Capitolul V

Raskolnikov porni după el.

— Ce înseamnă asta?! exclamă Svidrigailov, întorcându-se. Mi se pare că

ţi-am spus că...

— Asta înseamnă că am hotărît să te însoţesc.

— Cu-um?

Amîndoi se opriră şi se priviră drept în ochi, parcă măsurându-se cu

privirea.

— Din ceea ce mi-ai povestit fiind pe jumătate beat, spuse tăios

Raskolnikov, m-am convins că nu numai că n-ai renunţat la intenţiile

dumitale ticăloase cu privire la sora mea, dar chiar că eşti preocupat de ele

mai mult decât oricând. Sunt informat că astăzi dimineaţa sora mea a primit o

scrisoare. Dumneata ai avut vreme să pui ceva la cale... şi chiar dacă, între

timp, ţi-ai găsit în drum o nevastă, asta nu înseamnă nimic. Vreau să mă

încredinţez cu ochii mei...

Despre ce voia să se încredinţeze cu ochii lui, e greu de spus şi, desigur,

nici el nu ştia prea bine.

— Aşa! Vrei poate să chem poliţia?

— Cheam-o!

Rămăseseră din nou unul în faţa celuilalt. în cele din urmă, Svidrigailov îşi

schimbase expresia feţei. Văzînd că Raskolnikov nu s-a speriat deloc de

ameninţările lui, îşi luă aerul cel mai vesel şi prietenos.

— Ce om! Anume n-am deschis vorba despre afacerea dumitale, cu toate

ca, fireşte, ard de curiozitate. Este un caz fantastic. Voiam sa amîn discuţia pe

alta dată, dar, zău, dumneata eşti în stare să scoţi din sărite şi pe un mort...

Hai să mergem, deşi îţi spun dinainte: intru acasă numai pentru o clipă, că să

iau bani; apoi îmi încui locuinţa, iau o birja şi mă duc să-mi petrec toată seara

la Ostroave. Ce nevoie ai să te ţii de mine, spune şi dumneata?

— Deocamdată te însoţesc pînă acasă, dar nu mă duc la dumneata, ci la

Sofia Semionovna, sa-i cer scuze că n-am fost la înmor-mîntare.

— Fa cum doreşti, dar Sofia Semionovna nu este acasă. E plecata să-i

ducă pe copii la o bătrînică, o veche prietenă de a mea şi epitroapă a nu ştiu

cărui orfelinat. Am fermecat-o pe aceasta doamna, platind o suma pentru cei

trei puişori ai Katerinei Ivanovna şi, în afară de aceasta, am făcut şi o danie

pentru orfelinatul ei; în sfîrşit, i-am spus povestea Sofiei Semionovna, în toate

amănuntele, fără sa ascund nimic. I-a făcut o impresie extraordinară. Şi de

aceea a fost poftită Sofia Semionovna să se prezinte chiar azi la hotelul X, unde

bătrîna cucoana locuieşte temporar când vine de la ţara.

— N-are a face, am sa trec totuşi pe la dînsa.

— Cum vrei, dar eu nu te însoţesc în aceasta seara; ce rost are? Uite că am

306

ajuns. Asculta, eu sunt sigur că mă priveşti cu suspiciune numai fiindcă pînă

acum am fost delicat, nu te-am plictisit şi n-am încercat să te descos... pricepi

ce vreau să spun? Acest lucru ţi s-a părut neobişnuit; sunt gata să pun

rămăşag că aşa este! Să mai fii delicat după asta!

— Socoti delicat sa tragi cu urechea la uşă?

— A, despre asta vorbeşti? rîse Svidrigailov. M-ar fi mirat nespus dacă,

după toate câte au fost, ai fi trecut peste acest amănunt. Ha! ha! Deşi am

înţeles câte ceva din cele ce i-ai îndrugat atunci Sofiei Semionovna, spune-mi,

totuşi, ce înseamnă asta? Poate că sunt un retrograd şi nu pricep nimic.

Lamureşte-mă, te rog, dragul meu! Luminează-mi mintea cu teoriile cele noi!

— N-ai putut să auzi nimic, minţi!

— Nu despre asta, nu despre asta vorbesc (cu toate că eu într-ade-var am

auzit ceva), nu, eu mă refer la faptul că dumneata te indignezi întruna! Schiller

din sufletul dumitale se revoltă. Şi acum poftim — e împotriva celor care ascultă

pe la uşi! Dacă-i aşa, atunci du-te şi spune acolo unde se cuvine că uite ce s-a

întîmplat cu dumneata, cum ţi-a cam dat greş teoria. Iar daca crezi că pe la uşi

nu-i voie şă asculţi, dar pe bătrîne e voie să le loveşti în cap cu ce se nimereşte,

după bunul dumitale plac, atunci fugi cât mai iute în America! Fugi, tinere!

