Capitolul III

A doua zi se trezi târziu, neodihnit după un somn agitat. Nu se simţea în

largul lui, era nervos, înăcrit şi-şi privi cu ură odaiţa. Eră un fel de colivie

minuscula, lunga de vreo şase paşi, căreia tapetul galben, scorojit şi plin de

praf îi dadea un aspect mizer; şi apoi era atât de scunda, încât un om ceva mai

înalt nu s-ar fi simţit la îndemână, s-ar fi temut mereu că se loveşte cu capul

de tavan. Mobila se potrivea cu încăperea: trei scaune vechi şi hârbuite, în

colţ, o masă vopsită, pe care zăceau câteva cărţi şi caiete acoperite de un strat

gros de praf, ceea ce vădea limpede că nu se măi atinsese de ele de multă

vreme nici o mână. În sfârşit, mai era şi o sofa mare, greoaie, care ocupa

aproape un perete întreg şi jumătate din laţimea camerei; pe vremuri, sofa

fusese îmbrăcata în stambă, acum, însă, eră numai zdrenţe şi servea drept

pat. Raskolnikov dormea adeseori îmbrăcat aşa cum era, şi fără cearceaf,

învelit cu paltonul lui vechi şi jerpelit de student, iar la cap cu o pernuţa mică,

sub care punea ce-i mai rămăsese din rufe, curate sau murdare, numai să

ridice un pic căpătâiul. În faţă sofalei se afla o măsuţa.

Ar fi fost greu să decada măi mult şi să ajungă mai lasător decât era, dar în

starea lui sufletească, Raskolnikov se complacea în aceasta incurie. Se

retrăsese ca o broască-ţestoasă în carapacea ei şi până şi mutra slujnicei, care

trebuia să-l servească şi intra uneori în odaie, îl înfuria şi-l făcea să se crispeze

dureros. Aşa se întâmpla cu unii monomani, obsedaţi de ideea lor fixă. De

două săptămâni gazda încetase de a-i mai trimite prânzul şi el tot nu se

învrednicise să se ducă la dânsa să-i ceară socoteala, deşi rămânea zile întregi

nemâncat. Nastasia, bucătăreasa şi unica slujnică din casă, era încântată de

aceasta stare de spirit a chiriaşului: nu mai grijea şi nu mai deretica în odaie

decât o dată pe săptămână, când, din întâmplare, punea mâna pe matură. Tot

ea îl trezi în dimineaţa aceea.

— Hai, scoala, ce tot dormi?! îi strigă la ureche. E noua trecute. Ţi-am adus

ceai, vrei? Cred că eşti lihnit de foame!

Chiriaşul deschise ochii, tresări şi o recunoscu.

17

— Ceaiul e de la gazda? întrebă el, ridicându-se încet ca un bolnav.

— De la gazda?! Nici pomeneala!

Femeia aşeză în faţa lui propriul ei ceainic, crăpat, cu un rest spălacit de

ceai şi două bucăţele gălbui de zahăr.

— Nastasia, te rog, ia asta... zise el, căutându-se prin buzunare (dormise

îmbrăcat). Şi scoţând un pumn de monede de aramă: Du-te de-mi cumpără o

franzela şi ia de la mezelarie nişte salam mai ieftin.

- Acuşica îţi aduc franzela: dar ia zi, în loc de salam, n-ai mânca mai bine

oleacă de ciorbă? Ciorbă bună, rămasă de ieri. Ţi-am păstrat de la prânz, dar

te-ai întors târziu. E foarte bună ciorba.

După ce-i aduse ciorba şi Raskolnikov se aşeză să mănânce, Nastasia îşi

făcu loc lângă el pe sofa şi începu să-i turuie gura. Eră de la ţară şi foarte

vorbăreaţă.

— Praskovia Pavlovna vrea să facă jalbă la poliţie împotrivă-ţi, zise femeia.

Raskolnikov se strâmbă.

— La poliţie? De ce?

— Că nu-i plateşti chiria şi nici nu te muţi. De ăsta.

— La naiba, asta mai lipsea, bombăni el, scrâşnind din dinţi. Nu... nu mă

încântă de fel... acum... E o proastă... adaugă el tare. Am să trec chiar azi pe la

dânsa să stăm de vorbă.

— Nu-i măi proastă ca mine; da tu, dacă eşti aşa deştept, de ce zaci colea

ca un sac de tărâţe, de nu iese nici o socoteala din ce faci? Altădată ziceai că te

duci să dai lecţii la copii, da' acu' de ce nu mai faci nimic?

