătit Ia rândul meu. Mi se pare că te încrunţi, Rodion

Romanici? Nu-i nimic, după cum ştii, toate acestea s-au soldat cu o nimica

toată (Ei drăcie, cât vin beau astăzi!). Ştii, mi-a părut rau totdeauna, din clipa

când am cunoscut-o, că destinul nu i-a hărăzit Avdotiei Romanovna să se

nască în secolul al doilea sau al treilea al erei noastre, fiică a vreunui cneaz, a

vreunui demnitar sau proconsul în Asia Minoră. Ar fi fost, fără îndoiala, dintre

acele mucenice care zîmbeau când li se ardeau sinii cu fierul înroşit. S-ar fi

dus singură să caute martirajul, iar în secolul al patrulea sau al cincilea s-ar fi

refugiat în pustiul egiptean şi ar fi trăit acolo treizeci de ani, hrănindu-se cu

rădacini, exaltare şi vedenii. Azi, abia aşteaptă şi doreşte cu nesaţ să

pătimească pentru cineva, şi asta cât mai repede, iar dacă nu i se va da acest

prilej de martiraj, e în stare să sară pe fereastră. Am auzit ceva despre un

oarecare domn Razumihin. Se zice ca e un băiat chibzuit (de altfel, o arată şi

numele: trebuie să fie seminarist); s-o păzească bine pe surioara dumitale.

într-un cuvînt, mi se pare că am înţeles-o foarte bine şi socot asta o mare

cinste pentru mine. Dar atunci, atunci la început de tot, înţelegi dumneata,

când nu ştii cu cine ai de-a face, judeci mai uşuratic şi greşit, te poţi înşela. Şi

apoi, la naiba, de ce este atât de frumoasă? Nu-s eu de vină! într-un cuvînt,

pasiunea mea a început printr-o puternică atracţie fizică. Iăr Avdotiă

Romanovna este de o puritate înspăimîntătoare, nemaiauzită şi

nemaipomenita. (Bagă de seamă, îţi spun acest lucru despre soră dumitale că

un fapt cert. E de o puritate aproape bolnăvicioasă, cu toată inteligenţă ei, şi

300

acest lucru are să-i strice în viaţă.) Tocmai atunci s-a întîmplat să intre la noi,

ca fata în casă, Păraşa, o fată cu ochii negri, abia adusa din alt sat, pe care eu

n-o văzusem niciodată; eră tare drăguţă, dar proastă, de necrezut; a început

să plîngă, să bocească de a răsunat toată curtea, şi s-ă făcut măre scandal.

într-o zi, după-masă, Avdotia Romanovna m-a căutat anume, pe când eram

singur în grădină şi, cu ochii scânteind de indignare, mi-ă poruncit s-o las în

pace pe biata Paraşa. Era poate prima oară când vorbeam între patru ochi. Eu,

fireşte, am primit ca o cinste să-i satisfac dorinţa, am căutat să mă arăt

înfrînt, ruşinat; într-un cuvînt, mi-am jucat rolul destul de bine. Aşa au

început legaturile dintre noi, cu discuţii tainice, morala, poveţe, rugăminţi,

implorări, chiar lacrimi, dacă vrei să mă crezi — pînă şi lacrimi! Iată unde

ajunge la unele fete pasiunea pentru morala! Eu, fireşte, am dat vina pe

soartă, m-am prefăcut dornic şi ahtiat după lumină şi, în sfîrşit, am folosit

mijlocul cel mai tare şi cel mai sigur pentru cucerirea unei femei, mijlocul care