Poate ca mai este timp. Sincer îţi spun. N-ai bani? îţi dau eu de drum.

— Nici nu mă gîndesc, îl întrerupse Raskolnikov cu dezgust.

— înţeleg (de altfel, nu te obosi, daca nu vrei, poţi să nu răspunzi). înţeleg

ce fel de probleme îţi pui: morale, nu-i aşa? Problema omului şi a

cetăţeanului? La dracu', ce nevoie ai de ele acum? He-he! Fiindcă tocmai eşti

cetăţean şi om? Dacă-i aşa, atunci trebuia să ţi le pui mai înainte şi să nu te

apuci de o treabă care te depăşeşte; acum n-are rost sau, dacă e aşa,

împuşcă-te! Sau nu te atrage?

— Mi se pare ca dumneata vrei să mă enervezi anume ca să-ţi întorc

spatele şi să plec...

— Om ciudat ce eşti, uite ca am ajuns, poftim sus pe scara. Uite, acolo,

este intrarea Sofiei Semionovna şi vezi şi dumneata că nu-i nimeni acasă! Nu

mă crezi? întreabă-l pe Kapernaumov — ea le lasă cheia când pleacă. Uite-o şi

pe madam Kapernaumov. Cum? (E cam surda.) A plecat? Unde? Ai auzit? Nu,

n-are să vină pînă seara tîrziu. Şi acum, hai la mine. Doar ai vrut să vii la

mine? Poftim, suntem în locuinţa mea. Madame Reslih nu este acasă. Femeia

asta se agită mereu, dar este de treaba, te încredinţez... Ţi-ar putea fi de folos

daca ai fi ceva mai rezonabil. Şi acum uite: iău din biroul meu un bilet de cinci

la sută (priveşte câte am!), ăstă are să se duca astăzi la zaraf. Ai văzut? Acum

nu mai am pentru ce să-mi pierd vremea aici. încui biroul, încui locuinţa şi

iată-ne pe scară. Dacă vrei, hai să luam o birja! Eu mă duc la Ostroave. Nu te

atrage o mică plimbare? Iau trăsura pînă la Elaghin. Cum? Refuzi? Nu mai

poţi? De ce să nu mergem? Are să ploua, dar nu-i nimic, tragem coviltirul...

Svidrigailov se şi urcase în trăsură. Raskolnikov socoti ca, cel puţin pentru

moment, bănuielile lui nu erau întemeiate. Făra sa răspunda un cuvînt, îi

întoarse spatele şi-o luă înapoi spre Sennaia. Dacă ar fi întors măcar o data

capul, ar fi văzut că Svidrigailov, după ce făcu o suta de paşi cu trăsura, plati

birjarului şi coborî pe trotuar. Dar el nu se întoarse, nu văzu nimic şi coti după

colţ. Un adînc dezgust îl îndemna sa se depărteze cât mai mult de Svidrigailov.

„Cum de am putut măcar o clipa să aştept ceva de la acest ticălos grosolan, de

la acest om stricat, libidinos şi mîrşav?", exclama el fără voie. Ce-i drept,

307

această condamnare o rostise cam pripit şi uşuratic. Era ceva în Svidrigailov,

în tot felul lui de a fi, original şi oarecum misterios. în privinţa Duniei,

Raskolnikov rămase adînc convins că Svidrigailov nu renunţase la ea. Dar era

prea greu, prea de neîndurat să se gîndească la acest lucru!

Ca întotdeauna când rămînea singur, după douăzeci de paşi, se cufunda

într-o adîncă visare. Se urcă pe pod, se opri lingă parapet şi-şi aţinti ochii

asupra apei. în aceeaşi clipă, puţin măi încolo se afla Avdotia Romănovnă.

Urcându-se pe pod, trecuse pe dinaintea ei fără s-o vada. Iar Dunecika

încă nu-l văzuse niciodată astfel pe strada şi-l privea mirata, aproape speriata.

Se opri, neştiind ce să facă: să-l strige sau nu? Deodată, îl zări pe Svidrigailov,

care se apropia grăbit, venind dinspre Sennaiă.

Dar Svidrigailov părea că se apropie cu grijă, făcând pe misteriosul. Nu

urcă pe pod — se opri mai la o parte, pe trotuar, căutînd să facă în asa fel ca

Raskolnikov să nu-l vada. O zărise pe Duniă şi începu să-i facă semne. I se

păru că o roagă să nu-şi strige fratele, să-l lase în pace, şi că o cheamă la el.

Aşa şi făcu. Se depărtă încet de Raskolnikov şi îl ajunse pe Svidrigailov.

— Să mergem mai iute, şopti ăcestă. N-aş vrea ca Rodion Romanici să afle

despre întîlnirea noastră. Vă previn că am stat împreună într-un tractir din

apropiere, unde m-a găsit singur, şi abia am putut să scap de el^Nu ştiu de

unde ştie despre scrisoarea mea către dumneavoastră şi bănuieşte ceva.

