Capitolul IV

Scrisoarea mamei lui îl istovise. Dar cu privire la punctul principal,

capital, cum s-ar spune, nu şovăise nici o clipă. Chiar în timpul cât citise

scrisoarea, luase hotărârea şi hotărârea era decisiva: „Cât voi fi eu în viaţă,

căsătoria asta nu va avea loc. La dracu' cu domnul Lujin!"

Situaţia e clară, mormăi el, rânjind răutăcios şi sărbătorind dinainte

izbânda hotărârii lui. Nu, măicuţo, nu, Dunia, nu mă puteţi înşela!... Se mai şi

scuză că nu mi-au cerut sfatul, ca au luat hotărârea fără mine! Fireşte! Credeţi

că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate său nu! Auzi

dumneata, ce argument invoca — Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de

ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goană cailor, că să nu zic din

goana trenului. Nu, Dunecika, ştiu şi-mi dau seamă ce sânt acele multe

lucruri pe care ai să mi le spui; ştiu şi la ce te-ai gândit o noapte întreaga,

umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în faţa icoanei Maicii Domnului

din Kazan, care se afla în iatacul măicuţei. E greu să urci Golgota. Hm... Şi

aşa, te-ai hotărât definitiv, Avdotia Romanovna, să te măriţi cu un om de

afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de... asta

impune, e ceva serios!), care ocupă două posturi şi împărtăşeşte ideile generaţiei noastre noi (după cum scrie măicuţa), un om care pare bun, după cum

spune chiar Dunecika. Acest pare sună grozav! Şi Dunecika se mărită pe

temeiul acestui pare!... Minunat! Minunat!

25

Aş dori să ştiu pentru ce mi-a scris măicuţa despre nouă noastră generaţie

? Că să-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a mă îmbuna, de a

pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant,

de asemenea, de lamurit încă ceva: cât au fost de sincere una faţa de cealaltă

în ziua şi în noaptea care au precedat hotărârea şi în zilele care au urmat?

Oare şi-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dându-şi seama că au

amândouă aceleaşi gânduri şi sentimente, s-au înţeles atât de bine tacit, că

orice vorba ar fi fost de prisos? Probabil că, într-o măsură, aşa a fost; se vede

din scrisoarea măicuţei; el i-a părut cam tăios, un pic, şi naiva mea măicuţă

s-ă apucat să-şi dezvăluie observaţiile Duniei. Iar dânsa, cum era de aşteptat,

ş-a supărat şi i-a răspuns chiar cu ciuda. Fireşte! Cine nu s-ar înfuria (când

totul este hotărât şi de la sine înţeles) dacă ar trebui sa mai răspunda şi la

asemenea întrebări naive. Şi apoi ce-mi tot scrie: S-o iubeşti pe Dunia, Rodea,

si să ştii că ea te iubeşte nespus, chiar mai mult decât pe ea însăşi... Nu cumva

o mustră în taina conştiinţa fiindcă s-a învoit să-şi jertfească fiică în folosul

băiatului? Tu eşti credinţă noastră în viitor, tu eşti totul pentru noi! O,

măicuţo!"...

Furia din sufletul lui sporea din clipă în clipa, şi dacă ar fi dat ochi cu

domnul Lujin, ar fi fost în stare poate chiar să-l ucida!

„Hm, este adevărat, îşi urma el gânduri le ce-i roiau în minte, este foarte

adevărat că pentru a cunoaşte un om, trebuie să te apropii de el treptat şi cu

băgare de seama; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai

întâi de toate el este un om serios şi pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui

transportul lazii celei mari şi a bagajelor! Se mai poate cineva îndoi de

bunătatea lui ? Iar ele amândouă, logodnica şi cu mama, vor tocmi un surugiu

şi vor călatori cu căruţa cu coviltir de rogojină (doar aşa am călatorit şi eu!). Ce

are a face?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, iar de acolo o să călatorim destul

de bine cu clasa ă treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se întind cât le

este plapuma. Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar

logodnica dumitale... Şi apoi, nu se putea să nu ştii ca mama ia cu împrumut,

în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i aşa? Fireşte, dumneata şi

Dunecika veţi alcătui o întreprindere comerciala, întemeiată pe avantaje

reciproce şi contribuţie egala, deci cheltuielile se împart pe din doua:

frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până şi aici

omul de afaceri a reuşit sa le tragă niţeluş pe sfoară: transportul bagajelor

costă mai puţin decât călatoria, s-ar putea chiar sa fie gratuit. Dar atunci, nu

văd ele ce se petrece său se prefac că nu văd? Căci sunt mulţumite, încântate!