n-a trădat niciodată pe nimeni şi care impresionează absolut pe toate, fără

excepţie. Acest mijloc arhicunoscut este: linguşirea. Nu există pe lume ceva

mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în

sinceritate se strecoară numai a sută parte dintr-o nota falsă, se produce o

disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea

totuşi face placere şi este ascultata fără supărare. O placere grosolană, totuşi

placere. Oricât de grosolană ar fi linguşirea, ea pare cel puţin pe jumătate

adevărată. Şi asta la toate straturile sociale, culte sau inculte. Chiar şi o

vestala ar putea fi sedusă cu ajutorul linguşirii. Ce să mai vorbim atunci

despre muritorii de rând? Nu pot să-mi amintesc fără să rîd cum am sedus o

cucoană credincioasă bărbatului, copiilor şi virtuţilor ei. Ce bine m-am distrat

şi cât de puţina bătaie de cap am avut! Cucoana era într-adevăr virtuoasă, cel

puţin în felul ei. Toată tactica mea constă numai în atât: în fiecare clipă mă

arătam strivit şi mă prosternam în faţa purităţii sale. O linguşeam fără ruşine

şi abia obţineam, de pilda, să-i strîng mînă sau îi smulgeam o privire, că

începeam număidecât să mă dojenesc pentru că i le-am smuls cu forţa, căci ea

s-ă împotrivit, s-ă împotrivit atât de ţăre, că eu probabil n-aş fi obţinut

niciodată nimic, dacă n-aş fi fost atât de desfrînat. Ea, în nevinovăţia ei, n-a

simţit perfidia şi s-ă lasat prinsă fără voia ei, fără să-şi dea seama, fără să

bănuiască măcăr etc, etc. într-un cuvînt, am obţinut tot ce am vrut, iăr

cucoana mea a rămas ferm convinsă că este nevinovată şi curată, îşi

îndeplineşte toate îndatoririle şi obligaţiile, şi ca a căzut cu totul întîmplator.

Dacă ăi şti cât s-ă înfuriat când, la urma urmelor, i-am declarat că după

sincera mea părere a căutat şi ea placerea la fel ca mine! Biata Marfa Petrovna

era grozav de sensibila la linguşire şi, dacă aş fi vrut, ar fi trecut, încă de pe

când trăia, toată averea pe numele meu. (Totuşi beau şi trăncănesc grozav de

mult azi.) Sper că n-ai să te superi dacă am să amintesc acum că, la început,

Avdotia Romanovna n-a rămas nici ea cu totul rece la linguşirile mele. Numai

că eu am fost prost şi cu nerăbdarea mea am stricat totul. într-un cuvînt,

n-am ştiut să-mi stăpînesc privirile când stăm de vorba cu ea; mi se aprindea

tot mai tare în ochi, şi din ce în ce mai pătimaş, o anumita flacăra care o

neliniştea şi pe care, pînă la urma, a început s-o urască. N-are rost să-ţi

povestesc toate amănuntele, dar e destul să ştii că a rupt orice relaţii cu mine.

Atunci am făcut încă o greşeala. Am început să-mi bat joc grosolan de toate

moralistele care vor să convertească oamenii; Paraşa a apărut din nou pe

301

scenă, urmată de multe altele, pe scurt, casa a devenit o adevărata Sodomă.

Ah, Rodion Romăniei, să fi văzut atunci cum ştiu uneori să scapere ochii

surioarei dumităle! Nu te uita că sunt beat şi am dat pe gît un pahar întreg de

vin, te asigur că privirea ei mă urmărea pînă şi în somn. Ajunsesem la urma că

nu mai puteam sa aud foşnetul rochiei sale. în adevăr, credeam că o să dau în

boala copiilor, niciodată nu mi-aş fi putut închipui că aş putea sa turbez pînă

într-atât. Trebuia neapărat să mă împac cu Avdotia Romanovna şi acest lucru

era imposibil. închipuieşte-ţi, atunci, ce am făcut? La ce grad de tîmpenie

poate sa aducă pe om o patima ca asta? Să nu întreprinzi niciodată nimic când

te orbeşte patimă, Rodion Romanici! Socotind că Avdotia Romanovna este

săracă lipită pămîntului (ăh, iărtă-mă, am vrut să spun că... dar, la urma

urmelor, nu-i totuna cum se exprimă un lucru, dacă în fond este tot acelaşi?),

într-un cuvînt, că trăieşte din munca ei, ca o întreţine pe mama ei şi pe

dumneata... (ah, drace, iar te încrunţi) am hotărît să-i ofer tot ce aveam

(puteam realiza circa treizeci de mii de ruble pe vremea aceea) ca să fugă cu

mine fie şi aici, la Petersburg. Bineînţeles, aici i-aş fi jurat iubire eternă,

fericire etc, etc. Daca vrei să mă crezi, eram atât de îndrăgostit de eă că dacă

mi-ăr fi spus: „Omoar-o sau otrăveşte-o pe Marfa Petrovna şi însoară-te cu

mine" — aş fi făcut-o numaidecât! Dar lucrurile s-au sfîrşit prin catastrofa pe

care o cunoşti, de altfel, şi-ţi poţi singur închipui în ce hal m-am înfuriat când

am aflat că Marfa Petrovna l-a dezgropat nu ştiu de unde pe ăvocăţelul acela

ticălos, adică pe Lujin, şi că mijloceşte o căsătorie între el şi Avdotia

Romanovna.

