Capitolul VI

Toata seara, până la ora zece, şi-o petrecu prin diverse cloace şi prin

tractire, trecând dintr-unul într-altul. Cine ştie de unde rasări şi Katia, care

cânta acum un cântec trivial despre unul „ticălos si tiran — care pe Katia o

săruta".

Svidrigailov îi dadu de băut şi ei, şi flaşnetarului, şi cânta-reţilor, şi

chelnerilor, şi la doi conţopisti nenorociţi. Cu aceştia se încurcase, de fapt,

fiindcă amîndoi aveau nasul strîmb: unul îl avea strîmbat spre dreapta,

celalalt spre stînga, ceea ce îi stîrnise mirarea. Cei doi îl atrasera pînă la urmă

într-o grădină de vară, unde le plati şi lor intrarea. Toată vegetaţia grădinii se

compunea dintr-un brăduţ subţirel, de trei ăni, şi trei tufe. Tot acolo se afla o

„haltă", de fapt un debit de băuturi spirtoase, dar unde puteai să comanzi şi

ceai; afară de ăsta, se mai găseau câteva măsuţe şi scaune verzi. Un cor ca vai

de lume şi un neamţ beat, din Miinchen, un fel de paiaţă cu nasul roşu, dar

plouat din cale-afară, înveseleau publicul. Cei doi conţopişti se luară la ceartă

şi apoi chiar la bătaie cu alţi conţopişti. Svidrigailov fu ales judecător. îi judeca

de mai bine de un sfert de oră, dar tot grupul ţipa aşa de tare, ca era absolut

imposibil să înţelegi ceva. Pricepu pînă la urmă ca unul dintre ei furase nu se

ştie ce şi chiar izbutise să vînda acel obiect şterpelit unui ovrei pripăşit în

local, iar după ce îl vînduse, refuzase să împartă cîştigul cu tovarăşul lui. Pînă

la urmă s-ă constatat că obiectul furat era o linguriţa care aparţinea „haltei".

315

Cei de la „halta" îi observară lipsă şi cazul luă o întorsătură destul de serioasă.

Svidrigailov plati linguriţa, se scula şi plecă. Era aproape zece seara. în tot

acest răstimp el nu băuse nici o picătură de vin şi nu comandase pentru el

decât un pahar cu ceai, dar şi asta o făcuse numai de ochii lumii. Seară era

înăbuşitoare şi mohorîtă. Nori negri se grămădiseră pe tot cerul, şi pe la zece

izbucni furtuna; ploaia turna cu găleată. Apa nu cădea în picături, ci şiroia în

şuvoaie ce biciuiau pămîntul. Fulgerele brăzdau cerul în fiece clipă şi puteai

să numeri pînă la cinci pînă se stingeau. Svidrigailov ajunse acăsă ud leoarcă,

încuie uşa, deschise biroul, scoase banii şi rupse două-trei hîrtii. Apoi vîrî

banii în buzunar, vru să-şi schimbe hainele, dar se uită pe fereastră, ascultă

cum răpăie ploaia şi renunţa, îşi luă pălaria şi ieşi fără să încuie. Se duse de-a

dreptul la Sonia. Fata era acasă.

Nu era singură: în jurul ei se adunaseră patru dintre copilaşii lui

Kapernaumov. Sofia Semionovna le dadea ceai. Ea îl întîmpină pe Svidrigailov

tăcuta şi respectuoasa, privi cu mirare hainele lui ude, dar nu spuse nici un

cuvînt. Copiii fugiră din odaie, îngroziţi la culme.

Svidrigailov se aşeză la masă şi o rugă pe Soniă să ia loc lîngă el. Timida,

fata se pregăti să-l asculte.

— Sofia Semionovna, s-ar putea să plec în America, zise Svidrigailov. Şi

cum ne vedem poate pentru ultima oară am venit să dau unele dispoziţii. Ai

văzut-o astăzi pe doamna aceea? Ştiu ce ţi-a spus, nu-i nevoie să-mi

povesteşti (Sonia se foi pe scaun şi roşi). Lumea asta are o mentalitate

speciala. în ceea ce priveşte pe surioarele şi pe frăţiorul mătăle, i-ăm căpătuit,

şi banii pe care i-am destinat lor au fost predaţi pentru fiecare în parte, contra

chitanţă, cui trebuie, pe mîini sigure. Iă aceste chitanţe, să le ăi la dumneata

pentru orice întîmplare. Poftim! Aşa, acum cu asta am isprăvit. Iată aici trei

bilete de băncă de cinci la suta, în valoare de trei mii de ruble. Ia-le pentru

dumneata, pentru dumneata personal, şi să rămînă între noi, să nu ştie

nimeni, orice ăi auzi mai tîrziu. O să ăi nevoie de ei, Sofia Semionovna, fiindcă

să trăieşti cum ai trăit — nu e bine şi apoi, acum nu ar mai avea nici un rost!

