III

Întîmplarea din parcul gării avu efectul unui trăsnet asupra mamei şi fiicelor, umplîndu-le inimile de spaimă. Cuprinsă de o tulburare puţin obişnuită, Lizaveta Prokofievna făcu drumul de întoarcere, cu fiicele ei, de la gară şi pînă acasă, aproape în fugă. După concepţiile şi principiile ei de viaţă, ceea ce se petrecuse era extrem de semnificativ şi, cu tot haosul care domnea în momentul acela în capul ei, anumite concluzii îşi făceau loc tot mai limpede şj mai precis în mintea ei agitată. De altfel, şi ceilalţi înţelegeau, ca şi dînsa, că se întîmplase ceva foarte grav şi că, din fericire poate începea să se dezvăluie o taină ieşită cu totul din comun. Cu toate asigurările şi lămuririle pe care le dăduse prinţul Ş., nu mai rămînea nici o îndoială că Evgheni Pavlovici „ s-a dat de gol”, era demascat şi surprins asupra faptului ca unul care „întreţinea relaţii cu acea creatură”. Aşa gîndea nu numai Lizaveta Prokofievna, ci şi cele două fiice mai mari.

Concluzia aceasta avu de fapt darul să complice şi mai mult enigma. Cu toate că Aleksandra şi Adelaida erau puţin supărate pe mama lor din cauza plecării aşa de grăbite, ce semăna cu o adevărată fugă, totuşi, în zăpăceala primului moment, ele s-au abţinut să-i pună vreo întrebare. Pe de altă parte, li se părea că sora lor, Aglaia Ivanovna, ştia poate mai mult în legătură cu chestiunea aceasta decît ele şi decît mama lor. Prinţul Ş. era şi el întunecat ca noaptea şi foarte îngîndurat. Tot drumul înapoi Lizaveta

Prokofievna nu-i adresă nici un cuvînt, iar el se pare că nici nu sesiză acest lucru. Adelaida încercă să-l tragă de limbă: „Despre ce fel de unchi era vorba adineauri şi ce s-a întîmplat la Petersburg?” îl întrebă ea. Drept răspuns, el mormăi cu o expresie acră ceva nedesluşit despre nişte informaţii şi că toate astea, fără îndoială, erau pure născociri. „Fireşte!” adăugă Adelaida şi-l lăsă în pace. Cît despre Aglaia, era perfect calmă şi nu făcu decît să observe în timpul drumului că mergeau prea repede. O singură dată îşi aruncă privirea înapoi şi-l zări pe prinţ grăbindu-se în urma lor. Constatînd că face eforturi pentru a-şi zori pasul, fata zîmbi batjocoritor şi nu-şi mai întoarse capul spre el.

Se apropiau de vilă cînd îl întîlniră pe Ivan Feodorovici care, de abia sosit de la Petersburg, ieşise în întîmpinarca familiei. Primul cuvînt al generalului fu să întrebe de Evgheni Pavlovici. Dar Lizaveta Prokofievna, al cărei chip luă o expresie ameninţătoare, trecu pe lîngă el fără să-i răspundă şi fără măcar să-l onoreze cu o privire. Ochii fetelor şi ai prinţului Ş. îl făcură să înţeleagă că o furtună se dezlănţuise în familie. El însuşi, de altfel, părea frămîntat de o grijă puţin obişnuită. îl apucă imediat pe prinţul Ş. de braţ şi-l reţinu un moment la intrarea în vilă, schimbînd cîteva cuvinte pe şoptite. Expresia de îngrijorare care li se citea pe faţă cînd se arătară apoi pe terasă şi se apropiară de Lizaveta Prokofievna lăsă să se ghicească că aflaseră noutăţi extraordinare. Încetul cu încetul, toată lumea se strînse sus, la Lizaveta Prokofievna, iar pe terasă nu rămase decît prinţul Lev Nikolaevici. Stînd într-un colţ, părea că aşteaptă ceva, fără să ştie ce anume; nici nu-i trecuse prin minte să se retragă văzînd forfota ce domnea în casă; s-ar fi spus că uitase tot universul şi că era gata să stea aşa, oriunde o fi, la nesfirşit, fără să se urnească din loc. De sus răzbeau cîteodată ecourile unei convorbiri foarte aprinse. Cît timp stătuse acolo? Nar fi putut spune. Era tîrziu şi întunericul nopţii se lăsase, cînd Aglaia apăru deodată pe terasă. Părea liniştită, cu toate că puţin cam palidă. Zărindu-l pe prinţ „fără să se fi aşteptat, bineînţeles” să-l găsească acolo, pe scaun, într-un colţ, tînăra fată zîmbi cu nedumerire.

— Ce faci dumneata aici? întrebă ea, apropiindu-se de dînsul. Ruşinat, prinţul bîibîi un răspuns încurcat şi sări repede în picioare; dar cum Aglaia dădu să se aşeze alături, îşi reluă şi el locul. Ea îl privi cu atenţie, apoi se uită maşinal pe fereastră, pe urmă îşi întoarse iar privirea asupra lui.

„Poate că-i vine să rîdă, gîndi prinţul, dar nu, ar fi rîs negreşit, dacă avea poftă."

— Poate ai vrea să iei un ceai? Spun să-ţi aducă, zise ea după o tăcere.

— N-nu... Nu ştiu...

— Cum să nu ştii asta? Ah, da, ascultă, dacă cineva te-ar provoca la duel, ce-ai face? Chiar adineauri voiam să-ţi pun această întrebare.

— Dar... cine... doar n-o să mă provoace nimeni.

— Şi totuşi, dacă te-ar provoca? Ţi-ar fi tare frică?

— Cred că da... mi-ar fi frică.

— Adevărat? Aşadar eşti un laş?

