IV

Apropiindu-se de vilă împreună cu Rogojin, prinţul fu cuprins de mirare, dîndu-şi seama că pe terasa lui, iluminată într-un mod cu totul neobişnuit, era adunată o societate foarte veselă şi numeroasă. Se auzeau rîsete, un vacarm de voci în discuţii aprinse, care uneori ajungeau pînă la ceartă; nu era greu de ghicit, chiar la prima impresie, că musafirii îşi petreceau timpul cît se poate de plăcut. Şi într-adevăr, cînd prinţul urcă pe terasă, îi găsi pe toţi bînd şampanie. Unii dintre cheflii erau prea bine dispuşi, vorbăreţi şi gălăgioşi — semn că petrecerea era în toi. Erau acolo numai cunoştinţe de-ale lui Mîşkin, dar, lucru ciudat, se adunaseră cu toţii la el fără să fi fost invitaţi, căci prinţul îşi adusese aminte cu totul din întîmplare şi doar cu cîteva clipe mai înainte de aniversarea lui.

— Ai scăpat, probabil, o vorbă despre şampanie şi iată că s-au şi înfiinţat, mormăi Rogojin, urmîndu-l pe prinţ. Las' că ştim noi cum vine asta, e de ajuns să le faci doar un semn... că nu se prea lasă rugaţi, adăugă el cu năduf, amintindu-şi, desigur, propriul său trecut nu prea îndepărtat.

Prinţul fu primit cu strigăte şi urări de bine şi fericire, care mai de care înghesuindu-se în jurul lui; unii făceau multă zarvă, alţii erau mai potoliţi, cu toţii însă se grăbeau să-l felicite, aflînd că astăzi se sărbătorea ziua lui de naştere. Prezenţa cîtorva vizitatori, a lui Burdovski în special, îl miră nespus, dar ce-l surprinsese şi mai mult a fost apariţia lui Evgheni

Pavlovici în mijlocul acestor oameni; cînd îl zări, aproape că nu-i venea săşi creadă ochilor şi-l apucă un fel de spaimă.

În clipa următoare, Lebedev năvăli exuberant spre locatarul său, ca să-i dea explicaţiile necesare. Stacojiu la faţă, vorbea în neştire, fiind destul de tare pilit. Din trăncănelile lui a reieşit că toată societatea asta se adunase la prinţ din proprie iniţiativă, aşa, ca din întîmplare. Înaintea tuturor, pe-nserate, venise Ippolit, simţindu-se mai bine; se hotărî să aştepte pe terasă întoarcerea prinţului şi se întinse chiar acolo pe canapea. După aceea veniră, unul după altul, ca să-i ţină de urît: mai întîi Lebedev, apoi toţi membrii familiei, începînd cu generalul Ivolghin şi terminînd cu cele două fiice ale gazdei. Burdovski se oferise să-l întovărăşească pe Ippolit. Ganea şi cu Ptiţîn, care tocmai atunci treceau pe lîngă vilă, intrară şi ei, aşa că se aflau acolo de puţină vreme (sosirea lor a coincis cu întîmplarea din parc): pe urmă apăru şi Keller; el îi anunţă pe toţi despre ziua de naştere şi ceru şampanie. Evgheni Pavlovici picase numai de o jumătate de ceas. Kolea susţinu stăruitor cererea lui Keller, voind cu tot dinadinsul să se înjghebeze o petrecere. Lebedev s-a conformat, grăbindu-se să aducă vin.

— E dintr-al meu, din vinul meu! ţinea el morţiş, dînd mereu din gură. Eu fac cinste; o să fie şi masă cu trataţie şi gustare, fiica mea o pregăteşte. O, dac-ai şti, prinţe, ce subiect e la ordinea zilei! Îţi aminteşti cum sună în Hamlet: „A fi sau a nu fi?” O temă contemporană, cu totul modernă! Cu întrebări şi răspunsuri... Şi domnul Terentiev, care în cel mai înalt grad... nu e dispus să se culce. A sorbit şi el o picătură de şampanie, asta nu poate să-i facă rău.. Apropie-te, prinţe, şi rezolvă întrebarea! Toată lumea te aştepta toată lumea tînjea după luminoasa dumitale înţelepciune.

Atenţia prinţului fu atrasă de privirea caldă şi duioasă cu care îl învălui Vera Lebedeva, în timp ce îşi făcea loc prin mulţime, grăbită să-l salute; ea a fost prima căreia prinţul îi întinse mîna; îmbujorîndu-se de bucurie, fata îi ură „o viaţă fericită începînd chiar de astăzi”. Pe urmă fugi zorită la bucătărie, unde pregătirile mesei îi reclamau prezenţa. Dar şi înainte de a fi venit prinţul, cum scăpa un minut de la treabă, alerga pe terasă, străduindu-se să urmărească discuţia, cu toate că oaspeţii, binişor ameţiţi de băutură, discutau cu aprindere subiectele cele mai abstracte şi mai stranii pentru înţelegerea tinerei fete. În odaia vecină, sora cea mică a

Verei dormea pe un cufăr, cu gura deschisă; dimpotrivă băieţelul, fiul lui Lebedev, care se aşezase alături de Kolea şi Ippolit, ar fi stat bucuros zece ceasuri în şir să tot asculte; chipul lui exprima interesul cel mai viu faţă de discuţiile celor mari.

— Pe dumneata te aşteptam îndeosebi şi sînt încîntat să te văd în culmea fericirii, îi spuse Ippolit prinţului, care, îndată după ce primi felicitările Verei, se apropie de bolnav ca să-i strîngă mîna.

— Dar după ce ştii că sînt „în culmea fericirii"?

— Se vede pe faţa dumitale. Salută-i pe domnii aceştia şi vino repede să stai lîngă noi. Te aşteptam cu mare nerăbdare, adăugă el pe un ton semnificativ.

