IV

Întîlnirea fusese stabilită pentru ora douăsprezece, dar, cu totul neprevăzut, prinţul a trebuit să întîrzie. Cînd intră în casă, îl găsi pe general aşteptîndu-l. De la prima ochire îşi dădu seama că bătrînul era nemulţumit, poate tocmai pentru că l-a făcut să aştepte. După ce îşi ceru scuze, prinţul se grăbi să ia loc în faţa musafirului, dar, ciudat lucru, se simţea stingherit, ca şi cum acesta ar fi fost de porţelan şi se temea în fiecare moment să nu-l spargă. Înainte vreme, prezenţa generalului nu-l intimidase niciodată şi nici prin minte nu putea să-i treacă o asemenea posibilitate. Trecură doar cîteva clipe şi îşi dădu seama că avea acum în faţa lui un om cu totul altul decît în ajun: Ardalion Aleksandrovici nu mai era nici tulburat, nici distrat, părea că se stăpîneşte perfect, iar înfăţişarea lui lăsa să se vadă că luase hotărîri definitive. Calmul acesta, de altfel, era mai mult aparent decît real.În tot cazul, musafirul începu discuţia pe un ton voit aţîţat, dar plin de demnitate, pe care îl adoptă cîteodată unii oameni mîndri şi plini de dezinvoltură atunci cînd se simt nâpăstuiţi ori ofensaţi pe nedrept.

— Ţi-am adus volumul pe care mi l-ai împrumutat nu de mult, îţi mulţumesc, spuse el, arătînd cu capul cartea pe care o pusese pe masă.

— A, da, ce zici de articol, generale? Ce impresie ţi-a făcut? E interesant, nu-i aşa? întrebă prinţul, fericit că poate să vorbească despre altceva.

— Interesant, dacă vrei, dar e prea brutal şi, nici vorbă, e plin de

aberaţii. Nu e exclus să fie o înşirare de minciuni gogonate.

Vorbea cu autoritate, tărăgănînd puţin cuvintele.

— Ah, e o povestire aşa de sinceră şi naivă, depănată de un ostaş bătrîn, martor ocular al cotropirii Moscovei de către francezi; unele pasaje sînt de-a dreptul încîntătoare. De altfel, memoriile de acest gen, scrise chiar de cei care au luat parte la evenimente, sînt întotdeauna deosebit de preţioase, oricine ar fi autorul, nu ţi se pare?

— În locul redacţiei, n-aş fi publicat aşa ceva; cît priveşte memoriile contemporanilor în general, se acordă mai multă încredere basmelor unui mincinos necioplit, dar spuse cu haz, decît mărturiilor conştiincioase ale unui om care a binemeritat de la patrie. Cunosc unele memorii cu privire la anul 1812 care... Am luat o hotărîre, dragă prinţe. Părăsesc casa aceasta

— casa domnului Lebedev.

Încheindu-şi aprecierile în felul acesta cu totul neaşteptat, generalul îl privi pe Mîşkin cu înţeles.

— Ai o locuinţă la Pavlovsk, la... fiica dumitale... bolborosi Prinţul, neştiind ce să spună. Îşi aminti că generalul venise pentru a-l consulta în privinţa unei chestiuni foarte importante, de care depindea soarta lui.

— La nevastă-mea, adică la mine, cum s-ar spune, şi în casa fiicei mele.

— Scuză-mă... eu...

— Părăsesc casa lui Lebedev, pentru că, dragă prinţe, am rupt orice relaţii cu omul acesta; le-am rupt aseară, regretînd că n-am făcut-o mai de mult. Ţin la un minim de consideraţie, prinţe şi doresc să mă bucur de ea mai ales din partea persoanelor cărora le dăruiesc adesea, ca să zic aşa, întreaga mea inimă. Dragă prinţe îmi dăruiesc adesea inima şi aproape întotdeauna sînt înşelat. Omul acesta s-a dovedit a fi nevrednic de un asemenea dar din partea mea.

— E cam împrăştiat, haotic, ce-i drept, observă prinţul reţinut, si are unele trăsături... Cu toate acestea, nu e lipsit de simţire şi are o minte isteaţă, uneori chiar foarte amuzantă.

Limbajul ales, precum şi tonul plin de consideraţie şi respect îl măguliră pe bătrîn, chiar dacă uneori se uita cu neîncredere la interlocutorul său. Dar tonul acestuia era prea natural şi prea sincer pentru a lăsa cea mai mică bănuială.

— Că posedă şi însuşiri bune, reluă generalul, eu am recunoscut-o primul, dovadă că i-am acordat acestui individ prietenia mea. Dar n-am nevoie nici de casa, nici de ospitalitatea lui, avînd eu însumi o familie. Nu caut să ascund ori să-mi justific defectele; sînt necumpătat; am băut cu el împreună, şi acum nu pot să-mi iert această slăbiciune. Dar nu numai din pricina băuturii (fii îngăduitor, prinţe, faţă de această brutală sinceritate a unui om necăjit), doar nu numai pentru băutură m-am apropiat de el. Mă simţeam atras tocmai de acele însuşiri de care ai vorbit. Dar în orice există o măsură, chiar în ce priveşte calităţile omului, şi dacă are curajul şi neruşinarea să susţină în faţa mea că, în 1812, copil fiind, şi-a pierdut piciorul stîng şi că l-au îngropat în cimitirul Vagankovskoe din Moscova, ei bine, asta întrece orice măsură, denotă lipsă de respect, e o dovadă de cinism...

— Poate să fi fost doar o glumă, o vorbă de duh, spusă aşa, fără gînd

rău, numai ca să facă haz.

— Înţeleg. O minciună nevinovată, spusă cu haz, oricît de grosolană ar fi, nu jigneşte pe nimeni. Vezi cîte unul care minte, dacă vrei, exclusiv din prietenie, ca să-i facă plăcere interlocutorului său; dar dacă în pretinsa glumă se întrevede o jignitoare lipsă de respect, dacă prin această lipsă de respect vor să-ţi arate că prietenia ta este o povară — în cazul acesta, unui om cu bun-simţ, unui om binecrescut şi nobil la caracter nu-i rămîne altceva de făcut , decît să-i întoarcă ofensatorului spatele, să rupă orice legătură cu el arătîndu-i prin aceasta locul lui adevărat.

Vorbind, generalul se făcuse roşu de indignare.

— Bine, dar Lebedev nici nu putea fi la Moscova în 1812; era prea tînăr; e pur şi simplu un caraghioslîc.

— Nici vorbă, în primul rînd asta; dar să presupunem că s-ar fi născut în vremea aceea. Cum îndrăzneşte el să afirme că un soldat francez a tras cu tunul în el şi i-a retezat piciorul, aşa, numai ca să facă haz? Cică şi-a cules piciorul de pe cîmpul de bătălie, l-a dus acasă şi pe urmă l-a îngropat în cimitirul Vagankovskoe! Că, în locul unde e îngropat, a ridicat un monument pe care, cică, a scris pe o parte: „Aici zace piciorul secretarului de colegiu Lebedev”, iar pe cealaltă parte: „Odihneşte-te în pace, scumpă rămăşiţă, în aşteptarea zilei fericite”. Că, în sfîrşit, o dată pe an, face parastas pentru pomenirea piciorului (ceea ce-i curat sacrilegiu!) şi că în fiecare an se duce în acest scop la Moscova. Iar ca să mă convingă, mă invită să merg cu el la Moscova pentru a-mi arăta mormîntul şi chiar acel tun francez care, cică, a fost capturat de ruşi şi se află acum la Kremlin, al unsprezecelea la rînd începînd de la poartă, un tunuleţ de sistem vechi.

— Şi, de fapt, amîndouă picioarele-i sînt la locul lor şi tefere! rîse prinţul. Dar te asigur că nu e decît o glumă nevinovată şi n-ar fi cazul să te superi.

— Dar dă-mi voie să am şi eu părerea mea; cît despre cele două picioare tefere, se pare că n-ar fi un argument prea temeinic, căci el pretinde că la un picior ar avea proteză...

— Ah,da, e vorba de piciorul lui Cernosvitov; se poate chiar dansa cu el, se zice.

— Ştiu şi asta. Cînd Cernosvitov şi-a inventat piciorul, a venit mai întîi la mine să mi-l arate. Dar Cernosvitov şi-a inventat piciorul mult mai tîrziu... Dar nu numai atît; dumnealui susţine că nici răposata lui soţie, în tot timpul căsniciei lor, n-a ştiut că el are un picior de lemn. „Dacă dumneata, zice, ai fost în 1812 pajul personal al lui Napoleon, mi-a replicat el cînd i-am atras atenţia asupra absurdităţii afirmaţiilor lui, atunci dă-mi voie să am şi eu dreptul de a-mi îngropa piciorul în cimitirul

Vagankovskoe."

— Cum adică, dumneata... începu prinţul şi se încurcă. Generalul îl privi cu un aer de superioritate, şi nu fără ironie.

— Isprăveşte-ţi gîndul, prinţe, spuse el agale, cu un glas voit îngroşat, spune pînă la capăt. Sînt indulgent, poţi să spui totul; mărturiseşte că ţi se pare ridicol pînă şi gîndul de a vedea în faţa dumitale un om în ultimul hal de decădere şi de umilire oferindu-ţi spectacolul... inutilităţii lui şi, în acelaşi timp, să-l auzi spunînd că a fost martor ocular... al unor mari evenimente. El nu ţi-a strecurat încă nimic... vreo şoaptă la

ureche?...

— Nu, Lebedev nu mi-a spus nimic, dacă te referi la el...

— Hm... credeam că dimpotrivă. De fapt, şi discuţia noastră de aseară a pornit tot de la acest... curios articol din arhivă despre care vorbeam adineauri. I-am arătat absurditatea. Cu atît mai mult cu cît eu însumi am fost martor ocular... Zîmbeşti, prinţe, te uiţi la chipul meu?

— N-nu, dar...

— Arăt mai tînăr decît sînt, continuă generalul tărăgănat; de fapt sînt mult mai în vîrstă decît par. În 1812 aveam vreo zece-doisprezece ani. Nici eu singur nu-mi cunosc exact vîrsta. În actele oficiale sînt trecut cu cîţiva ani mai tînăr, şi apoi toată viaţa mea am avut slăbiciunea de a-mi ascunde vîrsta adevărată, reducînd-o cu cîţiva ani.

