Capitolul V

„Într-adevăr, acum câtva timp am vrut să-i cer lui Razumihin ceva de

lucru, să-mi găsească nişte meditaţii sau poate altceva... îşi aminti

Raskolnikov, dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Să zicem că mi-ar face rost de

meditaţii, să zicem că ar împărţi cu mine ultima copeică, presupunînd că el

are aceasta copeică, aşa încât să-mi iau cizme şi să-mi repar hainele ca să ma

pot duce la meditaţii... hm... Şi mai departe? Ce să fac cu nişte pitaci? De asta

am nevoie acum? E chiar stupid că mă duc la Razumihin..."

Întrebarea — pentru ce o pornise la Razumihin — îl neliniştea mai mult decât

şi-o mărturisea; alarmat, căuta să descopere un sens fatal acestui fapt în

aparenţa atât de normal.

,,Oare să fi sperat sa mă salveze Razumihin din situaţia în care sunt?

Să-mi fi pus toata nădejdea în el?" se întreba nedumerit.

Se gîndea, îşi freca fruntea şi (ciudat), pe neaşteptate, după îndelungata

cugetare, îi răsări în minte o idee cât se poate de stranie.

„Hm... la Razumihin, rosti el deodată liniştit, ca şi cum ar fi luat o hotăîre

nestrămutată, am să mă duc la Razumihin, asta fără doar şi poate... dar nu

acum... Am sa mă duc la el... a doua zi după aceea, când se va sfîrşi cu aceea

şi când totul are să pornească pe un făgaş nou..."

Se dezmetici brusc.

„După aceea! exclamă el, sărind de pe banca. Dar oare asta se va

întâmpla? Se va întâmpla într-adevăr?"

Părăsi banca şi porni înainte, mai mult alergînd; ar fi vrut să se întoarcă

înapoi acasă, dar simţi deodată că-i este sila să se întoarcă acolo; fiindcă în

ungherul acela, în „dulapul" acela îngrozitor, mai bine de o luna, clocise asta;

aşa încât porni încotro văzu cu ochii.

Treptat, tremurul nervos se preschimba în fiori puternici, de parcă l-ar fi

scuturat frigurile; cu toata arşiţa, lui Raskolnikov îi era frig. Aproape fără să-şi

dea seama, îmboldit de o nevoie launtrica, se străduia să cerceteze obiectele pe

33

care le întîlnea în cale, ca şi cum ar fi căutat să-şi abată atenţia de la gândurile

ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea şi cădea mereu în prada lor. Iar atunci

când, tresărind, îşi ridica fruntea şi se uita împrejur, uita imediat la ce se

gîndise cu o clipa mai înainte şi chiar pe unde trecuse. Astfel străbătu

Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul şi coti spre Ostroave.

Mai întâi verdeaţa şi aerul proaspăt îi mîngîiară privirea ostenita, obişnuita

numai cu praful oraşului, cu varul şi casele uriaşe care te apasă şi te înăbuşă.

Aici nu era nici arşiţă, nici duhoare, nici cîrciumi. Dar nu trecu mult şi aceste

senzaţii noi, placute lasară locul altora, bolnăvicioase şi enervante. Uneori se

oprea în faţa câte unei vile îmbrăcate în verdeaţa, privea în ograda, vedea de

departe, pe balcoane şi terase, femei grăbite şi copii zbenguindu-se prin

grădini. Îl atrăgeau mai ales florile; le privea lung. Întîlnea caleşti luxoase,

călareţi şi amazoane; îi petrecea cu priviri curioase şi-i uita înainte sa-i piarda

din văz. La un moment dat se opri să-şi numere banii; mai avea aproape

treizeci de copeici. „Douăzeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru

scrisoare... prin urmare, lui Marmeladov i-am lasat ieri patruzeci şi şapte sau

chiar cincizeci de copeici, se gândi el; făcuse socoteala cu un scop anumit, dar

uita numaidecât pentru ce scosese banii din buzunar. Îşi reaminti numai când

ajunsese în faţa unui local, un fel de birt, şi simţi că îi era foame. Intra în birt,

bău un păhărel de votca şi înghiţi câteva îmbucături de placinta umplută nici

el nu ştia cu ce. Isprăvi de mîncat pe drum. Nu mai băuse votca de multă

vreme şi, deşi nu luase decât un păhărel, acesta îşi făcu numaidecât efectul

asupra lui. Picioarele i se îngreuiara şi simţi că-l trage la somn. Porni spre

casa, dar, ajungînd la Petrovski Ostrov se opri, frînt de oboseala, paraşi

drumul, se strecura în tufişuri, căzu pe iarba şi adormi pe loc.

Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii,

care par grozav de reale. Uneori, imaginile ce se înfiripa sunt monstruoase, dar

atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de

veridice, pline de amănunte atât de subtile şi neaşteptate, care corespund şi

întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreagă plasmuire, încât, treaz

fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui

Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă

vreme în conştiinţa şi impresionează puternic organismul şubrezit şi

surescitat.

Raskolnikov avu un coşmar înfiorător. Se făcea că era copil şi se afla în

oraşul natal. Avea şapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, şi se plimba cu

tatăl său afara din oraş. Ziua era cenuşie, aerul greu, înăbuşitor; locurile erau

tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele

erau mai şterse decât în vis. Orăşelul, deschis din toate părţile, se vedea ca în

palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul

pamîntului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La cîţiva păşi de

ultima grădina se afla o circiuma mare, care îl impresiona totdeauna neplacut,

ba îi inspiră chiar teama când trecea prin faţa ei în plimbările lui cu tata. Acolo

se înghesuia întotdeauna atâta lume care urla, rîdeă tare, înjura ori cânta atât

de urît şi de răguşit; se iscau şi bătăi; prin împrejurimi mişunau mutre

fioroase, bete... Când le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui şi tremura ca varga.

De la cîrciumă se deschidea un drum de ţară, totdeauna plin de colb, un colb

nemaipomenit de negru. Drumul şerpuia mai departe şi la vreo trei sute de

paşi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului oraşului. În mijlocul cimitirului

34

era o biserica de zid cu o turla verde, unde se ducea de doua ori pe an cu tatăl

şi mama lui la liturghie, când se făcea parastasul pentru bunica moarta de

multa vreme şi pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de

acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un şervet; coliva era dulce, cu orez şi

cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica şi icoanele ei vechi,

cele măi multe fără rame, şi bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alaturi de

lespedea care acoperea mormîntul bunicii se afla un mormînt mai mic, al

frăţiorului său mort la şase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse şi

n-avea cum să-l ţină minte, dar i se spusese că a avut un frăţior şi de fiecare

data când venea la cimitir îşi făcea cruce cu evlavie şi respect, se închina şi

săruta crucea de pe mormînt. Acum se făcea ca merge cu tatăl său pe drumul

cimitirului şi trece prin faţa cîrciumii; el se agaţă de mână tatii şi se uita

speriat la cîrciumă. O scena ciudata îi atrage atenţia: păre să fie o petrecere,

fiindcă în faţa cîrciumii se înghesuie tîrgoveţe gătite, femei cu bărbaţii lor şi tot

soiul de haimanale. Toţi sunt beţi, toţi cânta tare, iar în faţa porţii sta o căruţa,

dar o căruţa ciudata, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari

de tracţiune şi se transporta mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi placea

grozav să privească aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coame lungi şi cu picioare

groase, care păşeau măsurat şi liniştit şi cărau adevăraţi munţi de marfă, fără

nici o sforţare, ca şi cum le-ar fi fost mai uşor să tragă cărui în urmă lor, decât

să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruţa aceea mare

era înhămată o mîrţoagă ţărăneasca, roşcata, mica şi prăpădita, dintre acelea

care îşi dau sufletul până urnesc un car cu lemne de foc sau cu fân, mai ales

daca roţile se împotmolesc în noroi sau în făgaşuri, şi sunt crunt bătute cu

biciul de mujici, uneori chiar peste bot şi peste ochi; de câte ori n-a văzut el

acest lucru şi i se făcea mila, atât de mila că era gata să izbucnească în lacrimi

şi atunci măicuţa îl lua de la fereastra. Deodată, se iscă zarva măre: din

cîrciumă ies, chiuind şi cântînd, cu balalaicile în mînă, nişte mujici zdraveni,

beţi morţi, cu cămăşi roşii şi albastre şi sumane aruncate pe umeri.

— Urcaţi, urcaţi cu toţii! striga unul încă tânăr, cu grumazul gros si faţa

cărnoasă, roşie ca sfecla. Urcaţi cu toţii, pe toţi va iau!

Din toate părţile se pornesc de îndată rîsete şi strigate.

— O mîrţoagă ca asta să ne duca!

— Ai căpiat, Mikolkă, de-ăi înhămat iepuşoara asta la aşa namila de car?

— Roaiba ăre pe puţin douăzeci de ani, fraţilor!