— N-nu, asta poate-i prea mult, răspunse prinţul şi, mai reflectînd puţin, adăugă cu un zîmbet: laş e acela care se teme şi fuge: acela însă care se teme, dar nu fuge, nu este tocmai un laş.

— Dumneata n-ai fugi?

— Poate că nu, spuse el, înveselit în cele din urmă de întrebările Aglaiei.

— Eu, cu toate că sînt femeie, n-aş fugi în nici un caz, observă ea cu un aer jignit parcă la ideea că cineva ar putea să pună la îndoială curajul ei. De altfel, am impresia că vrei să-ţi baţi joc de mine şi pozezi, după obiceiul dumitale, ca să pari mai interesant; spune-mi, de obicei se trage de la doisprezece paşi? Cîteodată chiar de la zece, nu-i aşa? Asta înseamnă precis ori să fii omorît, ori cel puţin rănit, nu-i aşa?

— În dueluri, mi se pare că rareori se întîmplă să nimereşti la ţintă.

— Rareori, zici? Dar Puşkin n-a fost omorît în duel?

— Poate din întîmplare.

— N-a fost deloc o întîmplare; era un duel pe viaţă şi pe moarte şi a fost ucis.

— Glonţul l-a atins aşa de jos, încît se poate presupune că d'Anthes ochise mai sus, la piept sau la cap; nimeni nu trage însă aşa cum a nimerit glonţul în cazul acesta; prin urmare, cel mai plauzibil e că glonţul l-a lovit şi l-a omorît pe Puşkin din întîmplare, dintr-o mişcare greşită a trăgătorului, altfel nu nimerea aşa. Mi-au spus-o oameni competenţi.

— Iar mie, un soldat cu care am vorbit odată mi-a spus că după regulamentul lor militar trăgătorii trebuie să ţintească pe la mijlocul omului. Aşa că nici la piept şi nici la cap, ci drept în mijlocul omului. Chiar asta e expresia. Mai tîrziu l-am întrebat pe un ofiţer, şi el mi-a confirmat cele spuse de soldat, precizînd că aşa prevede regulamentul.

— Aşa trebuie să fie, pentru că se trage de la distanţă mare.

— Dumneata ştii să tragi cu arma?

— N-am tras niciodată.

— Se poate să nu ştii măcar să încarci un pistol?

— Nu ştiu. Adică, îmi dau seama cam în ce fel se face, dar n-am încercat niciodată s-o fac personal.

— Atunci e ca şi cum n-ai şti, căci pentru aşa ceva se cere practică!

Ascultă şi ţine minte: în primul rînd, să-ţi cumperi pulbere de calitate bună, care să nu fie umedă (se zice că trebuie să fie neapărat foarte uscată şi în nici un caz jilavă) şi totodată trebuie să fie şi foarte fină, vezi să ceri din cea fină — pentru pistol — şi nu din aceea care serveşte pentru încărcat tunurile. Cît despre gloanţe, se pare că fiecare şi le toarnă singur. Ai pistoale?

— Nu, şi nici n-am nevoie, răspunse prinţul rîzînd.

— Nu vorbi prostii! Să-ţi cumperi neapărat unul şi de bună calitate; cele franţuzeşti sau englezeşti sînt cele mai bune, se spune. Pe urmă, iei pulbere, cît intră într-un degetar sau în două, şi torni în pistol. Chiar dacă e ceva mai mult, nu strică. Astupă apoi cu cîlţi (aşa se spune, că neapărat trebuie să bagi cîlţi), fără asta, cică, nu merge; cîlţii se pot găsi uşor: dintro saltea sau dintr-o uşă, căci sînt şi uşi căptuşite cu cîlţi. Pe urmă, după ce ai îndesat cîlţii, introduci şi glonţul, auzi? Glonţul la urmă, iar mai întîi pulberea, altfel nu ia foc. De ce rîzi? Ţin neapărat ca dumneata să faci în fiecare zi exerciţii de tragere cu pistolul şi să înveţi să nimereşti la ţintă.

Ne-am înţeles?

Prinţul nu mai putea de rîs. Iar Aglaia, de necaz, bătu nervoasă din picior. Aerul ei grav într-o asemenea conversaţie îl puse totuşi pe gînduri.

Un glas lăuntric îi şoptea parcă tot timpul că ar trebui să se intereseze, să întrebe de ceva, în orice caz să afle unele lucruri mult mai serioase decît cum se încarcă un pistol. Dar totul îi zburase din minte; nu mai ştia nimic decît că ea stătea în faţa lui şi că el poate s-o privească. Orice i-ar fi spus, în acel moment, îi era aproape egal.

De sus, din salonul soţiei sale, coborî pe terasă Ivan Feodorovici, care pleca undeva, cu un aer posac, trădînd îngrijorare şi in acelaşi timp hotărîrea de a acţiona.

— Dumneata erai, Lev Nicolaevici... şi unde aveai de gînd să te duci acum? întrebă el, cu toate că Lev Nicolaevici nici nu se gîndea să se mişte de la locul iui. Vino cu mine, vreau să-ţi spun două vorbe.

— La revedere, spuse Aglaia, întînzîndu-i mîna.

Întunericul care învăluia terasa nu-i permise prinţului să vadă bine, în momentul acela, chipul tinerei fete. Abia cîteva clipe după aceea, ajungînd la poarta vilei, roşi deodată şi-şi strînse cu putere palma dreaptă.