Şi când te gândeşti că astea-s floare la ureche pe lângă cele ce le aşteaptă în

viitor! Ce-i măi grav în toată povestea asta nu este zgârcenia, nici meschinăria,

ci tonul. Tonul care prevesteşte ce fel de raporturi se vor stabili între ei după

căsătorie... Şi măicuţa, care risipeşte banii în stânga şi în dreapta! Cu ce are

sa vina la Petersburg? Cu trei carboave în buzunar sau cu doua „bumăşti",

cum spune cealaltă... bătrâna... hm! Din ce speră să trăiască măi târziu la

Petersburg? Doar îşi da seama de pe acum, din cine ştie ce motive, că nu va

putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început. O fi scăpat vreo

vorba, pesemne, drăguţul de logodnic, din care s-a luminat măicuţa, deşi cu

nici un preţ n-ar mărturisi acest lucru şi zice: Am să refuz. Şi atunci, ce face,

din ce speră să trăiască? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se

va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici? Acasă împletea băsmăluţe de

26

iarna, cosea mânecuţe, stricându-şi ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă

mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o suta douăzeci, asta o ştiu bine.

Prin urmare, se bizui totuşi pe nobleţea sentimentelor domnului Lujin!: Are

să-mi propună singur, are să mă roage. Aşteaptă! Aşa se întâmpla întotdeauna

la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează

pe om, până la ultima clipă nădajduiesc că vor avea din partea lui numai bine,

şi cu toate că presimt contrariul, pentru nimic în lume nu şi-o mărturisesc; se

cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile şi cu picioarele de

adevăr, până când omul înzorzonat de ele, le da personal cu tifla. Ar fi

interesant de ştiut dacă domnul Lujin are decoraţii? Sunt gata să pariez că are

Ordinul Anna la butonieră şi că-l abordează când ia masa la diverşi

antreprenori şi negustori. Poate că şi-l va pune şi la propria dumnealui nunta!

Dar, lua-l-ar naiba!...

Ce să-i faci? Aşa e măicuţa... Dumnezeu s-o ţie... Dar Dunia? Dunecika,

scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când

ne-am văzut ultima oară şi ţi-am înţeles firea. Măicuţa scrie că Dunecika poate

să îndure multe. Asta o ştiam. Asta am ştiut-o încă acum doi ani şi jumătate şi

în aceşti doi ani şi jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că

Dunecika poate să îndure multe. Dacă l-a putut suporta pe domnul

Svidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe,

şi acum, dumneaei şi măicuţa şi-au închipuit că şi domnul Lujin poate fi

suportat, domnul Lujin care-şi expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă

soţiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, şi şi-o

expune aproape la primă întâlnire. Să zicem că l-a luat gura pe dinainte, deşi e

om chibzuit (aşa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte, ci să

se fi grăbit să-şi afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia? Ea doar vede

limpede ce fel de om este Lujin şi ştie că va trebui să trăiască cu acest om. Dar

şi eu ştiu că ea s-ar învoi mai curând sa se hrănească numai cu pâine neagră

şi apă decât să-şi vânda sufletul, că nu şi-ar da libertatea sufletului în

schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul

Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din

câte o ştiam eu şi cred că nu s-a schimbat nici acum!... Ce sa vorbim! E greu

să-i suporţi pe Svidrigailovi! E greu să colinzi guberniile şi să munceşti o viaţă

întreagă pentru doua sute de ruble pe an, şi totuşi, ştiu ca sora mea ar prefera

sa duca viaţa unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui

neamţ din Ostsee, decât sa-şi pângărească sufletul şi să-şi încarce conştiinţa,

legându-şi viaţa de un om pe care nu-l respecta şi cu care nu are nimic

comun. Sa-şi lege viaţa pentru totdeauna, numai din interes! De-ar fi domnul

Lujin din aur curat, sau o nestemată de nepreţuit şi tot n-ar primi să-i fie

ibovnică cu cununie! De ce primeşte totuşi? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea

enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de

moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că se vinde! Pentru o fiinţă dragă,

adorată, s-ar vinde! iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata

să se vânda. Pentru ei ar vinde orişice! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare

să-şi calce şi pe conştiinţa! Libertate, linişte, chiar şi conştiinţă, tot ar pune la