La remarca prinţului „dacă nu cumva o să-i facă rău o noapte nedormită”, Ippolit răspunse că se miră chiar el cum de a putut să-şi dorească moartea acum trei zile, şi că niciodată nu s-a simţit mai bine ca cum.

Burdovski sări de pe scaun, bolborosind că era „atît de”..- că-l însoţise pe Ippolit, că era şi el încîntat, că în scrisoarea lui „scrisese tot felul de aberaţii”, dar că acum „e pur şi simplu...” Fără să isprăvească, strînse cu putere mîna prinţului şi se aşeză din nou pe scaun.

După ce se întreţinu cu toată lumea, prinţul se apropie de Evgheni

Pavlovici, care-l luă numaidecît de braţ.

— Aş avea să-ţi spun doar două cuvinte, îi şopti Radomski discret, e vorba de ceva foarte important; să ne retragem un minut.

— Două vorbe, murmură alt glas la cealaltă ureche a prinţului şi o mînă se strecură sub celălalt braţ al său. Mîşkin zări cu surpindere un cap tare zbîrlit, cu obrazul congestionat, hlizindu-se şi clipind din ochi; îl recunoscu imediat pe Ferdîşcenko, care se ivise Dumnezeu ştie de unde.

— Îţi mai aminteşti de Ferdîşcenko?

— Ce vînt te aduce? se minună prinţul.

— Să ştii că el se căieşte! începu să zbiere cît îl ţinea gura Keller, apropiindu-se în grabă de prinţ. Se ascunsese, nu voia să se arate în ochii dumitale, se ghemuise acolo într-un colţ, se căieşte, prinţe, se simte vinovat. .

— Dar de ce? De ce?

— Eu l-am găsit, prinţe. L-am întîlnit adineauri şi l-am adus aici; e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei; dar se căieşte, te asigur.

— Îmi pare foarte bine, domnilor; luaţi loc la masă, lîngă ceilalţi, mă întorc îndată, se grăbi prinţul să scape de ei pentru a sta de vorbă cu

Evgheni Pavlovici.

— E amuzant aici, la dumneata, observă acesta, şi am petrecut o jumătate de ceas plăcut aşteptîndu-te. Iată despre ce este vorba, preascumpe Lev Nikolaevici: am aranjat totul cu Kurmîşev şi am venit să te liniştesc în privinţa asta; nu mai ai de ce să te temi, a judecat lucrurile cu mult sînge rece şi nu mai are nici o pretenţie, cu atît mai mult cu cît, după părerea mea, vina a fost mai ales a lui.

— Care Kurmîşev?

— Ofiţerul acela pe care l-ai apucat adineauri de braţ... Era aşa de înfuriat, că intenţiona să-ţi trimită martori chiar mîine dimineaţă.

— Ce prostie!

— Fără îndoială, era o prostie şi s-ar fi isprăvit cu siguranţă prin altă prostie; dar există, din păcate, la noi, oameni de acest fel...

— Am impresia că ai mai venit şi pentru altceva, Evgheni Pavlîci?

— Ah, bineînţeles, nu-i singurul motiv care mă aduce, recunoscu rîzînd

Radomski. Mîine, în zori, plec la Petersburg pentru nenorocita aceea de treabă (desigur, e vorba de unchiul meu) — închipuieşte-ţi, dragă prinţe, totul e adevărat şi toată lumea ştia afară de mine. Noutatea asta m-a uluit în aşa hal, încît nici n-am mai trecut pe acolo (la Epancini); nici mîine nu pot să mă duc, pentru că voi fi la Petersburg, înţelegi? E posibil să lipsesc vreo trei zile, într-un cuvînt, afacerile mele merg cam prost. Cu toate că mă reclamă o chestiune foarte urgentă şi foarte importantă, m-am gîndit că-i bine să am o explicaţie mai sinceră cu dumneata, şi asta fără întîrziere, cu alte cuvinte, înaintea plecării mele. Acum, dacă-mi dai voie, o să rămîn aici şi o să aştept pînă vor pleca musafirii dumitale; de altfel, n-am altceva mai bun de făcut şi nici unde să mă aciuiez; sînt aşa de tulburat, că n-aş fi în stare să aţipesc măcar. În sfirşit, cu toate că nu-i frumos să vii pe capul omului, aşa din senin, totuşi am să ţi-o spun pe faţă, dragă prinţe, că am venit să-ţi cîştig prietenia; eşti un om fără pereche, adică un om care nu spui minciuni la fiecare pas, poate chiar nu obişnuieşti să minţi niciodată; or, eu am nevoie de un prieten şi de un sfătuitor într-o anumită împrejurare, pentru că, hotărît lucru, am nimerit acum în tagma năpăstuiţilor sorţii...

Rîse din nou.

— Stai să vedem, chibzui prinţul, dumneata ai prefera să aştepţi pînă pleacă ei, dar Dumnezeu ştie cînd or să plece. N-ar fi mai bine să coborîm acum în parc? am să mă scuz şi am să-i rog să mă aştepte puţin.

— Nu, nu, din anumite motive, aş vrea să nu se afle că am avut o convorbire confidenţială, cu caracter urgent; există aici oameni care dau dovadă de prea mult zel şi se interesează de relaţiile noastre, n-ai ştiut asta, prinţe? Şi e mai bine să vadă că sîntem în mod obişnuit în cele mai bune raporturi prieteneşti şi nu numai în raporturi speciale, dictate de moment, mă-nţelegi? Peste vreo două ceasuri or să plece; iar eu n-am să-ţi răpesc decît cel mult douăzeci de minute, maximum o jumătate de oră...