S-a potrivit să aibă acelaşi drum. Dar nu cu prinţul Mîşkin avea treabă lvan Feodorovici; cu tot timpul înaintat, se grăbea să se întîlnească cu cineva pentru a discuta o chestiune importantă. Pînă una alta însă, avîndu-l la îndemînă pe prinţ, se apucă să-i povestească ceva cu multă febrilitate, vorbind repede şi destul de incoerent. De cîteva ori a pomenit numele Lizavetei Prokofievna. Dacă prinţul ar fi fost în stare să-şi concentreze atenţia în momentul acela, s-ar fi dumerit poate că lvan Feodorovici dorea să afle şi el ceva sau, mai bine zis, să-l întrebe pe faţă şi fără înconjur, dar că nu izbutea nicicum să atingă miezul lucrurilor. Spre ruşinea lui, Mîşkin era aşa de distrat, că la început nici nu auzea ce-i spune generalul şi abia cînd acesta se opri în faţa lui, aşteptînd răspuns la o întrebare arzătoare, prinţul fu nevoit să-i mărturisească că n-a înţeles nimic.

Generalul ridică din umeri.

— Aţi devenit cu toţii nişte oameni foarte ciudaţi, se porni el din nou să peroreze. Îţi spun că nu pricep deloc ideile şi frica Lizavetei Prokofievna.

A făcut o criză de nervi, plînge şi spune mereu că am ajuns de rîsul lumii, că sîntem dezonoraţi. Dar cum anume? Prin ce? Cînd şi pentru ce? Întradevăr, am greşit (o recunosc), am o mare vină, dar, în sfîrşit, poliţia ar putea s-o mai domolească pe această... femeie turbulentă (care, pe deasupra, are şi purtări indecente); chiar am de gînd să mă duc astăzi să previn pe cine trebuie. Totul se poate aranja fără zgomot, cu delicateţe, amabil chiar şi, mai ales, fără scandal. Admit de asemenea că viitorul e aducător de surprize şi că în prezent chiar există multe lucruri nelămurite; e la mijloc şi o intrigă; dar dacă aici nu se ştie nimic, nici dincolo nu sînt în stare să-ţi explice ceva; dacă n-am auzit eu, n-ai auzit tu, n-a auzit altul, nici al cincilea n-a auzit nimic, atunci cine, mă rog, a auzit ceva, ai putea să-mi spui, mă rog? Ce explicaţie s-ar putea găsi în cazul acesta decît aceea că în realitate o bună parte din toata tărăşenia asta nu e decît produsul închipuirii, un miraj, cum ar fi de pildă, lumina lunii... sau alte năluciri.

— Ea nu e în toate minţile! E o smintită! îngînă prinţul, care-şi reaminti deodată cu durere toate cîte s-au petrecut în ultimul timp.

— Vorbeşti de aia? Şi pe mine mă bătea cam acelaşi gînd şi cu el adormeam liniştit. Dar acum, văd că ceilalţi judecă mai bine şi nu mai sînt dispus să cred în nebunie. E o femeie zvăpăiată, ce-i drept, şi nu numai că nu-i nebună, ci e chiar foarte isteaţă şi subtilă. Figura pe care a făcut-o astăzi, amestecîndu-l pe Kapiton Alekseici, o dovedeşte cu prisosinţă. A procedat ca o şantajistă sau, cel puţin, ca o iezuită, urmărind un scop precis.

— Care Kapiton Alekseici?

— Of, Doamne-Dumnezeule, Lev Nicolaici, nu eşti deloc atent la ceea ce-ţi vorbesc. De aici am pornit discuţia, vorbindu-ţi de Kapiton Alekseici; sînt uluit şi atît de emoţionat, că şi acum îmi tremură mîinile şi picioarele.

În legătură cu asta am zăbovit azi la Petersburg, Kapiton Alekseici

Radomski, unchiul lui Evgheni Pavlovici...

— Ei! strigă prinţul.

— Şi-a tras un glonţ de revolver în cap azi-dimineaţă, la ora şapte. Un bătrîn onorabil, la şaptezeci de ani, respectat de toată lumea, un epicurian

— exact cum a spus ea — a avut o lipsă de bani şi încă o sumă foarte mare, foarte importantă!

— Dar de unde a putut ea să...?

— Să ştie asta? Ha-ha! Păi, în jurul ei, de îndată ce-a venit aici, s-a format un adevărat stat-major. Ştii ce personaje o vizitează acum şi-i solicită „cinstea de a o cunoaşte”. Nimic mai simplu ca vreunul dintre aceşti amatori s-o fi informat, căci vestea asta a făcut ocolul oraşului şi o ştie tot Petersburgul, ba şi jumătate din Pavlovsk, dacă nu tot Pavlovskul, e la curent. Dar ce observaţie subtilă a făcut ea, după cum mi s-a relatat, cu privire la uniformă, adică la faptul că Evgheni Pavlîci a avut grijă să-şi dea din timp demisia din armată! Ce aluzie diabolică! Nu,asta nu mai poate fi socotită nebunie. Eu, bineînţeles, refuz să cred că Evgheni Pavlîci ar fi putut să ştie dinainte cu precizie că se va produce catastrofa, cu alte cuvinte că în ziua de... la ora şapte etc. Ar fi putut să prevadă însă toate astea. Iar eu, noi toţi şi prinţul Ş. făceam socoteala că va moşteni de pe urma lui o avere bunicică! Groaznic! Groaznic!

De altfel, te rog să nu mă înţelegi greşit; eu nu-l învinuiesc pe Evgheni Pavlîci cu nimic, aşa cum ţi-am explicat, şi totuşi mi se pare foarte ciudat, suspect. Prinţul Ş. e pur şi simplu consternat. Totul s-a întîmplat într-un chip atît de straniu.

— Dar ce anume îţi pare suspect în comportarea lui Evgheni Pavlîci?

— Absolut nimic! A avut o purtare ireproşabilă. De altfel, nici nu intenţionam să fac vreo aluzie. Averea lui personală este, probabil, intactă.