La urma urmei n-ar fi fost mai bine să primească propunerea mea? Nu-i

aşa? Nu-i aşa? Observ că ai început să mă asculţi foarte atent... interesantul

meu tânăr...

Iritat, Svidrigailov izbi cu pumnul în masa. Era roşu la faţa. Raskolnikov

îşi dadu seama că acel pahar sau un pahar şi jumătate de şampanie pe care-l

băuse, sorbind încet câte o înghiţitura, îl îmbătase, şi hotărî să folosească

acest prilej ca să-i afle gîndurile, căci Svidrigailov îi părea foarte suspect.

— După toate câte mi le-ai spus, m-am încredinţat ca ai venit aici cu

gîndul la sora mea, zise el deschis, fără sa se mai ascunda, că să-l scoată din

fire.

— Eh, lasă astea, se dezmetici Svidrigailov. Ţi-am spus doar... şi apoi, sora

dumităle nu poate să mă sufere.

— Sunt sigur că nu poate să te sufere, dar nu despre ăsta este vorba acum.

— Eşti sigur că nu poate să mă sufere? (Svidrigailov îl privi ironic printre

gene.) Ai dreptate, nu mă iubeşte; dar niciodată să nu garantezi pentru ceea ce

s-ar putea întîmpla între soţ şi soţie sau între amanţi. Este totdeauna un

colţişor care rămîne necunoscut pentru restul lumii şi pe care nu-l ştiu decât

ei doi. Poţi să garantezi că Avdotia Romanovna m-a privit totdeauna cu

dezgust?

— După unele vorbe strecurate, fără să-ţi dai seama, în cursul istorisirii

dumităle, vad că tot mai nutreşti în chip nestăvilit anumite speranţe şi că,

desigur, ai şi acum intenţiile cele mai mîrşave cu privire la Dunia.

— Cum? Mi-au scăpat astfel de vorbe? spuse Svidrigailov, sincer speriat,

fără sa ţină seama de epitetul dat intenţiilor lui.

— Îţi scapă şi acum. De pilda, de ce te temi aşa de tare? De ce te-ai speriat

deodată?

302

— Eu mă tem, mă sperii? Mă tem de dumneata? Mai degrabă dumneata ar

trebui să te temi de mine, cher ami. Ce comedii spui... De altfel, m-am

cherchelit, vad bine; cât pe aci să mă ia gura pe dinainte. La dracu' cu vinul!

Hei, apă!

Apuca sticla şi, fără să stea la gînduri, o arunca pe fereastră. Filip aduse

apă.

— Toate astea-s fleacuri, zise Svidrigailov, muind un şervet în apa şi

apăsîndu-l pe frunte. Cu un singur cuvînt pot să-ţi închid gura şi să-ţi

nimicesc toate bănuielile. Ştii, de pilda, că eu mă însor?

— Mi-ai mai spus-o şi altă data.

— Ţi-am spus? Am uitat. Dar atunci nu puteam încă să-ţi spun sigur,

fiindcă nici nu-mi văzusem logodnica; abia intenţionam s-o fac. Pe când acum,

totu-i hotărît, sunt logodit; dacă n-aş fi ocupat, dacă n-ar fi ceva cu neputinţă

de amânăt, te-ăş luă şi te-ăş duce acolo, fiindcă ăş vrea să-ţi dai părerea dacă

am ales bine. Ei, drace! Numai zece minute au mai rămas. Vezi, uita-te la ceas;

totuşi am să-ţi spun povestea logodnei mele, fiindcă însurătoarea asta a mea

este destul de interesanta în felul ei. Ei, tot vrei să pleci?