— Fii încredinţat, generale, în ce mă priveşte, nu găsesc nimic curios că te aflai la Moscova în 1812 şi... de bună seamă, ai putea să-ţi povesteşti amintirile ca toţi participanţii la evenimentele de atunci. Unul dintre autobiografii noştri îşi începe cartea, afirmînd că în 1812 era încă sugaci, că soldaţii francezi îl hrăneau cu pîine muiată.

— După cum vezi, cazul meu iese cu totul din comun, reluă musafirul cu un aer îngăduitor, şi totuşi nu prezintă, de fapt, nimic extraordinar.

Adesea adevărul pare neverosimil. Copil de curte, paj! Sună cam ciudat, nici vorbă! Dar aventura unui copil care abia împlinise zece ani se poate explica tocmai prin vîrsta lui. La cinci- sprezece ani, aşa ceva nu mi s-ar fi întîmplat, fireşte, pentru că Ia cincisprezece ani, nici vorbă, n-aş fi fugit deacasă ca să văd intrarea lui Napoleon la Moscova; aş fi rămas lîngă mama, pe care o surprinsese sosirea francezilor şi care tremura de spaimă în casa noastră de lemn din Staraia Basmannaia. La cincisprezece ani, mi-ar fi fost frică, dar la zece ani nu m-am temut de nimic şi, făcîndu-mi loc prin mulţimea ce se îmbulzea în faţa palatului, am ajuns aproape de intrare în momentul cînd Napoleaon cobora de pe cal.

— Într-adevăr, ai făcut o remarcă foarte nimerită, că la vîrsta de zece ani puteai să nu te sperii... se simţi dator să-l aprobe prinţul, stînjenit la culme şi cu teama în suflet să nu roşească.

— Nici vorbă, şi toate evenimentele s-au succedat cît se poate de simplu şi firesc, aşa cum numai în realitate se poate întîmpla; dacă un romancier s-ar apuca să povestească toate acestea, ar îndruga tot felul de scorneli şi aberaţii.

— Să ştii că aşa şi este! se însufleţi prinţul. Ideea aceasta mi-a venit şi mie chiar acum de curînd. Cunosc un caz autentic de omor comis pentru un ceasornic; s-a scris şi în ziare despre asta. Dacă un scriitor ar fi născocit aşa ceva, criticii şi oamenii care se pretind a fi adînci cunoscători ai sufletului poporului ar fi ţipat numaidecît că este imposibil, de necrezut; citind însă relatarea cazului în rubrica faptelor diverse din ziare, simţi că tocmai din aceste fapte începi să cunoşti realitatea rusă. Observaţia dumitale este perfect întemeiată, generale! isprăvi prinţul cu înflăcărare, fericit că a scăpat de primejdia iminentă de a roşi în faţa bătrînului.

— Nu-i aşa? Nu-i aşa? strigă generalul, nemaiputînd de bucurie. Un puşti, un copil, care nu ştie ce-i frica, se strecoară prin mulţime ca sa vadă un alai strălucitor, uniforme şi, în sfîrşit, pe omul extraordinar despre a cărui faimă i se împuiase capul. Căci, pe atunci, ani de-a rîndul, numele lui

era pe buzele tuturor: umpluse întreaga lume; iar eu, ca să zic aşa, îl supsesem cu laptele mamei. Trecînd la zece paşi de mine, Napoleon mă zăreşte din întîmplare: eram în costum de cuconaş; părinţii mă îmbrăcau cu gust. Fiind singurul îmbrăcat aşa în mijlocul mulţimii aceleia,îţi închipui...

— Bineînţeles, nu se putea să nu-i fi atras atenţia, deoarece era dovadă că nu toată lumea părăsise oraşul şi că rămăseseră chiar şi aristocraţii cu copiii lor.

— Tocmai, tocmai! Voia să-i atragă pe boieri de partea lui. Cînd privirea lui de vultur se aţinti asupra mea, o flacără se aprinse probabil în ochii mei, căci strigă de îndată: Voilá un garson bien eveillé! Qui est ton père? La care eu răspunsei numaidecît cu glasul sugrumat de emoţie: „Un general care a murit pe cîmpul de bătălie al patriei lui”. Le fils d'un boyard et d'un brave par-dessus le marche! J'aime Ies boyards. M'aimes-tu, petit?

Răspunsul ţîşni la fel de iute ca şi întrebarea din gura mea: „Sufletul unui rus ştie să recunoască un om mare chiar şi în duşmanul patriei sale!” Numi mai amintesc dacă m-am exprimat literalmente aşa... eram un copil... dar cam ăsta a fost sensul cuvintelor mele! Napoleon rămase impresionat, apoi, căzînd pe gînduri, spuse celor care-l însoţeau: „îmi place mîndria copilului acestuia! Dar dacă toţi ruşii gîndesc la fel, atunci...” Nu-şi isprăvi gîndul şi intră în palat. L-am urmat, amestecîndu-mă în rîndurile suitei, care-mi făcea loc să înaintez ca unui favorit. Toate astea se petrecură ca într-un vis... îmi amintesc numai că, străbătînd prima sală, împăratul se opri deodată în faţa portretului împărătesei Ecaterina, îl privi îndelung cu un aer visător şi la sfîrşit rosti: „A fost o femeie extraordinară!” apoi trecu mai departe. După două zile, toată lumea mă cunoştea la palat şi la

Kremlin şi-mi spunea le petit boyard. Mă întorceam acasă numai noaptea, la culcare; ai mei aproape că îşi pierduseră capul. Peste încă vreo două zile moare pajul lui Napoleon, baronul de Basancourt; care n-a rezistat greutăţilor campaniei. Napoleon îşi aminti de mine; au venit să mă caute, m-au dus la palat fără să-mi spună despre ce e vorba şi, după ce mi-au pus uniforma defunctului, un copil şi el de vreo doisprezece ani, mă prezentară aşa îmbrăcat împăratului. El îmi făcu un semn uşor cu capul, după care am fost anunţat că prin bunăvoinţa Maiestăţii sale am fost onorat cu titlul de paj al său personal. Am fost în culmea fericirii, căci de multă vreme simţeam pentru el o simpatie arzătoare şi pe urmă, oricum, o uniforma strălucitoare de curte, asta face întotdeauna plăcere unui copil purtam un frac verde-închis, cu pulpane lungi şi înguste, nasturi de vipuşcă roşie, la mîneci cu fireturi de aur, guler înalt, tare, brodat la fel cu fir de aur, pantaloni albi din piele de capră strînşi pe pulpe, o jiletcă de mătase albă, ciorapi de mătase şi pantofi de lac cu catarame... iar cînd eram de serviciu, pentru a-l însoţi pe împărat în plimbările călare, îmi puneam botfori. Cu toate că situaţia n-a fost prea strălucită şi se presimţeau deja mari dezastre, eticheta se păstra cu stricteţe, ba aş spune că era cu atît mai riguros respectată cu cît mai iminente se anunţau aceste nenorociri.

— Da, fireşte... murmură prinţul consternat, memoriile dumitale ar fi fost... extrem de interesante.

De fapt, generalul nu făcea decît să repete ceea ce îi povestise deja

în ajun lui Lebedev; de aceea cuvintele lui curgeau ca apa; în momentul acesta totuşi, aruncă o privire bănuitoare către Mîşkin.

— Memoriile mele, răspunse el plin de mîndrie, să-mi scriu memoriile?

Asta nu m-a tentat niciodată, prinţe! Dacă vrei să ştii, sînt deja scrise, dar... ele zac deocamdată în sertarele biroului meu. Cînd mă voi fi transformat în ţărînă, n-au decît să le publice, nu mă opun; atunci, nici vorbă că vor fi traduse în diferite limbi, nu pentru valoarea lor literară, ci pentru că vor cuprinde fapte şi evenimente de importanţă uriaşă, al căror martor ocular am fost. Nu eram, ce-i drept, decît un copil pe vremea aceea, dar, tocmai datorită vîrstei mele fragede, am putut pătrunde în intimitatea, ca să zic aşa, în odaia de culcare a „marelui om”. Noaptea auzeam gemetele acestui "gigant în suferinţă”; nu avea motive să-şi ascundă chinurile şi lacrimile în faţa unui copil, cu toate că începusem să înţeleg că pricina suferinţelor lui era tăcerea împăratului Alexandru.

— Da, se pare că i-a trimis scrisori...cu propuneri de pace...aprobă timid prinţul.

— De fapt nu se ştie precis ce propuneri conţineau scrisorile acelea, dar scria în fiecare zi, în fiecare ceas, şi expedia curier după curier!

Ajunsese într-un hal de enervare groaznică. Într-o noapte, cum eram singuri, mă repezii spre dînsul cu lacrimi în ochi (oh! Cît îl iubeam): „Să-i cereţi, sâ-i cereţi iertare împăratului Alexandru! strigai disperat. Ar fi trebuit să spun: „împăcaţi-vă cu împăratul Alexandru”, dar. ca ţînc ce eram, mi-am exprimat gîndul cu naivitate. „Oh! copilul meu, răspunse el

(se plimba în lungul şi în latul odăii). Oh, copilul meu! (Părea să fi uitat că n-aveam decît zece ani şi chiar îi plăcea să vorbească cu mine.) Oh, copilul meu, sînt gata să sărut picioarele împăratului Alexandru, dar în ce-i priveşte pe regele Prusiei şi pe împăratul Austriei, oh, faţă de aceştia nutresc o ură veşnică şi... în sfîrşit... tu nu te pricepi la politică!"

Amintindu-şi, probabil, cu cine vorbea, tăcu deodată, dar mult timp după aceea ochii lui scăpărau fulgere. Ei bine, dacă aş povesti în scris toate lucrurile acestea — şi am fost doar martorul unor fapte foarte importante — dacă le-aş da în vileag acum, de îndată toţi criticii, toate vanităţile literare, toţi invidioşii, diverse partide politice şi... Nu, mulţumesc, mai bine mă las păgubaş!

— Cît despre partide, desigur că ai dreptate şi sînt de părerea dumitale, răspunse prinţul după un moment de tăcere. Chiar deunăzi, am citit cartea lui Charras despre campania de la Waterloo. Pare să fie o carte serioasă şi specialiştii susţin că e scrisă cu multă pricepere şi competenţă.