— Urcaţi, vă duc pe toţi! strigă din nou Mikolka, sare în căruţă, apuca

hăţurile şi rămîne în picioare, în partea din faţă a carului. Matvei a plecat

deunăzi cu murgul, strigă el din căruţă, iăr iapa asta, fraţilor, mi-a scos

sufletul; îmi vine s-o omor, stric mîncarea de pomană pe ea! N-auziţi?

Urcaţi-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!

Şi mujicul iă biciul în mînă, fericit să plesnească iapa.

— Urcaţi-vă, ce mai staţi! rîde mulţimea. N-auziţi: ăre să meargă la galop!

— N-o fi mers la galop de vreo zece ani!

— Are să meargă!

— Nu vă fie mila, fraţilor! Luaţi bice, pregătiţi-vă!

— Aşa e! Daţi în ea!

Rîzînd şi glumind, lumea se suie în căruţa lui Mikolka. S-au suit vreo şase,

dar ar mai putea să încapă şi alţii. Chefliii urcă alaturi de ei o muiere zdravănă

şi rumena. E îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika* pe cap, cusuta

35

cu mărgele, şi papuci în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte; mulţimea râde şi

ea, că are şi de ce: cum să ducă mîrţoăgă aceea prăpădită atâta greutate şi

încă la galop? Doi flacăi din căruţă apucă număidecât câte un bici ca să-l ajute

pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mîrţoaga se opinteşte, trage din răsputeri, dar

nu numai la galop, nici măcar la pas nu poate urni atâta greutate; se opinteşte

în loc, icneşte, îşi îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care

cad peste ea ca grindină. Rîsul celor din căruţă şi al celor de pe laturi se

înteţeşte; Mikolka e furios; plin de mînie, loveşte în neştire în iepuşoară, ca şi

cum ar fi crezut cu adevărat că eă poate sa meargă la galop.

— Luaţi-mă şi pe mine, fraţilor! strigă un flacău din mulţime, doritor să iă

parte şi el la petrecere.

— Urcă! Urcaţi cu toţii! zbiară Mikolka. Are să ne duca pe toţi! O omor în

bătaie!

Şi loveşte, şi loveşte, şi, în furia lui, nu mai ştie cu ce să dea în cal.

— Tăticule, tăticule, ţipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite

cum bat bietul căluţ!

— Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, nişte beţivi, îşi fac de cap,

proştii! Hai să mergem, nu te mai uita!

El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mâinile lui, şi, ieşindu-şi

din fire, se repede la cal. Bietului căluţ i-a venit ceasul de pe urmă. Răsufla

greu, se opreşte, se opinteşte iar, e gata să căda.

— Omorîţi-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorbă pe aşa, îl bat până îl omor!

— Dar tu nu eşti creştin, vîrcolacule?! striga un bătrîn din mulţime.

— Un' s-a mai văzut ca o mîrţoăgă ca astă să ducă atâta greutate? adaugă

altul.

— Ai s-o dai gata! strigă ăl treilea.

— Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau. Urcaţi în căruţă! Urcaţi cu toţii!

Vreau să meargă la galop!...

Deodată izbucneşte o explozie de rîsete care acoperă totul: iepuşoăra n-a

mai putut răbda atâtea lovituri şi, cu toată neputinţa ei, s-ă apucat să ăzvîrle

din picioare. Până şi bătrînul nu-şi măi poate stăpîni zîmbetul: auzi

dumneata, o mîrţoăgă prăpădită şi zvîrle din picioare!

Doi flacăi din mulţime înhaţă câte un bici şi se apropie în fugă să lovească

calul din părţi, fiecare de partea lui.

— Plesneşte-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.

— Cântaţi, fraţilor! urla cineva din căruţa, şi toata lumea i se alatură.

Răsună un cântec de chef, o dairea şi fluierăturile acompaniază refrenul.

Muieruşcă din căruţă sparge alune în dinţi şi rîde.

Copilul aleargă pe lîngă căluţ, se repede în faţa lui, vede cum este lovit

peste ochi, chiar peste ochi! Plînge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg

şiroaie. Unul dintre bătăuşi îl atinge din greşeala peste faţă; dar el nu simte

nimic, îşi frînge mâinile, ţipa, se repede la bătrînul cel cărunt, cu barba alba,

care da din căp şi condamnă cele ce se petrec. O femeie îl iă de mînă şi

încearcă şă-l duca de acolo; dar el şe smulge şi se repede din nou la căluţ.