— Nu, acum nu mai plec.

— N-ai sa pleci deloc? O sa vedem! Am sa te duc şi acolo, asta-i adevărat

am să-ţi ărăt logodnica, dar nu acum, fiindcă acum, peste puţin, dumneata va

trebui să pleci. Dumneata ai s-o iei la dreapta, eu la stînga. O cunoşti pe

Reslih? Pe madam Reslih la care stau cu chirie? Auzi? Da, da, chiar aceea

despre care se spunea, ştii dumneata ce, povestea cu fetiţa, iarna, apa — mă

asculţi? Auzi? Ea le-a învîrtit toate pentru mine. „Tu, zice, te plictiseşti, să-ţi

căutăm o distracţie." Căci eu, e adevărat, sunt un om ursuz, plictisit. Crezi

poate că sunt vesel? Nu, sunt posac: nu fac rău nimănui, dar stau uneori câte

trei zile într-un ungher, fără să deschid gura. Cât despre Reslih, trebuie să-ţi

spun că este o mare hahaleră, ştiu la ce se gîndeşte: crede că am să mă satur

repede de nevastă-mea, că am s-o las şi am să plec, şi atunci are să-i rămînă ei

şi ăre s-o pună în circulaţie; tot în cercurile noastre, dar ceva mai sus. Ei,

şi-mi spune Reslih că exista un tată de familie bolnav, fost funcţionar, de trei

ăni nu se clinteşte din jilţul lui şi nu poate să-şi mişte picioarele. Există, zice,

şi o mama, o doamna foarte chibzuită mama asta. Fiul îşi face serviciul

undeva în provincie şi nu-i ajută. Fata cea mare s-a măritat şi nu da pe la ei;

ău pe cap doi nepoţi mici (nu le ajungeau copiii lor) şi au luat acasă, înainte

să-şi isprăvească şcoala, pe ceă mai mică dintre fete; peste o lună împlineşte

şaisprezece ani şi, prin urmare, peste o luna ar putea s-o mărite. Cu mine

adică. Ne-am dus; ce caraghios s-a petrecut totul acolo la ei; m-a recomandat:

moşier, văduv, familie cunoscută, cu relaţii, capital — ce are a face că eu am

cincizeci de ani şi dînsa n-a împlinit încă şaisprezece? Cine se uita la una ca

asta? Şi totuşi e ispititor, nu-i aşa? Foarte ispititor, ha-ha! Dacă ai fi văzut ce

bine m-am înţeles cu mămica şi tăticul! Făcea sa plateşti ca să mă vezi în clipa

aceea. Pe urma a venit ea, a făcut o reverenţa; îţi închipui: poartă o rochiţă

scurtă, un boboc neînflorit, roşeşte, se aprinde ca zorile (i s-a spus fireşte). Nu

ştiu ce părere ai dumneata despre chipurile feminine, dar după mine aceşti

şaisprezece anişori, aceşti ochi candizi, aceasta sfiiciune şi lacrimile ruşinii

sunt mai atrăgătoare decât frumuseţea şi, pe deasupra, fetiţa este că o cădră.

Părul blond, cu bucle mărunte de mieluşel, buze plinuţe, roşii, picioruşele — o

minune!... Am făcut cunoştinţă, am anunţat că sunt grăbit din pricina unor

303

chestiuni de familie, şi a doua zi, adică acum trei zile, ne-am logodit. De

atunci, cum vin, o iau pe genunchi şi n-o mai las o clipă... Fireşte, ea se

aprinde ca zorile, iar eu o sărut întruna; mămica i-a spus că sunt bărbatul ei,

că ăşa se face, într-un cuvînt — placere! Situaţia asta de acum, de logodnic, în

adevăr este poate mai placută decât ceă de soţ. în copila asta joacă cum s-ăr

zice: la native et la verite. Ha-ha-ha! Am schimbat două-trei vorbe împreuna nu-i deloc proasta fetişcana asta; uneori, îmi aruncă o privire furişă care mă

arde ca fierul înroşit. Şi, ştii, are obrazul Madonei lui Rafael. Madona Sixtină

are un obraz fantastic, o expresie de durere şi nebunie, nu ţi-a sărit în ochi

acest lucru? Ei bine, e ceva în genul ăsta. A doua zi după ce ne-am logodit,

i-am adus cadouri de vreo mie şi cinci sute de ruble; un colier de briliante,

altul de perle şi o casetă cu obiecte de toaleta din argint, uite cam atât de

măre, cu tot dichisul; să fi văzut obrazul madonei mele cum strălucea de

mulţumire! Am luăt-o ieri pe genunchi, dar se vede că am ăpucat-o prea

brutal, s-a înroşit toată, i-au ţîşnit lacrimile din ochi, dar căută să le ascunda