— Mă rog, mă rog, îmi face multă plăcere şi aşa, încît nici nu era nevoie de nici un fel de explicaţii; iar pentru frumoasele cuvinte despre raporturile de prietenie dintre noi, îţi păstrez multă recunoştinţă. Mă ierţi că sînt cam distrat astăzi: ştii, mi-e aproape cu neputinţă să-mi concentrez atenţia în momentul acesta.

— Văd, văd, murmură Evghcni Pavlovici cu un zîmbet abia schiţat.

Hotărît lucru, era într-o dispoziţie excelentă în seara aceea, îi venea să rîdă la cel mai mic prilej.

— Adică, ce anume vezi? tresări Mîşkin.

Radomski nu răspunse însă la întrebarea directă a prinţului..

— Dar dumneata nu mă bănuieşti, dragă prinţe, reluă el cu acelaşi zîmbet, nu mă bănuieşti deloc că aş fi venit numai ca să te păcălesc şi, printre altele, să te descos, pentru a afla cîte ceva de la dumneata, ai?

Mîşkin rîse şi el în cele din urmă:

— Că ai venit să mă descoşi, nu încape nici o îndoială şi poate chiar intenţionezi să mă şi păcăleşti puţin. Dar, la drept vorbind, n-am de ce să mă tem de dumneata; şi apoi, nu ştiu dacă ai să mă crezi sau nu, dar acum totul mi-e absolut egal. Şi... şi... şi deoarece, înainte de toate, sînt convins că eşti un om admirabil, cred că pînă la urmă vom deveni cei mai

buni prieteni. Te apreciez foarte mult, Evgheni Pavlîci, eşti... un om tare, tare cumsecade, după părerea mea!

— În tot cazul, e foarte plăcut să ai de-a face cu o persoană ca dumneata, oricare ar fi motivul, încheie Evgheni Pavlovici; să mergem, vreau să beau un pahar în sănătatea dumitale; sînt cît se poate de mulţumit că am venit aici. Da! făcu el, oprindu-se deodată, acest domn

Ippolit a venit să stea la dumneata?

—Da.

— N-o să moară chiar acum, sper.

— Dar ce este?

— Nimic; am stat aici o jumătate de ceas cu dînsul...

Tot timpul cît cei doi au vorbit retraşi deoparte, Ippolit, care-l aştepta nerăbdător pe prinţ, nu încetase să-l observe; la fel şi pe Pavlovici. În momentul cînd cei doi se apropiară de masă, el se învioră ca scuturat de friguri: era agitat, emoţionat, pe frunte-i apărură broboane de sudoare. În ochii lui, lucind de febră, se citea neliniştea şi o nerăbdare greu de explicat; privirea îi umbla rătăcită de la un obiect la altul, de la un chip la altul. Cu toate că participase pînă atunci cu însufleţire la conversaţia generală, această însufleţire era mai mult de natură febrilă, la obiectul discuţiei nu era prea atent propriu-zis; vorbirea lui era incoerentă, ironică şi voit paradoxală — nu urmărea niciodată o idee pînă la capăt şi părăsea brusc subiectul pe care-l abordase cu pasiune tot atît de febrilă cu un minut mai înainte. Prinţul află cu părere de rău şi cu surprindere că în seara aceea fusese învoit să bea două cupe mari de şampanie şi că paharul început, ce-i sta dinainte, era de fapt al treilea. Dar Mîşkin a aflat acest lucru abia mai tîrziu. în clipa de faţă, era mult prea distrat ca să observe ceva.

— Nici nu-ţi închipui ce încîntat sînt că tocmai astăzi îţi serbezi ziua de naştere, spuse aproape ţipînd Ippolit.

— Da' de ce?

— Ai să vezi, ia loc mai repede; mai întîi, pentru că s-a... adunat tot poporul acesta la dumneata...După socoteala mea, trebuia negreşit să fie lume şi iată că s-a adeverit; pentru prima oară în viaţă, previziunea mea se confirmă! Regret însă că n-am ştiut că-i ziua dumitalc, căci ţi-aş fi adus un dar... Ha, ha! Dar poate că tot am adus unul! Cit mai este pînă în zori?

— Peste două ore se luminează de ziuă, spuse Ptiţîn după ce consultă ceasul.

— Ce importanţă are, de vreme ce şi acum se poate citi afară ca ziua în amiaza mare, observă careva.

— Are, pentru că simt nevoia să văd măcar un colţişor de soare.

Prinţe, ce zici, se poate bea în sănătatea soarelui?

Ippolit întreba şi se adresa tuturor fără ceremonie, pe un ton ridicat şi tăios, ca de poruncă, dar părea că nu-şi dă seama de asta.

— Fie, să bem, numai că ar trebui să te odihneşti, Ippolit.

— Mă trimiţi mereu la culcare, prinţe, parcă mi-ai fi dădacă! De îndată ce soarele se va arăta şi va începe să răsune pe cer (care poet a spus: „În cer soarele cîntă"? E cam lipsit de sens, dar frumos!) — atunci ne vom culca.

Lebedev, soarele este izvorul vieţii, nu-i aşa? Ce semnificaţie au „Izvoarele vieţii” în Apocalipsă? Ai auzit vorbindu-se de „Steaua Pelin”, prinţe?

— Am auzit că Lebedev vede în „Steaua Pelin” simbolul reţelei de cale ferată ce brăzdează Europa.

Din toate părţile se auzeau rîsete. Deodată Lebedev sări în sus.

— Nu, daţi-mi voie, aşa nu se poate! urlă el, dînd din mîini ca pentru a face tăcere: îmi daţi voie! Cu domnii ăştia... adăugă el, adresîndu-i-se deodată prinţului, domnii ăştia, în anumite privinţe, sînt... şi ciocăni în masă de două ori, ceea ce provocă o nouă explozie de rîs.