— Mi-aţi făcut atât de mult bine şi mie, şi orfanilor, şi răposatei, se grăbi

Sonia, că dacă nu v-am mulţumit destul pînă acum să nu... credeţi că...

— Lasă, lasă.

— Cât despre banii aceştia, Arkadi Ivanovici, vă mulţumesc foarte mult,

dar eu nu măi am nevoie de ei de acum înainte. Dacă sunt singură, am să mă

pot întreţine oricând, să nu o luaţi ca o nerecunoştinţa; fiindcă sunteţi atât de

generos, atunci banii aceştia...

— Nu, nu, Sofia Semionovna, banii aceştia sunt pentru dumneata şi te rog

să nu măi vorbim despre ăsţă, fiindcă sunt foarte grăbit. O să ai nevoie de ei.

Rodion Romanovici nu are decât două căi de ales: sau un glonte în cap, sau

drumul Vladimirului*. (Sonia îl privi îngrozita şi începu să tremure.) Nu te

speria, ştiu tot chiar din gura lui şi nu-s palavragiu din fire; n-am să spun

nimănui. Dumneata l-ai sfătuit foarte bine atunci să se duca să se predea

singur. E mult mai bine pentru el. Dacă îi rămîne Vladimirul şi o ia pe această

cale, dumneata ai să-l urmezi, nu-i aşa? Iar dacă-i aşa, atunci vei avea nevoie

de bani. O să ăi nevoie de ei chiar pentru dînsul. Pricepi?

Daca ţi-i dau dumitale e ca şi cum i-aş da lui. Şi apoi, dumneata ai promis

sa-i achiţi tot Amaliei Ivanovna, am auzit. Ce-i asta, Sofia Semionovna, de

când îţi tot iei aşa de necugetat fel de fel de obligaţii şi de îndatoriri? Katerina

316

Ivanovna i-a rămas datoare nemţoaicei şi nu dumneata, aşa că nu te priveşte.

Aşa nu se poate trăi pe lume. Şi acum, dacă cineva are să te întrebe ceva de

mine -fie mâine, fie poimâine — de mine sau despre mine (şi au să te întrebe

negreşit), să nu pomeneşti nici un cuvînt că am fost la dum-neătă şi nici banii

să nu-i arăţi şi nici să nu spui că ţi i-am dat, sa nu spui nimănui. Şi acum, la

revedere! (Svidrigailov se ridică.) Salută-l din părteă mea pe Rodion Romanici.

Iar pînă ună-ălta, ţine banii la domnul Razumihin. îl cunoşti pe domnul

Razumihin? îl cunoşti, desigur. Nu-i băiat rău. Du-i banii mâine... sau cu

primul prilej. Iar pînă atunci, ascunde-i bine.

Sonia sări de pe scaun şi-l privea, speriată. Tare ar fi vrut să-i spună ceva,

să-l întrebe, dar în primele clipe nu îndrăzni şi nici nu ştia cum să înceapă.

— Dar cum... cum o să plecaţi pe ploaia asta?

— Ei, când un om se hotăreşte să plece în America, nu se sperie de ploaie,

he-he! Rămîi cu bine, Sofia Semionovna. îţi doresc să trăieşti mult, o să măi

aibă şi alţii nevoie de dumneata. Da... şi să-i spui domnului Razumihin că-i

trimit salutul meu. Chiar ăşa să-i spui: „Arkădi Ivanovici Svidrigailov va

saluta". Neapărat.

Svidrigailov ieşi, lasînd-o pe Sonia înmărmurită, speriata, prada unei

bănuieli nelamurite şi apăsătoare. în această seara, pe la douăsprezece,

Svidrigailov mai făcu o vizita

* Drumul deportării în Siberia.

excentrica şi neaşteptată. Ploaia nu încetase. Ud pînă la piele, el intră la

unsprezece şi douăzeci de minute în modestul apartament al părinţilor

logodnicei sale din strada a treia din Vasilievski Ostrov, pe bulevardul Malîi.

Bătu mult la uşă şi la început stîrni mare nedumerire; dar Arkadi Ivanovici,

când voia, putea fi un om cuceritor, aşa încât prima bănuiala, de altfel, foarte

îndreptăţită, a celor doi părinţi chibzuiţi ai logodnicei lui — că Arkadi Ivanovici

trebuie să se fi întrecut cu băutura — căzu de la sine. Părintele bolnav fu scos

cu căruciorul în întîmpinarea musafirului de însăşi inimoasa şi chibzuita

mamă care, după cum îi era obiceiul, trecu număidecât la unele întrebări

ocolite. (Această femeie nu punea niciodată întrebări directe, ci întotdeauna

începea cu zîmbete, îşi freca mîinile şi abia după aceea, daca voia să afle

neapărat şi sigur, de pilda: când ar dori Arkadi Ivanovici să fixeze nunta, se

informa, plina de o curiozitate arzătoare, despre Paris, despre viaţa de la

curtea regelui Franţei şi numai apoi, treptat ajungea şi la Vasilievski Ostrov.)