Dar din fiecare pagină răzbate bucuria pe care autorul o simte în umilirea lui Napoleon, şi dacă i s-ar fi putut contesta lui Napoleon orice urmă de talent militar chiar şi în campaniile anterioare, cred că Charras ar fi fost cît se poate de fericit. Ei bine, într-o lucrare atît de serioasă o asemenea atitudine este inadmisibilă, pentru că se simte punctul de vedere al unui anumit partid. Şi... erai tare ocupat în serviciul dumitale pe lîngă... împărat?

Generalul era încîntat la culme. Tonul acesta serios şi sincer cu care

Mîşkin discuta cu el despre aceste lucruri avu darul să-i risipească pînă şi ultimele urme de neîncredere.

— Charras! O, şi eu personal am fost indignat peste măsură! l-am

scris atunci, dar... nu-mi mai amintesc ce anume... M-ai întrebat dacă serviciul meu îmi dădea mult de furcă? A, nu! Mi s-a acordat titlul de paj în serviciul personal al împăratului, eu însă, pe atunci, nu luam în serios o asemenea ocupaţie. Unde mai pui că foarte curînd Napoleon pierdu orice speranţă de a mai cîştiga simpatia ruşilor şi, fiindcă mă luase pe lîngă el numai din consideraţie politice, nici vorbă că n-ar fi întîrziat să mă uite... dacă nu m-ar fi îndrăgit cu adevărat, îndrăznesc s-o spun acum. Mă simţeam şi eu tras de el. Serviciul propriu-zis se reducea la puţin lucru: trebuia să mă prezint din cînd în cînd la palat şi să-l însoţesc pe împărat în plimbările lui călare, asta-i tot. Călăream binişor încă de pe-atunci.Aceste plimbări le făcea de obicei înainte de prînz; îl însoţeau de obicei Davout, eu şi mamelucul Roustan...

— Constant, îi scăpă prinţului fără voie.

— N-nu, Constant era plecat pe vremea aceea; îl trimisese cu o scrisoare... la împărăteasa Josefina; dar, în locul lui, erau două ordonanţe, cîţiva ulani polonezi... şi... iată toată suita, fără a-i pune la socoteală, bineînţeles, pe generalii şi pe mareşalii care îl întovărăşeau pe Napoleon ca să examineze împreună topografia locurilor, dispozitivul trupelor etc.

Cel mai des îl lua cu el pe Davout; parcă-l văd: un om înalt, solid, flegmatic, cu ochelari şi cu o privire ciudată. Cu el se consulta împăratul cel mai des. Îi preţuia sfaturile. Mi-aduc aminte, au avut o consfătuire în doi care a ţinut mai multe zile în şir. Davout venea şi dimineaţa, şi seara; de multe ori se certau chiar. La urmă, Napoleon păru că-i acceptă părerea.

Mă găseam în cabinetul unde avea loc discuţia fără ca cei doi să-mi fi dat vreo atenţie. Odată, ca din întîmplare, privirea lui Napoleon căzu pe mine şi un gînd îi licări în ochi: „Copile! îmi spuse el deodată, ce zici tu: dacă aş trece la ortodoxism şi dacă i-aş dezrobi pe iobagii voştri, m-ar urma oare ruşii sau nu?” „Niciodată!” strigai cu indignare. Napoleon rămase consternat. „Flacăra patriotismului ce s-a aprins în ochii acestui copil îmi dezvăluie, spuse el, părerea şi sentimentele întregului popor rus. Ajunge,

Davout! Toate astea nu-s decît fantezii! Să auzim celălalt proiect."

— Da, dar nici primul proiect nu era deloc prost; ideea e formidabilă, spuse prinţul, care-l asculta pe general cu un interes crescînd. Aşadar, proiectul acesta i-l atribui lui Davout?

— În orice caz, l-au discutat împreună. Ideea, fireşte, îi aparţinea lui

Napoleon. O idee de vultur, dar şi celălalt plan nu era lipsit nici el de îndrăzneală... Era faimosul conseil du Hon, după cum a denumit însuşi

Napoleon sfatul lui Davout. lată în ce consta: să ucidă cîţi mai mulţi cai, să le săreze carnea, să rechiziţioneze tot grîul şi să ierneze cu trupe cu tot în

Kremlin, după ce-l vor fî întărit, înălţînd metereze, săpînd tranşee, construind barăci şi instalînd tunuri, pentru ca o dată cu venirea primăverii să-şi deschidă drum printre ruşi. Proiectul acesta îl pasionase pe Napoleon.

Zi de zi făceam călare înconjurul Kremlinului şi împăratul dădea indicaţii ce şi unde trebuia făcut: ici o spărtură în zid, colo un fort, în altă parte un şir de cazemate. Pe scurt, totul era prevăzut cu precizie; Davout însă stăruia să fie luată o hotărîre definitivă. Au mai avut împreună o nouă consfătuire în doi, la care am asistat şi eu. Din nou Napoleon, cu braţele încrucişate, se plimba prin odaie. Nu puteam să-mi iau ochii de la el, inima-mi bătea cu putere. „Mă duc”, spuse Davout. „Unde?” întrebă Napoleon. „Mă duc să

sărez caii”, răspunse mareşalul. Napoleon tresări; se decidea soarta lui.

„Copile, mi se adresă el deodată, ce crezi tu despre planul nostru?"

Bineînţeles, îmi punea întrebarea aceasta cum se întîmplă uneori omului celui mai deştept, în momentele decisive, să-şi încerce soarta pe cap sau pajură. În loc să-i răspund împăratului, mă adresai lui Davout. „Generale, iam spus ca într-o revelaţie supremă, ia-o mai bine din loc şi întoarce-te de unde ai venit!” Proiectul a căzut. Davout ridică din umeri şi se retrase, murmurînd: Bah! Il devient superstitieux! A doua zi s-a şi dat ordinul de plecare.

— Toate acestea sînt extrem de interesante, rosti prinţul încet, dacă lucrurile s-au petrecut întocmai... adică, vreau să spun... încercă el s-o dreagă.

— O, prinţe! strigă generalul, pe care propria lui povestire îi îmbărbătase într-atît, încît n-ar fi pregetat să treacă dincolo de orice prudenţă. Dumneata spui: „Dacă lucrurile s-au petrecut întocmai! Dar au fost altele şi mai şi, te asigur, mult mai grozave! Nu ţi-am povestit decît nişte fapte de mică importanţă, fapte minore, politice. Ţi-o repet, am fost martorul lacrimilor şi gemetelor nocturne ale acestui om mare, ceea ce nimănui, în afară de mine, nu i-a fost dat să vadă! Către sfîrşit, într-adevăr, nu mai plîngea, îi secaseră lacrimile, gemea numai din cînd în cînd şi chipul lui se întuneca tot mai mult. Ai fi zis că eternitatea îl învăluia în umbra aripilor ei. Noaptea, petreceam cîteodată ore întregi singuri în tăcere; mamelucul sforăia în odaia de alături; dormea de obicei ca un buştean omul acesta. „În schimb, mi-e devotat mie şi dinastiei”, spunea

Napoleon despre el. O dată m-am simţit aşa de îndurerat, încît mă năpădiră lacrimile; împăratul observă şi mă privi plin de înduioşare. „îmi plîngi de milă! strigă el, tu, un copil, şi poate mai este încă un copil care mă plînge, fiul meu, le roi de Rome; toţi ceilalţi mă urăsc şi, în nenorocire, cei dintîi care mă vor trăda vor fi propriii mei fraţi!...” Mă repezii la el zguduit de plîns; atunci n-a mai putut rezista: ne-am îmbrăţişat şi lacrimile ni se amestecară. „Să scrieţi, să-i scrieţi o scrisoare împărătesei Josefina!” îi spusei printre lacrimi. Napoleon tresări şi, după un moment de gîndire:

„Mi-ai amintit de a treia fiinţă care mă iubeşte, îmi spuse el, îţi mulţumesc, prietene!” Se aşeză îndată la birou şi-i scrise Josefinei. A doua zi, Constant plecă cu scrisoarea.

— Ai săvîrşit o faptă minunată, spuse prinţul, în vălmăşagul acela de gînduri întunecate ai deşteptat în el simţăminte bune.

— Asta zic şi eu, prinţe, şi ce frumos ştii dumneata să le explici toate astea după îndemnul minunat al inimii dumitale! strigă generalul entuziasmat, şi în acelaşi timp, lucru curios, lacrimi adevărate îi sclipiră în ochi. Da, prinţe, a fost un spectacol grandios! Dar, ştii, era cît pe ce să-l urmez la Paris şi, nici vorbă, aş fi împărtăşit cu el captivitatea în „insula toridă a surghiunului”, dar, vai, soarta ne-a despărţit! El plecă spre insula stîncoasă, unde, o singură dată măcar, în clipele de sfîşietoare tristeţe, şi-o fi amintit poate de lacrimile băieţaşului de la Moscova care, la despărţire, îl îmbrăţişase în semn de iertare. Cît despre mine, am fost trimis la şcoala militară, unde n-am găsit decît o disciplină severă, camarazi grosolani şi... vai! cît de departe sînt toate astea în scurgerea vremii! „Nu vreau sa te despart de măicuţa ta şi de aceea nu te iau cu mine! îmi spuse el în ziua

retragerii. Dar aş dori să fac ceva pentru tine!” Era gata să încalece.

„Scrieţi-mi ceva, ca amintire, în albumul surorii mele”, spusei cu timiditate, căci vedeam cît era de tulburat şi de întristat. se întoarse din drum, ceru o pană de scris şi luă albumul. „Ce vîrstă are sora ta?” întrebă el cu pana în mînă. „Trei ani”, i-am răspuns. „Petite fille, alors.” Şi aşternu următoarele cuvinte:

Ne mentez jamais!

Napoleon, votre ami sincere.

Un asemenea sfat, în asemenea clipe dramatice, spune şi dumneata, prinţe!

— Da, e foarte semnificativ.

— Fila aceea de album a fost păstrată într-o ramă aurită, sub sticlă, şi atîrnată pe perete, la locul cel mai vizibil, şi a stat acolo cît a trăit sorămea... a murit la facere; unde o fi acum, nu mai ştiu... dar... ah!

Dumnezeule, s-a făcut ora două! Ce mult te-am reţinut, prinţe! E de neiertat!

— Ba deloc, murmură prinţul, dimpotrivă, mi-ai povestit nişte lucruri atît de interesante... şi... în sfîrşit... îţi sînt recunoscător.