bătaie! Calcă-se în picioare viaţa mea, numai fiinţele dragi să fie fericite! Măi

mult decât atât, îşi va născoci o cazuistica proprie, luând pilda de la iezuiţi, şi

pentru câtva timp va izbuti poate chiar să se liniştească, să se convingă că aşa

trebuie să facă pentru realizarea acestui scop măreţ. Asta eşti tu, Dunia, şi

27

totul e limpede ca lumina zilei. Rodion Romanovici Raskolnikov şi numai el e

pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea să-l fericească, să-l ţină la

universitate, să-l facă asociat la biroul de avocatură, să-i asigure întreaga

existenţă! Şi poate ca, odată şi odată, va ajunge un om bogat, cu vază,

respectat, şi poate chiar un om cu renume! Dar mama? Păi e vorbă de Rodea,

de nepreţuitul ei Rodea, de primul ei născut! Cum să nu-i jertfească acestui

prim născut pe faţa ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase şi nedrepte! Ce

mai: dacă-i vorba de Rodea, aţi fi în stare sa acceptaţi până şi soarta

Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soarta

va dainui cât lumea şi pământul! Dar voi, aţi cântărit voi oare jertfa, aţi

cântărit-o bine? Sigur? Nu vă întrece puterile? Şi merita oare?

Are rost? Ştii tu, Dunecika mea, ca traiul tău alaturi de domnul Lujin te

pune pe aceeaşi treapta cu Sonecika? De dragoste nu poate fi vorba, scrie

măicuţa. Dar daca în afară de dragoste nu poate fi vorba nici măcar de stima,

ci dimpotrivă, exista de pe acum un sentiment de sila, de dispreţ, de dezgust,

unde ajungem? Ajungem la acea curăţenie deosebită. Nu-i aşa? Va daţi voi

seama, pricepeţi, înţelegeţi voi ce înseamnă aceasta curăţenie? V-aţi gândit ca

aceasta curăţenie ceruta de Lujin nu se deosebeşte cu nimic de curăţenia ce se

cere Sonecikăi, că poate este chiar mai groaznica, mai hidoasa, mai mârşavă,

căci tu, Dunecika, totuşi, îţi faci socoteala că vei avea un pic de confort în plus,

pe când dincolo e vorba de salvarea vieţii. Scump, scump se plateşte aceasta

curăţenie, Dunecika! Dar dacă te vor trăda puterile, daca vei ajunge să te

căieşti? Câtă durere, câtă suferinţă, câte lacrimi vărsate în taină, căci tu, tu

nu eşti Marfa Petrovna! Şi mama? Ce va fi cu mama? Şi acum e neliniştita, se

frământă, dar atunci când va vedea limpede cum stau lucrurile? Şi eu?... Cum

de-aţi putut gândi aşa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o

vreau, măicuţo! Şi cât trăiesc eu, căsătoria ăsta nu se va face! Mă opun!"

Raskolnikov se trezi din gândurile lui şi se opri.

„Nu se va face? Dar ce ai să faci tu ca să împiedici acest lucru? Ai să-i

interzici? Cu ce drept? Ce le poţi promite, la rândul tău, ca să ai acest drept?

Sa le închini toata viaţa, tot viitorul după ce vei isprăvi facultatea şi-ţi vei găsi

un loc? Foarte frumos, ăsta-i viitorul, dar astăzi? E vorba că trebuie să faci ceva

chiar acum, pricepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele îţi procura bani,

punându-şi la poprire pensia de o suta de ruble pe an şi leafa domnilor

Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahruşin cu ce le vei apăra,

viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? în zece ani

mama va orbi tot împletind basmale şi poate şi din pricina lacrimilor; va cădea

zdrobită de lipsurile ei fără de sfârşit; şi sora? Gândeşte-te, ce se poate

întâmpla cu sora ta peste zece ani, sau în cursul acestor zece ani? Ai ghicit?"

Îşi sfâşia cu un fel de amara voluptate sufletul cu aceste întrebări, care, de

altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi şi dureroase, căci şi le pusese de

multe ori. De multa vreme îl frămîntau şi îi rupeau inima. Cândva, cine ştie

când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l macină azi, şi durerea crescuse,

se adunase, iar în ultima vreme se copsese şi se concentrase, luând forma

unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobea inima şi

mintea, cerând neîncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitura de

trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, sa sufere pasiv,

cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia sa facă ceva, şi asta chiar

îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau...