Bineînţeles, nu dumneavoastră i-aţi spus. Dar dacă nu i-aţi spus

dumneavoastră, atunci cine?

— Am cotit după colţ, îl întrerupse Dunia. Acum fratele meu nu ne mai

poate vedea. Vă spun hotărît că mai departe n-am să merg. Spuneţi aici tot ce

aveţi de spus; toate acestea pot fi spuse şi în strada.

— În primul rând ceea ce am eu de spus nu poate fi spus în strada; în al

doilea rând, trebuie s-o ascultaţi pe Sofia Semionovna; în al treilea rând, am

să vă arăt unele documente... Şi, în sfîrşit, daca nu acceptaţi să intraţi la mine,

refuz să vă dau orice explicaţie şi plec. Totodată, vă rog să nu uitaţi că un

secret foarte interesant al iubitului dumneavoastră frate se afla cu desăvîrşire

în mîinile mele.

Dunia se opri şovăitoare, uitîndu-se pătrunzător la Svidrigailov.

— De ce vă temeţi? spuse acesta liniştit. Oraşul nu-i sat. Şi pînă şi la ţără

mi-ăţi făcut mai mult rău mie decât dumneavoastră, asa că aici...

— Aţi prevenit-o pe Sofia Semionovna?

— Nu, nu i-am spus nici un cuvînt şi nici nu sunt cu totul sigur că este

acasă. De altfel, cred că este acasă. Azi şi-a înmormîntat ruda; nu-i o zi să se

duca în vizita. Pînă una-alta, n-aş vrea să vorbesc nimănui despre toate

acestea şi chiar mă căiesc într-o oarecare măsura că v-am dezvăluit

dumneavoastră ce ştiu. Orice imprudenţă, în astfel de cazuri, este echivalenta

cu un denunţ. Locuiesc aici, în casa de care ne apropiem. Uitaţi-vă: acesta

este portarul casei noastre — mă cunoaşte foarte bine; poftim, mă salută... vede

că vin cu o doamnă şi, desigur a şi avut timpul să vă privească faţa, iăr acest

lucru ar putea să vă liniştească, dacă vă temeţi atât de mult de mine şi mă

suspectaţi. Iertaţi-mă că vă spun toate acestea atât de brutal. Stau cu chirie

aici. De Sofia Semionovna mă desparte un singur perete; dînsa de asemenea a

subînchiriat la nişte locatari. Tot etajul acesta este plin de chiriaşi. Şi atunci,

de ce vă temeţi ca un copil? Ce este atât de spăimîntător în mine?

Obrazul lui Svidrigailov se strîmbă într-un zîmbet îngăduitor; dar, de fapt,

308

nu avea deloc chef să zîmbeăscă. Inimă îi bătea cu putere şi răsuflarea i se

tăiă. Vorbea anume foarte tare ca să-şi ascunda emoţia; dar Dunia nu observă

nimic deosebit; prea o enervase observaţia că se teme ca un copil, ca să mai

bage de seamă altceva.

— Cu toate că ştiu că sunteţi un om... fără onoare, nu mă tem defel.

Arătaţi-mi drumul, zise ea, în aparenţă foarte liniştită, dar faţa îi era palida.

Svidrigailov se opri în faţa locuinţei Soniei.

— Daţi-mi voie sa întreb dacă este acăsă. Nu este. Păcat! Dar ştiu că

trebuie să se întoarcă foarte repede. Dacă a ieşit, atunci nu s-ă putut duce

decât la o doamna, în privinţa orfanilor la care ţine. Le-a murit mama. M-am

ocupat şi eu de chestiunea asta şi i-am dat o mînă de ajutor. Daca Sofia

Semionovna nu se înapoiază în zece minute, am s-o trimit la dumneavoastră

chiar astăzi, dacă vreţi; iată şi locuinţa mea. Aici sunt cele două odai pe care le

ocup. Dincolo, după uşă, sade gazda mea, doamna Reslih. Acum uitaţi-vă aici,

am să vă arăţ documentele cele mai importante: uşa din dormitorul meu duce

la aceste două odai absolut goale, care sunt de închiriat. Priviţi... va rog să va

uitaţi cu cea mai mare atenţie.

Svidrigailov ocupa două odai mobilate, destul de încăpătoare. Dunecika se

uita, neîncrezătoare, în jurul ei, dar nu văzu nimic deosebit nici în mobilierul

camerelor, nici în împărţirea lor, cu toate că ar fi putut sa observe, de pilda, că

locuinţa lui Svidrigailov era situată între două apartamente oarecum

nelocuite. Intrarea la el nu era de-a dreptul din galerie, ci prin doua camere ale

gazdei, aproape goale. După ce descuie uşa din dormitor, încuiată cu cheia,

Svidrigailov îi arătă încă o cameră goala care era de închiriat. Dunecika se opri

în prag, neînţelegînd de ce este poftită să o cerceteze, dar Svidrigailov se grăbi

s-o lamurească.