În alt moment, acest procedeu ar fi fost privit cu respect, dar de data

aceasta Arkadi Ivanovici se arăta grozav de nerăbdator şi-şi exprima dorinţa

expresă de a-şi vedea logodnica, cu toate că i se spusese de la început că s-a

culcat. Bineînţeles, logodnica apăru pe dată. Arkadi Ivanovici îi anunţa de-a

dreptul că o afacere foarte importanta îl sileşte să lipsească o bucata de vreme

din Petersburg şi că îi adusese cincisprezece mii de ruble în bani de argint şi în

diverse hîrtii de valoare, şi o roagă să primească aceşti bani, deoarece de mult

avusese de gînd să-i facă acest mic dar înainte de nunta. Legătura logică între

acest dar, plecarea anunţată şi nevoia de a veni în acest scop la miez de

noapte, când ploua cu cofa, fireşte, nu reieşea din explicaţiile lui, care totuşi

fură bine primite. Părinţii nu arătară aproape nici o mirare faţa de aceste

ciudaţenii şi fură foarte sobri în exclamări şi întrebări, în schimb, manifestară

cea mai fierbinte recunoştinţă, la care chibzuita mamă adaugă şi câteva

317

lacrimi. Arkadi Ivanovici se scula, rîse, îşi sărută logodnica, o mîngîie pe

obrăjori, repetă că se va înapoia curând şi, observînd în ochişorii ei, în dosul

curiozităţii copilareşti, o întrebare mută, dar serioasă, o mai sărută o dată şi

se gîndi cu adevărată ciuda că darui va fi pus de-a dreptul sub lacăt şi păstrat

de cea mai chibzuită mama. Ieşi, lasîndu-i pe toţi într-o stare de surescitare

nemaipomenită. Dar mărinimoasă mama limpezi număidecât, în şoapta

grăbită, unele nedumeriri mai mari, spunînd că Arkadi Ivanovici este un om

important, cu afaceri şi cu legaturi considerabile, că este foarte bogat şi face

tot ce-i trece prin cap, îi vine o idee şi pleăcă, îi vine altă idee şi da nişte bani,

aşa că nu au de ce se mira. Fireşte, era cam ciudat să-l vezi atât de ud, dar

englezii, de pilda, sunt şi mai excentrici, şi apoi, toţi aceşti oameni din societatea înalta nu ţin seama de cele ce s-ar putea spune despre ei şi nu se

sinchisesc de nimeni. Se prea poate că umbla astfel îmbrăcat, ca să arate că

nu-i păsa de nimeni. Şi principalul este să nu sufle nici o vorbă nimănui

despre toate acestea, fiindcă Dumnezeu ştie ce poate să mai iăsă, iăr banii

trebuie ascunşi cât mai degrabă şi încuiaţi; desigur, este foarte bine că

Fedosia a stat tot timpul la bucătărie şi, mai ales, nu trebuie şă şe spună

nimic, nimic acelei pramatii de Reslih etc, etc. Şuşotiră pînă la oră două după

miezul nopţii. De altfel, logodnica plecă să se culce cu mult înainte, mirată şi

puţin întristată.

Iar Svidrigailov, exact la miezul nopţii, trecea podul spre Petersburgskaiă.

Ploaia încetase, dar vîntul tot măi vuia încă. Tremură de frig şi o clipă se uită

cu o anume curiozitate la apa neagră din Malaiă Neva. Dar, foarte curând, îi

păru că eră prea rece în apropierea apei; se întoarse şi porni spre bulevardul

N. Mergea de mult pe acest bulevard nesfîrşit, poate de o jumătate de ceas,

alunecând uneori, din pricina întunericului, pe trotuarul de lemn, fără să

înceteze de-ă căută ceva pe partea dreaptă ă străzii. Acolo, spre capătul

bulevardului, observase, trecând nu demult, un hotel, care, după cât îşi

amintea, purtă firma „Adrianopol", sau ceva de felul astă. Nu-şi greşise

socoteala: hotelul, şituăt într-un loc atât de părăsit, atrăgea atenţia

numaidecât, aşă că nu se putea să nu-l găseşti chiar pe întuneric. Era o

cladire lungă, de lemn, înnegrită, în care, cu toată ora tîrzie, se mai zăreau

lumini şi se observa oarecare mişcare. Intră şi ceru unui servitor zdrenţăros,

pe căre-l întîlni pe coridor, să-i deă o cameră. Zdrenţărosul îl cântări din ochi,

se dezmetici şi-l conduse la o cămăruţă îndepărtată, strimtă şi înăbuşitoare,

din celalalt capăt al coridorului, într-un ungher de sub scară. Alta nu avea:

toate erau ocupate. Zdrenţărosul îl privi întrebător.