Lizaveta Prokofievna, bineînţeles, nici nu vrea să audă... Mai neplăcute sînt însă toate catastrofele astea familiale sau,mai bine zis,toate mizeriile astea că nici nu ştiu cum să le mai numesc... Eşti de fapt un prieten al casei noastre, Lev Nicolaici! Ei bine, închipuieşte-ţi că Evgheni Pavlîci, după cum aflu acum, deşi nu prea sînt convins, cică i-ar fi făcut Aglaiei declaraţie şi cerere oficială în căsătorie încă de acum o lună şi că ar fi primit un refuz categoric.

— Nu se poate! strigă prinţul cu însufleţire.

— Te pomeneşti că ştii ceva în privinţa asta? îl bănui generalul, a cărui uimire fu aşa de mare, încît rămase ţintuit locului. Vezi, dragul meu, poate am greşit destăinuindu-ţi toate aceste taine, dar am făcut-o pentru că... pot să ţi-o spun... pentru că eşti aşa cum eşti... Poate că într-adevăr ştii ceva deosebit?

— Nu ştiu nimic... cu privire la Evgheni Pavlîci, mormăi prinţul.

— Nici eu! Pe mine... prietene, văd că vor să mă îngroape, să mă bage în pămînt de viu, nu se gîndesc că situaţia aceasta e penibilă pentru un bărbat şi că n-o să mai pot suporta. Adineauri a fost o scenă înspăimîntătoare! Îţi vorbesc ca unui fiu. Cel mai grozav e că Aglaia parcă îşi bate joc de maică-sa. Faptul că acum o lună a avut o explicaţie cu Evgheni Pavlîci şi l-a refuzat categoric îl ştiu de la surorile ei şi mai mult ca o presupunere de-a lor... foarte întemeiată de altfel. Dar e o fiinţă atît de voluntară şi poznaşă, încît nici n-ai crede dacă m-aş apuca să-ţi povestesc toate cîte le face. E dotată cu însuşiri strălucite, are o inimă bună şi generoasă, o inteligenţă vie, sclipitoare — ştiu, dar e tot pe atît de capricioasă, ironică, într-un cuvînt are un caracter infernal, unde mai pui că e plină de tot felul de trăsnăi fanteziste. Adineauri şi-a rîs în faţă de maicăsa, de surori şi de prinţul Ş.; de mine nici nu mai vorbesc, rar cînd mă cruţă cu ironiile ei, dar eu, ştii, o iubesc; îmi place să-şi bată joc de mine şi mi se pare că din cauza asta drăcuşorul ăsta ţine la mine în mod deosebit, adică mă iubeşte mai mult decît pe ceilalţi. Pun rămăşag că nici pe tine nu te-a cruţat. V-am găsit acum stînd de vorbă împreună după furtuna care sa dezlănţuit adineauri, sus; stătea lîngă dumneata, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat... Prinţul roşi îngrozitor şi-şi strînse palma dreaptă, dar tăcu. Dragul meu, scumpul meu Lev Nikolaici! izbucni deodată generalul cu multă emfază, eu... şi chiar Lizaveta Prokofievna (care, de altfel, a început acum iar să te facă de două parale, iar o dată cu tine m-a băgat şi pe mine în aceeaşi oală, numai că nu înţeleg cu ce am păcătuit), noi te iubim totuşi, te iubim sincer şi te apreciem în ciuda tuturor, adică în ciuda tuturor aparenţelor. Dar, spune, dragă prietene, spune şi tu, ce enigmă de nedezlegat şi ce ciudă te apucă cînd o auzi pe drăcoaica asta de fată spunînd cu sînge rece (căci stătea în faţa mamei sale cu un aer de total dispreţ faţă de toate întrebările noastre şi mai ales ale mele, pentru că, dracu' să mă ia, am făcut prostia s-o iau pe un ton sever, ştii, în calitate de cap al familiei), s-o auzi, zic, pe drăcoaica asta spunînd nepăsător şi cu zîmbetul pe buze că această „smintită” (s-a exprimat întocmai aşa, şi mă surprinde că vă potriviţi atît de bine la vorbă: „cum de n-aţi fost în stare, zice, să vă dumiriţi pînă acum), că această smintită „şi-a pus în gînd cu tot dinadinsul să mă mărite cu prinţul Lev Nikolaici şi de aceea vrea să-l compromită în ochii noştri şi să-l îndepărteze pe Evgheni Pavlîci”... atît ne-a spus; fără nici o altă explicaţie, apoi s-a pornit pe hohote de rîs şi a plecat trîntind uşa, iar noi am rămas cu gura căscată. Pe urmă am aflat ce s-a petrecut între voi mai adineauri... şi... şi... ascultă, dragă prinţe, te ştiu că nu eşti un om susceptibil şi că judeci foarte sănătos, te rog însă... să nu te superi; crede-mă, ea îşi bate joc de tine. Rîde de tine ca un copil şi de aceea nu trebuie să te superi, dar ăsta-i adevărul. Să nu-ţi închipui nimic se distrează pe socoteala ta ca şi a pe noastră, ne duce de nas pe toţi, ca să se amuze. Ei, acum la revedere! Tu ştii doar că ne eşti drag şi cît de sincer ţinem la tine! Nimic nu ne va putea schimba, nicicînd... dar... eu trebuie s-o iau pe aici; la revedere, dar! Ce să spun, rar mi s-a întîmplat să mă simt aşa de prost ca acum... Grozavă vilegiatură, n-am ce zice!

Rămas singur la o răscruce, prinţul se uită în jur, trecu repede strada şi se apropie de o vilă pînă în dreptul unei ferestre luminate apoi desfăcu o bucăţică de hîrtie pe care-o ţinuse strîns în mîna dreaptă, în tot timpul conversaţiei cu generalul, şi, profitînd de o slabă rază de lumină, citi ceea ce urmează:

Mâine, la ora şapte dimineaţa, voi fi în parc şi te voi aştepta pe banca verde. Vreau să-ţi vorbesc într-o chestiune foarte importantă şi care te priveşte personal.