— Uitaţi-va, aici în aceasta a doua camera mai mare. Observaţi uşa

aceasta încuiata cu cheia. Lîngă ea se afla un scaun, unul singur în cele doua

odai goale: l-am adus din apartamentul meu, ca să-mi fie măi la îndemînă sa

ascult. Dincolo, în dosul uşii, se afla masa Sofiei Semionovna; acolo a stat

dînsa de vorbă cu Rodion Romănîci. Iar eu am stat dincoace şi am ascultat;

două seri de-a rândul am stat pe scaun şi am ascultat de fiecare data câte

două ceasuri şi, fireşte, am putut sa aflu câte ceva, nu-i aşa?

— Aţi tras cu urechea la uşă?

— Da, am ascultat la uşă; acum să mergem la mine; aici nu avem pe ce să

şedem.

O conduse pe Avdotia Romanovna înapoi în prima odaie care-i servea drept

salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. El se aşeză la capătul celalalt al mesei, la o

distanţă de cel puţin un sţînjen, dar pesemne ca în ochii lui ardea din nou

acea flacăra care o mai speriase odată pe Dunecika. Ea tresari fără să vrea şi,

deşi voia sa se arate foarte stăpână pe sine, se uita încă o data, bănuitoare, de

jur împrejur. în cele din urmă, îşi dadu seama de izolarea apartamentului. Vru

să întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, dar nu întreba... din mîndrie. Şi

apoi, o suferinţa infinit mai mare decât teama pentru ea însăşi îi umplea

sufletul şi îi chinuia inima.

— Iată scrisoarea dumneavoastră, începu dînsa, punînd-o pe masa. Este

cu putinţă ce scrieţi aici? Faceţi aluzie la o crima pe care pretindeţi că ar fi

săvîrşit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca să mai daţi înapoi. Să ştiţi

însă ca am mai auzit despre acesta poveste absurda şi ca nu cred nimic, nici

309

un cuvînt. Este o bănuiala mîrşavă şi ridicola; cunosc şi cauzele care au

creat-o. Dumneavoastră mi-aţi promis dovezi: vorbiţi! Dar să ştiţi dinainte că

nu vă cred! Nu cred nimic!...

Dunecika spuse toate acestea foarte repede şi o clipa tot sîngele îi navali în

obraji.

— Dacă n-aţi crede nimic, aţi fi riscat oare sa veniţi singura la mine?

Pentru ce aţi venit? Din simpla curiozitate?

— Nu mă chinuiţi, vorbiţi odată!

— N-am ce spune, sunteţi o fată curajoasă! Credeam, în adevăr, că o să-l

rugaţi pe domnul Razumihin să vă însoţească pînă aici. Dar nu l-am zărit nici

cu dumneavoastră, nici prin preajma noastră, m-am uitat bine, asta

dovedeşte curaj şi înseamnă că aţi vrut să-l menajaţi pe Rodion Romanici. De

altfel tot ce faceţi este divin... Cât despre fratele dumneavoastră, ce v-aş putea

spune? L-aţi văzut adineauri. Cum v-a părut?

— Doar nu vă întemeiaţi numai pe asta?

— Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de doua ori la

rând seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am arătat unde au şezut ei. A

mărturisit totul fetei. Este un ucigaş. A ucis o bătrînă, văduva unui

funcţionar, cămătăreasă, la care el însuşi amaneta unele obiecte: a ucis-o şi

pe sora ei, o precupeaţa cu numele Lizaveta, care a intrat întîmplator în casă

în clipa aceea. Le-a ucis pe amîndouă cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a

ucis ca să le jefuiască, şi le-a jefuit; a luat banii şi unele obiecte de valoare...

Toate acestea le-a spus cuvînt cu cuvînt Sofiei Semionovna. Numai ea îi

cunoaşte secretul, dar n-are nici un amestec în acest asasinat; dimpotrivă, în

timpul mărturisirii lui s-a îngrozit ca şi dumneavoastră acum. Dar fiţi pe pace,

ea n-are să-l trădeze.

— E cu neputinţă! şoptiră slab buzele palide, ca împietrite, ale Duniei, care

se înăbuşea. E cu neputinţa, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv...

Este o minciuna! O minciună.

— A jefuit, acesta este motivul. A luat bani şi obiecte. Ce-i drept, după cum

a mărturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, şi le-a

ascuns sub o piatra unde zac şi acum. Dar asta numai fiindcă n-a cutezat sa

se folosească de ele.