Lebedev se afla în obişnuita lui stare „nocturnă”; de data aceasta însă era prea enervat de lunga discuţie „ştiinţifică” pe care o avusese mai înainte, iar în asemenea ocazii el adopta faţă de adversarii săi un ton de dispreţ total şi absolut făţiş.

— Aşa nu merge! Acum o jumătate de oră, prinţe, ne-am înţeles între noi să nu ne întrerupem, să nu rîdem, să lăsăm pe fiecare să-şi exprime gîndul; iar pe urmă, vor putea să-şi spună obiecţiile şi ateiştii, dacă au ceva de spus; uite, am dat preşedinţia generalului! Altminteri, oricine poate fi încurcat, oricît de înaltă şi profundă ar fi ideea pe care o dezvoltă...

— Vorbeşte, vorbeşte, nimeni nu te împiedică! strigară mai multe glasuri.

— Vorbeşte, dar n-o lua razna.

— Ce-i cu steaua asta numită „Pelin"? vru să ştie unul.

— N-am idee! răspunse generalul Ivolghin care trona cu toată gravitatea pe locul lui de preşedinte.

— Îmi plac foarte mult discuţiile şi controversele acestea, prinţe, vorbesc de cele savante, bineînţeles, bîiguia în timpul acesta Keller care, încîntat la culme, se tot răsucea fără astîmpăr pe scaunul lui; ştiinţifice şi politice, continuă el, adresîndu-i-se deodată lui Evgheni Pavlovici, care se aşezase în apropiere. Ştii, îmi place grozav să citesc în ziare dezbaterile parlamentului englez. Nu discuţiile în sine mă interesează (de, nu sînt un politician); nu, dar mă pasionează felul cum se exprimă ei între ei, cum se comportă ca politicieni: „nobilul viconte aici prezent”, „nobilul conte care şi el împărtăşeşte părerea mea”, „nobilul meu adversar care a uluit Europa prin propunerea lui”, cu alte cuvinte toate vorbuliţele acelea, întorsăturile acelea teribile, tot parlamentarismul acela al unui popor liber, iată ce are atracţie pentru mine şi pentru toţi de-alde noi. Sînt încîntat, prinţe. Am fost întotdeauna artist în adîncul sufletului meu, îţi jur, Evgheni Pavlîci.

— Cum adică, perora Ganea în celălalt colţ, după părerea dumitale drumul de fier este un blestem care aduce pieirea omenirii, e o pacoste căzută pe pămînt să tulbure „izvoarele vieţii"?

Gavrila Ardalionovici era foarte bine dispus, voios şi vorbăreţ în seara aceea şi, după cît i se păru prinţului, însufleţirea lui neobişnuită avea ceva provocator. Bineînţeles, faţă de Lebedev adoptase un ton glumeţ, cu intenţia de a-l întărită, ceea ce nu l-a împiedicat să se pasioneze, la rîndu-i, discutînd cu multă aprindere.

— Nu e vorba de cale ferată, nu! ripostă Lebedev pe care discuţia aceasta, pe de o parte, îl scotea din sărite, pe de altă parte, îi procura o imensă desfătare. Numai drumurile de fier ca atare nu vor tulbura izvoarele vieţii, ci totul luat în întregime e un blestem, toată această stare de spirit din ultimele veacuri, luată în ansamblu, sub raport ştiinţific şi practic, poate fi socotită şi realmente este un blestem.

— Este într-adevăr un blestem sau numai „poate fi socotit"? E important de precizat în cazul de faţă, se informă Evgheni Pavlovici.

— E un blestem, un blestem, în adevăratul sens al cuvîntului, întări cu vehemenţă Lebedev.

— Mai domol, mai potoleşte-ţi zelul, Lebedev; dimineaţa, din cîte ştiu, eşti mult mai blînd, interveni Ptiţîn cu zîmbetul pe buze.

— în schimb, seara, sînt mai sincer! În schimb, seara sînt mai generos şi mai sincer, repetă Lebedev cu foc. Mai simplu şi mai hotărît, şi mai cinstit, şi mai impunător, şi chiar dacă prin asta vă dau apă la moară, puţin îmi pasă; vă desfid pe toţi şi vă provoc, ateilor! Cum credeţi că salvaţi voi lumea? Care-i calea firească pe care i-o indicaţi voi, oameni ai ştiinţei, ai industriei, ai asociaţiilor,ai muncii salariate şi aşa mai departe? Cum? Prin credit? Ce-i creditul? Încotro vă duce creditul?

— Nu ţi se pare că eşti prea curios să le ştii pe toate? se amestecă în discuţie Evgheni Pavlovici.

— După părerea mea, acela care nu este preocupat de asemenea chestiuni nu e decît un filfizon din lumea mondenă, un salonard!

— Numai aşa s-ar putea ajunge la solidaritatea generală şi la un echilibru al intereselor, îşi dădu cu părerea Ptiţîn.

— Numai atît, şi nimic altceva! Fără a pune la bază vreun principiu moral, ci întemeindu-te numai pe satisfacţia egoismului personal şi a nevoilor materiale? Pace universală, fericire generală — toate din necesitate! Ţi-am înţeles bine ideea, dacă-mi dai voie să te întreb, preastimate domn?

— Dar necesitatea generală de a trăi, de a bea şi de a mînca, convingerea absolută, ştiinţifică, în definitiv, că nu se va putea satisface această nevoie decît prin asociere generală şi prin solidaritatea intereselor tuturor este, mi se pare, o idee destul de consistentă pentru a servi drept temei şi „izvor de viaţă” omenirii pentru veacurile ce vor să vină, obiectă

Ganea, de data aceasta participînd cu convingere şi pasiune la discuţie.

— Da, nevoia de a bea şi de a mînca, cu alte cuvinte numai instinctul autoconservării...

— Şi, adică, asta nu ajunge? Doar instinctul autoconservării este legea cea mai firească a omenirii...