P. S. Sper că n-ai să arăţi biletul acesta nimănui. Cu părere de rău, mă văd nevoită să-ţi fac această recomandare, dar m-am gîndit că nu e deloc de prisos şi ţi-o scriu roşind pentru caracterul dumitale ridicol.

P.P. SS. Banca verde despre care e vorba e aceea pe care ţi-am arătat-o mai adineauri. Cu atît mai ruşinos pentru dumneata că mă simt nevoită să precizez şi acest amănunt!

Biletul fusese scris în grabă şi prost împăturit, fără îndoială chiar în momentul cînd Aglaia era gata să coboare pe terasă. Cuprins de o tulburare de nedescris, care aducea a groază, prinţul se îndepărtă de la fereastră cu graba unui hoţ surprins asupra faptului; dar în mişcarea aceasta bruscă se ciocni de cineva care răsări pe neaşteptate din spatele lui.

— Eram pe urmele dumitale, prinţe, spuse domnul.

— Dumneata eşti, Keller? se miră nespus Mîşkin.

— Te caut, prinţe. Te-am aşteptat în dreptul vilei Epancinilor; bineînţeles, nu puteam să intru. Te-am urmărit pas cu pas după ce ai ieşit cu generalul. Îţi stau la dispoziţie, prinţe. Sînt gata să fac orice sacrificiu şi, la nevoie, să-mi dau viaţa pentru dumneata.

— Dar... pentru ce?

— Păi, vei fi negreşit provocat la duel. Locotenentul acela, Molovţov, îl cunosc eu, adică nu-l cunosc personal... nu va suporta insulta. Pe noi ceilalţi, pe Rogojin şi pe mine, e dispus, fireşte, să ne considere ca pe nişte lepădături şi poate nu fără temei; prin urmare, numai de la dumneata poate să ceară socoteală. Va trebui să plăteşti oalele sparte, prinţe. S-a şi informat asupra dumitale, după cum am aflat, şi mîine, cu siguranţă, unul dintre prietenii lui va veni să te viziteze, dacă nu cumva te aşteaptă chiar şi acum la dumneata acasă. Dacă-mi faci cinstea să mă alegi ca martor, sînt gata să risc orice pentru dumneata; de asta te căutam, prinţe.

— Aşadar, şi dumneata vii să-mi vorbeşti de duel! şi prinţul izbucni într-un rîs nestăvilit, spre marea surprindere a lui Keller, care, neştiind încă dacă propunerea lui va fi sau nu acceptată, stătea ca pe ghimpi; şi de aceea se simţi oarecum ofensat de ilaritatea prinţului.

— Nu uita, totuşi, prinţe, că l-ai apucat de braţ, şi un om cu simţul demnităţii cu greu ar suporta o asemenea jignire, mai ales în public.

— Dar el mi-a dat un brînci în piept! strigă rîzînd prinţul. N-avem de ce să ne batem! Am să-i cer scuze şi atîta tot! Dacă trebuie să ne batem totuşi, fie şi aşa, ne vom bate! îl las să tragă; chiar aş dori acum aşa ceva.

Ha! ha! ha! Unde mai pui că am învăţat să încarc pistolul. Dumneata ştii să încarci un pistol, Keller? Mai întîi faci rost de pulbere, trebuie să fie neapărat uscată şi cu bobul mărunt şi nu ca aceea cu care se încarcă tunurile. Pui mai întîi pulberea, scoţi apoi de undeva din căptuşeala uşii cîlţi şi pe urmă bagi glonţul, pentru că, dacă bagi mai întîi glonţul şi pe urmă pui pulberea, nu ia foc. Auzi, Keller? Nu ia foc! Ha, ha, ha! Nu-i o explicaţie grozavă, frate Keller? Ah, Keller, îmi vine să te îmbrăţişez şi să te sărut! Ha, ha, ha! Mi-a plăcut grozav cum ai răsărit atunci deodată în faţa lui! Vino într-o zi pe la mine, să bem şampanie. Să ne îmbătăm cu toţii! Ştii tu că am douăsprezece sticle de şampanie în pivniţa lui Lebedcv? Mi le-a vîndut alaltăieri, chiar a doua zi după ce-am sosit la vila lui. „E de ocazie”, mi-a spus şi i le-am cumpărat pe toate! îi chem pe toţi, întreaga gloată! Ai de gînd să dormi în noaptea asta?

— Ca de obicei, prinţe.

— Ei bine, îţi doresc tot felul de vise plăcute! Ha, ha, ha!

Prinţul trecu şoseaua şi dispăru în parc, lăsîndu-l pe Kcller cam nedumerit şi mai ales intrigat. Nu-l mai văzuse niciodată pe prinţ într-o dispoziţie atît de curioasă şi nu şi l-ar fi închipuit în starea aceasta.

„O fi avînd febră, pentru că-i o fire nervoasă şi toate astea l-au influenţat, dar, bineînţeles, n-o să dea înapoi. Uite, oameni de teapa lui nus deloc fricoşi, zău aşa!” gîndea Keller. „Hm! Şampanie! E o noutate interesantă totuşi. Douăsprezece sticle; o duzină; nimic de zis, o garnizoană redutabilă. Dar pun rămăşag că Lebedev a primit şampania asta drept gaj pentru vreun împrumut urgent. Hm... la urma urmei, e un tip destul de simpatic prinţul acesta; îmi plac, zău, de-alde ăştia; dar nu trebuie pierdut timpul şi... dacă e vorba de şampanie, ar fi, cred, tocmai momentul..."

Prinţul se afla într-adevăr într-o stare de surescitare de nedescris.