— Fac eu... răspunse Raskolnikov cu asprime şi fără nici un chef de vorbă.

— Ce faci?

— Muncesc.

— Ce munceşti?

— Gândesc, rosti el serios, după o scurtă tăcere.

Nastasia se porni pe râs. Era dintre acele femei care râd uşor, şi, când se

pornea, râdea încet, legănându-se şi cutremurându-se, până se satură şi ea

de ătîtă râs.

— Şi câştigi mult cu gânditul? izbuti ea, în sfârşit, sa întrebe.

— Nu pot da lecţii la copii daca nu am cizme. Şi apoi, puţin îmi pasă!

— Ba să-ţi pese, că din asta trăieşti!

— Lecţiile nu sânt platite. Ce să fac cu câteva copeici? urmă el fără chef,

vorbind măi mult cu el însuşi.

— Şi tu ai vrea să faci avere, aşa, dintr-o dată? Raskolnikov îi aruncă o

privire stranie, rămase o clipă tăcut, apoi spuse hotărât:

— Da, vreau să fac avere dintr-o dată.

— Ia-o mai domol, că mă sperii, prea eşti fioros. Să mă duc după franzela,

sau nu?

— Cum vrei.

— Na, că uitasem! Aseară, când nu erai acasă, ţi-a venit o scrisoare.

— O scrisoare! Mie! De la cine?

— Nu ştiu de la cine o fi. I-am dat poştaşului trei copeici. Mi le dai înapoi?

— Păi da-mi scrisoarea, da-mi-o, pentru numele lui Dumnezeu! strigă

Raskolnikov, tulburat. O, Doamne!

Scrisoarea îi fu adusă pe dată. Fireşte, era de la mama lui, din gubernia R.

Când o lua în mâna, tânărul păli. Trecuse atâta amar de vreme de când nu mai

18

primise nici o scrisoare: dar acum mai era ceva care făcu deodată să i se

strângă inima.

— Nastasia, pentru Dumnezeu, pleacă; ţine trei copeici şi du-te, du-te mai

degrabă, pentru Dumnezeu!

Plicul îi tremura în mână; nu-i venea să-i rupă în faţa femeii, voia să

rămână singur cu scrisoarea lui. După plecarea Nastasiei, duse plicul la buze

şi-l săruta; apoi cercetă lung scrisul de pe adresa, scrisul acela cunoscut şi

drag, mărunt şi niţel oblic, al mamei lui, care, cândva, îl învăţase să citească şi

să scrie. Întârzia să rupă plicul; parca se temea de ceva. în sfârşit, desfăcu

scrisoarea; era mare, groasa, grea; doua coli mari fuseseră acoperite cu un

scris mărunt-mărunt:

Dragul meu Rodea,

scria mama, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai stat de vorbă

prin scris, ceea ce m-a făcut să sufăr şi chiar să nu dorm în unele nopţi, tot

gândindu-mă la tine. Dar sunt sigură că n-ai să-mi iei în nume de rău această

tăcere nedorită. Tu ştii cit te iubesc; noi, eu şi cu Dunia, nu te avem decât pe

tine, tu eşti totul pentru noi, speranţă şi credinţa noastră în viitor. Ce a fost pe

mine când am aflat că de câteva luni ai fost nevoit să părăseşti facultatea

fiindcă n-ai măi avut din ce să te întreţii, că n-ai măi avut nici meditaţii, nici alte

mijloace de câştig! Cu ce te puteam ajuta din cele o sută douăzeci de ruble

pensie pe an? Cele cincisprezece ruble, pe care ţi le-am trimis acum patru luni,

le-am împrumutat, după cum ştii şi tu, de la un negustor din oraşul nostru,

Vaşili Ivanovici Văhruşin, garantând tot cu pensia mea. Văhruşin este un om

tare bun şi a fost prieten cu tatăl tău. Dar devreme ce i-am dat o cesiune asupra

pensiei mele trebuia să aştept până la achitarea datoriei, ceea ce s-a întâmplat

abia acum, aşa încât, în răstimpul acesta, nu ţi-am putut trimite nimic. Astăzi,

însă, slavă Domnului, cred că voi putea să-ţi mai trimit ceva, de altminteri cred

că acum ne putem lauda că ne-a surâs şi nouă norocul, fapt despre care mă

grăbesc să-ţi scriu. Mai întâi de toate, dragul meu Rodea, afla că sora ta este de