— Ceai este? întreba Svidrigailov.

— Este.

— Ce mai aveţi?

— Friptură de viţel, votcă, gustări.

— Adă viţel şi ceai.

— Altceva nu doriţi? întreba, nedumerit, zdrenţărosul.

— Nimic, nimic.

Zdrenţărosul se îndepărtă, foarte dezamăgit.

„Frumos locşor trebuie să fie... se gîndi Svidrigailov. Cum se face că n-am

ştiut de el? Iar eu trebuie sa am aerul unui om care se întoarce de la

cafe-chantant şi care a şi avut o aventură pe drum. M-ar intersă să ştiu ce fel

de oameni trag aici şi rămîn peste noapte?"

318

Aprinse luminarea şi-şi inspecta odaia. Era o vizuină cu o singură

fereastra, atât de mică şi de scunda, încât un om de statura lui abia putea sta

în picioare în ea; patul era neînchipuit de murdar; masa de brad, vopsită, şi un

scaun ocupau tot spaţiul liber. Pereţii păreau a fi din scânduri, cu tapetul

jerpelit, atât de colbăit şi de rupt, încât culoarea (galbena) mai putea fi

deosebită, dar desenul — nu. O parte din tăvăn pornea oblic, ca la mansarda,

dar aici era vorba de o scară. Svidrigailov puse luminarea pe masă, se aşeză pe

păt şi rămase pe gînduri. O şoaptă ciudată, neîntreruptă, care creştea uneori

pînă la ţipăt, venind din colivia de alaturi, îi atrase, în sfîrşit, atenţia. Şoaptă

nu încetase o clipă de când intrase în odaie. Trase cu urechea. Cineva se certă

său dojenea, aproape plîngînd, pe altcineva, dar nu se auzea decât un singur

glas. Svidrigailov se scula, ăcoperi flacăra cu mână şi în perete străluci

numaidecât o crăpătură îngustă; el se apropie şi privi. în odaia care era niţel

mai mare decât a lui se aflau doi indivizi. Unul, fără surtuc, cu părul foarte

creţ, cu făţă roşie, aprinsă, eră oratorul; cu picioarele larg desfăcute, că să-şi

menţină echilibrul, şi lovindu-şe cu pumnul în piept îl dojenea patetic pe

celalalt, spunîndu-i că este un cerşetor fără nici o situaţie, că l-ă smuls din

mocirla, că poate să-l gonească când pofteşte, dar că toate acestea nu le vede

decât Cel-de-Sus. Prietenul dojenit şedea pe scaun şi avea aerul unui om care

ăr vrea şi nu poate să strănute. Din când în când, se uita cu o privire tulbure

de berbec la orator, dar se vedea că nu avea nici ceă măi mică idee despre ce

vorbeşte şi probabil că nici măcar nu auzea nimic. Pe măsă ardea un muc de

luminare, se afla o carafă de votcă aproape goala, păhăre, pîine, castraveţi şi

văşăria ceaiului de mult băut. Svidrigailov privi atent toată scena, apoi se

depărta nepăsător de crăpătură şi se aşeză din nou pe păt.

Zdrenţărosul, care se întoarse cu ceai şi cu friptură de viţel, nu se putu

împiedica şă nu-l întrebe încă o dată dacă nu mai doreşte ceva şi, după ce

primi răspunsul negativ, se depărta definitiv. Svidrigailov se repezi la ceai şi

bau tot paharul, ca să se încălzească, dar nu putu să înghită nici o

îmbucătură de viţel, fiindcă îşi pierduse cu desăvîrşire pofta de mîncăre din

pricină febrei ce începea să crească în el. îşi scoase pardesiul, se înveli cu

plapuma şi se culcă. îi eră ciuda: „Tot era mai bine să fiu sănătos acum", se

gîndi el şi zîmbi. Aerul din odaie era înăbuşitor, luminarea pîlpîia slab, afară

vuia vîntul, într-un colţ se auzea un şoarece; de altminteri, toata odaia

mirosea a şoareci şi parca a piele. Sta lungit în pat, într-un fel de somnolenţă:

gîndurile roiau nedesluşite. Ar fi vrut să se ăgaţe de unul singur. „Sub

fereastră trebuie sa fie o grădina, se gîndi el, vuiesc pomii; tare nu-mi place

zgomotul copacilor noaptea, pe furtuna şi pe întuneric — ce senzaţie

neplacută!" îşi aminti că trecuse adineauri prin faţa parcului Petrovski şi

avusese aceeaşi impresie apăsătoare. Apoi îşi aminti de pod, de Malaia Neva, şi

simţi că i se face frig, ca şi adineauri când stătuse în apropierea apei.