— Prinţe! rosti generalul, strîngînd din nou cu putere mîna lui Mîşkin şi

ţintuindu-l cu o privire scînteietoare, ca şi cum şi-ar fi revenit dintr-o dată, luminat de o idee subită. Dragă prinţe, dumneata eşti atît de bun, ai o inimă atît de curată şi de credulă, încît uneori îmi vine să-ţi plîng de milă.

Mă uit la dumneata cu înduioşare; Dumnezeu să te aibă în paza lui! Fie ca viaţa dumitale să-nflorească de acum înainte... în dragoste. A mea s-a sfîrşit! Ah! iartă-mă, iartă-mă!

Generalul îşi acoperi faţa cu mîinile şi părăsi odaia aproape în fugă.

Emoţia lui era sinceră, şi prinţul n-o punea la îndoială. Îşi dădea seama că bătrînul a plecat beat de succesul lui; dar ceva în adîncul inimii îi spunea că generalul aparţine acelei categorii de mincinoşi care, cu toate că mint cu voluptate, cu o pasiune frenetică, rămîn totuşi îndeajuns de lucizi pentru ca şi în momentele de suprem extaz faţă de elucubraţiile lor fanteziste să aibă o cît de vagă bănuială că nu li se dă crezare şi că nici nar putea să fie crezuţi – în starea în care se afla acum, se putea întîmpla ca, revenindu-şi, bătrînul să se simtă ruşinat peste măsură, să înceapă a bănui că prinţul l-a ascultat mai mult de milă şi să se considere deci profund ofensat.

„Oare n-am greşit încurajîndu-l şi aducîndu-l în halul acesta de exaltare?” se nelinişti prinţul, dar nu mai putu rezista şi izbucni într-un hohot de rîs nestăpînit care ţinu cîteva minute. Pe urmă era cît pe ce să-şi reproşeze această izbucnire, dar se răzgîndi numaidecît, dîndu-şi seama că n-are nici o vină, pentru că realmente simţea o milă nemărginită pentru bietul general.

Presimţirile lui se adeveriră. Chiar în seara aceea primi un bileţel pe cît de ciudat, pe atît de scurt şi de categoric. Generalul Ivolghin îl informa că se vede nevoit să întrerupă relaţiile cu dînsul, că-l stimează şi-i este recunoscător, dar că nici chiar de la dînsul nu vrea să primească „dovezi de milă umilitoare pentru demnitatea unui om şi aşa destul de nenorocit”.

Aflînd că bătrînul se instalase din nou la Nina Aleksandrovna, prinţul îşi luă grija pentru soarta lui. După cum văzurăm însă, Ardalion Aleksandrovici

făcuse nişte boroboaţe şi faţă de Lizaveta Prokofievna. N-avem cum să relatăm aici toate amănuntele; ne mărginim doar să spunem că această vizită o înspăimîntă mai întîi pe Lizaveta Prokofievna, iar pînă la urmă, după ce generalul şi-a permis nişte aluzii puţin măgulitoare la adresa lui

Ganea, fu cuprinsă de un acces de furie şi-l dădu afară din casă. lată motivul pentru care bătrînul petrecu o noapte atît de agitată, iar a doua zi dimineaţa, pierzîndu-şi cumpătul, fugi în neştire afară, în stradă, într-un hal de surescitare vecină cu nebunia.

Kolea, care nu izbutea să priceapă nimic din toate astea, crezu că-l poate domoli luîndu-l cu severitate.

— Ei bine, ce ne facem acuma? încotro s-o apucăm, ce zici, generale? se frămînta el. La prinţ nu vrei să te duci, cu Lebedev te-ai certat, bani nai; cît despre mine, sînt întotdeauna lefter; am rămas de căruţă în mijlocul străzii.

— E mai plăcut să fii pe căruţă decît să rămîi de căruţă, mormăi generalul. Cu... acest calambur, am obţinut un succes extraordinar într-un cerc de ofiţeri... în patruzeci şi patru... una mie... opt sute... Patruzeci şi patru, da!... Nu mai ţin minte... O! Nu-mi mai aminti, nu-mi mai aminti de nimic! „Unde-mi eşti, tinereţe? Unde-mi eşti voioşie?” Cine a spus asta?...

Cine a spus-o, Kolea?

— Gogol, în Suflete moarte, tată, răspunse Kolea şi se uită cu spaimă la tatăl său.

— Suflete moarte! O, da! moarte! Cînd ai să mă îngropi, să scrii pe mormîntul meu: Aici odihneşte un suflet mort!

Ruşinea e pe urma mea!

Cine a spus asta, Kolea?

— Nu ştiu, tată.

Generalul se opri o clipă din mers.

— Auzi, cică, Eropegov n-a existat! Eroşka Eropegov! ţipă el ca apucat. Şi asta mi-o spune fiul meu, propriul meu fiu!... Eropegov, un om care vreme de unsprezece luni mi-a ţinut loc de frate, pentru care m-am bătut în duel... Prinţul Vîgoroţki, căpitanul nostru, îi spune odată, la un pahar de vin: „Tu, Grişa, unde ai cîştigat ordinul Anna?” Acesta răspunde:

„Pe cîmpul de bătălie al patriei mele, iată unde l-am cîştigat!” Iar eu, de colo, m-apuc să strig: „Bravo, Grişa!” Ei bine, aşa s-a iscat duelul, iar mai tîrziu s-a căsătorit cu... Maria Petrovna Su... Sutughina şi pe urmă a fost omorît pe cîmpul de luptă... Un glonţ a ricoşat de pe crucea pe care-o purtam la piept şi l-a lovit drept în frunte. „N-am să te uit niciodată!” strigă el şi căzu mort. Am... am servit cu cinste, Kolea, mi-am slujit patria cu abnegaţie, cu devotament, dar oprobriul, dezonoarea... „ci dezonoarea mă urmăreşte!”... Nina şi cu tine să veniţi la mormîntul meu... „Biata Nina!” aşa îi spuneam altădată, Kolea. De mult, la începutul căsniciei noastre, şi-i plăcea atît de mult... Nina, Nina, ce viaţă ţi-am făcut! Cum mai poţi să mă iubeşti, suflet chinuit şi răbdător! Maică-ta are un suflet de înger, Kolea, auzi, un suflet de înger!

— Ştiu, tată. Tată drag, să ne întoarcem acasă, la mama. Adineauri a fugit după noi. Ei, hai, de ce ai rămas locului?... şi acum, ce rost are să plîngi?

Kolea plîngea şi el, sărutînd mîinile tatălui său.

— Mie îmi săruţi mîinile, mie?

— Da, îţi sărut mîinile. Ce-i de mirare? Şi ce te-a apucat, coşcogeamite general, un ostaş, să plîngi în mijlocul străzii? Haidem, să mergem!

— Dumnezeu să te binecuvînteze, dragul meu băiat, pentru respectul pe care-l păstrezi unui om dezonorat — da, da, unui moşneag acoperit de ruşine, tatălui tău... îţi doresc să ai un fiu care să-ţi semene...Le roi de

Rome... O, „blestemată să fie casa aceasta!"

— Ei, dar ce-s toate astea, zău? se apără Kolea. Ce se petrece? Pentru ce nu vrei să te întorci acum acasă? Ţi-ai pierdut minţile?

— Am să-ţi explic, am să-ţi explic... am să-ţi spun totul; nu striga, să nu ne audă... Le roi de Rome... Ah! m-apasă greu urîtul!

Doică, unde ţi-e mormîntul?!

Cine a spus asta, Kolea?

— Nu ştiu cine, nu ştiu! Să ne întoarcem imediat acasă, imediat! Dacă trebuie, îl cotonogesc pe Ganka... încotro ai pornit-o iar?

Dar generalul nu-l asculta, ci-l trăgea spre pridvorul unei case vecine.

— Încotro mergi? E o casă străină!

Generalul se aşeză pe o treaptă, ţinîndu-l mereu pe Kolea de braţ şi străduindu-se să-l atragă mai aproape de el.

— Apleacă-te, apleacă-te!, murmura el. Am să-ţi spun tot... ruşine... apleacă-te... apropie-ţi capul, am să-ţi spun ceva la ureche... la ureche... la ureche...

— Dar ce ai? făcu Kolea îngrozit, aplecîndu-şi supus capul.

—Le roi de Rome... şopti generalul, zgîlţîit de un tremur.

— Cum?... Ce ai mereu cu le roi de Rome? Ce ţi-a venit?

— Eu... eu... reîncepu în şoaptă generalul, agăţîndu-se din ce în ce mai tare de umărul „băieţaşului său”, eu vreau... vreau să-ţi... tot, Maria...

Maria... Petrovna Su-su-su...

Kolea se desprinse din mîinile tatălui său, îl apucă de umeri şi-l Privi cu un aer înspăimîntat. Faţa bătrînului devenise stacojie, buzele i se învineţiseră, convulsii uşoare îi crispau faţa. Deodată se datină şi se lăsă moale în braţele lui Kolea.

— Atac de apoplexie! exclamă acesta cu disperare, dumerindu se abia atunci ce se întîmplă.

V

E drept că Varvara Ardalionovna, în discuţia cu fratele ei, cam exagerase ştirile privitoare la apropiata căsătorie a prinţului cu Aglaia

Epancina. Poate cu intuiţia ei de femeie, înzestrată cu o puternică doză de perspicacitate, ghicise oarecum ceea ce trebuia să se întîmple într-un viitor foarte apropiat sau, poate, îndurerată de spulberarea unui vis (în care, de altfel, nu-şi pusese speranţe prea mari), n-a putut să reziste unei porniri omeneşti, explicabilă, de a exagera nenorocirea adăugind o picătură de venin la chinurile fratelui său, pe care, de altfel, îl iubea şi-l compătimea sincer. În tot cazul, nu avea cum să afle noutăţi chiar atît de precise de la domnişoarele Epancin, în afară doar de vagi aluzii, vorbe spuse pe jumătate, ca şi tăceri deopotrivă de enigmatice. Sau poate, cine ştie,

surorile Aglaiei să fi aruncat dinadins cîteva apropouri ca s-o mai descoasă pe Varvara Ardalionovna sau, în sfîrşit, se poate presupune că n-au vrut săşi refuze satisfacţia feminină de a o necăji puţin pe prietena lor din copilărie; era exclus ca ele să nu fi ghicit măcar, cît de cît, adevăratele intenţii ce o aduceau de atîta timp pe Varia în casa lor.