— Cine v-a spus asta? strigă deodată Evgheni Pavlîci. Lege, să zicem, dar cel puţin tot atît de firească precum legea distrugerii sau poate chiar şi a autodistrugerii. E posibil ca legea cea mai firească şi mai naturală a omenirii să fie numai instinctul de autoconservare?

— Oho! făcu Ippolit, întorcîndu-se brusc către Evgheni Pavlovici şi cercetîndu-l cu o curiozitate aproape primitivă; dîndu-şi seama însă că

Radomski rîdea, începu să rîdă şi el, apoi îl înghionti cu cotul pe Kolea care stătea alături şi-l întrebă din nou cît e ceasul; trase chiar spre el ceasornicul de argint al lui Kolea, urmărind cu aviditate mişcarea minutarului. Pe urmă, ca şi cum ar fi uitat totul, Ippolit se trînti pe canapea şi, punîndu-şi mîinile sub cap, îşi aţinti privirea în tavan; după un minut, se aşeză din nou în faţa mesei drept şi încordat, urmărind peroraţiile fulminante ale lui Lebedev.

— O idee perfidă şi provocatoare, o idee instigatoare! se legă Lebedev de paradoxul lui Evgheni Pavlovici. O idee care are drept ţel de a-i întărită pe adversari şi de a-i face să se încaiere, dar e o idee justă! Pentru că, formulînd-o astfel, nici dumneata însuţi, domnule cavalerist şi zeflemist din lumea mondenă (dotat cu anumite calităţi totuşi), dumneata nu bănuieşti cît de profundă şi cît de adevărată este ideea dumitale. Da.

Legea autoconservării şi legea autodistrugerii sînt deopotrivă de valabile în lume! Diavolul va avea aceeaşi putere asupra omenirii pînă într-o zi care ne este încă necunoscută. Vă vine să rîdeţi? Nu credeţi în existenţa diavolului? Scepticismul în privinţa diavolului este o teorie născocită de francezi, o teorie superficială. Ştiţi cine e diavolul?Îi cunoaşteţi numele?Şi, fără să-i ştiţi măcar numele, vă bateţi joc de chipul său, după exemplul lui

Voltaire; rîdeţi de copitele lui despicate, de coada şi de coarnele lui, care nu sînt de fapt altceva decît o născocire a propriei voastre imaginaţii! Căci, în realitate, Necuratul este un spirit cumplit şi înspăimîntător, şi nu o nălucă cu copite despicate ca la ţapi şi nici cu coarne, cum a binevoit să-l împodobească imaginaţia voastră. Dar nu-i vorba de el acum!...

— De ce crezi că nu-i vorba de el acum? strigă deodată Ippolit şi izbucni în hohote de rîs isteric.

— O teorie subtilă şi insinuantă! continuă cu acelaşi ton declamatoriu Lebedev, dar încă o dată, nu de asta e vorba acum, ci problema se pune dacă nu cumva au început să slăbească „izvoarele vieţii” o dată cu extinderea...

— Drumurilor de fier! strigă Kolea.

— Nu chiar a drumurilor de fier, tînărul şi înflăcăratul meu băieţandru, ci, în general, a acelui curent pentru care drumurile de fier ar putea servi doar ca ilustrare, ca să zic aşa, ca expresie artistică. Zoresc, huruie, zăngănesc şi gonesc, cică, pentru fericirea omenirii. „Omenirea devine prea zgomotoasă şi prea industrială. Îi lipseşte echilibrul sufletesc”, spune cu amărăciune un gînditor solitar, retras din iureşul vieţii. „Ce are a face, dar zgomotul căruţelor care aduc pîine celor flămînzi preţuieşte poate mai mult decît echilibrul sufletesc”, îi răspunde triumfător un altul, ce cutreierase lumea în lung şi-n lat, şi, plin de orgoliu, îl sfidează pe cel dintîi. Dar uite că eu, ticălosul de Lebedev, nu cred în căruţele astea pline care aduc omenirii pîine, căci, fără un principiu moral care să stea la baza oricărei acţiuni, căruţele acestea, menite să care pîine omenirii întregi, pot foarte bine şi cu mult sînge rece să excludă de la fericirea de a se bucura de pîinea adusă o bună parte din omenire; ceea ce s-a mai petrecut şi altădată...

— Cum vine asta: căruţele... pot cu sînge rece să excludă... persifla careva, încercînd să-l ia peste picior.

— Ceea ce s-a mai petrecut şi altădată, repetă Lebedev, trecînd peste intervenţia răutăcioasă; Malthus era un prieten al omenirii. Dar un prieten al omenirii cu principii morale şubrede devine un duşman de moarte, un canibal al omenirii, fără să mai vorbim de orgoliul lui; căci e de ajuns să-l atingi cumva în orgoliul lui pe vreunul dintre aceşti nenumăraţi binefăcători ai omenirii şi îl şi vezi cum dintr-o meschină pornire de a-şi răzbuna amorul propriu atins, esta gata să aţîţe focul în cele patru colţuri ale lumii; cum ar face de altfel oricare dintre noi, ca să fim drepţi, chiar şi eu însumi, cel mai ticălos dintre toţi, căci aş fi poate cel dintîi care ar aduce prima legătură de vreascuri, ca s-o iau apoi la fugă de la locul incendiului. Şi totuşi, nu e vorba de asta!

— Dar despre ce e vorba, la urma urmei?

— Devii plictisitor!

— E vorba de următoarea anecdotă din vremurile apuse, căci mă văd silit să vă povestesc o anecdotă din alte vremuri. În epoca noastră, în patria noastră, pe care sper că o iubiţi la fel ca şi mine, căci, în ce mă priveşte, domnilor, sînt gata să-mi vărs pentru patrie pînă şi cea din urmă picătură de sînge...