„Niciodată în viaţa mea nu mi-a placut apa, nici măcar în peisaje, se gîndi el, şi

deodată un gînd ciudat îl făcu să zîmbeăscă: Cred că acum n-ăr trebui să-mi

pese nici de estetică, nici de confort, şi totuşi, tocmai acum m-am făcut

pretenţios că un animal care-şi alege neapărat locul... într-un asemenea prilej.

Trebuia să ocolesc adineauri spre Petrovski! Dar, vezi Doamne, mi s-a părut

că-i întuneric, frig, he-he! Mai-mai că-mi caut senzaţii placute!... De ce n-am

stins luminarea? (Sufla în luminare.) Vecinii s-au culcat, se gîndi el,

nemaivăzînd lumina în crăpătura de adineauri. Uite, Marfa Petrovna, acum ăr

319

trebui să pofteşti, e întuneric, locul prielnic, şi momentul excepţional. Şi iaca,

tocmai acum nu vii..."

Îşi aminti deodată cum adineauri, cu o oră înainte de a-şi aduce la

îndeplinire planul împotriva Dunecikăi, îl sfătuise pe Răskolnikov să

încredinţeze paza ei lui Razumihin. „Oi fi spus-o ca să mă ăţîţ singur, după

cum a ghicit Răskolnikov. Ce poamă e şi Raşkolnikov asta! Multe ă pătimit. Ar

putea sa ajungă măre pramatie cu timpul, când o să-i mai iăSă gărgăunii din

cap; astăzi însă prea vrea să trăiască! în privinţa asta, oamenii de teapa lui

sunt tare ticăloşi. Eh, lua-l-ar dracii, la urma urmelor, facă ce-o vrea, ce-mi

paşă mie!"

Nu putea să adoarmă. Puţin câte puţin chipul Dunecikăi, aşă cum o

văzuse cu câteva ore mai înainte, răsări în faţa lui şi deodată simţi că se

cutremura. „Nu, trebuie să las toate acestea deoparte, se gîndi el,

dezmeticindu-se, trebuie să mă gîndesc la altceva. Ciudat şi ridicol; n-am urît

niciodată pe nimeni din cale-afara, nici măcar n-am avut vreodată dorinţa să

mă răzbun pe cineva, ceea ce este un semn rău, un semn foarte rău! Nu mi-ă

placut să mă cert, nu mă înfierbîntam, şi ăsta de asemenea e un semn rău!

Câte nu i-am promis adineauri, ptiu, drace! Poate că totuşi m-ăr fi acceptat

pînă la urma..." Tăcu şi scrîşni din dinţi: chipul Dunecikăi răsări din nou,

întocmai ăşa cum o văzuse când eă, după ce trăsese întîia oără, se speriase

grozav, lasase revolverul jos şi, mai mult moarta decât vie, îl privea, aşa că ar

fi avut de două ori timpul şă pună mână pe ea şi ea nici braţul nu şi l-ar fi

ridicat să şe apere, daca el singur nu i-ar fi adus aminte. îşi aminti că în clipa

aceea i se făcuse mila de eă, i se strînsese inima... „Eh, la dracu'! Iarăşi

aceleaşi gînduri, acum trebuie să mă lepăd de ele, de toate..."

Începea să aţipească: tremurul nervos încetase. Deodată, trecu ceva pe

braţul şi pe piciorul lui, sub plapumă. Tresari: „Ei, drace, nu cumva e un

şoarece? se gîndi. Am lasat mîncarea pe masă..." Tare nu avea chef şă se

dezvelească, să se scoale, să-i fie iar frig, dar deodată trecu iarăşi ceva

neplacut peste picioarele lui; smulse plapumă şi aprinse luminarea. Cuprins

de un frison, se aplecă să vada patul: nu văzu nimic, scutură plapumă şi un

şoarece căzu pe cearceaf. Se repezi şă-l prinda; dar şoarecele nu voia să fugă

din păt, alerga de colo-colo în zigzag, îi aluneca printre degete, trecea peste

braţul lui şi, în sfîrşit, se ascunse sub perna; el arunca perna jos şi, în aceeaşi

clipa, simţi că ceva îi intră în sîn, se mişca pe trupul lui, pe spinare, sub

cămaşa. începu să tremure nervos şi se trezi. în odaie eră întuneric, iăr el

zăcea în pat, învelit cu plapuma ca şi mai înainte; afara, la geam, vuia vîntul.

„Ce porcărie!" gîndi el cu necaz.