Rătăci în neştire multă vreme prin parc şi, în sfîrşit, „se trezi” străbătînd o alee. În subconştientul lui rămăsese întipărit că făcuse pînă acum de vreo treizeci sau patruzeci de ori drumul dus-întors între o bancă mică şi un copac bătrîn, înalt şi stufos, pe parcursul aproximativ a o sută de paşi. La ce anume s-a gîndit în timpul plimbării acesteia, care ţinuse cel puţin un ceas, nu şi-ar fi putut aminti, chiar dacă ar fi vrut şi oricît s-ar fi străduit.

De altfel, se surprinse cu o idee care-l făcu să rîdă în hohote; şi cu toate că nu era nimic de rîs, îi venea totuşi mereu să rîdă. Îşi spuse că ipoteza unui duel putea să încolţească nu numai în capul lui Keller şi că sfaturile acelea asupra felului cum se încarcă un pistol puteau de asemenea să nu fi venit cu totul întîmplător. „Curios! se opri el deodată, străfulgerat de un nou gînd; adineauri, cînd a coborît pe terasă şi m-a găsit stînd într-un colţ, ea a părut foarte mirată că mă vede acolo, a rîs şi m-a întrebat dacă doresc ceai; or, chiar în momentul acela avea în mînă biletul acesta, ceea ce înseamnă că era convinsă că mă găseşte pe terasă; pentru ce atunci s-a arătat atît de surprinsă? Ha, ha, ha!"

Scoase biletul din buzunar şi-l duse ia buze, dar se opri brusc şi rămase gînditor. „Ciudat! Foarte ciudat!” îşi spuse el după un minut, copleşit de o inexplicabilă tristeţe: în momentele lui de bucurie intensă, simţea întotdeauna, şi fără motiv, o tristeţe nelămurită. Privi cu atenţie în jurul lui şi se întrebă cum de ajunsese acolo; se simţea sfîrşit de oboseală şi, abătîndu-se spre bancă, se aşeză. Pretutindeni domnea o tăcere adîncă.

Muzica din pavilionul gării încetase. În parc se pare că nu mai era nimeni la ora aceea tîrzie. trecută probabil de unsprezece şi jumătate. Era o noapte liniştită, caldă şi neobişnuit de luminoasă, una dintre feericele nopţi albe petersburgheze de pe la începutul lunii iunie; dar în bătrînul parc şi mai cu seamă pe aleea aceea umbrită de frunzişul copacilor, întunericul îşi pusese stăpînirea.

Dacă în momentul acela cineva i-ar fi spus că e îndrăgostit, că iubeşte cu pasiune, ar fi respins gîndul cu mirare, poate chiar cu indignare.

Şi dacă acel cineva ar mai fi adăugat că biletul de la Aglaia era o scrisoare de dragoste, prin care tînăra fată îi fixa o întîlnire amoroasă, el ar fi intrat în pămînt de ruşine şi, cine ştie, poate că l-ar fi provocat la duel pe omul acela. Era foarte sincer; n-avusese niciodată îndoieli în privinţa asta şi niciodată nu admisese vreun echivoc, vreo idee „cu dublu înţeles” asupra unei eventuale iubiri din partea tinerei fete faţă de el, respingînd totodată posibilitatea unui asemenea sentiment din partea lui pentru această fiinţă.

Însăşi ipoteza că ea ar putea să îndrăgească „un om ca el” i-ar fi părut monstruoasă. Îşi spunea că din partea ei nu putea fi decît o cochetărie, un joc de ştrengărită, dacă e de presupus că într-adevăr ar fi ceva la mijloc; dar el se arăta prea indiferent faţă de ştrengăria aceasta, găsind-o absolut firească şi explicabilă; fapt este că era absorbit de alte gînduri, de alte griji. Cînd generalul, în tulburarea lui, lăsase să se înţeleagă adineauri că Aglaia îşi bate joc de toată lumea şi în special de el, de Lev Nikolacvici, prinţul îi dădu crezare şi nu se simţi deloc jignit, socotind că e cît se poate de firesc. Ceea ce îl preocupa acum era gîndul că mîine dimineaţă o va revedea, va sta alături de ea pe banca cea verde, o va auzi spunînd cum se încarcă un pistol şi o va contempla. Nici nu-i mai trebuia altceva. Puse, în treacăt doar, şi întrebarea ce anume voia dînsa să-i comunice într-o chestiune importantă şi care-l privea pe el personal. Nici un moment nu puse la îndoială faptul că o asemenea „chestiune importantă” n-ar fi de domeniul realităţii, dar problema în sine nu-l interesa aproape deloc, încît nici nu simţea nevoia să se frămînte.

Un zgomot uşor de paşi pe nisip îl făcu să ridice capul. Un om ale cărui trăsături erau greu de desluşit în întuneric, se aşeză alături pe bancă.

Prinţul se trase deodată spre nou-venit şi recunoscu în el chipul palid al lui

Rogojin.

— Mi-am închipuit eu că rătăceşti pe undeva pe aici şi, după cum vezi, n-a trebuit să te caut prea mult, strecură Rogojin printre dinţi.

Pentru prima oară se revedeau de la întîlnirea lor din coridorul hotelului. Surprins de această apariţie neaşteptată, prinţul nu-şi putu aduna gîndurile cîtva timp şi o senzaţie dureroasă i se trezi în inimă.

Rogojin, bineînţeles, ghici impresia pe care o produse prezenţa lui; cu toate că se cam încurca şi era confuz, şi la început părea că vorbeşte cu un aer voit degajat, curînd însă prinţul se convinse că nu exista nimic forţat în el şi nici urmă de cine ştie ce mare jenă; şi chiar dacă se mai simţea o oarecare nesiguranţă în gesturi sau în vorbă, era mai mult o impresie de suprafaţă, căci, în adîncul sufletului, omul acesta nu era în stare să se schimbe.