şase săptămâni cu mine şi că de acum înainte nu ne vom mai despărţi

niciodată. Slava Domnului, suferinţele ei au luat sfârşit! Dar să ţi le spun pe

toate pe rând, că să ştii şi tu cum s-au petrecut lucrurile şi tot ce-am căutat să-ţi

ascundem până astăzi. Acum două luni, când mi-ai scris că ai auzit nu ştiu de

la cine că Dunia are de îndurat multe grosolanii în familia Svidrigailov şi mi-ai

cerut lamuriri — ce răspuns aş fi putut să-ţi dau? Dacă ţi-aş fi scris atunci

adevărul, tu erai în stare şa laşi totul baltă şi să vii acasă, chiar de ar fi fost să

vii pe jos, fiindcă eu îţi cunosc firea şi inima şi ştiu că tu n-ai fi putut răbda ca

sora ta să fie jignită. Eram disperată, dar ce puteam să fac? Nici eu n-am ştiut

tot adevărul. Iar greutatea cea mai mare era faptul ca Dunia, când a intrat anul

trecut la copii în casă aceea, a luat un avans de o sută de ruble, cu condiţia să i

se scada treptat din leafă în fiecare lună şi, prin urmare, nu-şi putea părăsi

serviciul până la stingerea întregii datorii. Banii aceştia (acum îţi pot spune tot,

scumpul meu Rodea), Dunecika îi luase în primul rând ca să-ţi poată expedia

cele şaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie pe vremea aceea şi pe care i-ai

primit de la noi anul trecut. Atunci te-am minţit scriindu-ţi ca banii aceştia i-ar fi

economisit măi înainte, dar asta nu era adevărat, pe când acum îţi spun cum a

fost, fiindcă acum, din mila Domnului, toate ş-au schimbat pe neaşteptate în

bine, şi eu vreau să ştii cât de mult te iubeşte Duniă şi ce suflet nepreţuit are.

Fapt este că, la început, domnul Svidrigailov se purta cu dânsa foarte grosolan,

19

iar la masă eră ironic şi chiar necuviincios... Dar nu vreau să-ţi măi dau toate

aceste amănunte chinuitoare, că să nu te mai necăjeşti de pomană, acum, când

totul a luat sfârşit. Pe scurt, cu toată atitudinea binevoitoare şi plină de nobleţe

a Marfei Petrovnă, soţia domnului Svidrigailov, şi a tuturor celor din casă,

Dunecikai îi venea cât se poate de greu, mai ales atunci când domnul

Svidrigailov, care luase la regiment obiceiul de a bea, era sub influenţa lui

Bachus. Şi ce crezi că s-ă aflat mai târziu? închipuieşţe-ţi că acest smintit s-a

îndrăgostit de Dunia la primă vedere şi ă căutat să-şi ascunda pasiunea,

purtându-se cu dânsa grosolan şi cu dispreţ. Poate că i-ă fost şi lui ruşine, poate

s-ă îngrozit singur când s-ă văzut, om în etate şi cap de familie, nutrind

asemenea sentimente uşuratice, şi tocmai de aceea să fi fost, fără voia lui,

furios pe Dunia.

Se poate, pe de altă parte, că prin comportarea-i grosolană şi batjocoritoare,

să fi vrut să ascunda adevărul de ceilalţi. Până la urmă, nu s-a mai putut

stăpâni şi a îndrăznit să-i facă Duniei pe faţă propuneri mârşave; îi promitea

mărea cu sarea şi chiar spunea că are să-şi părăsească familia ca să se ducă

să trăiască cu dânsa într-un alt sat, sau, poate, în străinătate. Iţi dai seama cât

a suferit dânsa! Nu putea să-şi părăsească slujba, asta nu numai din pricina

datoriei, ci şi din mila pentru Marfa Petrovnă, care ar fi putut intră la bănuiala si

astfel să se fi iscat discordie în familie. De altfel, şi pentru Dunecika ar fi fost o

mare ruşine; poţi fi sigur că lucrurile nu s-ar fi petrecut fără scandal. Au măi fost

şi alte multe cauze, aşa încât Dunia nu spera să scape din acea casă

îngrozitoare înainte de şase săptămâni. Tu o cunoşti bine pe Dunia, ştii cât de

deşteaptă este şi ce caracter dârz are. Dunecika poate să Îndure multe şi să

găsească în inima ei — până şi în cazurile cele măi critice — destula nobleţe ca să