— Dar este verosimil ca el sa fure, să jefuiască? E cu putinţa ca el sa se fi

gîndit la una ca asta? strigă Dunecika, sărind de pe scaun. Doar l-aţi

cunoscut, l-aţi văzut. Poate el fi un hoţ?

Părea ca-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.

— Aceasta categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii şi milioane de

varietăţi. în genere, un hoţ fura şi ştie că este un ticălos; eu însă am auzit

despre un om foarte de treaba care a jefuit poşta; cine ştie, poate că fratele

dumneavoastră a crezut cu adevărat ca face un lucru mare. Bineînţeles, eu

însumi n-aş fi crezut, după cum nu credeţi nici dumneavoastră toată istoria

asta, daca mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat

Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea sa-şi creada urechilor, dar

pînă la urma s-a convins, fiindcă i le spunea chiar el.

— Şi care sunt... aceste motive?

— Este o poveste lunga, Avdotia Romanovna. Cum sa vă spun, este vorba

de o anumita teorie, aceeaşi teorie după care eu, bunăoară, socot că

fărădelegile izolate sunt admisibile daca ţelul este bun. Un singur rău şi o sută

310

de fapte bune! Apoi, fireşte, este dureros pentru un tânăr plin de merite şi cu

un orgoliu nemaipomenit sa ştie ca daca ar avea numai trei mii de ruble, cariera lui, tot viitorul, tot scopul vieţii lui s-ar schimba; şi el nu are aceste trei mii

de ruble. Adaugaţi pe deasupra enervarea provocată de foame, de locuinţa

strimtă, de zdrenţele pe care le poarta, de înţelegerea clara a „superbei" sale

situaţii sociale şi, totodată a poziţiei surorii şi mamei lui. Dar cel mai mare rol

l-au jucat desigur orgoliul, mîndria si vanitatea; Dumnezeu ştie, poate că

avînd numai însuşiri bune... Să nu credeţi cumva că-l învinuiesc, eu nu-l

învinuiesc defel, şi nici nu e treaba mea. A fost la mijloc şi o teorie a lui proprie

- o teorie după care oamenii se împart, vedeţi dumneavoastră, în material

uman, adică oameni de rând, şi în oameni deosebiţi, adică oameni cărora le

este permis orice, care prin esenţa lor superioara nu se supun legilor, ci,

dimpotrivă, ei făuresc aceste legi pentru ceilalţi, adică pentru materialul

uman, pentru pleava. O teorie oarecare: une theorie comme une autre. îl

pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adică, propriu-zis, îl pasiona

faptul că mulţi oameni geniali nu ţin seama de răul izolat, ci trec peste el fără

să stea pe gînduri. Mi se pare că şi-a închipuit că este un om genial -adică a

fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav şi mai suferă şi acum la

gîndul că a ştiut să făurească o teorie, dar n-a fost în stare să treacă limita fără

să stea pe gînduri şi că, deci, nu este un om genial. Şi asta, desigur, este

grozav de umilitor pentru un tânăr ambiţios, mai ales în secolul nostru...

— Dar remuşcările, conştiinţa? îi refuzaţi aşadar orice simţ moral? Poate el

fi aşa?

— Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au încurcat, adică, de fapt,

niciodată n-a fost prea multa ordine pe lume. Ruşii noştri sunt, în general,

oameni cu sufletul larg, larg ca şi ţara lor, şi extrem de înclinaţi spre tot ce e

fantastic şi dezordonat; dar e mare bucluc să ai sufletul larg, când nu eşti

totodată şi genial. Vă aduceţi aminte cât am discutat pe aceasta tema între

patru ochi, după masa de seară, pe terasa din gradină?... Dumneavoastră mă

dojeneaţi tocmai pentru aceasta largheţă de suflet. Cine ştie, poate că în vreme

ce noi discutam acolo, el zăcea aici şi-şi desăvîrşea teoria. La noi, în societatea

cultă, nu exista tradiţii sacre din cale-afară, Avdotia Romanovna; doar poate

câte unul şi le formează din cărti... sau deduce câte ceva din letopiseţe. Dar

asta o fac mai ales oamenii de ştiinţa, care, între noi fie vorba, sunt nişte

nătăfleţi, aşa că unui om de lume nici nu-i sade bine sa se ia după ei. De altfel,

îmi cunoaşteţi părerile; nu învinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trîntor şi

rămîn ca atare. Şi despre asta am vorbit de nenumărate ori. Am avut chiar şi

fericirea să vă trezesc interesul cu părerile mele... Sunteţi foarte palida,

Avdotia Romanovna!

— Cunosc această teorie. Am citit articolul lui publicat într-o revista,

vorbeşte despre oamenii cărora le este totul permis... Mi l-a adus Razumihin...

— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastră? Publicat într-o

revista? Există un asemenea articol? N-am ştiut. Trebuie sa fie interesant. Dar

unde plecaţi, Avdotia Romanovna?

— Vreau s-o vad pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cum

sa ajung la dînsa? Poate că s-a întors; vreau neapărat s-o vad chiar acum.

Să-mi...

Avdotia Romanovna nu isprăvi; răsuflarea i se tăie.

— Sofia Semionovna n-are să se înapoieze pînă la noapte. Aşa cred eu.

311

Trebuia să vina foarte repede, iar dacă nu, atunci foarte tîrziu...

— A, va să zică minţi! Vad... ai minţit!... ai minţit! Nu te cred! Nu te cred!

strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzîndu-şi stăpînireă de sine.

Aproape leşinată, se prăbuşi pe scaunul pe care Svidrigailov se grăbi să-l

împingă spre eă.

— Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastră, veniţi-vă în fire! Poftim

apa. Luaţi o înghiţitură... O stropi cu ăpă. Dunecika tresări şi-şi reveni.

Efectul a fost prea puternic! murmură că pentru el Svidrigailov,

încruntîndu-se. Avdotia Romanovna, liniştiţi-vă! Să ştiţi că el are prieteni. O

să-l salvăm, o să-l scoatem din încurcătură. Vreţi să-l duc în străinătate? Am

bani; în trei zile îi fac rost de bilet. Cât despre faptul că a ucis, fratele dumitale

are sa facă o mulţime de fapte bune, care ău să şteargă tot. Nu va faceţi griji.

Poăţe încă să ajungă un om mare. Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simţiţi?

— Om hain. îţi baţi joc de mine. Lasă-mă...

— Unde? Unde plecaţi?

— Vreau să mă duc la el. Unde este? Ştii unde este? De ce uşa asta este

încuiata? Am intrat prin ea şi acum este încuiata cu cheia. Când ai avut timp

s-o încui?

— Nu trebuie să se auda în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc

defel; m-am saturat numai să folosesc acest limbaj. Unde să va duceţi aşa cum

sunteţi acum? Vreţi să-l împingeţi la pierzanie? O să-l faceţi să se înfurie şi are

sa se predea. Trebuie sa ştiţi ca este urmărit, că i s-a dat de urma. N-o sa faceţi

altceva decât să-l trădaţi. Staţi puţin: l-am văzut şi am stat de vorbă cu el chiar

adineauri: mai poate fi salvat... Staţi, aşezaţi-vă, să ne gîndim împreună. V-am

chemat tocmai ca să vedem împreuna ce-i de făcut. Dar aşezaţi-vă odată!

— Cum ai putea să-l salvezi? Oare măi poate fi salvat? Dunia se aşeza.

Svidrigailov îşi apropie scaunul.

— Toate acestea depind de dumneavoastră, numai de dumneavoastră,

începu el în şoaptă; ochii îi scânteiău şi de emoţie se încurca şi rostea cu greu

unele cuvinte. Dunia se depărta, îngrozita. El tremură de asemenea.

Dumneavoastră... un singur cuvînt şi e salvat! Eu... am să-l salvez. Am bani,

am prieteni. Am să-l trimit imediat în străinătate, am să-i scot un paşaport,

două paşapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc

mulţi oameni influenţi... Vreţi? Am să scot un paşaport şi pentru

dumneavoastră... şi pentru mama dumneavoastră... ce nevoie aveţi de

Razumihin? Şi eu vă iubesc... Vă iubesc ca un nebun... Lasaţi-mă să vă săruţ

tivul rochiei, lasaţi-mă, vă rog! Nu pot să-i ăud foşnetul! Porunciţi-mi: fă asta

— şi am să fac! Am să fac tot ce vreţi. Am să fac imposibilul. Credinţa

dumneavoastră are să fie credinţa mea. Am să fac tot, tot ce vreţi! Nu vă uitaţi

ăşa la mine, nu va uitaţi! Mă ucideţi... începuse să delireze. Părea ameţit, de

parca ar fi băut. Dunia sari la uşă şi începu s-o zgîlţîie.

— Deschide! Deschide! striga ea, sperând ca o va auzi cineva din casă.

Deschideţi odată! Ah! Nu e nimeni aici?

Svidrigailov se scula, se dezmetici. Un zîmbet răutăcios şi batjocoritor i se

ivi pe buzele tremurânde.

— Nu este nimeni acasă, rosti el încet, cu pauze. Gazda a plecat şi nu are

nici un rost să ţipaţi, să va enervaţi degeaba.

— Unde este cheia? Deschide numaidecât, om josnic ce eşti!

— Am pierdut cheia şi nu o pot găsi.

312

— Aşa? Dar asta-i siluire! striga Dunia, alba ca o moarta, şi se repezi

într-un colţ, unde se baricada cu o măsuţă ce i se nimerise la-ndemînă.