— Lasă asta! Mai departe! Mai departe!

— În patria noastră, şi în întreaga Europă, foametea cumplită, o foame generală bîntuie, pe cît se poate deduce din datele existente şi, dacă nu mă înşală memoria, pe puţin o dată la un sfert de veac, cu alte cuvinte, cam la douăzeci şi cinci de ani o dată. Nu garantez exactitatea absolută a cifrei, dar aş putea afirma că flagelul acesta a devenit comparativ destul de rar.

— Comparativ cu ce?

— Cu veacul al doisprezecelea şi cu secolele care l-au precedat şi urmat imediat. Căci pe atunci, dacă e să dăm crezare cronicarilor vremii, foametea generală se declara şi bîntuia o dată la fiecare doi-trei ani, în aşa fel încît omul recurgea chiar la antropofagie, pe ascuns, bineînţeles. Unul dintre paraziţii aceştia ai societăţii, ajuns la o vîrstă înaintată, declară de bunăvoie şi nesilit de nimeni că în timpul îndelungatei şi mizerabilei lui vieţi omorîse şi mîncase personal, în cel mai mare secret, şaizeci de călugări şi cîţiva copilaşi laici, vreo şase în total, nu mai mult, cu alte cuvinte, un număr cu totul neînsemnat în comparaţie cu numărul de feţe bisericeşti devorate. De laici adulţi, după cum s-a constatat, el nu se atinsese niciodată în acest scop.

La auzul acestor vorbe, protestă pînă şi generalul-preşedinte.

— A devenit imposibil! exclamă el indignat. Am deseori prilejul să discut cu el, domnii mei, şi aproape totdeauna găseşte cu cale să strecoare cîte o aiureală de asta, de ţi se face lehamite; se cam întrece cu măsura; tot ce susţine e pură aberaţie! Nimic adevărat!

— Generale! Adu-ţi aminte de asediul Karsului! Iar dumneavoastră, domnilor, aflaţi că anecdota mea e absolut autentică. Îmi permit să vă atrag atenţia cu acest prilej că aproape întotdeauna realitatea, cu toate că e supusă unor legi imuabile, pare neverosimilă şi de necrezut. Ba cu cît este mai reală, cu atît pare mai neverosimilă şi de necrezut.

— Dar cum poate cineva să mănînce şaizeci de călugări? se amuzau cei din jur.

— Bineînţeles că nu i-a înghiţit pe toţi dintr-o dată; poate în cincisprezece sau douăzeci de ani; de aceea, lucrul parc absolut limpede şi firesc.

— Chiar firesc?

— Da, cît se poate de firesc! susţinu cu o îndîrjire pedantă Lebedev.

De altfel, călugării catolici sînt foarte curioşi şi ncastîmpăraţi din fire, încît nu era nici o greutate pentru omul acela să-i atragi într-o pădure sau în vreun colţ mai ferit şi acolo să procedeze în consecinţă; nu contest desigur că numărul oamenilor devoraţi este excesiv de mare, ceea ce denotă o lăcomie exagerată din cale-afară.

— Poate să fie adevărat, domnilor, interveni pe neaşteptate Mîşkin.

Pînâ atunci el ascultase în tăcere, fără să se amestece în discuţie; din cînd în cînd rîdea din toată inima, asociindu-se la rîsul celorlalţi. Se vedea că era încîntat de faptul că musafirii se distrează voioşi, că discută zgomotos şi cu aprindere şi chiar de faptul că băutura are atîta trecere.

Poate că n-ar fi rostit nici un cuvînt toată seara, dacă nu-i venea aşa deodată poftă să vorbească. Şi vorbi cu un aer atît de grav, încît, plini de curiozitate, toţi amuţiră în aşteptare.

— Vreau să spun, domnilor, că pe vremea aceea bîntuia deseori foametea. Am auzit vorbindu-se de asta, cu toate că nu prea mă pricep cine ştie ce într-ale istoriei. Cred însă că nici nu putea fi altfel. În Elveţia, mă opream deseori uimit în faţa ruinelor unor vechi castele feudale, cocoţate pe stînci rîpoase, cel puţin la vreo cinci-şase sute de metri înălţime în linie verticală (ceea ce înseamnă cîţiva kilometri de urcuş pe poteci). Se ştie ce-i un castel medieval: un morman de pietroaie. O muncă uriaşă, supraomenească! Şi toate aceste ziduri au fost înălţate, bineînţeles, de gloata cea necăjită şi năpăstuită a şerbilor. Pe lîngă asta, trebuiau să mai plătească tot felul de biruri şi să întreţină clerul. Cum ar mai fi putut să-şi asigure propriile nevoi şi să se ocupe de cultivarea pămîntului? Nici nu erau aşa de mulţi pe atunci; cu siguranţă că cea mai mare parte dintre ei murea de foame, neavînd cum să-şi procure hrana zilnică. M-am întrebat uneori cum de nu s-a stins cu desăvîrşire poporul acesta şi cum de a putut rezista la atîta mizerie. Lebedev nu s-a înşelat, desigur, spunînd că au existat pe atunci şi antropofagi şi încă în număr mare; numai că nu pricep pentru ce i-a trebuit să amestece aici călugării şi ce vrea să spună cu asta.

— Vrea să spună, probabil, că în veacul al doisprezecelea nu puteau fi mîncaţi decît călugări, pentru că numai călugării erau graşi, observă

Gavrila Ardalionci.

— Idee excelentă şi plină de adevăr, strigă Lebedev, pentru că nici nu se atingeau de laici! Nici un mirean faţă de şaizeci de exemplare ecleziastice — iată o idee teribilă, o idee istorică, o idee statistică, în sfirşit, căci din asemenea fapte un om deştept reconstituie adevărul istoric; cert este că de aici rezultă cu o exactitate matematică faptul că pe atunci clerul ducea un trai cel puţin de şaizeci de ori mai înfloritor, mai îmbelşugat decît restul omenirii. Şi probabil că era tot cam de vreo şaizeci de ori mai gras decît tot restul omenirii.