nu-şi piarda tăria sufletească. Mie nici nu mi-a scris totul, nevoind să mă

necăjească, deşi ne scriam mereu una alteia. Dezlegarea a venit pe

neaşteptate. Din întâmplare. Marfa Petrovnă l-a surprins pe bărbatul ei

implorând-o pe Dunia în grădină şi, înţelegând toate de-a-ndoăseleă, a aruncat

vină numai asupra surorii tale, crezind-o singura vinovată. Acolo, în grădină, a

avut loc o scenă groaznică; Marfa Petrovnă chiar a pălmuit-o pe Dunia, n-a vrut

să asculte nimic din ce-i spunea, a ţipat o oră întreagă şi, până la urmă, a

poruncit ca Dunia să plece de îndată la mine, la oraş, cu o căruţă ţărănească, în

care au fost aruncate claie peste grămada toate lucruşoarele ei, rufăria,

rochiţele, tot, aşa cum se găseau neîmpachetate şi nelegate. Se pornise o ploaie

cu găleată şi Dunia, înjosită şi ocărită, a trebuit să meargă cu un mujic, cale de

şaptesprezece verste, într-o căruţă fără coviltir. Gândeşte-te acum ce ţi-aş fi

putut scrie ca răspuns la scrisoarea pe care am primit-o de la tine acum două

luni şi despre ce eră să-ţi scriu? Eram la căpătuiul puterilor; nu îndrăzneam

să-ţi spun adevărul, fiindcă te-ai fi simţit prea nenorocit, te-ai fi necăjit, te-ai fi

revoltat şi, apoi, ce puteai să faci? Poate doar să te nenoroceşti şi tu, prin cine

ştie ce faptă necugetată... Pe deasupra, Dunecika mi-a interzis să-ţi scriu ceva.

Nu puteam să-mi umplu scrisoarea cu tot felul de nimicuri, la întâmplare, când

aveam atâta durere în suflet. O lună încheiată, tot oraşul a bârfit pe seamă

noastră şi lumea a ajuns atât de departe, încât, din pricina privirilor

dispreţuitoare şi a şuşotelilor (unii şi-au permis chiar să vorbească cu glas tare

în prezenţă noastră), nu ne mai puteam arăta cu Dunia nici măcar la biserică.

Toată lumea ne-a întors spatele, nimeni nu ne mai dadea bună ziua, şi am aflat

chiar, din sursă sigură, că nişte vânzători şi nişte funcţionări se pregăteau să

20

ne aducă o insultă josnică, ungând cu dohot poaria casei, aşa că şi proprietarul

a cerut să ne mutăm.

Vina era a Marfei Petrovna, care a ponegrit-o şi a învinuiţ-o pe Dunia în toate

casele. Dânsa cunoaşte pe toată lumea de aici din oraş şi, in luna aceea, venea

aproape în fiecare zi de la ţară; de felul ei e cam limbută şi-i place să vorbească

despre viaţa ei de familie şi, mai ales, să se plângă de bărbatul ei faţă de toţi

acei care vor s-o asculte, ceea ce este foarte urât din partea ei; astfel, vestea s-a

răspândit în scurt timp nu numai in tot oraşul, dar şi în tot judeţul. Eu am căzut

la pat, şi Dunia, mititica, ş-a dovedit măi tare ca mine! Trebuia s-o vezi cum a

îndurat toate, cum mă mângâia şi mă încuraja... Este un înger! Dar, din mila

Celui-de-Sus, suferinţele noastre au luat sfârşit repede; domnul Svidrigailov s-a

dezmeticit, s-a căit şi, probabil, făcându-i-se mila de Duniă, i-ă dat Marfei

Petrovna dovezi de netăgăduit asupra nevinovăţiei Dunecikăi, precum —

scrisoarea pe care Dunia a fost silită să i-o scrie şi să i-o trimită, încă înainte de

a-i fi surprins Marfa Petrovna în grădină, şi în care ea refuza orice explicaţie

directă şi întâlnire intr-ascuns, pe care i le cerea dânsul. La plecarea Dunecikăi,

această scrisoare a rămas în mâinile lui. În ea, Dunia îl dojenea cu asprime şi

profunda indignare tocmai pentru lipsa de nobleţe a atitudinii sale faţă de

Marfă Petrovna, îi punea în vedere că eră tată de familie şi om însurat, îi arătă

cât de mârşav era din partea lui să chinuiască şi să nenorocească o fată şi aşa

deştul de necăjită şi lipsită de apărare. Într-un cuvânt, dragul meu Rodea,

scrisoarea aceasta vădeşte aţâţa frumuseţe sufletească şi este atât de

înduioşătoare, încât am plâns ca un copil, citind-o, şi nici acum nu o pot reciti

fără lacrimi. Apoi, în apărarea Duniei au venit şi mărturiile slugilor, care, aşa