Nu mai ţipa; îl sfredelea cu privirea pe călaul ei şi-i urmărea cu

luăre-ăininte fiecare mişcare. Svidrigailov sta în faţa ei, la celalalt capăt al

odaii, fără să se clintească. îşi recăpătase stăpînireă de sine, cel puţin în

aparenţa, dar faţa îi rămăsese palida, şi zîmbea batjocoritor ca şi mai înainte.

— Aţi rostit cuvîntul „siluire", Avdotia Romanovna. Daca este vorba de

„siluire", va puteţi închipui ca mi-am luat toate masurile. Sofia Semionovna

nu este acasă, până la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere

încuiate. în sfîrşit, sunt de doua ori mai puternic decât dumneavoastră şi, în

afara de aceasta, nu am de ce mă teme fiindcă nu vă puteţi plînge; doar n-o sa

vreţi sa va ţrădaţi fratele! Şi apoi, nici nu v-ar crede nimeni: în ce scop o fata ar

putea sa vina singura acasă la un bărbat care trăieşte singur? Aşa ca, chiar

daca l-aţi jertfi pe fratele dumneavoastră, tot n-aţi dovedi nimic. Siluirea este

foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.

— Ticălosule! şopti Dunia, indignata.

- Fie, dar ţineţi seama, vă rog, că până acum n-am făcut decîţ să judec din

punctul de vedere al ipotezei dumneavoastră. După părerea mea personala,

aveţi toata dreptatea: siluirea este o mîrşăvie. Am spus toţ ce am spus numai

ca să vă liniştesc conştiinţa dumneavoastră, în caz că... consimţiţi de

bunăvoie sa va salvaţi fratele, aşa cum v-am propus... S-ar putea spune că

v-aţi supus împrejurărilor, să zicem forţei, daca nu putem evita acest cuvînt.

Gîndiţi-vă bine; soartă fratelui şi a mamei sunt în mîinile dumneavoastră. Iar

eu am să fiu robul dumneavoastră... toată viaţa... am să aştept aici...

Svidrigailov se aşeză pe divan la vreo opt paşi de Dunia. Pentru ea nu

exista nici o îndoiala că hotărîrea lui era nestrămutată. Şi apoi, îl cunoştea

bine...

Deodată, ea scoase din buzunar un revolver, ridică cocoşul şi lasă mână

înarmata pe măsuţa. Svidrigailov sari în sus.

— Aha! Aşa va şa zică! striga el uluit, zîmbind cu răutate. Ei, asta schimba

cu totul lucrurile! îmi uşuraţi nespus situaţia, Avdotia Romanovna! De unde

aţi luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul

meu! Un vechi prieten! Cât l-am căutat... Prin urmare, lecţiile de tir, pe care

am avut cinstea să vi le dau la ţară, n-au fost pierdute degeaba!

— Nu este revolverul tău, ci ăl Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie!

Tu n-ai avut nimic al tău în casa aceea. L-am luat când am început să

bănuiesc de ce eşti în stare. îndrăzneşte să faci un pas şi-ţi jur că am să ţe

ucid!

Dunia, în culmea furiei, ţinea revolverul gata sa tragă.

— Şi fratele? întreb din pura curiozitate, zise Svidrigailov, fără să se

clintească de la locul lui.

— Denunţa-l, daca vrei! Nu înainta, ca trag! Ţi-ai otrăvit soţia, o ştiu, tu

însuţi eşti un ucigaş!...

— Sînţeţi absolut sigura ca eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?

— Da! Tu însuţi mi-ai dat a înţelege mai de mult; mi-ai vorbit despre

otrava... ştiu ca ţi-ai procurat... aveai totul pregătit. Numai tu ai făcut-o...

ticălosule!

— Chiar dacă ar fi adevărat, aş fi făcuţ-o numai pentru tine, ar fi fost

numai din pricina ta.

313

— Minţi! Te-am urît totdeauna, totdeauna!

— Eh! Avdotia Romanovna! Aţi uitat pesemne cum, în zelul

dumneavoastră moralizator, vă aplecaţi spre mine cu priviri galeşe... Vă

citeam în ochi, vă amintiţi, într-o seara cu luna plină?... Cânta

privighetoarea...

— Minţi! (Mîniă fulgeră în ochii Duniei.) Minţi, clevetitorule!

— Mint? Fie, mint. Am minţit. Nu trebuie niciodată să pomeneşti femeilor

despre lucruri de acest fel. (Zîmbi.) Ştiu că ai să tragi, fiara mică şi frumoasă!

Hăi, trage!