28

„Să renunţ la viaţa! striga el deodată, cuprins de disperare. Să-mi primesc

soarta aşa cum este; să înăbuş o dată pentru totdeauna orice năzuinţa; să

renunţ cu desăvârşire la orice drept de a înfăptui, de a trai şi de a iubi!"

„Înţelegeţi oare, vă daţi seama, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde

te duce? îşi aminti el deodată întrebarea pe care i-o pusese cu o zi înainte

Marmelado. Căci orice om trebuie să aibă măcar un locşor unde să se poată

duce..."

Deodată tresari: acelaşi gând ca şi în ajun îi trecu ca un fulger prin minte.

Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. Ştiuse mai dinainte, presimţise că

se va întoarce negreşit în mintea lui, şi-l aştepta. Căci gândul acesta nu era de

ieri. Cu o singură diferenţă: acum o luna, ba poate chiar ieri, fusese doar un

vis, pe când acum... acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou,

înspăimântător şi cu totul necunoscut... şi el deveni conştient de acest lucru...

Simţi ca o izbitură de ciocan în creier şi i se întunecă în faţa ochilor.

Îşi roti privirile, căutând ceva. Ar fi vrut să se aşeze şi căută o bancă;

traversa parcul K. în faţa lui, la vreo suta de paşi, se zarea o banca. Porni cât

mai iute spre ea, dar în drum avu loc o întâmplare mărunta, care îi atrase

câteva clipe întreaga atenţie.

Uitându-se spre bancă, văzu în faţa sa, cam la douăzeci de paşi, o femeie

care mergea; la început, n-o luă în seama, cum nu lua în seama nici unul din

lucrurile întâlnite în cale. I se întâmpla de pilda, de nenumărate ori, să ajungă

acasă fără să-şi poată aminti drumul pe care a mers, căci, de obicei, umbla

fără sa vada nimic. Dar femeia din faţa lui avea ceva atât de ciudat, ca sărea în

ochi la prima vedere şi, puţin câte puţin, atenţia lui se opri asupra ei, mai întâi

fără voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai stăruitor. Ar fi vrut să înţeleagă

ce anume era ciudat în femeia aceea? în primul rând, părea să fie foarte

tânără, şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbreluţă şi fără mănuşi,

bălabănindu-şi comic braţele. Purta o rochiţa de mătase uşoară („mătăsică"),

pusa de asemenea foarte ciudat, abia încheiata, iar la spate, în dreptul taliei,

acolo de unde începea fusta, rupta de-a binelea, o fâşie întreaga se

desprinsese şi atârna, fluturând. Avea în jurul gâtului gol o băsmăluţă, legata

strâmb. Şi pe deasupra, fata înainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se

clatină. Aceasta întâlnire trezi până la urma întreaga lui atenţie. O ajunse în

dreptul băncii, unde ea se prăbuşi cu capul pe spetează şi închise ochii,

părând sfârşită de oboseala. Cercetând-o, Raskolnikov îşi dadu pe loc seama

ca era beata. Părea un lucru atât de ciudat şi de monstruos, încât se întrebă

chiar daca nu-l înşela vederea. Avea în faţa lui aproape un copil, o fetişcană de

cel mult şaisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuţa, bălaie,

drăgălaşa, dar aprinsa la faţă şi chiar un pic buhăită. Părea ca fata nu-şi mai

dadea seama ce-i cu dânsa: sta picior peste picior, într-o atitudine nu tocmai

cuviincioasă, şi se vedea că aproape nu ştia ce-i cu ea.

Raskolnikov nu se aşeza, dar nici nu-i venea sa plece; rămase nedumerit

în faţa fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar în ziua aceea, pe la

orele doua după-amiază, pe arşiţă, era aproape pustiu. Totuşi, la vreo

cincisprezece paşi, un domn se oprise la marginea aleii, vădit dornic de a se

apropia de tânăra fata într-un anumit scop. O văzuse pesemne şi dânsul de

departe şi o urmărise, dar prezenţa lui Raskolnikov îl stingherea. Arunca pe

ascuns priviri furioase tânărului nostru şi aştepta, nerăbdator, plecarea

acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant

29

îmbrăcat, era un om de vreo treizeci de ani, îndesat şi rotofei, cu obrajii roşii,

buze rumene şi mustăcioara. Pe Raskolnikov îl apuca furia; simţi o dorinţă

nestăvilită de a-l jigni pe acest filfizon gras. O părăsi pentru o clipă pe tânăra

fata şi se apropie de el.