Se scula şi se aşeză pe marginea patului, cu spatele la fereastră. „Mai bine

să nu dorm deloc", hotărî el. De la fereastră venea o adiere rece şi umeda; fără

să se ridice, trase plapuma pe umeri şi se înfăşură în ea. Nu aprinse

luminarea. Nu se gîndea la nimic şi nici nu voia să se gîndeăscă, dar nălucirile

răsăreau una după alta; îi treceau fulgerător prin minte fărîme de gînduri, făra

legătură între ele. Eră pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Fie frigul, fie

întunericul, fie umezeala sau vîntul care şuiera la geam şi legăna copacii

trezeau în mintea lui o nostalgie infinită, o închipuire fantastică; avea numai

viziuni de flori. îi părea că vede în faţă ochilor o privelişte minunată, în zi de

sărbătoare, luminoasă, calda, aproape arzătoare, de Sfîntă Treime. în mijlocul

straturilor de flori se ridică un cottage elegant de ţără, în stil englezesc; terasa

320

era îmbrăcată în plante agăţătoare şi plină de trandafiri; scara largă, însorită,

e aşternută cu un covor bogat, şi la fiecare treaptă, în amîndouă părţile scării,

sunt vase chinezeşti cu flori rare. Observă mai ales buchetele de narcise albe

şi gingaşe, care-şi plecau capetele pe lujerele înalte şi groase, de un

verde-închis, cu mireasmă îmbătătoare, în vase cu apa, la ferestre. Ar fi vrut

să nu se mai depărteze de ele, dar sui scara şi pătrunse într-un salon mare şi

înalt şi iarăşi zări pretutindeni, la ferestre, în faţa uşilor deschise care dadeau

pe o terasă, pe terasă însăşi, peste tot, numai flori. Duşumelele erau presărate

cu iarbă proaspăt cosită, numai mireasmă; ferestrele erau larg deschise, un

aer uşor, proaspăt şi răcoros adia în odaie, păsărelele ciripeau în grădină; iar

în mijlocul salonului, pe masa acoperită cu atlaz alb, se afla un sicriu. Sicriul

acesta era îmbrăcat pe dinăuntru cu brocart şi împodobit cu volanăşe albe.

Ghirlande de flori îl înconjurau din toate părţile. Acoperită toată cu flori, zăcea

în el o fetiţă în rochie albă de tul, cu braţele încrucişate pe piept, că sculptate

în marmură. Dar părul ei blond-ăuriu eră despletit şi ud; o cunună de

trandafiri îi împodobea capul. Profilul sever şi încremenit părea de asemenea

cioplit în marmură, iar zîmbetul de pe buzele-i albe eră ătît de mustrător, plin

de o durere nemărginită, care nu mai ăveă nimic copilaresc. Svidrigăilov

cunoştea fetiţa; nici icoane, nici luminări aprinse nu erau în preajma sicriului,

nu se auzeau nici rugăciuni. Fetiţă aceasta era o sinucigaşă — a murit

înecată. Nu avea decât paisprezece ani, dar s-ă aruncat singură în braţele

morţii, fiindcă i-ă fost inima zdrobită de o jignire care a îngrozit şi a zdruncinat

mintea ei de copil, a acoperit de ruşine nemeritată sufletul ei curat de înger

batjocorit cu brutalitate şi i-a smuls un ultim strigăt de deznădejde care s-a

stins neauzit de nimeni, în vuietul vîntului, întuneric, frig, într-o noapte

întunecoasă şi umeda de dezgheţ...

Svidrigăilov se trezi, se scula din pat şi se apropie de fereastră. Găsi,

bîjbîind, minerul şi deschise geamul. Vîntul se năpusti turbat în odaiţa lui

strimtă şi-i învălui faţă şi pieptul, acoperit numai de cămaşă, cu un fel de

promoroacă rece. Sub fereastră se afla parcă o grădină, un fel de

grădină-restăurant de vară; probabil că aici, ziua, cântă lautari şi se serveşte

ceai la măsuţe. Dar acum, din copaci şi de pe tufe zburau pînă în odaie

picături reci, era întuneric ca într-o hruba şi obiectele abia se puteau desluşi

ca nişte pete negre. Svidrigăilov, aplecat pe fereastră, sprijinindu-se cu coatele

de pervaz, scrută vreo cinci minute bezna. în plină noapte răsunară una după

alta două lovituri de tun.

„Ahă, semnalul! Creşte apa, se gîndi el; spre dimineaţă are să năvălească

acolo unde străzile sunt mai joase, are să umple pivniţele şi caturile de jos, ău

să iasă afară guzganii şi, în ploaie şi vînt, oamenii uzi au să înceapă să-şi care

mizeria în caturile de sus... Dar cât să fie ceasul? Abia îşi pusese întrebarea

că, în apropiere, ţăcănind şi parcă grăbindu-se din răsputeri, pendula bătu de

trei ori. Ehe, peste o oră ăre să se lumineze de ziuă! Ce măi aştept? Trebuie să

ies, să mă duc de-a dreptul în parcul Petrovski, să aleg o tufă măi măre,

scăldată de ploaie, ună pe care ajunge s-o atingi cu umărul şi milioane de

stropi îţi căd pe cap..." închise fereastra, aprinse luminarea, îşi puse haina,

pardesiul, pălaria şi ieşi din odaie cu luminarea în mînă, ca să-l caute pe

zdrenţărosul adormit undeva într-un ungher, printre boarfe şi mucuri de

luminări, să-i platească odaiă şi sa plece... „E momentul cel mai bun, nici nu

s-ar putea alege unul mai bun!"