— Exagerezi, exagerezi, Lebedev! strigau ceilalţi, tăvălindu-se de rîs...

— Admit că ar fi o idee istorică, dar la ce concluzie ai ajuns dumneata personal? stăruia prinţul cu aceeaşi candoare. (Vorbea cu atîta seriozitate adresîndu-i-se lui Lebedev, de care toată lumea îşi bătea joc, încît tonul lui, lipsit de orice ironie, contrasta strident cu atitudinea celorlalţi; nu era mult pînă să ajungă şi el obiectul zeflemelelor; Mîşkin însă nu observa nimic.)

— Dar nu vezi, prinţe, că-i un smintit? îi spuse Evghcni Pavlo-vici, apleeîndu-se la urechea lui. Adineauri m-a informat cineva că s-a scrîntit într-ale celor avocăţeşti, că a căpătat mania elocinţei judiciare şi că vrea să se prezinte la un examen. Mă aştept la o parodie de toată frumuseţea.

— Concluzia mea este formidabilă şi impresionantă, perora înainte, cu glas tunător, Lebedev. Dar să examinăm mai întîi starea psihologică şi juridică a criminalului. Vedem că, în ciuda faptului că era lipsit de orice posibilitate de a-şi procura alte alimente, vinovatul sau, ca să zic aşa, clientul meu, a manifesat de cîteva ori în timpul curioasei lui îndeletniciri dorinţa de a se pocăi şi de a respinge ispita hranei ecleziastice. Acest lucru reiese cu prisosinţă din următoarele date concrete: se menţionează ca un fapt absolut cert că omul nostru a mîncat şi cinci sau şase copilaşi, cifră relativ neînsemnată, dar în schimb foarte semnificativă din alt punct de vedere. Este evident că, mustrat de conştiinţă (căci clientul meu e credincios şi are şi conştiinţă, ceea ce mă voi strădui să vă dovedesc), dornic să-şi micşoreze pe cît îi sta în putinţă păcatul, a încercat să înlocuiască de şase ori hrana monahală cu hrana laică. Faptul că a vrut numai să încerce este de asemenea incontestabil, căci, dac-ar fi facut-o numai dintr-o dorinţă de variaţie gastronomică, cifra şase ar fi prea neînsemnată; pentru ce numai şase bucăţi şi nu treizeci? (Observaţi că iau cifrele juma-juma.) Dar dacă o luăm drept o încercare inspirată exclusiv de teama de a nu făptui noi sacrilegii, atunci cifra de şase îşi găseşte explicaţia şi justificarea deplină; într-adevăr, şase tentative pentru a calma remuşcările conştiinţei sînt prea de ajuns, dacă ţinem seama că aceste încercări nu puteau, sub nici un motiv, să fie izbutite. Mai întîi, după părerea rnea, copilul e prea mic, vreau să spun că nu-i prea trupeş, şi ca atare, pentru acelaşi interval de timp, i-ar fi trebuit de trei sau chiar de cinci ori mai mulţi copii decît călugări, încît şi păcatul, chiar dacă s-ar fi micşorat, pe de o parte, necesarmente s-ar fi mărit de cealaltă, sub raportul cantităţii, ca o compensare a lipsei de calitate. Judecînd astfel, domnilor, eu mă pun, bineînţeles, în situaţia unui criminal din veacul al doisprezecelea. Cît despre mine, om din secolul al nouăsprezecelea, eu aş fi judecat poate altfel, fapt asupra căruia vă atrag atenţia, încît nu înţeleg rostul acestei ilarităţi stupide şi nu înţeleg de ce vă vine să faceţi atîta haz pe socoteala mea, domnilor; iar din partea ta, generale, e chiar lipsă totală de bun-simţ. În al doilea rînd, după părerea mea personală, copilul reprezintă o hrană prea puţin consistentă, avînd poate şi un gust prea fad şi greţos, încît criminalul, urmînd un asemenea regim alimentar, pe lîngă faptul că nu şi-ar fi satisfăcut deloc cerinţele stomacului, s-ar fi ales numai cu mustrări de conştiinţă. Acum urmează, domnilor, concluzia, finalul, ca să zic aşa, final care cuprinde dezlegarea uneia dintre cele mai mari probleme ale tuturor timpurilor: de atunci ca şi de azi! Vinovatul, în cele din urmă, se denunţă singur clerului şi se predă în mîinile stăpînirii. Ne întrebăm, ştiind pedepsele de atunci, ce chinuri îl aşteptau, ce cazne, ce roţi, ce ruguri? Ce l-a determinat, totuşi, să se denunţe? Pentru ce nu s-a limitat pur şi simplu la cifra aceasta de şaizeci şi nu şi-a păstrat secretul pînă la ultima lui suflare? Nu era mai bine să se fi lăsat păgubaş de călugări, ducînd o viaţă pocăită de sihastru? N-ar fi putut, în sfirşit, el însuşi să se facă călugăr? Aici e dezlegarea enigmei! Înseamnă că a existat ceva mai puternic decît torturile, decît rugul şi chiar decît o deprindere de douăzeci de ani! Înseamnă că a existat o idee mai puternică decît toate calamităţile, secetele, torturile, decît lepra, foametea, ciuma şi tot infernul acela pe care omenirea nu le-ar fi putut suporta fără ideea aceasta îndrumătoare, ce apropie şi leagă oamenii între ei, călăuzeşte inimile şi fecundează izvoarele vieţii! Ei bine, arătaţi-mi ceva asemănător puterii acesteia în secolul nostru, al viciilor şi al căilor ferate... Ar fi trebuit să spun: în secolul nostru, al vapoarelor şi al căilor ferate, dar spun: în secolul nostru, al viciilor şi al căilor ferate, pentru că, deşi sînt beat, am o judecată dreaptă. Arătaţi-mi o idee care să-i lege între ei pe oamenii de astăzi cu o putere măcar pe jumătate faţă de aceea din secolele trecute. Şi mai îndrăzniţi să spuneţi că izvoarele vieţii n-au fost şubrezite şi tulburate sub semnul acestui „astru”, sub stăpînirea acestei reţele în care s-a încurcat omenirea? Şi nu vă mai grozăviţi cu prosperitatea voastră, cu bogăţiile, cu raritatea crizelor de foamete şi rapiditatea mijloacelor de transport! Sînt mai multe bogăţii, dar e mai puţină putere; nu mai există ideea care să lege inimile, totul s-a şubrezit, totul s-a moleşit, totul e putred! Sîntem cu toţii putrezi, cu toţii, cu toţii... Dar ajunge, acum nu-i vorba de asta, ci e vorba dacă n-ar fi momentul, excelentissime prinţ, să se servească gustarea pregătită pentru musafirii noştri?