— Cum m-ai... descoperit aici? întrebă prinţul, ca să spună ceva.

— Keller m-a îndrumat (am trecut şi pe la tine pe-acasă); mi-a spus că te-a văzut plimbîndu-te prin parc; „nici că se putea altfel”, mi-am zis.

— Ce vrei să spui cu acest „altfel"? întrebă prinţul, pus în gardă de tîlcul ascuns al ultimelor cuvinte. Rogojin surîse cu înţeles, dar nu dădu nici o explicaţie.

— Am primit scrisoarea ta, Lev Nikolaici; toate astea nu mai au nici un rost... nu-ţi mai pierde timpul!... Acum vin din partea ei; vrea să te vadă cu orice preţ, ca să-ţi spună ceva urgent. Te-a rugat să vii chiar astăzi.

— Am să vin mîine. Acum mă întorc acasă; vrei să vii cu mine?

— La ce bun? Ţi-am spus doar ce-aveam de spus; şi acum, adio.

— Chiar nu vrei să vii deloc? întrebă prinţul cu blîndeţe.

— Ce om ciudat eşti tu, Lev Nicolaici; stau şi mă mir, uitîndu-mă la tine, zise Rogojin schiţînd un zîmbet plin de răutate.

— Ce vrei să spui cu asta? Ce motiv ai să mă urăşti aşa? se înfierbîntă

Mîşkin, stăpînit de un sentiment de amărăciune. Ştii bine că toate bănuielile tale s-au dovedit a fi neîntemeiate. De altfel mă temeam că ura ta mai ţine încă, şi ştii pentru ce? Pentru aceea că ai vrut să-mi iei viaţa; ura ta de aici se trage. Îţi spun că-l am în minte numai pe acel Parfion

Rogojin cu care m-am înfrăţit zilele trecute schimbînd crucile; ţi-am scris despre asta şi în scrisoarea mea de ieri, ca să nu te mai gîndeşti la toate scornelile tale. De ce te îndepărtezi de mine? Pentru ce-ţi retragi mîna? Îţi spun că privesc tot ce s-a petrecut atunci ca un fel de nebunie; ştiu foarte bine în ce hal erai în ziua aceea. Ce ţi-ai închipuit nu exista şi nici nu putea să existe. Deci, pentru ce ar mai dăinui duşmănia între noi?

— Ce duşmănie poţi avea tu! rîse neîncrezător Rogojin la înflăcăratele cuvinte ale prinţului. Se retrăsese, într-adevăr, la doi paşi de dînsul şi-şi ferea mîinile. Nici nu are rost să mai vin de-acum înainte la tine, Lev

Nikolaici, adăugă el hotărît ca pentru a încheia discuţia.

— Pînă într-atît mă urăşti?

—Nu te iubesc, Lev Nikolaici, şi atunci la ce bun să vin la tine? Ei, prinţe, eşti ca un copil căruia, orice i-ai face, vrea să-i dai o jucărie; mai departe nu pricepe nimic. La fel mi-ai scris cum mi-ai vorbit acum, şi parcă nu te cred? În fiecare cuvînt al tău cred, ştiu că nu m-ai înşelat şi nici n-ai să mă înşeli vreodată, şi cu toate astea tot nu te iubesc. Îmi scrii că ai uitat totul, că singurul Rogojin rămas în amintirea ta e acela cu care te-ai înfrăţit şi nu cel care a ridicat cuţitul asupra ta. Ce ştii tu însă de sentimentele mele? (Rogojin rîse din nou batjocoritor.) Poate că, de atunci, nu m-a încercat nici măcar un singur gînd de căinţă pentru ceea ce-am tăcut, iar tu îmi şi trimiţi iertarea ta frăţească! Sau poate că în seara aceea m-am gîndit la cu totul altceva. Cît despre asta...

— Nici nu ţi-ai adus aminte! isprăvi prinţul. Sînt sigur! Pun rămăşag că de îndată ai luat trenul spre Pavlovsk, că, ajuns aici, te-ai dus în parc şi toată scara n-ai încetat s-o urmăreşti prin mulţime, întocmai ca astăzi. Şi crezi că m-ai uluit cu asta? Păi, dacă n-ai fi fost atunci într-o asemenea stare, cînd un singur gînd pusese stăpînire pe tine, poate că nici n-ai fi ridicat cuţitul asupra mea încă din dimineaţa acelei zile, privindu-te, am presimţit totul; ştii cum erai atunci? Ideea în sine a început să mă frămînte cînd ne-am schimbat crucile. Pentru ce m-ai dus atunci la bătrîna ta mamă? Gîndeai că numai aşa ai să te poţi împotrivi ţie însuţi, că mîna ta nu se va ridica, nu-i aşa? Cu siguranţă că ai făcut-o fără să te gîndeşti, mînat de instinct, după cum tot instinctiv m-am îndoit şi eu... Amîndoi am avut acelaşi gînd, aceeaşi senzaţie în clipa aceea. Dacă atunci n-ai fi ridicat mîna asupra mea (pe care Dumnezeu ţi-a oprit-o), cît de vinovat maş fi simţit acum, în faţa ta, pentru că te bănuisem! (Nu te mai încrunta. Şi de ce rîzi, mă rog?) „Nici un gînd de căinţă!” Chiar dac-ai vrea să te căieşti, n-ai fi în stare, fiindcă mă şi urăşti. Şi în zadar aş fi în faţa ta nevinovat ca un înger, tot nu vei putea să mă suferi, cît timp vei crede că nu pe tine, ci pe mine mă iubeşte ea. Dar iată, Parfion, părerea mea, la care am ajuns în aceste opt zile, am să ţi-o spun: ştii tu că acum ea te iubeşte poate mai mult decît pe oricine altul? Mai mult; cu cît te chinuieşte mai tare, cu atît te iubeşte mai mult. Ea nu ţi-o spune, dar trebuie să ştii s-o ghiceşti.