321

Umbla ce umbla pe coridorul îngust şi lung, fără să întîlneăscă pe nimeni,

şi se pregătea tocmai să strige cu glas tare, când zări într-un colţ întunecos,

între un dulap vechi şi uşă, un obiect ciudat, care părea viu. Se aplecă cu

luminarea în mînă şi văzu un copil: o fetiţa de cel mult cinci ani, cu o rochiţa

uda ca o cîrpă de spălat pe jos, care tremura şi plîngea. Nu părea speriată de

Svidrigailov, dar îl privea cu un fel de uluire prostească în ochii mări şi negri,

smiorcăindu-se în răstimpuri, aşa cum fac copiii care, după ce au plîns mult,

s-ău potolit şi mai suspină numai din când în când. Obrajorul fetiţei era palid

şi tras: eră îngheţata de frig, dar... „Cum de a ajuns aici? S-a ascuns pesemne

în colţul ăsta şi n-ă dormit toata noaptea."' încercă s-o descoasă. Fetiţa se

învioră .şi începu să îndruge iute-iute în limba ei copilarească. Spunea ceva

despre ,,mămisică", spunea că ,,mămisica ale s-o bată" şi despre o cana care

s-ă „spălt". Nu-i mai tăcea guriţa; cu chiu, cu văi, din cele ce spunea, se putea

deduce că este un copil nedorit, pe care mama, vreo bucătăreasă a hotelului,

veşnic beată, o bate de o stinge şi de care copilul şe teme de moarte; că fetiţa

spărsese o Cănă şi că se speriase atât de tare, încât fugise încă de cu seara; se

ascunsese pe afară şi stătuse multă vreme în ploaie; în sfîrşit, se strecurase în

coridor şi se aciuase în dosul dulapului acela, unde şezuse toata noaptea,

plîngînd şi tremurând de umezeala, de frica întunericului şi de groază că ăre

să fie bătută rău pentru toate cele câte le făcuse. Svidrigailov o luă în braţe, se

întoarse cu ea în odaia lui, o aşeză pe pat şi începu să o descalţe. N-avea

ciorapi. Ghetuţele erau rupte şi ătît de ude, de părea ar fi stat toată noaptea

într-o băltoacă. O dezbrăcă, o culcă în pat, o înveli şi o înfăşură cu cap cu tot

în plapumă. Fetiţa adormi imediat. După ce isprăvi cu toate acestea,

Svidrigailov se mohorî şi căzu din nou pe gînduri.

,,Cine m-ă puş să mă amestec? se gîndi deodată, cu un sentiment de

mînie. Ce prostie!" înciudat, luă luminarea ca să se ducă în căutarea

zdrenţărosului, să-l descopere cu orice preţ şi să plece cât mai iute. „Eh,

pitcoăceă astă! se gîndi el, blestemînd, gata să deschida uşă, dar şe întoarse sa

se mai uite o data la ea, să vada dacă doarme. Ridică uşurel plapumă. Fetiţa

dormea un somn greu si fericit. Se încălzise sub plapuma şi obrajii ei palizi

începuseră sa se rumenească. Dar, lucru ciudat, roşeaţa părea mai puternica

şi mai vie decât o roşeaţa obişnuită de copil. „Are friguri", se gîndi Svidrigailov;

copila era roşie de parcă i-ar fi dat cineva să bea un pahar întreg de vin. Buzele

roşii ard, răsuflarea e fierbinte, dar ce-i asta? i se păru deodată că genele

lungi, negre, tresar şi clipesc, se ridică şi printre ele se strecoară o privire

vicleană, ageră, o privire îmbietoare, câtuşi de puţin candida, ca şi cum fetiţa

n-ar dormi, ci s-ar preface numai. Chiar aşă şi este: buzele tresar, schiţează

un zîmbet; colţurile guriţei tremura de parca ar încerca să-şi stăpîneăscă

rîsul. Dar iată că a încetat şa şe ferească; rîde, rîde deschis; ceva neobrăzat,

obscen, se oglindeşte pe această mutrişoără care nu măi are nimic copilaros;

este chipul vicios al femeii de strada, al prostituatei franceze. Fără să se mai

ascunda, ochii se deschid larg; îl cercetează cu o privire neruşinată, plină de

foc, îl cheamă, rîd... Ceva nespus de hidos şi de jignitor e în rîsul, în ochii, în

toată înfăţişarea obscenă a acestui copil. „Cum, o fetiţă de cinci ăni?!... şopti

Svidrigailov, sincer îngrozit. Ce-i... ce-i asta?" Fetiţa se întoarce către el, cu

obrajorul în flacări, îi întinde braţele... „Ah, blestemăto!" strigă îngrozit,

Svidrigailov şi ridică braţul s-o lovească... Dar în aceeaşi clipă se trezi.