La fel şi prinţul Mîşkin, deşi era pe deplin îndreptăţit să-l asigure pe

Lebedev că n-avea nimic să-i comunice şi că nici o schimbare neobişnuită nu intervenise în existenţa lui, putea, la rîndu-i, să se fi înşelat. În adevăr, cu toată lumea se petrecea un fenomen ciudat: fără să se fi întîmplat ceva special, se întîmplaseră foarte multe lucruri. Iată ce a ştiut să intuiască foarte bine Varvara Ardalionovna cu instinctul ei sigur de femeie. Cum se face însă că toţi membrii familiei Epancin căpătaseră simultan aceeaşi convingere, că in viaţa Aglaiei se produsese un eveniment hotărîtor şi că soarta ei trebuia să se decidă — cu greu s-ar putea urmări într-o relatare mai legată. Dar, de îndată ce ideea aceasta îşi făcuse loc în capul turor, pretinseră cu toţii c-au avut-o dintotdeauna; că-şi dăduseră seama mai demult şi că lucrul era limpede pentru dînşii încă de la „sărmanul cavaler” şi chiar înainte, dar că nu le venea să creadă atunci într-o asemenea presupunere absurdă. Aşa susţineau Aleksandra şi Adelaida. Lizaveta

Prokofievna, bineînţeles, prevăzuse totul, ghicise totul înaintea tuturor, iar

„inima îi era îndurerată” de multă vreme. Acum însă, cînd lucrurile ameninţau să ia o întorsătură precisă, concretă, gîndul acesta îi devenise insuportabil, mai cu seamă pentru că o făcea să-şi piardă capul. Deodată s-a văzut pusă în faţa unei situaţii care cerea o soluţie imediată; biata

Lizaveta Prokofievna nu numai că nu putea să se hotărască, dar cu toate strădaniile ei nu izbutea nici măcar să se dumirească bine cum stau lucrurile. Problema de rezolvat era delicată: „O fi o partidă potrivită prinţul sau nu? E bine că s-a întîmplat aşa sau nu? Dacă nu e bine (ceea ce e în afară de orice îndoială), de ce anume nu e bine? Şi dacă-i bine (tot ce se poate), mai ştii, de ce anume e bine?” Cît despre capul familiei, Ivan

Feodorovici, bineînţeles, începu mai întîi prin a se mira, pentru ca apoi să mărturisească deodată că „într-adevăr şi lui i se păruse la un moment dat că observă ceva suspect”. O privire severă a nevestei-sale însă îi închise gura. Dar dacă dimineaţa el putu să scape prin tăcere, seara, în schimb, cînd rămase între patru ochi cu Lizaveta Prokofievna, văzîndu-se nevoit să vorbească, dădu drumul deodată, cu un curaj neobişnuit, la cîteva idei destul de năstruşnice: „în fond, ce este?...” (Pauză.) „Nici vorbă că totul e foarte curios, dacă o fi adevărat, şi că el nici nu încearcă să conteste, dar...” (o nouă pauză.) „Pe de altă parte, privind lucrurile cu mai mult curaj, prinţul ăsta, zău, e un băiat admirabil şi... şi... în sfîrşit, are un nume, e din neamul nostru; totul va apărea, ca să spun aşa, întru susţinerea şi reabilitarea numelui nostru de familie, degradat astăzi în ochii lumii, adică, înţelegi, Punîndu-ne din punct de vedere monden, căci, fără îndoială... lumea-i lume, n-ai ce-i face; dar, la urma urmei, este în primul rînd prinţ şi are şi ceva avere. Presupunînd chiar că nu-i prea bogat, are un nume. Şi... şi...” (De data aceasta, pauza se prelungi mult de tot şi generalul amuţi definitiv.) Ascultînd discursul bărbatului său pînă capăt, Lizaveta

Prokofievna îşi ieşi cu totul din fire.

Era de părere că tot ce se întîmplase „e o prostie de neiertat o nesocotinţă condamnabilă, o fantasmagorie neroadă şi absurdă!” întîi şi-

ntîi că „prinţişorul acesta e un bolnav atins de idioţie, în al doilea rînd e un prost, care nu cunoaşte pe nimeni în societate si nici loc în societate nu are; cui să-l arăţi, ce te faci cu el, unde să-l plasezi? Un democrat imposibil, de neîngăduit;dar cel puţin un grad, un cin oarecare, cît de mizer, să fi avut; şi apoi... ce o să spună bătrîna Belokonskaia? Dar ce mai vorbă, parcă un astfel de bărbat visam noi pentru Aglaia?” Argumentul acesta din urmă era, bineînţeles, decisiv. Inima ei de mamă se înfiora, sîngera şi lăcrăma, dar în acelaşi timp, undeva, în adîncul sufletului, un glas tainic îi şoptea parcă: „Ce-i lipseşte, în definitiv, prinţului ca să fie o partidă acceptabilă?” Şi uite, tocmai aceste obiecţii pe care şi le opunea ea însăşi, ascultînd de glasul inimii, o făceau cel mai mult să se frămînte pe biata Lizaveta Prokofievna.

Surorilor mai mari, în schimb, nu le displăcu deloc eventualitatea ca el să devină soţul Aglaiei; nici ideea în sine nu li se păru prea ciudată; întrun cuvînt, nu era deloc exclus ca surorile să se declare, la un moment dat, cu trup şi suflet de partea lui. Deocamdată însă, ele păstrau consemnul tăcerii. Se ştia din experienţă că de cîte ori Lizaveta Prokofievna se înverşuna împotriva unui anumit punct de vedere adoptat de ceilalţi membri ai familiei era un semn aproape sigur că ea acceptase de fapt, fără să mărturisească, acest punct de vedere. Oricum, Aleksandra Ivanovna a fost foarte curînd nevoită să rupă tăcerea. Mama ei, care de multă vreme luase obiceiul să-i ceară sfaturi, o chema ca s-o mai descoasă şi, mai ales, pentru a reconstitui împrejurările: „Cum s-au putut întîmpla toate astea? Cum de n-a ştiut nimeni? Pentru ce au tăcut cu toţii? Ce însemna acel cavaler sărman? Pentru ce numai ea, Lizaveta Prokofievna, e sortită să poarte pe umeri povara tuturor grijilor familiei — să observe şi să prevadă totul, iar ceilalţi să stea cu mîinile în sîn şi nici capul să nu-i doară?"etc, etc.Aleksandra Ivanovna se arătă la început foarte prudentă şi se mărgini să spună că şi ea este de părerea tatălui ei, socotind că însurătoarea prinţului Mîşkin cu una din domnişoarele Epancin nu lăsa nimic de dorit din punctul de vedere al convenienţelor mondene. Încetul cu încetul, înflăcărîndu-se,ajunse chiar să adauge că prinţul nu era cîtuşi de puţin un „prostănac” şi nici n-a fost vreodată; cît despre faptul că nu avea nici un fel de cin, rămînea de văzut dacă, în cîţiva ani, la noi în Rusia, importanţa unui om se va mai măsura după grade şi funcţii sau după cu totul altceva. La care mama o repezi pe loc, că e o „liber-cugetătoare” şi că e de vină pentru toate astea „blestemata problemă a femeii” — cauza tuturor relelor. La o jumătate de ceas după aceea, Lizaveta Prokofievna se duse în oraş şi de acolo la Kamennîi Ostrov, ca s-o vadă pe bătrîna prinţesă Belokonskaia care tocmai se afla la Petersburg şi urma să plece curînd. Belokonskaia era naşa Aglaiei.

„Bătrîna” Belokonskaia ascultă destăinuirile febrile şi exasperate ale

Lizavetei Prokofievna, fără să se lase impresionată de lacrimile nenorocitei mame; ba o privi chiar cu un aer batjocoritor. Era o femeie teribil de despotică această „bătrîna” Belokonskaia; nu-şi uita niciodată rangul chiar şi faţă de cele mai vechi prietene ale ei. Pentru că se interesase cu treizeci şi cinci de ani în urmă de Lizaveta Prokofievna, o trata mereu ca pe o protegée şi nu-i putea ierta independenţa caracterului. Prinţesa se mulţumi să-i atragă atenţia între altele că „ei toţi sînt porniţi să exagereze lucrurile;

după cum i se pare, între cei doi nu este nimic serios şi, ca atare, era mai bine să mai aştepte să vadă cum se vor desfăşura lucrurile. Prinţul, după părerea ei, era un tînăr cumsecade, deşi bolnav, cam ciudat, prea din caleafară de modest şi lipsit de prestanţă. Mai rău era că întreţinea o metresă în văzul lumii.” Lizaveta Prokofievna înţelese foarte bine că prinţesa Belokonskaia era cam supărată pentru faptul ca ceea ce pusese la cale cu Evgheni Pavlovici a dat greş. Generăleasa se întoarse la Pavlovsk şi mai întărîtată de cum plecase la Petersburg, şi asta o simţiră imediat toţi cei din preajma ei, căci trebuiră să-i înghită admonestările aspre, mai ales pentru că „şi-au pierdut cu toţii minţile”, şi că, într-adevăr, „ca la noi la nimeni”, că la nimeni altul aşa ceva nu s-ar putea întîmpla; „pentru ce am dat alarma, mă rog? Ce s-a întîmplat? Oricît m-aş sili să descoperi ceva, nu găsesc nimic care să mă încredinţeze că într-adevăr s-a întîmplat ceva!

Aşteptaţi, lăsaţi lucrurile să-şi urmeze cursul! Cîte nu i se pot năzări lui Ivan Feodorovici; trebuie neapărat să facem din ţînţar armăsar?” etc, etc. şi multe altele de acest fel.