Mîrţoaga e gata sa cada, dar mai încearcă o dată cu disperare sa zvîrle din

picioare.

— Lua-te-ar naiba! urla, furios, Mikolka.

Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o oişte lungă şi

groasă, o apucă de un capăt cu amîndouă mâinile şi o ridică deasupra iepei.

36

* Podoaba pentru cap, caracteristica vechiului port rusesc, purtată de

femeile măritate.

— O da gata! strigă lumea.

— E calul meu! zbiară Mikolka şi lasă cu toată greutatea oiştea pe spinarea

calului.

Răsună o lovitură grea.

— Da-i, da-i! De ce te-ai oprit? striga câteva glasuri din mulţime.

— O omoară!

Mikola îşi face vînt pentru a doua oară şi o nouă lovitură cade cu putere pe

spinarea bietei mîrţoage. Crupa i se lasă în jos, dar iapa se saltă din nou, se

opinteşte, trage din răsputeri, se smuceşte când într-o parte, când într-alta, ca

să urnească greutatea; dar şase bice o lovesc năprasnic din toate părţile,

oiştea se ridică şi se lasă din nou, încă o dată şi încă o dată, cadenţat, greu.

Mikolka e în culmea furiei că nu poate să doboare iapa dintr-o lovitură.

— Are viaţă în ea! strigă lumea.

— Acuşica are să cada, fraţilor, acuşica se ispăveşte! strigă altul.

— Da-i una cu toporul, ce mai stai! Doboar-o dintr-o dată! strigă altul.

— He-ei, mînca-te-ar puricii să te mănînce! Feriţi! răcneşte Mikolka.

Azvîrle oiştea, se apleacă din nou în căruţă şi scoate de acolo o ranga de fier.

Feriţi! urla el şi cu toată puterea izbeşte în sărmanul căluţ.

Lovitura spinteca aerul; căluţul se clatină, crupa i se lasă în jos; mai

încearcă să se smucească o dată, dar ranga îi cade din nou, greu, pe spate, şi

el se prăbuşeşte, ca şi când i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.

— Doboară-l! strigă Mikolka şi sare în neştire din căruţă. Cîţiva flacăi, roşii

şi beţi ca şi el, apucă ce se nimereşte — bice, beţe, oiştea — şi se reped la

căluţul ce-şi da sufletul. Mikolka se opreşte alaturi şi loveşte în neştire cu

ranga în spinarea bietului animal. Căluţul întinde botul, sufla greu şi moare.

— L-a doborît! strigă mulţimea.

— Da' de ce n-a vrut să meargă la galop?

— E al meu! răcneşte Mikolka cu ranga în mînă, şi ochii îi sunt injectaţi de

ură.

S-a oprit privind cu părere de rău că nu mai are în cine da.

— Omule, n-ai suflet de creştin! strigă mai multe glasuri. Bietul copil nu

mai ştie ce face. Ţipînd, îşi croieşte drum prin mulţime, se repede la căluţ,

îmbrăţişează botul mort, însîngerat şi-l sărută, sărută ochii, buzele... Apoi

sare şi, nebun de mînie, se năpusteşte să-l lovească cu pumnişorii pe Mikolka.

În clipa aceea, tatăl, care a tot încercat să-l prinda, pune în sfârşit, mână pe el

şi-l scoate din mulţime.

— Hai, hai să plecam! îi spune tatăl. Să mergem acasă!

— Tăticule! Pentru ce... pentru ce au... omorît... bietul căluţ? plînge el, dar

răsuflarea i se taie şi cuvintele izbucnesc din piept în frînturi de ţipăt.

— Beţivii îşi fac de cap, nu e treaba noastră, să mergem! spune tatăl.

Băiatul îl prinde cu braţele de gît, simţind o povară grea care îi apasă

pieptul. Ar vrea să răsufle, să strige şi... se trezeşte.

Raskolnikov se trezi lac de sudoare, cu părul ud, gîfîind, şi se ridică

îngrozit în capul

oaselor.

„Slavă Domnului, n-a fost decât un vis! zise el, aşezîndu-se sub copac şi

37

răsuflînd din adîncul pieptului. Dar ce-i asta? Nu cumva am febră? Ce vis

oribil!"

Îşi simţea trupul zdrobit, iar sufletul întunecat şi neliniştit. îşi sprijini

coatele pe genunchi şi-şi lasă capul în palme.