şi ardea toată. Pentru o clipă a ieşit toată lumea din odaie, am rămăs numai

noi doi şi când mi s-a aruncat deodată de gît (întîia oară), m-a cuprins cu

minutele, m-a sărutat şi mi-ă jurat că are să fie o soţie bună, ascultătoare şi

credincioasă, că ăre să mă facă fericit, că are să-mi consacre întreagă ei viaţă,

fiece clipă din viaţa ei, că are sa-mi jerfească tot, tot şi pentru toate acestea nu

vrea decât stima mea. „Altceva, zice, nu-mi trebuie nimic, nimic, nici un fel de

cadouri!" Să asculţi o asemenea mărturisire între patru ochi, de la un îngeraş

de şaisprezece anişori, cu obrajii rumeniţi de pudoarea virginala şi cu lacrimi

de entuziasm pe gene, trebuie să admiţi şi dumneata că e destul de ispititor.

Este ispititor, nu-i aşa? Face parale, ce zici? Asculta... Trebuie să mergem

acolo, la logodnica mea... dar nu acum!

— Într-un cuvînt, aceasta diferenţă monstruoasă de vîrstă şi de orizont te

excita nemaipomenit! Şi chiar ai de gînd să te însori cu adevărat'?

— Dumneata ce crezi? Neapărat! Fiecare caută sa fie fericit si cel care

izbuteşte să se înşele singur o duce bine. Hă! Ha! Dar ce te-a apucat de te-ai

făcut aşa de moralist deodată? Fie-ţi mila de mine, frăţioare, sunt un păcătos!

He-he-he!

— Totuşi dumneata ai avut grija de copiii Katerinei Ivanovna. De altfel...

da, desigur, ai avut motivele dumitale să faci asta, acum înţeleg toţ...

— Copiii îmi plac, în genere, îi iubesc foarte mult, rîse Svidri-gailov. în

privinţa asta aş putea să-ţi povestesc un episod foarte interesant şi care nu s-a

sfîrşit nici acum. în prima zi când am sosit aici, am pornit să cutreier diverse

cloace; gîndeşte-te şi dumneata cum m-am repezit după şapte ani! Ai

observat, probabil, că nu m-am grăbit să dau ochi cu grupul meu de altădată,

adică cu prietenii mei de odinioară. Şi am să caut s-o duc cât mai mult fără ei.

Ştii, în sat, sub aripa Marfei Petrovna, m-a chinuit de moarte amintirea

tuturor acestor locuri şi locşoare tainice, unde omul priceput poate să

găsească multe. Naiba să le ia! Lumea se îmbată, tineretul cultivat se consuma

în inactivitate, făurind visuri irealizabile, se mutilează sufleteşte,

înglodîndu-se în diverse teorii; nu ştiu de unde au venit atîţia evrei, ascund

banii, iar toţi ceilalţi trăiesc în desfrîu. Oraşul acesta, din primele ceasuri,

mi-a trimis în nas mirosul lui atât de bine cunoscut. Am ajuns, aşadar, la o

aşa-numită serata dansantă, o cloaca infecta (mie îmi plac cloacele şi tocmai

cele mai murdare); bineînţeles se dansa cancan, ceea ce nu exista pe vremea

304

mea. Da, în acest domeniu s-au făcut progrese. Deodată, mă uit şi vad o fetiţa

de vreo treisprezece ani, foarte drăguţ îmbrăcată, dansînd cu un virtuoz; un

altul — vizavi. Lîngă perete, pe un scaun, mămica. Poţi să-ţi închipui ce cancan!