— Hei, Svidrigailov! Ce cauţi aici? striga el, strângând pumnii, cu gura

strâmbata de rânjet şi spumegând de furie.

— Ce înseamnă asta? întreba răstit domnul, încruntat şi mirat în

îngâmfarea lui.

— Cară-te, asta e!

— Cum îndrăzneşti, canalie?!...

Şi domnul ridică bastonul. Raskolnikov se năpusti cu pumnii asupra lui,

fără să se gândească că domnul acesta gras putea să doboare doi ca el. Dar, în

aceeaşi clipa, cineva îl apucă cu putere de braţe, pe la spate, şi între ei se aşeza

un sergent de strada.

— Sfârşiţi, domnilor, nu vă luaţi la bătaie în gradina publică. Ce vrei

dumneata? Cine eşti? îl întrebă el cu asprime pe Raskolnikov, văzându-l cam

zdrenţăros.

Raskolnikov îl cercetă cu luare-aminte. Sergentul cu mustăţi şi favoriţi

cărunţi avea o mutră cumsecade de soldat şi o privire inteligenta.

— Tocmai de dumneata aveam nevoie, strigă el, apucându-l de braţ. Sânt

Raskolnikov, fost student... Asta nu strică s-o ştii şi dumneata... îi arunca el

filfizonului, iar dumneata vino aici să-ţi arat ceva... Şi îl trase de mână până în

dreptul băncii. Priveşte, e beata moarta, adineauri mergea pe alee; cine ştie

cine este, dar nu pare să fie de meserie. Mai curând a îmbătat-o cineva şi şi-o

fi bătut joc de ea... pentru prima oara... pricepi? Apoi a azvârlit-o în strada.

Priveşte la rochia ei ruptă, priveşte cum e îmbrăcată: nu ş-a îmbrăcat singura,

ci a fost îmbrăcată şi încă de nişte mâini nepricepute, de bărbat. E limpede. Şi

acum, uită-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri să-l iau la bătaie; nu-l

cunosc, îl vad acum întâia oara. Dar şi el a văzut fata în drum, a văzut-o beata,

în neştire, şi acum are poftă şa se apropie şi să pună mâna pe ea, profitând de

starea ei, ca s-o duca cine ştie unde... Asta e sigur, crede-mă, nu mă înşel.

L-am văzut cum se uita la ea şi cum a urmărit-o, dar l-am împiedicat, şi acum

abia aşteaptă să plec. Ia te uită la el, s-a depărtat, s-a oprit şi se face că-şi

răsuceşte o ţigară... Cum am face să-l împiedicăm? Cum am face s-o ducem

acasă, gândeşte-te!

Sergentul pricepu situaţia numaidecât. Domnul cel gras, fireşte, nu era

greu de înţeles, dar rămânea fata. Sergentul se apleca s-o vada mai bine şi o

compătimire sinceră i se citi pe faţă.

— Ce păcat! zise el, dând din cap. E un copil... Şi-au bătut joc de ea, aşa e.

Ascultă, domnişoară, încerca s-o trezească pe fata, unde stai?

Fata deschise ochii obosiţi, cu privirea împăienjenită, se uită la ei fără sa

înţeleagă ce o întrebau şi le făcu semn cu mâna ş-o lase în pace.

— Ascultă, zise Raskolnikov, uite (se căută prin buzunare şi scoase

douăzeci de copeici pe care le găsi că prin minune), ia banii, cheamă un birjar

şi spune-i s-o duca acasă. Numai de-am putea afla unde stă!

— Domnişoara, ascultă, domnişoară, încercă sergentul după ce lua banii,

am să strig un birjar şi am să te duc acasă chiar eu. Unde să te duc? Unde

stai?

— Lasă-mă!... Ce vă legaţi de mine?... îngăimă copila, cu acelaşi gest de

30

nerăbdare.

— Vai, vai, ce urât! Vai, ce ruşine! Ce ruşine, domnişoara! Sergentul da din

cap cu dojana, cu mila şi cu revoltă. Ce bucluc, domnule! se întoarse el spre

Raskolnikov, cercetându-l din nou, în treacăt, din cap până în picioare.

Pesemne îi păru ciudat: un zdrenţăros care arunca banii!

— Unde aţi găsit-o, departe? întrebă.