Era tot culcat în pat, înfăşurat ca şi măi înainte în plapumă; luminarea nu

322

era aprinsă, afară se luminase de-a binelea.

„Am avut visuri rele toată noaptea asta!" Se scula, furios, simţind că e frînt

de oboseala; îl dureau toate oasele. Afară era ceaţă şi nu se măi vedea nimic.

Se făcuse oră cinci; dormise prea mult! Se ridică, îşi puse haină şi pardesiul,

care erau încă ude. Pipăi în buzunar revolverul, îl trase afară, îndreptă

capsula; apoi se aşeză, scoase din buzunar un Carneţel şi pe primă pagină,

cea pe care o observă imediat toata lumea, scrise cu litere mari câtevă rânduri.

Le reciti şi rămase ădîncit în gînduri, cu coatele pe masa. Revolverul şi

carneţelul zăceau alaturi, lîngă cotul lui. Muştele, trezite din somn, mişunau

pe friptură neatinsă, rămasă tot acolo, pe masă. Le privi multă vreme, apoi, cu

mînă dreaptă, liberă, încercă să prinda una. Se chinui mult timp, dar nu

izbuti s-o prinda. în sfîrşit, dîndu-şi seama de ce lucru interesant se ocupă, se

dezmetici, tresări, se scula şi porni hotărît afară din odaie. Peşte o clipă se afla

în strada.

O ceaţă deasă, laptoasă, învăluia oraşul. Svidrigailov porni pe trotuarul de

lemn, alunecos şi murdar, spre Malaia Neva. I se părea că şi vede apa rîului

crescută mult peste noapte. Petrovski Ostrov, cărările umede, iarbă uda,

copacii şi tufişurile ude şi, în sfîrşit, tufă aceea... înciudat, începu să se uite la

case. doăr-doar s-o gîndi la altceva. Nu era nici un trecător, nici un birjar de-a

lungul bulevardului. Triste şi murdare îl priveau căsuţele de lemn, vopsite în

galben violent, cu obloanele închise. Frigul şi umezeala îl pătrundeau pînă la

os şi simţi că-l apucă din nou frisoanele. Din când în când, zărea băcănii,

chioşcuri de zarzavat şi citea cu atenţie firmele. Trotuarul de lemn se isprăvi.

Ajunse în dreptul unei case mari de piatra. Un căţeluş murdar, răzbit de frig,

cu coada între picioare, îi taie drumul. Un individ beat, îmbrăcat într-o manta,

zăcea cu faţa în jos, de-ă curmezişul trotuarului. îl privi şi merse mai departe.

în stînga se ivi un foişor înalt. „Stai!... se gîndi el. Uite locul, ce sa mă mai duc

la Petrovski? Cel puţin aici am un martor oficial..." Acest gînd îl făcu aproape

să zîmbească si coti în strada X. Aici se afla o casa mare cu foişor. în faţa porţii

mari, închise, sprijinindu-se cu umărul de ea, stătea un omuleţ înfăşurat

într-o manta soldaţeasca şi avînd pe cap o casca greceasca, de aramă, ca a lui

Ahile. Văzîndu-l ca se apropie, omuleţul îi aruncă o privire piezişă, adormită.

Pe obrazul lui se citea eterna tristeţe morocănoasa, care s-a întipărit atât de

amar pe toate figurile evreieşti, fără excepţie. Cei doi, Svidrigailov şi Ahile, se

cercetară câteva clipe în tăcere. în sfîrşit, Ahile socoti o încălcare a ordinei

faptul că un om, care nu era beat, stă la trei paşi de el, îl priveşte ţintă şi nu

spune o vorbă.

— Şi ce căusi matale aisea? întrebă el, fără să se mişte şi fără să schimbe

poziţia.

— Nimic, frăţioare, bună ziua! răspunse Svidrigailov.

— Tresi mai departe.

— Eu, frăţioare, plec în ţări străine.

— În sari străine?

— În America!

— În America?

Svidrigailov scoase revolverul şi ridica cocoşul. Ahile ridică sprîncenele.

— Se glumă-i asta? Aise nu-i locul.

— Şi de ce asta?

— Pentru că nu-i locul.

323

— Ei, frăţioare, n-are a face. Locul e bun; dacă au să te întrebe, să spui că

am plecat în America.

Îşi lipi revolverul de tîmpla dreaptă.

— Aisea nu se poate, aisea nu-i locul! tresari Ahile, făcând ochii tot mai

mari.

Svidrigailov apăsă pe trăgaci...