cum se întâmpla de obicei, văzuseră şi ştiuseră măi multe decât crezuse însuşi

domnul Svidrigailov. Marfa Petrovna a rămas cu desăvârşire înmărmurită şi,

după cum a mărturisit mai târziu, a fost din nou distrusa. În schimb s-a convins

pe deplin de nevinovăţia Dunecikăi. A doua zi, fiind duminică, ea a venit de-a

dreptul la catedrala şi, în genunchi, plângând amarnic, a rugat-o pe Sfânta

Născătoare să-i dea putere să îndure această nouă încercare şi să-şi facă

datoria până la capăt. Apoi, de la catedrala, fără să mai dea ochi cu cineva, a

venit întins la noi, ne-a povestit totul şi, plină de căinţă, a îmbrăţişat-o pe Dunia,

vărsând lacrimi amare, şi a implorat-o s-o ierte. În aceeaşi dimineaţă, fără să

zăbovească, a pornit prin oraş şi, plângând, a restabilit pretutindeni, pe la toate

casele, cu cele mai măgulitoare expresii, nevinovăţia Dunecikăi, nobleţea

sentimentelor şi a comportării sale. Mai mult decât atât, a arătat tuturora şi a

citit ea însăşi, cu glas tare,scrisoarea Dunecikăi către domnul Svidrigailov, ba

chiar i-a lasat pe unii să copieze această scrisoare (ceea ce mi se pare de

prisos). Astfel, dânsa s-a văzut silită să circule câteva zile prin oraş, fiindcă

unii, văzând că alţii au avut precădere, s-au supărat. A trebuit să-şi facă un

program şi se ştia dinainte ziua şi casa unde Marfă Petrovna avea să citească

scrisoarea, iar la citire se adunau acolo şi cei care o mai auziseră de câteva ori

la ei acasă şi într-alte părţi, după cum urmase rândul. După părerea mea multe,

multe s-au exagerat, dar aşa e Marfa Petrovna din firea ei. Cel puţin a izbutit să

restabilească pe deplin onoarea Dunecikăi şi întreaga mârşăvie a acestei

întâmplari a căzut ca o pată de neşters pe bărbatul ei, singurul vinovat, aşa

încât până la urmă mi-a fost şi mila de acest smintit, atât de aspru pedepsit.

Dunia a fost numaidecât poftită să dea lecţii in unele case, dar ea a refuzat. În

general, toată lumea a început deodată să-i arate o stimă deosebită.

21

Şi toate acestea au contribuit în chip hotărâtor la acea întâmplare

neaşteptată care, pot să spun, schimbă acum întreaga noastră soartă. Afla

deci, dragă Rodea, că Dunia ă fost cerută în căsătorie, şi că ea, a acceptat

aceasta cerere, lucru pe care ţin sa ţi-l aduc la cunoştinţa cât de repede. A făcut

această fără ă-ţi cere sfătui, dar îţi vei da seama că ne-a fost cu neputinţă să

amânăm şi să aşteptăm până ce vom primi răspunsul tău. De altfel, tu nu ai fi

putut cumpăni situaţia, nefiind aici. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Piotr Petro

viei Lujin este de pe acum consilier de curte şi se înrudeşte de departe cu Marfa

Petrovna, care a contribuit mult la această logodnă. La început, el şi-a exprimat,

printr-însa, dorinţa de a ne cunoaşte, a fost primit cum se cuvine, a luat o cafea,

iar a doua zi a trimis o scrisoare prin care îşi expunea foarte cuviincios cererea

în căsătorie şi ne ruga să-i dam răspunsul categoric şi prompt. Este un om de

afaceri, foarte ocupat, şi se grăbeşte să plece la Petersburg, aşa încât fiecare

clipa i se pare preţioasă. Bineînţeles, la început, am rămas uimite, pentru că

toate acestea s-au petrecut prea repede şi ne-au luat prin surprindere. Toată

ziuă am stat şi am chibzuit împreună. Domnul Lujin este un om serios, cu

situaţie asigurată, ocupa doua posturi şi are de pe acum ceva avere. Ce-i drept,

e de patruzeci de ani, dar e destul de bine ca înfăţişare şi poate încă să placă

femeilor. În general, e foarte serios şi cumpătat, numai puţin cam posac şi parcă

un pic îngâmfat. Dar s-ar putea să pară astfel doar la prima vedere. Şi te previn,

dragă Rodea, când ai să-l vezi la Petersburg, fapt care se va petrece foarte

curând, să nu judeci pripit şi cu patima, după cum ţi-e obiceiul, dacă la prima

vedere n-o să-ţi placă ceva la el. Şi-o spun pentru orice întâmplare, deşi sunt

încredinţată că are să-ţi facă impresie bună. În afara de aceasta, ca să cunoşti

un om trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seama, ca să nu cazi în