Fetiţa se ruşinează, roşeşte, pînă la urmă se simte jignita şi începe sa plîngă.

Virtuozul o ia pe sus şi începe s-o învîrtească şi să se izmenească în faţa ei;

toată lumea rîde cu hohote — tare-mi place publicul nostru, fie chiar de

cancan, în astfel de clipe — şi ţipa: „Aşa-i trebuie, aşa-i trebuie! Nu se aduc

copii aici!". Mie, fireşte, puţin îmi pasa daca e sau nu e vreo logica în distracţia

asta a lor! Eu mi-am fixat locul imediat, m-am aşezat lîngă mămică şi am

început să-i spun că şi eu abia am venit la Petersburg, că aici lumea nu ştie să

se poarte, că oamenii nu se pricep să deosebească adevăratele merite şi să

aibă faţa de ele respectul cuvenit; am făcut aluzie că am bani mulţi; le-am

invitat să le duc acasă în trăsura mea; le-am condus, am făcut cunoştinţă mai

bine (abia au sosit din provincie şi locuiesc într-o cămăruţă pe care au

subînchiriat-o de la nu ştiu cine). Mi s-a spus că prietenia cu mine le face mare

cinste; am aflat că n-au para chioara, că au venit să intervină în nu ştiu ce

chestiune, la nu ştiu care minister, le-am oferit serviciile mele şi bani; am aflat

că la serata aceea au nimerit din greşeala, crezînd că acolo se preda dansul;

le-ăm oferit să contribui la instruirea tinerei domnişoare în ceea ce priveşte

limba franceza şi dansul. Propunerea mea a fost primita cu entuziasm, ca o

cinste deosebita, şi am rămas prieteni şi astăzi... Daca vrei să mergi cu mine la

ele, dar nu acum.

— încetează o daţă cu poveştile dumitale josnice şi scîrboase, om stricat,

josnic şi libidinos!

— Schiller, Schiller, curat Schiller! O, va-t-elle la vertu se nicher! Ştii, eu îţi

povestesc anume astfel de lucruri ca să-ţi aud exclamaţiile de indignare. E o

adevărata desfătare!

— Fireşte, crezi că nu simt că sunt ridicol în clipa ăsta? mormăi

Raskolnikov, furios.

Svidrigăilov rîdea cât îl ţinea gura; în sfîrşit, îl striga pe Filip, plati şi se

scula.

— Uf, ce beat sunt, assez causer! zise el. Ce desfătare!

— Cum să nu te desfeţi?! striga Raskolnikov, sculîndu-se de asemenea.

Oare pentru un desfrînat cu simţurile tocite ca dumneata istorisirea unor

aventuri, în clipa când are în perspectivă o monstruozitate de acelaşi fel, nu

este o desfătare? Şi, mai ales, în astfel de împrejurări, şi când le spune unui

om ca mine... Asta excită.

— Daca-i pe asta, răspunse Svidrigailov, cercetîndu-l cu oarecare mirare,

atunci şi dumneata eşti cinic. Cel puţin ai stofă, şi încă în cantitate uriaşă.

Eşti în stare să cuprinzi cu mintea multe lucruri... de altfel, poţi să faci şi

multe. Dar, ajunge! îmi pare sincer rău că am discutat aşă de puţin, dar nu-i

nimic, n-ai să-mi scapi... Aşteaptă numai...

Svidrigailov porni afară din tractir. Raskolnikov îl urmă. Cel din-tîi totuşi

nu era beat; i se urcase doar puţin la cap şi, acum, beţia se risipea cu fiecare

clipă. Se încrunta şi părea îngrijorat, ca un om care este în aşteptarea unui

lucru foarte important, care-l emoţionează şi-l nelinişteşte. în ultimele

două-trei minute, atitudinea lui faţă de Raskolnikov se schimbase: se arăta tot

mai arţăgos şi sarcastic. Tânărul observă aceasta şi era destul de alarmat.

Svidrigailov îi părea suspect şi el se hotărî să-l urmărească.

305

Coborîră în strada.

— Acum, dumneata o iei la dreapta şi eu la stînga sau poate invers, dar

adieu, mon plaisir, pe curând, cu cea mai mare bucurie!

Şi el o luă la dreapta, spre Sennaia.