„Doamne! exclama el. Se poate oare, se poate să iau toporul, să lovesc, să-i

sparg ţeasta... să alunec, călcând în sîngele cald, lipicios, să rup lacătul, să

fur, să mă ascund, tremurând, plin de sînge... cu toporul?... Doamne, se poate

oare? Tremura ca varga. Dar ce-i cu mine?! urma el, copleşit, cuprins iarăşi de

nespusă uimire. Ştiu doar că n-am să fiu în stare, atunci de ce mă canonesc

atât? Ieri încă, aseară, când m-am dus să fac... repetiţia aceea, am înţeles clar

că este peste puterile mele... De ce atunci mă chinui din nou acum? De ce

m-am îndoit pâna acum? Doar încă aseară, în timp ce coboram scara, mi-am

spus că este o ticăloşie, o mîrşăvie, ca este josnic, josnic... Numai

închipuindu-mi cum avea să fie în realitate, m-a cuprins scîrba şi groaza...

Nu, n-am să pot, n-am să fiu în stare, e peste puterile mele! Chiar daca

toate argumentele mele ar înlatura orice îndoiala, chiar daca concluziile la

care am ajuns în timpul acestei luni ar fi limpezi ca ziua, matematic exacte!

Doamne, chiar aşa fiind, tot n-am să ma pot hotărî! Nu pot s-o fac, este peste

puterile mele! Atunci de ce, de ce până... acum încă?"...

Se scula în picioare, privi mirat în juru-i, ca şi cum ar fi fost surprins că se

găseşte acolo, şi porni spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau ca în friguri, îşi

simţea trupul frînt, şi totuşi parca răsufla mai uşor. Îşi dadea seama că

azvîrlise de pe umeri povara înfiorătoare care-l ăpăsase atâta amar de vreme

şi-şi simţea inima uşurată şi împăcata. „Doamne! se ruga el... Arata-mi calea

şi am să renunţ la... visul acesta blestemat!"

În timp ce trecea podul, privi tăcut şi liniştit Neva şi asfinţitul soarelui

învăpăiat şi strălucitor. Cu toată slabiciunea, nu se simţea obosit, ca şi cum

buba care copsese în tot cursul lunii, în inima lui, s-ar fi spart. Era din nou

liber, liber! Se smulsese din vraja aceea rea, din farmecele acelea, scăpase de

ideea halucinantă!

Mai tîrziu, când îşi aducea aminte de seara aceasta şi de tot ce i se

întîmplase în zilele acelea, clipa cu clipa, punct cu punct, trăsătura cu

trăsătură, îl uimea până la superstiţie o împrejurare care n-avea nimic prea

deosebit în sine, dar la care se gîndise adesea mai tîrziu, şi îi părea că avusese

o înrîurire fatala asupra soartei lui. Şi anume: nu izbutea să înţeleagă şi sa-şi

explice de ce, obosit şi frînt cum era, în loc să se întoarcă de-a dreptul acasă,

pe drumul cel mai scurt, cum ar fi fost logic să facă, o luase prin piaţa

Sennaia, unde nu avea nici o treaba şi nu-l atrăgea nimic. Nu era un ocol

mare, dar era un ocol, şi absolut inutil. Fireşte, de zeci de ori se înapoiase

acasă fără să-şi amintească străzile pe care mersese dar de ce, se întreba el

întruna, de ce întîlnirea aceea atât de importanta, hotărîtoare pentru soarta

lui şi în acelaşi timp cu totul întîmplatoare, pe care a avut-o în piaţa Sennaia

(unde nu avusese nici un motiv să meargă), se nimerise să fie tocmai atunci, în

acel ceas, în acea clipă ă vieţii, când — date fiind starea de spirit şi împrejurările

în care se găsea — avea putinţa sa înrîureasca atât de hotărîtor şi irevocabil

întreaga lui soarta? Ca şi cum ar fi fost un lucru predestinat! Era aproape ora

nouă seară când trecu prin Sennaia. Negustorii din dughene, tarabe, băcănii

şi prăvălioare trăgeau obloanele, cei cu tejghele sub cerul liber strîngeau

marfa de pe mese şi, laolaltă cu cumpărătorii, se împrăştiau pe la casele lor. În

38

jurul birturilor de la parterele caselor, precum şi în curţile murdare şi rău

mirositoare, care dadeau în piăţă, şi mai cu seama prin faţa cîrciumilor,

mişunau tot soiul de meseriaşi şi de telali. Lui Raskolnikov, când ieşea în

strada fără un ţel anume, îi placea să treacă prin aceste locuri şi prin

ulicioarele învecinate. Acolo nimeni nu se uită cu dispreţ la zdrenţele lui;

puteai fi îmbrăcat oricum, nimeni nu se scandaliza. În apropiere de ulicioara

K., în colţ, un tîrgoveţ şi nevastă-sa vindeau, pe două mese, diverse

mărunţişuri: aţă, şireturi, basmale de stamba etc. Se pregăteau şi ei să plece

acasă, dar mai întîrziaseră, stând de vorbă cu o cunoştinţă de-a lor, o femeie.