greşeala şi să-ţi formezi o idee preconcepută, care numai cu greu poate fi

ştearsă şi reparată ulterior. Cât despre Piotr Petrovici, el, după toate aparenţele,

este un om cât se poate de onorabil. De la prima lui vizită ne-a declarat ca e un

om serios, dar ca împărtăşeşte in multe privinţe ideile „generaţiei noi", după

cum s-a exprimat dânsul, şi este duşmanul tuturor prejudecăţilor. A mai spus

multe, fiind un pic vanitos, pare-mi-se, şi placându-i să fie ascultat, ceea ce nu

este un mare cusur. Eu, ce-i drept, nu prea am înţeles multe, dar Dunia m-a

lamurit că, deşi nu este un om prea instruit, este deştept şi pare bun. Tu cunoşti

firea surorii tale, Rodea. Este o fată curajoasă, deşteaptă, răbdatoare şi

mărinimoasa, deşi are o inimă arzătoare, ceea ce ştiu de mult. Fireşte, nici din

partea ei, nici din partea lui, nu poate fi vorba de dragoste, dar Dunia, în afară

de faptul ca este o fată deşteaptă, este în acelaşi timp o fiinţa de-o nobleţe

îngereasca, şi va socoti de datoria ei să facă fericirea bărbatului său, care, la

rândul lui, se va îngriji de fericirea soţiei, fapt de care, deocamdată, nu avem

nici un motiv sa ne îndoim, deşi recunosc că lucrurile s-au ticluit cam prea

repede. Şi apoi, domnul Lujin este un om practic şi, desigur, vă înţelege că

fericirea căsniciei lui vă fi cu alt măi trainică, cu cât Dunecika va fi mai fericită

alaturi de el. Cât despre o oarecare instabilitate a caracterului, vechi deprinderi,

sau chiar unele nepotriviri în păreri (lucru de care nu poţi scăpa nici în cele măi

fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus singura că ea se încrede în forţele ei, că nu

e nici un motiv de îngrijorare şi că poate să îndure multe, cu condiţia, fireşte, ca

raporturile care se vor stabili între ei să fie cinstite şi drepte. De pilda, mie, la

început, mi-ă părut cam aspru; dar asta s-ar putea sa fie din pricină că e un om

sincer şi, desigur, aşa şi este. Astfel, la cea de-ă doua vizită, după ce a primit

22

răspunsul afirmativ la cererea lui în căsătorie, s-ă exprimat ca şi înainte de a o

cunoaşte pe Dunia îşi propusese să ia o fată cinstită, fără zestre, şi neapărat

una care a simţit pe pielea ei ce înseamnă greutăţile materiale: fiindcă, a spus

el, bărbatul nu trebuie să-i datoreze nimic soţiei, dar e foarte bine că soţia să

vada în bărbatul ei un binefăcător. Adaug că nu a folosit chiar aceste cuvinte, ci

a vorbit măi drăguţ, dar eu am uitat cum a spus şi am reţinut numai ideea; de

altfel, n-a spus-o cu premeditare ci, probabil, l-ă luat gură pe dinainte în toiul

discuţiei, aşa încât, mai pe urmă, a încercat sa-şi îndrepte greşeala şi să

şteargă impresia. Mie însă mi ş-ă părut cam tăios şi i-am spus mai târziu

Duniei. Dar ea mi-a răspuns chiar cu ciuda că „vorbele nu-s totuna cu faptele",

şi desigur, are dreptate. Înainte de a lua hotărârea, Dunecika n-a închis ochii

deloc şi, socotind că eu dorm, s-a sculat din pat şi toată noaptea a umblat prin

odaie; apoi a căzut în genunchi în faţa icoanei şi ş-a rugat mult, cu înflacărare,

iar a două zi, dimineaţă, mi-ă spus că s-a hotărât.