— Nu ţi-am spus — mergea în faţă mea, clatinându-se, aici, prin parc. Cum

a ajuns în dreptul băncii a căzut.

— Vai, ce ruşine, ce urâte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atât de

tinerică şi beată! Şi-au bătut joc de ea, asta aşa e! Uite şi rochiţa e ruptă... Ce

desfrâu e astăzi peste tot!... O fi de familie bună, dar scăpătată... Sunt multe în

ziua de azi. Pare gingaşă, ca o domnişoara de neam bun... şi bătrânul se

apleca din nou asupra fetei.

Poate ca şi el avea fete „gingaşe", care puteau fi luate drept nişte

„domnişoare de neam bun", cu aerele lor de fete de familie, binecrescute şi cu

toate fasoanele la moda.

— Totul este, se frământa Raskolnikov, să n-o lasăm să cada în mâna

ticălosului acela! Altfel, are să-şi bata joc şi el de dânsa! Se vede cale de trei

poşte ce vrea! Ia te uita, ticălosul, nu măi pleacă!

Raskolnikov vorbea tare şi-l arata cu mâna. Filfizonul îl auzi, fu cit pe-aici

să se înfurie iarăşi, dar se răzgândi şi se mărgini să-i arunce o privire

dipreţuitoare. Apoi mai făcu agale zece paşi şi se opri.

— Nu-l lasăm noi să pună mâna pe ea, răspunse sergentul, gânditor.

Numai de-ar vrea ea să ne spună unde ş-o ducem, altfel... Domnişoară,

asculta, domnişoara!

Şi omul se aplecă din nou spre ea.

Fata deschise ochii, se uita cu luare-aminte, păru că înţelege situaţia, se

scula de pe bancă şi porni înapoi, în direcţia din care venise.

— Uf, neruşinaţilor, ce vă tot legaţi de mine? mormăi dânsa, făcând din

nou acelaşi gest ca să fie lasată în pace.

Porni repede, clatinându-se tot atât de tare. Filfizonul o urmarea fără s-o

piarda din ochi, dar de pe o altă alee.

— Fiţi liniştit, n-am să-l las, zise hotărât mustăciosul şi plecă după cei doi.

Ce desfrâu e acum pe lume! repeta el, oftând.

În clipa aceea, Raskolnikov, ca înţepat de o viespe, îşi schimbă total

gândul.

— Ascultă! strigă el în urmă mustăciosului. Sergentul se întoarse.

— Lasă! Ce-ţi pasă? Lasă! Să-şi facă de cap! şi-l arătă pe filfizon. Ce-ţi pasă

dumitale?

Fără să înţeleagă, sergentul îl privea cu gura căscată. Raskolnikov se porni

pe râs.

— O-oh! oftă sergentul şi, întorcându-i spatele, se luă după filfizon şi fata,

socotind pesemne că Raskolnikov era un nebun, sau poate şi mai rău.

„Mi-a luat douăzeci de copeici, îşi zise Raskolnikov, furios, după ce rămase

singur. Are să-i ia şi celuilalt s-o lase pe fata să se ducă cu dânsul, şi cu asta

basta... Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva?

Am eu dreptul sa ajut? N-au decât să se mănânce de vii, ce-mi pasă mie? Şi

apoi, cum am îndrăznit să-i dau aceste douăzeci de copeici? Erau oare ale

mele?"

31

Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, îşi simţea inima grea. Se aşeză pe

banca părăsită. I se destrămau gândurile... în clipa aceea îi venea greu să mai

judece. Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească şi să înceapă o

viaţă nouă...

„Biata copila! zise el, uitîndu-se la colţul băncii unde şezuse fata cu o clipa

mai înainte. Are sa se dezmeticească şi are să plîngă, apoi are să afle

maică-sa... Are s-o ia la palme, are s-o bată rău, are s-o facă de ruşine, poate

chiar are s-o alunge din casă... Şi chiar daca n-are s-o alunge, o Daria

Franţevna oarecare are să adulmece prada numaidecât şi fetiţa mea are să

înceapă să treacă din mînă în mînă... Apoi va veni spitalul (asta li se întâmpla

mai ales celor care trebuie sa se ascunda de mamele lor foarte cinstite şi-şi fac

de cap pe ascuns), mai tîrziu — iarăşi spitalul... vinul... cîrciumile... şi iarăşi

spitalul... iar peste doi-trei ani va ajunge o epava, aşa încât toata viaţa ei nu va

număra mai mult de nouăsprezece, poate chiar numai optsprezece ani... Parca

n-am mai văzut fete ca dînsa? Şi ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot aşa... Ptiu!