Această era Lizavetă Ivanovna, sau — aşa cum îi zicea toata lumea — Lizavetă,

sora mai mica a acelei bătrîne Aleona Ivanovna, văduvă de arhivar şi

cămătăreasă, la care Raskolnikov fusese cu o zi mai înainte ca să-şi

amaneteze ceasul şi sa facă repetiţia... De multa vreme aflase despre Lizavetă

tot ce era de aflat, şi dînsa, de asemenea, îl cunoştea într-o oarecare măsură.

Era o femeie slabă, stîngace, sfioasa şi supusa, de vreo treizeci şi cinci de ani,

aproape tîmpită, robită cu desăvârşire de soră-sa, şi care muncea zi şi noapte

pentru dînsa, tremura de frică ei şi se lasa chiar bătută de ea. Lizavetă sta

gînditoare în faţa tîrgoveţului şi a nevestei lui, ţinînd în mână o legătură de

boarfe, şi asculta cu atenţie. Aceştia îi vorbeau cu însufleţire. Când

Raskolnikov o zări pe Lizavetă, o senzaţie ciudata, asemănătoare cu o

profunda mirare, puse stăpînire pe el, deşi aceasta întîlnire nu avea nimic

neobişnuit.

— Dumneata, Lizaveta Ivanovna, ai putea să hotărăşti după cum ţi—i voia,

spunea cu glas tare tîrgoveţul. Vino mâine, pe la ceasurile şapte. Au sa vina şi

dumnealor.

— Mâine? repeta Lizaveta, tărăgănat şi visător, că şi cum tot ar mai fi

şovăit.

— Ia te uită cum te-ă băgat în sperieţi Aleona Ivanovna! îi tot da înainte

nevasta tîrgoveţului, o muieruşcă iute foc. Mă uit la dumneata: parca ai fi o

copiliţă. Ia te uita cum a pus stăpînire pe dumneata, şi nici nu-ţi este sora

bună, ci numai vitregă!

— Să nu-i spui de asta data nimic Aleonei Ivanovna, o întrerupse bărbatul.

Eu aşa te sfătuiesc! Sa vii la noi fără să-i spui. E o afacere foarte bună asta.

Mai tîrziu are să-şi dea seama şi surioara.

— Să viu?

— Vino mâine pe la şapte seara; are sa vina şi din partea dumnealor şi o să

vă învoiţi singuri cum îi măi bine.

— O să punem şi samovarul, adaugă nevastă-sa.

— Bine, am să viu, spuse Lizaveta, încă şovăind, şi se depărta încet.

Raskolnikov trecuse înainte şi nu auzise mai mult. Trecuse încet,

neobservat, căutând sa nu-i scape o vorba. Uimirea, care-l cuprinsese la

început, cedase treptat locul groazei, un fior îi trecu prin spate şi-l cutremură.

Aflase, aflase pe neaşteptate, pe negîndite, că a doua zi, la ora şapte seara,

Lizaveta, sora bătrînei şi unica ei tovarăşă de locuinţă, va lipsi de acasă şi că,

deci, bătrîna, exact la ora şapte, va ramîne singură în casă.

Până la locuinţa lui nu mai erau decât cîţiva paşi. Intra în casa ca un

condamnat la moarte. Nu se gîndea la nimic şi nici nu era în stare să

gîndească; dar simţi deodată, cu întreaga-i fiinţă, ca nu mai avea voinţă, nici

putere de a judeca, că totul era definitiv hotărît.

39

Fireşte, chiar daca ar fi aşteptat ani de zile, cu planul gata făcut, o ocazie

prielnică, tot n-ar fi putut, desigur, să dea peste o împrejurare mai favorabila

reuşitei acestui plan, decât aceea ce i se prezenta acum. În orice caz, ar fi fost

foarte greu să afle din ajun, atât de sigur, de exact şi fără de risc, fără sa pună

întrebări primejdioase, fără să facă cercetări că, ă două zi, la cutare oră,

bătrîna cutare, împotriva căreia planuia atentatul, va rămîne acasă singura de

tot.