Am mai pomenit că Piotr Petrovici pleacă la Petersburg. Are treburi

importante şi vrea şă deschida un birou de avocatură. El se ocupă de multă

vreme de diverse reclamaţii şi chestiuni de judecată şi acum câteva zile a

câştigat un proces important. Acum trebuie să plece la Petersburg fiindcă are o

chestiune importantă la senat. Aşadar, dragă Rodea, el ar putea să-ţi fie de

mare folos, în toate privinţele, şi am stabilit cu Dunia că tu chiar de pe acum ăi

putea să-ţi începi carieră şi să-ţi consideri soarta asigurată. O, dacă acest lucru

s-ar realiza! Ar fi o fericire în care nu putem vedea altceva decât bunătatea

Celui-de-Sus ce se revarsă asupra noastră. Dunia numai asta visează. Noi am

şi îndrăznit să-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a răspuns cu prudenţă şi a

spus că, fireşte, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fără doar şi poate

preferabil să platească leafă unei rude şi nu unui străin, dacă această ruda se

va dovedi capabila să-şi îndeplinească serviciul (tu, şi să nu fii capabil!). Dar pe

loc şi-ă exprimat îndoiala, zicând că studiile de facultate nu-ţi vor da răgaz să-ţi

vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gândeşte

decât la asta. De câteva zile e parcă într-un fel de febră şi a şi făcut un plan

după care ai putea mai târziu să devii tovarăşul şi chiar asociatul lui Piotr

Petrovici în treburile lui avocăţeşti, cu atât mai mult cu cât urmezi Facultatea de

drept. Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeaşi părere, şi-i împărtăşesc toate

planurile şi speranţele, pentru că îmi dau seama că sunt cât se poate de

realizabile. Şi cu toate că Piotr Petrovici s-ă cam ferit să dea un răspuns hotărât

(e explicabil, fiindcă nu te cunoaşte), Dunia e convinsă că va obţine toate

acestea, folosindu-se de influenţă binefăcătoare pe care este sigură că o va

avea asupra viitorului ei soţ. Fireşte, Iui Piotr Petrovici nu i-am pomenit nici un

cuvânt despre aceste speranţe de viitor şi, mai ales, despre faptul că poate vei

ajunge cândva asociatul Iui. Este un om serios şi s-ar fi putut să primească cu

răceala toate acestea, socotindu-le doar nişte visuri. Tot aşa nici eu, nici Duniă

nu i-am suflat o vorbă cu privire la marea noastră speranţă, ca ne va ajuta să te

sprijinim cu bani, până când îţi vei isprăvi studiile; şi nu i-am vorbit, în primul

rând, pentru că asta se va tace de la sine măi târziu, şi el, desigur, o va propune

fără vorbe de prisos (parcă i-ar putea refuza Dunecikai atâta lucru!), cu atât mai

mult cu cât ai putea ajunge mână lui dreaptă la birou şi să primeşti acest ajutor

nu că o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Aşa vrea să aranjeze lucrurile

Dunecika şi eu şunt în totul de aceeaşi părere. În ăl doilea rând, nu i-am spus,

fiindcă doream că la apropiata voastră întâlnire să te pun pe picior de egalitate

23

cu el. Când Dunia i-a vorbit cu admiraţie despre tine, el i-ă răspuns că înainte

de a judeca un om trebuie să-l cunoşti cât mai aproape şi că-şi rezervă dreptul

de a-şi formă o părere proprie, după ce te va cunoaşte. Ştii, nepreţuitul meu

Rodea, mi se pare că sunt unele motive (care, de altfel, nu se refera la Piotr

Petrovici, ci mai curând la unele capricii de ale mele, de femeie bătrână), care

mă fac să cred că poate aş face mai bine că după căsătoria lor să nu stau cu

dânşii şi să locuiesc singură, că până acum. Sunt convinsă că el este destul de

nobil şi de delicat ca să-mi propună să nu mă mai despart de fiică-mea, şi dacă

nu mi-a spus-o până acum, este, desigur, fiindcă asta se înţelege de la sine; dar

eu am să refuz. Am văzut de multe ori în viaţă că soacrele nu prea sânt pe placul

ginerilor, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru cineva, dar vreau

să fiu absolut liberă, cât timp mai am o bucăţică de pâine ce-mi aparţine şi copii

ca tine şi ca Dunecika. Daca se va putea, mă voi instala in apropierea voastră, a

ta şi a ei, fiindcă, Rodea, ce a fost măi placut, am păstrat la sfârşit: afla deci,

dragul meu, că s-ar putea ca foarte curând să fim iarăşi împreună şi să ne

îmbrăţişăm tustrei după o despărţire de aproape trei ani! S-a stabilit categoric

că Dunia şi cu mine plecăm la Petersburg. Când anume — nu ştiu, dar, în orice

caz, foarte curând; s-ar putea chiar peste o săptămână. Totul depinde de

dispoziţiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de îndată ce se va mai descurca

la Petersburg, ne va da de ştire. Din unele considerente, ar vrea să grăbească,

pe cât posibil, căsătoria şi chiar, dacă va fi cu putinţă, să facă nuntă înainte de

postul care vine, iar dacă nu va fi cu putinţa, fiindcă a rămas prea puţin timp,

atunci îndată după Sfântă Măria... O, ce fericită voi fi să te strâng la pieptul

meu! Pe Dunia bucuria revederii o emoţionează nespus, şi într-o zi a zis, în

glumă, că daca n-ar fi decât pentru atâta lucru, şi încă face să se mărite cu Piotr