Ei, şi? Se zice că aşa trebuie, că un anumit procent pe an trebuie dat...

diavolului, pesemne, ca sa asigure sănătatea şi liniştea celorlalţi. Atât la suta!

Ce cuvinte curăţele, n-am ce zice, au născocit dumnealor! Vocabular ştiinţific,

foarte liniştitor. Au zis: atâta la sută, şi gata, nu mai au ce să se alarmeze. Să

fi fost alt cuvînt, da, fireşte, atunci... atunci poate ca ar fi mai neliniştitor...

Poate Dunecika va fi cuprinsa şi ea în acest atât la suta!... Dacă nu al anului

acestuia, atunci al celui viitor?

Dar eu încotro am pornit? se întreba el deodată. Ciudat. Doar mă duceam

undeva. Am citit scrisoarea şi am plecat... Aha, stai, mă duceam spre

Vasilievski Ostrov, la Razumihin mă duceam... acum îmi amintesc. Dar

pentru ce? Şi cum de mi-a venit în cap să ma duc la Razumihin tocmai acum?

Ciudat lucru!"

Era în culmea mirării. Razumihin era unul dintre foştii lui colegi de

facultate. De notat că Raskolnikov, cât urmase la universitate, nu-şi făcuse

prieteni printre colegi, îi ocolea pe toţi, nu se ducea nicăieri şi numai cu greu

primea pe vreunul la el. De altfel, în scurt timp, toată lumea îi întorsese

spatele. Nu lua niciodată parte la adunările studenţeşti, nici la discuţii, nici la

petrecerile lor.

Învăţa sîrguincios, fără să-şi precupeţească forţele, de aceea era stimat,

dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sărac, mîndru, aproape până la trufie şi

puţin comunicativ; parca ar fi ascuns o taină în sufletul lui. Unora dintre

colegi li se părea că-i priveşte de sus, ca pe nişte copilandri, şi că-i socoteşte

inferiori ca intelect, cultura, interese şi idei.

De Razumihin se apropiase totuşi, fără sa ştie de ce, adică nu ca ar fi legat

prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici

nu puteai fi altfel. Era un băiat extraordinar de vesel, de expansiv şi bun până

la naivitate. De altminteri, sub aceasta naivitate se ascundeau profunzimea

sufletului şi demnitatea. Cei mai buni dintre colegii lui îşi dadeau seama de

acest lucru şi toţi îl iubeau. Nu era prost defel, deşi uneori părea, întradevăr,

cam naiv. Înfăţişarea lui nu trecea neobservată: era lung, deşirat, cu părul

negru şi mai totdeauna prost bărbierit. Uneori era cam scandalagiu şi avea

renume de om foarte puternic. într-o noapte, fiind într-un grup de cheflii,

dintr-o singură lovitură îl doborîse pe un păzitor al ordinii publice, înalt de

aproape doi metri. Putea sa bea fără sfârşit, dar putea sa nu pună picătură în

32

gură; uneori îşi făcea de cap în chipul cel mai nepermis, dar putea să trăiască

şi într-o sobrietate desăvîrşită. Ce mai era deosebit la el e că nici un fel de

insuccese nu-l descurajau, şi condiţiile mizerabile ale vieţii nu izbuteau să-l

deprime. Putea să locuiască chiar şi pe casă, să rabde foamea şi gerurile cele

mai cumplite. Era foarte sărac şi se întreţinea absolut singur, prin munca lui.

Cunoştea o mulţime de mijloace prin care putea totdeauna să-şi procure bani,

bineînţeles, muncind. Într-o iarna nu făcuse de fel foc în casă, susţinînd că era

chiar foarte placut, fiindcă omul doarme mai bine când e frig. În ultima vreme

trebuise şi el să părăsească facultatea, dar se grăbea din răsputeri să-şi

îndrepte situaţia financiara ca, în scurt timp, să poată urma mai departe.

Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i

cunoştea adresa. Cu vreo doua luni în urma, se întîlniseră pe strada, dar

Raskolnikov întorsese capul şi trecuse repede pe celalalt trotuar, ca sa nu fie

văzut. Iar Razumihin, deşi îl văzuse, trecuse înainte, nevoind să-şi stingherească prietenul.