Cu alte cuvinte, toată lumea trebuia să se calmeze, să privească cu sînge rece lucrurile şi să aştepte... Dar, vai! liniştea nu ţinu mai mult de zece minute. Prima lovitură fu dată apelului ei la cuminţenie, calm şi sînge rece, chiar de ştirile pe care le află Lizaveta Prokofievna la întoarcere, cu privire la cele ce s-au petrecut în lipsa ei. (întrevederea Lizavetei Prokofievna cu Belokonskaia avu loc chiar a doua zi după ce prinţul făcuse vizita aceea de pomină la Epancini, după miezul nopţii, crezînd că era ora nouă.) Surorile Aglaiei au răspuns cît se poate de amănunţit la întrebările nerăbdătoare ale mamei lor, grăbindu-se s-o informeze că „în lipsa ei nu se întîmplase mai nimic”; că prinţul a venit, că Aglaia s-a lăsat aşteptată şi a apărut abia după o jumătate de oră; primul ei cuvînt a fost sâ-i propună prinţului să joace şah; acesta însă e un ageamiu şi ea l-a bătut în doi timpi şi trei mişcări, lucru care a făcut-o să se înveselească; a rîs de ignoranţa lui şi şi-a bătut joc de el, de-ţi era mai mare mila. Pe urmă i-a propus să joace cărţi, „popa prostul”; dar aici lucrurile s-au petrecut tocmai pe dos: prinţul s-a dovedit a fi, la „popa prostul”, doctor în materie şi a jucat ca... un maestru. În zadar Aglaia a încercat să trişeze fără ruşine, alegîndu-şi cărţile în văzul lui de pe masă, asta n-a împiedicat-o să piardă, una după alta, toate partidele, cinci la rînd. Aglaia s-a făcut foc şi, pierzîndu-şi stăpînirea de sine, i-a aruncat prinţului în obraz o mulţime de cuvinte atît de usturătoare şi de jignitoare, încît el se opri din rîs şi se făcu palid ca ceara cînd o auzi spunîndu-i la sfîrşit: „N-am să mai pun piciorul în odaia asta, atît timp cît rămîi dumneata aici; e chiar o neruşinare din partea dumitale să mai vii la noi, ba şi pe la miezul nopţii încă, după tot ce s-a întîmplat”. Apoi a ieşit trîntind uşa. Prinţul părăsi casa distrus, şi în zadar fură toate strădaniile lor de a-l consola. Cam la un sfert de oră după aceea Aglaia coborî grăbită pe terasă, atît de vertiginos, încît nici n-avusese timp să-şi şteargă ochii plini de lacrimi; se grăbea aşa, deoarece sosise Kolea cu un arici. Au sărit cu toţii să vadă ariciul. Ca răspuns la întrebările lor, Kolea îi informă că ariciul nu era al lui, ci al unui camarad al său, un alt licean, Kostea Lebedev, care aştepta la poartă. Nu îndrăznise să intre cu el, pentru că avea un topor în mînă; cumpăraseră ariciul şi toporul de la un ţăran ce le ieşise în cale pe drum; ţăranul se oferise să le vîndă ariciul şi ei l-au plătit cu cincizeci de copeici; cît despre topor, văzînd că e foarte bun, le-a venit deodată gust să-l cumpere. După ce ascultă toată povestea aceasta, Aglaia insistă pe lîngă Kolea să-i vîndă ei ariciul, încercînd în fel şi chip să-l convingă şi spunîndu-i în cele din urmă „Kolea dragă”. Acesta a rezistat cît a rezistat, dar pînă la urmă n-a avut încotro şi l-a chemat pe Kostea Lebedev, care apăru într-adevăr cu un topor în mînă şi era foarte ruşinat din cauza asta. Dar s-a descoperit atunci că ariciul nu le aparţinea, ci era proprietatea unui alt camarad de-al lor, un oarecare Petrov, care le dăduse banii ca să-i cumpere Istoria lui Schlosser de la un al patrulea licean, acesta din urmă fiind nevoit, din cauza lipsurilor, s-o vîndă pe nimica toată. Cei doi s-au oferit să-l servească pe prietenul lor, cînd întîmplarea le-a scos înainte ariciul, şi ei, neputînd rezista să nu-l cumpere, îi duceau acum lui Petrov ariciul şi toporul pe care le cumpăraseră în locul Istoriei lui Schlosser. Faţă de insistenţele Aglaiei, băieţii i-au făcut hatîrul, învoindu-se să-i vîndă ariciul. De îndată ce s-a văzut în stăpînirea ariciului, ea îl puse, cu ajutorul lui Kolea, într-un coş de papură, îl acoperi cu un şervet şi îl rugă pe Kolea să-l ducă îndată prinţului din partea ei, cu rugămintea să-l primească „în semn de profundă stimă”. Kolea făgădui cu bucurie să-i împlinească dorinţa, dar ceru lămuriri: „Ce tîlc ascunde un asemenea dar?” la care Aglaia îi răspunse că nu era treaba lui. El îşi exprimă convingerea că ariciul acesta are un sens alegoric. Aglaia, supărată, îi declară pe faţă că era un ţînc şi nimic mai mult. Kolea replică îndată că dacă n-ar respecta în ea femeia, şi dacă el n-ar fi un om cu principii, i-ar arăta pe loc că ştie să răspundă la o asemenea insultă. La urmă Kolea, însoţit de Kostea Lebedev, plecă încîntat la culme să-i dea ariciul prinţului. Aglaia, văzîndu-l că vîntură prea tare coşul cu ariciul, îi strigă de pe terasă, ca şi cum nici nu se certase pînă atunci cu el: „Te rog, Kolea dragă, ia seamă să nu cadă din coş”. La fel şi Kolea părea că nu-i păstrează vreo pică, pentru că se opri şi răspunse cu cea mai mare grabă: „Nu, n-am să-l las să cadă Aglaia Ivanovna, nu te teme!” după care o luă la fugă cît îl ţinea picioarele. Aglaia izbucni în rîs şi, foarte mulţumită, se urcă iute în odaia ei. Tot restul zilei a fost foarte veselă şi bine dispusă.

Noutăţile acestea o zăpăciseră de tot pe Lizaveta Prokofievna De fapt, parcă nu se întîmplase cine ştie ce mare lucru, şi totuşi se simţi foarte tulburată şi nedumerită. Mai ales o intrigase ariciul. Ce o fi însemnînd ariciul ăsta? Oare ce se ascunde aici? Ce tîlc poate să aibă? Un semn convenit între ei? Un fel de limbaj convenţional? Şi unde mai pui că bietul Ivan Feodorovici, care, din întîmplare, se afla de faţă cînd generăleasa îşi punea cu îngrijorare toate aceste întrebări, cu răspunsul lui nu făcu altceva decît să toarne gaz peste foc. El era de părere că nu e vorba despre nici un fel de limbaj convenţional şi că ariciul era „pur şi simplu un arici, şi, dacă totuşi însemna ceva, apoi nu putea fi decît prietenie, uitarea jignirilor, împăcare; pe scurt, totul nu era decît o şotie şi, în orice caz, foarte nevinovată şi deloc reprobabilă”.

Vom nota, între paranteze, că generalul ghicise bine. Ajuns acasă, după ce s-a văzut luat în rîs şi alungat de Aglaia, prinţul, vreme de o jumătate de ceas, era pradă celei mai întunecate disperări, cînd, deodată, sosi Kolea cu ariciul. Imediat norii se împrăştiară şi prinţul părea că reînvie din morţi; îi puse lui Kolea întrebări peste întrebări, sorbindu-i fiecare cuvînt, îl rugă să-i repete de zeci de ori aceleaşi lucruri, rîzînd ca un copil şi strîngîndu-le în fiecare moment mîinile celor doi liceeni, care se bucurau uitîndu-se la dînsul cu ochii lor limpezi. Aşadar, Aglaia îl iertase, şi prinţul putea să se întoarcă la dînsa chiar în seara aceea; or, asta, pentru el, era nu numai principalul, ci totul!

— Cît de copii sîntem încă noi, Kolea! Şi... şi... ce bine e că sîntem aşa! exclamă el în cele din urmă, beat de fericire.

— Pur şi simplu e îndrăgostită de dumneata, prinţe, şi nimic mai mult, răspunse grav şi cu autoritate Kolea.

Prinţul întîi roşi, dar de data aceasta nu mai rosti nici o vorbă, în timp ce Kolea bătea din palme şi rîdea; nu trecu nici un minut şi prinţul se porni şi el pe rîs; după aceea, tot restul timpului îi păru atît de lung, încît la fiecare cinci minute se uita la ceas, ca să vadă cît mai e pînă seara.

La Epancini, atmosfera era din ce în ce mai încordată, pînă cînd Lizaveta Prokofievna, neputînd să se mai stăpînească, se lăsă pradă unui adevărat acces de isterie.Nici argumentele soţului,nici sfaturile fiicelor n-o putuseră opri şi ea trimise după Aglaia,voind să-i pună o ultimă întrebare şi să capete un răspuns limpede, hotărît.

„Ca să se termine odată într-un fel, şi să nu mai vorbim de asta!

Altminteri, adăugă ea, n-aş mai ajunge să trăiesc nici pînă diseară!” Numai atunci familia Epancin îşi dădu seama de proporţiile absurde pe care le luase incidentul. Nimic, în afară de o mirare prefăcută, semne de indignare, hohote de rîs şi ironii la adresa prinţului şi a tuturor celor care o întrebau, nu reuşiră să scoată de la Aglaia. Lizaveta Prokofievna se puse la pat şi nu-şi părăsi odaia decît la vremea ceaiului, în momentul cînd prinţul trebuia să sosească. Îl aştepta cu înfrigurare şi, cînd Mîşkin apăru, era cît pe-aci s-o apuce o criză de nervi.

În ce-l privea, prinţul îşi făcu intrarea cu timiditate, aproape bijbîind, cu un zîmbet ciudat pe buze, uitîndu-se iscoditor în ochii celor de faţă, întrebîndu-i parcă de ce Aglaia nu era acolo; observase imediat absenţa ei şi faptul acesta îl înspăimîntă. Societatea se compunea, în seara aceea, numai din membrii familiei. Prinţul Ş. era reţinut la Petersburg pentru nişte afaceri legate de moartea unchiului lui Evgheni Pavlovici. „Să fi fost el aici... mai spunea cîte ceva”, se căina în gînd Lizaveta Prokofievna. Ivan Feodorovici Părea extrem de îngrijorat; Aleksandra şi Adelaida aveau un aer grav şi, ca un făcut, tăceau de parcă ar fi luat apă-n gură. Lizaveta Prokofievna nu ştia cu ce să înceapă conversaţia. La sfîrşit, pe negîndite, se apucă să critice calea ferată, uitîndu-se la musafirul ei cu un aer provocator. Dar, vai! Aglaia tot nu se arăta şi prinţul părea că-şi pierde cumpătul. Bîiguind ca un copil prins cu vreo vină, începu să-şi dea cu părerea despre utilitatea drumului de fier, dar Adelaida izbi în rîs şi din nou Mîşkin deveni mic şi neajutorat. În clipa aceea tocmai intră calmă şi gravă

Aglaia; după ce a răspuns ceremonios la salutul musafirului, se aşeză în locul cel mai vizibil de lîngă masa cea rotundă, pe urmă se uită întrebător la prinţ. Cu toţii şi-au dat seama că a sosit momentul unei explicaţii hotărîtoare.