Petrovici. Este un înger! Ea nu adaugă nimic la scrisoarea mea şi m-a rugat să-ţi

scriu ca are atât de multe să-ţi spună, încât n-ar izbuti sa le facă şa încapă în

câteva rânduri şi n-ar face altceva decât să se necăjească; mi-a spus să te

îmbrăţişez tare, tare şi să-ţi transmit nenumărate sărutări din partea ei. Dar cu

toate ca s-ar putea ca noi să ne vedem personal, zilele acestea am să-ţi trimit

ceva bani, cât am să pot măi mult. Acum, când lumea a aflat că Dunecika se

mărită cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neaşteptate şi ştiu sigur că

Afanasi Ivanovici are să-mi dea, în contul pensiei, chiar şi şaptezeci şi cinci de

ruble, aşa încât poate am să-ţi trimit vreo douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de

ruble. Ţi-aş trimite mai mult, dar mi-e frică de cheltuielile noastre de călatorie; şi

cu toate că Piotr Petrovici ă fost atât de drăguţ, încât a luat asupră lui o parte din

cheltuielile de călatorie în capitala, şi anume, a propus chiar el să trimită pe

socoteala lui bagajele noastre şi lada cea mare (nu ştiu cum, prin nişte oameni

cunoscuţi), totuşi, trebuie sa ţinem seama că la sosirea în Petersburg nu putem

rămâne fără nici un ban, măcar în primele zile. De altfel, Dunecika şi cu mine

am făcut socoteala exactă şi a ieşit că drumul n-are sa ne coste prea mult; de la

noi până la calea ferată nu sânt decât nouăzeci de verste şi noi, pentru orice

întâmplare, ne-am şi învoit cu un surugiu pe care-l cunoaştem; iar de acolo o să

călatorim destul de bine cu clasă a treia. Astfel, poate n-am să-ţi trimit douăzeci

şi cinci de ruble, ci, sigur, am să reuşesc să-ţi trimit treizeci. Dar ajunge, am

umplut două coli cu întreaga noastră poveste şi nu măi am loc. Dar câte

întâmplari s-au stins! Acum, nepreţuitul meu Rodea, te îmbrăţişez până la

revederea apropiată şi te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă. S-o

iubeşti pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubeşti cum te iubeşte şi însă, şi să ştii

24

că te iubeşte nespus, chiar măi mult decât pe ea însăşi. Este un înger, Rodea,

iar tu, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea noastră, toată credinţă noastră în

viitor. Numai sa fii fericit şi o sa fim şi noi fericite. Oare te mai închini lui

Dumnezeu, Rodea, aşa cum făceai altădată, şi crezi în bunătatea fără de

margini a Creatorului şi Mântuitorului nostru? Tare mă tem, în sufletul meu, şa

nu fi căzut şi tu în mrejele necredinţei, atât de răspândită astăzi! Dacă este aşa,

eu mă rog pentru tine. Adu-ţi aminte, dragul meu, cum, pe vremea când erai

copil, când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei, şi cât de fericiţi

eram cu toţii pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere!

Te îmbrăţişez şi te sărut tare, de nenumărate ori.

A ta până la mormânt, Pulheria Raskolnikova

Aproape tot timpul cât a citit scrisoarea, de la primele rânduri, ochii lui

Raskolnikov fura scăldaţi de lacrimi; dar când o sfârşi, un zâmbet amar şi

răutăcios îi schimonosi faţa palida şi crispată. îşi puse capul pe perna turtită

şi murdară şi rămase mult timp pe gânduri. Inima îi bătea cu putere şi

gândurile i se învălmăşeau. În cele din urmă, simţi ca se înăbuşă în odaiţa lui

strimtă, galbenă, care semăna mai curând cu un dulap său cu o lada. Şi

trupul şi sufletul aveau nevoie de spaţiu. Îşi luă pălaria şi ieşi în strada, de

data asta fără teama întâlnirilor de pe scară; uitase de ele. Se îndreptă spre

Vasilievski Ostrov, trecând pe bulevardul V.; umbla repede, ca mânat de o

treabă urgentă, dar înainta, după obiceiul lui, fără sa vada nimic, mormăind

sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce îi mira pe trecători. Mulţi îl

crezură beat.