Peroraţia lui Lebedev pe mulţi dintre ascultători îi indignase la culme (ar fi cazul să menţionăm că în tot timpul cuvîntării sale sticlele se destupau fără întrerupere), dar această încheiere neaşteptată despre perspectiva unei gustări mai substanţiale avu darul să calmeze ca prin farmec spiritele agitate. Referindu-se la practica avocăţească, el însuşi denumise o asemenea încheiere abilă drept „o spectaculoasă răsturnare de situaţii”. Veselia generală se reîntronă, manifestîndu-se prin noi explozii de rîs; atmosfera era animată: toţi părăsiră scaunele şi începură să se plimbe pe terasă pentru a se dezmorţi după atîta şedere. Singur Keller rămase nemulţumit de discursul lui Lebedev, vădind o nelinişte puţin obişnuită.

— Atacă civilizaţia, face apologia barbariei din veacul al doisprezecelea, se maimuţăreşte şi nici măcar să zici că o face din convingerea cinstită a unei inimi curate. Cu ce şi-o fi cîştigat el casa, daţi-mi voie să vă întreb? se adresa el ba unuia, ba altuia, vorbind intenţionat cu glas tare.

— Mi-a fost dat să cunosc un adevărat tălmăcitor al Apocalipsei, pe răposatul Grigori Semionovici Burmistrov, perora într-un colţ generalul

Ivolghin, în mijlocul unui alt grup de auditori, adresîndu-i-se în special lui

Ptiţîn, pe care-l imobilizase, ţinîndu-l de nasturele hainei. Acela, aş putea spune, înflăcăra inimile cu vorba lui. Mai întîi îşi punea ochelarii, deschidea o carte groasă, cu scoarţe negre, ei şi, pe lîngă asta, barba lui albă şi cele două medalii pentru acte de filantropie — îţi închipui ce impresie! Apoi începea cu un glas aspru şi sever; înaintea lui, generalii îşi plecau capetele, iar doamnele, pur şi simplu, leşinau. Ăsta, l-aţi auzit doar — îşi încheie tălmăcirile cu o invitaţie la gustare! E prea de tot.

Ptiţîn îl asculta cu zîmbetul pe buze şi se pregătea mereu să pună mîna pe pălărie ca să plece, dar fie că nu avea destulă îndrăzneală, fie că uita de fiece dată de această intenţie, continua să rămînă pe loc. Înainte ca oaspeţii să fi părăsit masa, Ganea încetase deodată să mai bea şi-şi împinse paharul cît mai departe; o umbră îi întunecă faţa. Cînd toată lumea se ridică de la masă, el se duse şi se aşeză lîngă Rogojin. S-ar fi putut crede, aşa cum stăteau alături, că sînt cei mai buni prieteni. Rogojin care, la început, intenţionase de vreo cîteva ori să se retragă discret, stătea acum nemişcat, cu capul în jos, şi părea că-şi uitase cu totul intenţia de a pleca. Toată seara nu pusese în gură nici o picătură de vin şi stătea dus pe gînduri; doar din cînd în cînd ridica ochii şi examina lung pe fiecare. Acum însă făcea impresia că aşteaptă ceva foarte important pentru el şi că deocamdată este hotărît să nu plece.

Prinţul nu băuse decît două sau trei cupe de şampanie şi era bine dispus. Sculîndu-se de la masă, întîlni privirea lui Evgheni Pavlovici şi, amintindu-şi de explicaţia ce urma să o aibă cu el, îi zirnbi cu prietenie.

Evgheni Pavlovici îi răspunse cu un semn din cap şi deodată i-l arătă pe Ippolit pe care îl privise pînă atunci cu multă atenţie. Bolnavul dormea, întins pe canapea.

— Spune-mi prinţe, ce caută, de fapt, tinerelul acesta la dumneata? întrebă el deodată cu atîta necaz şi chiar pornire duşmănoasă încît prinţul rămase surprins. Pariez că-i coace ceva în cap, că ţi-a pus gînd rău!

— Am observat, răspunse prinţul, sau, cel puţin aşa mi s-a părut, că te ocupi cam mult de el astăzi, Evgheni Pavlîci. E adevărat?

— Şi unde mai pui că, în situaţia mea, ar trebui să am alte griji, nu-i aşa? Chiar mă mir că această figură antipatică mi-a atras, fără să vreau, atenţia toată seara, de cum am venit aici!

— Are o faţă frumoasă...

— Fii atent! Priveşte-l! strigă Evgheni Pavlovici, apucîndu-l pe Mîşkin de braţ. Uită-te la el!...

Din nou, prinţul îl privi mirat pe interlocutorul său.