— Ai primit ariciul? aproape că se răsti ea la prinţ pe un ton foarte ferm.

— Da, răspunse el roşind şi cu sufletul cît un purice.

— Atunci te rog să spui imediat ce părere ai despre acest dar. E absolută nevoie pentru liniştea mamei şi a întregii familii.

— Ascultă, Aglaio... nu se putu reţine generalul.

— Asta întrece orice măsură, interveni consternată Lizaveta Prokofievna.

— Nu e vorba despre nici un fel de măsură, maman, replică îndată, pe un ton aspru, fata. I-am trimis astăzi un arici prinţului şi doresc să-i cunosc părerea. Ei bine, prinţe?

— Adică ce fel de părere, Aglaia Ivanovna?

— În privinţa ariciului.

— Îmi dai voie... Presupun, Aglaia Ivanovna, că vrei să ştii cum am primit... sau, mai bine zis, cum mi-am explicat... trimiterea... acestui arici, adică... în cazul acesta, cred că... într-un cuvînt...

Respiraţia i se tăie şi nu mai continuă.

— Deocamdată, văd că n-ai spus mare lucru, reluă Aglaia, după ce aşteptă cîteva secunde. Fie, hai să lăsăm ariciul deoparte; mă bucur însă că pot să pun capăt o dată pentru totdeauna unei situaţii încîlcite. Aş vrea să aud personal şi din gura dumitale, dacă intenţionezi sau nu să mă ceri în căsătorie?

— O, Doamne! se îngrozi Lizaveta Prokofievna.

Prinţul tresări, lăsîndu-se cu tot corpul pe spetează. Ivan Feodorovici rămase împietrit; Aleksandra şi Adelaida încruntară sprîncenele.

— Nu minţi, prinţe, spune adevărul. Din pricina dumitale, sînt mereu hărţuită cu tot felul de întrebări, care de care mai ciudate,

— Întrebările acestea au, de bună seamă, şi ele vreun temei!

Răspunde!

— Nu te-am cerut în căsătorie, Aglaia Ivanovna, spuse prinţul, înviorîndu-se deodată, dar... ştii singură că te iubesc şi cred în dumneata... chiar şi acum...

— Te-am întrebat foarte clar: îmi ceri mîna ori nu?

— O cer, răspunse el mai mult mort decît viu.

O mişcare generală întîmpină aceste cuvinte.

— Nu aşa, draga mea, interveni Ivan Feodorovici foarte agitat, e... e aproape cu neputinţă, dacă-i aşa, Glaşa...Iertare, prinţe, iertare, dragul meu!... Lizaveta Prokofievna! o chemă el în ajutor pe nevastă-sa, ar trebui... să lămurim...

— Refuz, refuz! Mă dispensez! dădu generăleasa din mîini.

— Dă-mi voie, maman, să spun şi eu ce am de spus; în chestiunea asta, mi se pare că şi eu am dreptul să vorbesc; se hotărăşte acum un moment crucial al vieţii mele (Aglaia s-a exprimat întocmai în aceste cuvinte) şi vreau să mă conving personal, de altfel îmi pare bine că toată lumea e de faţă... Dă-mi voie aşadar să-ţi pun o întrebare, prinţe: dacă „ai asemenea intenţii”, cum anume te gîndeşti să-mi asiguri fericirea?

— Nu ştiu, zău, ce aş putea să-ţi răspund, Aglaia Ivanovna; adică... adică... ce anume să răspund! Şi-apoi... e nevoie neapărat?

— Înţeleg, eşti emoţionat, te-ai fîstîcit şi abia îţi mai tragi sufletul; odihneşte-te puţin şi vino-ţi în fire; bea un pahar cu apă sau aşteaptă că ţi se va servi numaidecît un ceai.

— Te iubesc, Aglaia Ivanovna, te iubesc mult; numai pe dumneata te

iubesc şi... te rog, nu glumi cu asta; te iubesc nespus.

— Totuşi e o chestiune gravă, nu mai sîntem copii, şi trebuie să privim lucrurile şi din punct de vedere practic... Fă bine şi spune-mi, te rog, în ce constă averea dumitale?

— Vai, vai, Aglaio! Ce-i cu tine? Nu aşa se discută chestiunile astea, nu aşa... murmură generalul înspăimîntat.

— E o ruşine! şuieră printre dinţi Lizaveta Prokofievna, dar destul de tare ca să fie auzită.

— E nebună! şopti la fel de tare şi Aleksandra.

— Averea mea... vrei să spui, ce bani am? întrebă prinţul mirat

— Exact.

— Am... am acum o sută treizeci şi cinci de mii de ruble, se bîlbîi el, devenind roşu ca racul.

— Numai atît? întrebă ea tare, sincer mirată şi fără să roşească cîtuşi de puţin; de altfel, nu face nimic, mai ales dacă cineva ştie să trăiască cu economie. Te gîndeşti să-ţi iei vreo slujbă?

— Voiam să mă prezint la examenul de preceptor particular la copii.

— O idee excelentă; desigur, asta ne va mări veniturile. Dar nu te-ai gîndit să te faci kammerjunker la palat?

— Kammerjunker... la palat? Nici prin minte nu mi-a trecut, dar...

Era prea de tot; pierzîndu-şi răbdarea, Adelaida şi Aleksandra pufniră în rîs. Adelaida observase de mult că Aglaia abia izbuteşte şi ea să-şi reţină rîsul care o năpădea, crispîndu-i obrazul cu trăsăturile atît de mobile. Aglaia se uită mai întîi cu un aer ameninţător la cele două surori înveselite, dar seriozitatea ei nu dură nici o clipă şi, nemaiputîndu-se stăpîni, izbucni la rîndu-i într-un hohot nebun, aproape isteric; apoi sări de pe scaun şi ieşi val-vîrtej din odaie.

— Am ştiut eu că nu-i decît o glumă şi nimic mai mult! strigă

Adelaida. N-a fost decît o joacă de la început şi pînă la sfîrşit, de cum i-a venit ideea cu ariciul.

— Nu! Aşa ceva n-am să permit, n-am să permit! strigă mînioasă la culme Lizaveta Prokofievna şi porni repede după Aglaia.

Aleksandra şi Adelaida se grăbiră s-o urmeze. Rămăsese în odaie numai prinţul cu generalul.

— Nemaipomenit!... Ţi-ai fi putut închipui aşa ceva, Lev Nikolaici? întrebă răstit generalul, care cu siguranţă nu-şi dădea nici el bine seama ce voia să zică. Nu zău, spune şi dumneata!

— Văd că Aglaia Ivanovna şi-a bătut joc de mine, răspunse Mîşkin cu tristeţe.

— Aşteaptă puţin, frate, mă duc puţin acolo, iar tu aşteaptă un minut... pentru că... Dar explică-mi cel puţin tu, Lev Nikolaici, ce s-a petrecut între voi şi ce înseamnă toate astea în ansamblul lor, ca să înţeleg şi eu! Trebuie să recunoşti, prietene, că în calitatea mea de părinte, oricum îi sînt tată, şi totuşi nu pricep nimic; explică-mi cel puţin tu...

— O iubesc pe Aglaia ivanovna; ea ştie acest lucru şi... cred că îl ştie de multă vreme.

Generalul ridică din umeri.

— Ciudat, ciudat... şi o iubeşti mult?

— Da, mult de tot.

— Ciudat, foarte ciudat. Adică, vreau să spun că e o surpriză, o adevărată lovitură de teatru, încît... Vezi, dragă, nu vorbesc de avere (deşi te credeam mai bogat), dar... pentru mine, fericirea fiicei mele... în sfîrşit... ai fi în stare, ca să spun aşa, să-i asiguri fericirea? Şi... şi... cum vine asta: e numai o glumă din partea ei sau e chiar serios? Nu vorbesc de tine, ci de ea!

De după uşă răsună glasul Aleksandrei, chemîndu-l pe taică-său.

— Aşteaptă, dragă prietene, aşteaptă! Aşteaptă şi mai gîndeşte-te, mă întorc îndată... spuse el grăbit şi cu un aer speriat alergă la chemarea

Aleksandrei.

Le găsi pe nevastă-sa şi pe fiica mai mică plîngînd una în braţele celeilalte. Erau lacrimi de fericire, de înduioşare şi de împăcare. Aglaia o săruta pe mîini, pe obraji şi pe gură; amîndouă se ţineau strîns îmbrăţişate...

— Ei, uite, priveşte-o, Ivan Feodorovici, zi-i Aglaia şi pace! spuse

Lizaveta Prokofievna.

Aglaia îşi înălţă capul de pe pieptul mamei sale şi, cu faţa radiind de fericire, se întoarse către tatăl ei; rîdea sonor şi zglobiu, în timp ce lacrimile îi şiroiau încă pe obraz; se repezi apoi dintr-o săritură la general, îl strînse în braţe şi-l sărută de cîteva ori. După aceea, se întoarse din nou să-şi ascundă faţa la pieptul mamei şi din nou o podidi plînsul.Lizaveta

Prokofievna o cuprinse în braţe,învelind-o cu capătul şalului ei.

— Şi de ce ne-ai ţinut pe jăratic atîta, răutate mică ce eşti?! spuse dojenitor, dar veselă şi uşurată parcă de o mare povară.

— Răutate, da, da, răutate! întări Aglaia. Sînt o urîcioasă, o alintătură! Spune-i şi tatii. A, uite-l că-i aici. Tată, eşti aici? Auzi, adăugă ea, rîzînd printre lacrimi.

— Scumpa mea, odorul meu! şi, nemaiputînd de bucurie, Ivan

Feodorovici apucă mîna fiicei sale şi începu s-o sărute (fără ca ea să şi-o retragă). Vasăzică îl iubeşti pe... acest tînăr?

— Nu, nu, nu! Nici un pic! Nu pot să-l sufăr... mi-e nesuferit acest tînăr al vostru! strigă, săltîndu-şi capul din nou înfuriată Aglaia. Şi dacă mai îndrăzneşti vreodată, tată... vorbesc serios, auzi, vorbesc foarte serios!...

Vorbea într-adevăr serios: se înroşise toată şi ochii îi scînteiau mînios. Generalului îi pieri piuitul şi uitîndu-se speriat la Lizaveta

Prokofievna o văzu că-i face semn discret, cum că, înţelesese el: „Mai slăbeşte-o cu întrebările”.