Pentru ce, la urma urmei, s-ar simţi obligată să meargă după tine? Într-o zi,

ţi-o va mărturisi ea singură. Sînt femei care vor să fie iubite în aşa fel, şi ea e dintr-acelea. Caracterul şi dragostea ta trebuie s-o impresioneze! Ştii tu că femeia e în stare să-l chinuiască pe bărbat pînă îi scoate sufletul cu răutăţile, nazurile şi ironiile ei, fără să simtă vreo remuşcare, pentru că, de fiecare dată, îşi va spune, privindu-l: „Acum îl fac să sufere pînă nu mai poate, în schimb, mai tîrziu, am să-l răsplătesc cu dragostea mea..."

După ce ascultă vorbele prinţului pînâ la capăt, Rogojin se porni pe un rîs în hohote.

— Nu cumva, prinţe, ai dat şi tu peste una ca asta? Am auzit ceva vorbindu-se despre tine; o fi adevărat?

— Ce anume? Ce-ai putut auzi? întrebă repede Mîşkin, tresărind şi oprindu-se în loc ruşinat.

Rogojin continua să rîdă. Îl ascultase pe duşmanul său cu o oarecare curiozitate, care nu era lipsită de satisfacţie; fusese o surpriză şi totodată îl învioră vorba caldă şi pasionată a lui Mîşkin.

— Nu că aş fi aflat mare lucru, dar văd acum singur că era adevărat, adăugă el; ei bine, cînd ai mai vorbit tu aşa? lată un limbaj care nu-ţi seamănă! Dacă n-aş fi aflat ceea ce am aflat despre tine, nu veneam aici, la miezul nopţii, în parc.

— Nu te înţeleg deloc, Parfion Semionîci.

— De multă vreme mi-a tot vorbit despre tine, şi adineauri am putut controla spusele ei cu propriii mei ochi, cînd stăteai cu cealaltă, ascultînd muzică în parc. S-a jurat şi ieri, şi astăzi că eşti amorezat lulea de Aglaia

Epancina. Mie mi-e totuna, prinţe, şi nu-i treaba mea; dacă ai încetat s-o iubeşti, ea tot te mai iubeşte. Ştii că vrea numaidecît să te însoare cu cealaltă, s-a jurat să facă căsătoria asta, he, he! Mi-a spus: „Nu te iau decît după aceea; întîi merg ei la biserică şi-apoi noi, după ei”. N-o pricep şi pace: sau te iubeşte fără margini sau... dacă te iubeşte, pentru ce vrea să te însoare cu alta? Zice: „Vreau să-l văd fericit”, înseamnă că te iubeşte.

— Ţi-am spus şi ţi-am scris că... nu e în toate minţile, răspunse prinţul, care suferea îngrozitor ascultîndu-l pe Rogojin.

— Dumnezeu ştie! Poate că te înşeli... de altfel, astăzi, cînd am condus-o după muzică, mi-a fixat şi ziua: în trei săptămîni, poate chiar mai curînd, zice, ne cununăm; s-a jurat, pînă şi icoana a scos-o din perete şi a sărutat-o. Aşadar, prinţe, a rămas să-i dai zor şi tu, he, he!

— Toate astea nu sînt decît aiureli! Adică, în ce mă priveşte; ceea ce spui nu se va întîmpla niciodată, niciodată! Mîine o să vin la voi...

— Tu spui că-i nebună? observă Rogojin. Cum se face că toată lumea o socoate cu mintea întreagă, şi numai tu singur zici că-i smintită? Atunci cum poate să scrie scrisorile acelea? Dac-ar fi nebună, s-ar fi cunoscut după scrisori.

— Ce scrisori? întrebă îngrijorat prinţul.

— Îi scrie celeilalte, iar aia le citeşte. Sau n-ai ştiut? Ei bine, ai să te convingi... îţi va arăta ea precis.

— Nu pot să cred aşa ceva! strigă prinţul.

— Păi tu, Lev Nikolaici, se vede treaba, nu cunoşti încă drumul acesta, de-abia îl începi. Mai aşteaptă: ai să-ţi angajezi şi tu o poliţie specială, parcă te văd cum ai să fii cu ochii în patru zi şi noapte şi ai să urmăreşti fiece pas, ca nu cumva...

— Lasă-mă şi nu-mi mai vorbi niciodată de asta, niciodată! îl întrerupse cu repeziciune Mîşkin. Ascultă, Parfion, adineauri, înainte de a fi venit tu, mă plimbam pe aici şi, deodată, m-apucă rîsul. De ce? Nu ştiu nici eu, dar mi-am amintit că tocmai mîine este ziua mea de naştere.

Acuma-i aproape de miezul nopţii. Hai la mine, să întîmpinăm împreună ziua de mîine! Am vin, o să bem! Urează-mi ceea ce eu acum nu ştiu să-mi doresc; ţin cu deosebire la urările tale; din partea mea, îţi doresc toată fericirea. Dacă nu te învoieşti, fă bine şi înapoiază-mi crucea! Nu mi-ai trimis-o a doua zi, deci o porţi? O ai şi acum la tine?

— Da, răspunse Rogojin.

— Atunci să mergem. Nu vreau să-mi întîmpin viaţa cea nouă fără tine, căci încep o existenţă nouă! Ştii, Parfion, că o viaţă nouă a început pentru mine de azi înainte?

— Acum îmi dau seama şi eu, ştiu şi eu că a început, aşa am să-i şi spun. Ceva se petrece cu tine, Lev Nikolaici!