Dunia ridică revolverul; alba ca o moartă, cu buza de jos tremurânda, cu

ochii mări negri care ardeau ca focul, îl privea hotărîtă, călculînd distanţa şi

aşteptînd prima mişcare. Niciodată încă Svidrigailov n-o văzuşe atât de

frumoasa. Flacăra ce-i strălucea în ochi, în clipa când ridica revolverul, îl arse

parca şi inima i şe strînşe de durere. Făcu un paş înainte şi glonţul porni; îi

luneca prin păr şi se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri şi rîse

încet:

— A înţepat viespea! Ţinteşte drept în cap... Ce-i asta? Sînge? Scoase

batista ca să şteargă şîngele care se prelingea în şuviţă subţire pe ţîmpla lui

dreăpţă; glonţul, pesemne, îi atinsese uşor pielea craniului. Dunia lasă

revolverul jos, şi-l privea, nu îngrozita, ci năucă. Părea că nu înţelege ce a

făcut şi ce se petrece!

— Nu-i nimic, aţi greşit ţinta! Trageţi din nou, aştept, rosti încet

Svidrigailov, tot zîmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Daca întîrziaţi, am

să va apuc înainte de a fi avut timp să ridicaţi cocoşul!

Dunecika tresari, trase cocosul şi ridică din nou revolverul.

— Lasaţi-mă! se ruga ea, deznădajduita. Va jur ca am sa trag din nou...

Am... sa va ucid...

— Da... la trei paşi nu se poate da greş, dar daca nu mă ucideţi... atunci...

Ochii lui Svidrigailov scânteiara si el făcu încă doi paşi înainte. Dunecika

trase: glonţul nu porni!

— Aţi încărcat neglijent. Nu-i nimic! Măi aveţi o capsula, îndreptaţi-o, am

să aştept.

Stătea la doi paşi de ea şi aştepta, învaluind-o într-o privire plina de

hotărîre sălbatică, pătimaşă, aprinsa şi apăsătoare. Duniă înţelese că mai

bine ar muri decât s-o lase să plece... Şi... desigur, eă are să-l omoare acum, la

doi paşi...

Deodată azvîrli revolverul.

— L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat şi răsufla adînc. Părea că inima lui

scăpase dintr-o strînsoare grozava, şi poate că nu era numai groaza de moarte,

pe care nici nu ştia dacă o simţise în acel moment, ci un alt sentiment, mai

dureros si mai întunecat, pe care nu era în stare să-l definească.

Se apropie de Dunia şi o luă uşor de mijloc. Eă nu se împotrivi, dar,

tremurând ca o frunza în bătaia vintului, îl privi implorându-l. El voi să spună

ceva, dar buzele i se strîmbău fără să poată rosti un cuvînt.

— Lasă-mă! imploră Dunia.

Svidrigailov tresari: îl tutuise cu alt glas decât mai înainte.

— Vă să zică nu mă iubeşti? întrebă el încet. Duniă clatina din cap.

— Şi... n-ai putea?... Niciodată?... şopti el, disperat.

— Niciodată! răspunse tot în soăptă Dunia.

314

Se scurse o clipă; o luptă tăcuta şi cumplită se dadea în sufletul lui. Se uita

la ea cu o privire ce nu poate fi redata în cuvinte. Apoi, deodată, îşi lua braţul

de pe talia ei, se întoarse, se apropie iute de fereastra şi rămase acolo.

Se mai scurse o clipa.

— Poftim cheia. (O scoase din buzunarul sting al pardesiului şi o puse pe

masa, la spatele lui, fără sa se uite, făra sa se întoarcă spre Dunia.) Luaţi-o si

plecaţi cât mai iute!...

Privea stăruitor pe fereastra. Dunia se apropie si lua cheia.

— Mai repede! Mai repede! repeta Svidrigailov, fara să se mişte şi fără să se

înloarcă.

Dar acest ,,mai repede" suna ca o ameninţare.

Dunia înţelese, apuca cheia, se repezi la uşa, o descuie si dadu buzna

afară. Peste un minut alerga ca o nebuna, fără şă-şi dea seama ce e cu eă, de-a

lungul canalului, in direcţia podului K.

Svidrigailov rămase la fereastra vreo trei minute; în sfîrşit, se întoarse, se

uita în jurul lui şi-şi trecu încet mînă peste frunte. Un zîmbet ciudat îi strîmba

faţa, un zîmbet jalnic, trist, slab, zîmbetul deznădejdii. Sîngele care se

închegase îi murdari mână; se uita cu mînie la acest sînge, apoi muie prosopul

în apă şi-şi spala tîmpla. Privirea lui şe opri deodată pe revolverul azvîrlit de

Dunia, căzut lîngă uşă. II ridica şi-l cercetă. Eră un revolver mic de buzunar,

de tip vechi, cu trei gloanţe, mai avea două încărcături şi o Capsula. Se mai

putea trage o data. După o clipă de gîndire, Svidrigailov vîrî revolverul în

buzunar, îşi luă pălaria şi ieşi.