— De, dacă aşa stau lucrurile, îngeraşul meu, fă cum vrei tu, tu hotărăşti; dar el aşteaptă acolo singur; n-ar fi mai bine să-l facem să înţeleagă, cu delicateţe, că ar fi cazul să plece?

La rîndul său, generalul îi făcu discret cu ochiul nevesti-sii.

— Nu, nu, n-are nici un rost, mai ales cu „delicateţe”... întoarce-te la... dînsul, vin şi eu pe urmă, vin imediat. Vreau să-mi cer iertare de la tînârul acesta, căci l-am jignit.

— Adevărat, l-ai jignit şi încă cum! întări cu seriozitate Ivan

Feodorovici.

— În cazul acesta...rămîneţi mai bine cu toţii aici, eu mă duc mai întîi

singură, iar voi veniţi după mine, să intraţi în aceeaşi clipă; aşa-i mai bine.

Ajungînd pînă la uşă, Aglaia se răzgîndi, se întoarse brusc şi anunţă cu tristeţe:

— O să mă apuce rîsul, zău aşa! Am să leşin de rîs!

În clipa următoare făcu iar calea întoarsă şi alergă la prinţ.

— Ei bine, ce o fi însemnînd purtarea ei? Cum crezi? întrebă grăbit Ivan Feodorovici.

— Mi-e şi teamă să rostesc cuvîntul, zise fără răgaz Lizaveta

Prokofievna, dar, după părerea mea, e limpede.

— Şi după mine e limpede. Limpede ca ziua. Îl iubeşte.

— Mai mult, e îndrăgostită foc, se amestecă Aleksandra Ivanovna. Dar ce o fi găsit la el?

— Dumnezeu s-o binecuvînteze, dacă aşa vrea soarta! şi Lizaveta

Prokofievna îşi făcu cu evlavie semnul crucii.

— Asta îi e soarta, de bună seamă, întări generalul, şi de soartă nu scapi!

După aceea intrară cu toţii în salon, unde îi aştepta o nouă surpriză.

Aglaia nu numai că nu izbucni în rîs, aşa cum se temuse, ci dimpotrivă, se apropie de prinţ cu un fel de timiditate şi-i spuse cuminte şi supusă:

— Iartă, te rog, purtarea nesăbuită a unei fete răzgîiate, proaste şi răutăcioase, începu ea, luîndu-i mîna, şi fii sigur că noi te stimăm cu toţii mult de tot. Şi dacă mi-am permis să iau în derîdere... naivitatea dumitale atît de frumoasă, consideră lucrul acesta drept o copilărie; iartă-mă că mam încăpăţînat să stărui într-o prostie care, fără îndoială, nu poate avea nici cea mai mică consecinţă... isprăvi ea cu un ton deosebit de semnificativ...

Tatăl, mama şi surorile sosiră în salon la vreme ca să asiste la această scenă, şi pe toţi îi uimi fraza cu „o prostie care nu poate avea nici cea mai mică consecinţă” şi mai cu seamă seriozitatea cu care Aglaia a rostit aceste cuvinte. Toţi membrii familiei schimbară între ei priviri întrebătoare, şi numai prinţul era în al nouălea cer şi părea că nici nu pricepe tîlcul celor spuse de tînăra fată.

— Pentru ce vorbeşti aşa? îngînă el. Pentru ce... îmi ceri iertare...?

Ar fi vrut chiar să spună că nu merita să i se ceară iertare. Cine ştie, poate că sesizase şi sensul cuvintelor semnificative ale Aglaiei despre „o prostie ce nu poate avea nici cea mai mică consecinţă”. Dar cum era un om ciudat, poate că se bucura chiar de ceea ce ar fi trebuit să-l întristeze.

Oricum ar fi, un lucru era cert: se simţea în culmea fericirii numai pentru faptul că putea din nou să vină s-o vadă pe Aglaia, că i se permitea să-i vorbească, să stea alături de ea şă să se plimbe cu ea şi — cine ştie? — poate că s-ar fi mulţumit numai cu atît o viaţă întreagă! (Tocmai de această prea modestă şi calmă, prea puţin pretenţioasă pasiune se temuse pare-se mai mult ca de orice Lizaveta Prokofievna, căci în adîncul sufletului ghicise substratul ei platonic; şi erau multe lucruri de care generăleasa se temea în taină şi pe care nici nu putea să şi le formuleze limpede)

Era de neînchipuit ce mult se înviorase prinţul în seara aceea şi în ce bună dispoziţie era. Veselia lui era aşa de mare, încît, privindu-l, deveneai şi tu mai vesel — aşa s-au exprimat mai tîrziu surorile Aglaiei. Prinsese gust de vorbă, ceea ce nu i se mai întîmplase din ziua cînd, cu şase luni înainte, vizitase pentru prima oară familia Epanein. După întoarcerea la Petersburg, Mîşkin devenise scump la vorbă şi nu demult, în faţa tuturor, îi mărturisise prinţului Ş. că trebuie să-şi impună tăcere, deoarece n-avea dreptul să discrediteze o idee făcîndu-se interpretul ei. De data asta, a vorbit aproape singur toată seara, a povestit multe lucruri, răspunzînd limpede şi cu bunăvoie la întrebările ce i se puneau. Dar nici pe departe nu se poate spune că întreţinea o conversaţie mondenă. Atingea numai subiecte serioase, cîteodată chiar prea complicate, filosofice. Prinţul expuse, între altele, şi cîteva idei proprii, cîteva observaţii personale cu caracter intim, încît toate acestea ar fi putut să pară chiar ridicole, dacă nar fi fost „aşa de bine expuse” — asta a fost, cel puţin, părerea unanimă a celor de faţă. Generalului, îndeobşte, îi plăcea conversaţia pe teme serioase; totuşi, şi el, şi Lizaveta Prokofievna găseau în sinea lor că de data aceasta discuţia era prea savantă; de aceea, spre sfîrşit, au devenit cam posomoriţi. Dar, înainte de a pleca, prinţul povesti mai multe anecdote foarte comice, rîzînd chiar el cu atîta poftă, încît şi ceilalţi făcură haz, poate nu atît de anecdote, cît, mai ales, de veselia lui. În ce o priveşte pe Aglaia, abia dacă a pronunţat două-trei cuvinte toată seara; în schimb, îl asculta cu o atenţie încordată pe Lev Nikolaici sau, mai bine zis, nu şi-a mai luat ochii de la el.

— Îl sorbea din ochi, nu alta! îşi aducea aminte mai tîrziu Lizaveta Prokofievna vorbind cu bărbatul ei. O clipă nu l-a slăbit din ochi şi n-a lăsat să-i scape o vorbă măcar, iar dacă-i spui că-l iubeşte, ţi-aprinzi paie-n cap.

— Ce să-i faci, aşa i-a fost, pesemne, soarta! răspunse ridicînd din umeri Ivan Feodorovici şi multă vreme după aceea repeta cuvîntul acesta, care-i plăcuse, se vede, mult. Ca om de afaceri ce nici lui, fireşte, nu putea să-i fie pe plac această întorsătură neprevăzută şi mai ales lipsa de claritate, de limpezime a situaţiei; pentru moment însă, se hotărîse şi el să tacă şi să observe, uitîndu-se drept în ochii Lizavetei Prokofievna.

Dar starea aceasta de bună dispoziţie a familiei nu ţinu mult timp.

După o scurtă acalmie, se iscară noi furtuni. De a doua zi chiar, Aglaia se certă din nou cu prinţul şi asta s-a repetat în toate zilele următoare.

Ceasuri întregi îl ţinea pe bietul prinţ sub focul ironiilor şi glumelor ei batjocoritoare, tratîndu-l ca pe un caraghios. E drept că stăteau uneori cîte un ceas-două în boschetul din grădiniţa casei, dar toţi ceilalţi s-au convins că în tot acest timp prinţul îi citea Aglaiei un ziar sau vreo carte.

— Ştii, spuse ea într-o zi, întrerupîndu-l din lectura ziarului, am observat că eşti foarte ignorant. Dacă te întreabă cineva în ce an a avut loc cutare eveniment, ce a făcut cutare personaj şi în care carte anume găseşti cutare idee, rămîi mut. Ce situaţie umilitoare!

— Ţi-am spus doar că n-am făcut nici un fel de studii mai temeinice, răspunse prinţul.

— Atunci ce ai temeinic în dumneata? Cum aş putea să te stimez după asta? Citeşte mai departe; sau nu, lasă, nu mai citi!

Şi din nou, în seara acelei zile, cu toţii au surprins ceva ciudat şi enigmatic în comportarea Aglaiei. Prinţul Ş. tocmai se întorsese de la Petersburg. Aglaia a fost foarte prevenitoare cu el şi se interesă mult de Evgheni Pavlovici. (Prinţul Lev Nikolaevici nu sosise încă.) Deodată, prinţul Ş. îşi permise o aluzie la „noul şi apropiatul eveniment în familie” în legătură cu vorbele pe care le lăsase să-i scape Lizaveta Prokofievna, cum că va trebui, poate, să mai fie amînată puţin nunta Adelaidei, pentru ca amîndouă perechile să se cunune în aceeaşi zi. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca Aglaia să-şi iasă din fire, respingînd cu indignare „toate presupunerile acestea stupide; în furia ei o luă gura pe dinainte şi spuse, între altele, că „nu dispusă încă să înlocuiască pe amanta nimănui”.

Cuvintele sale uluiră pe toată lumea, dar mai cu seamă părinţii ei.

Într-o convorbire secretă cu bărbatu-său, Lizavet Prokofievna stărui să i se ceară prinţului o explicaţie categorică în privinţa Nastasiei Filippovna.

Ivan Feodorovici o asigură pe Lizaveta Prokofievna că din partea

Aglaiei n-a fost decît „un acces de pudicitate” explicabil la o copilă, şi dacă prinţul Ş. n-ar fi deschis vorba de căsătorie, Aglaia n-ar fi avut o asemenea ieşire, deoarece ea ştie foarte bine că toate astea nu sînt decît scorneli, calomnii ale unor răuvoitori şi nimic mai mult şi că Nastasia Filippovna se va mărita cu Rogojin; că, în sfîrşit, prinţul nu e cu nimic vinovat şi nu numai că nu întreţine nici un fel de relaţii de felul acesta, dar, pentru a spune tot adevărul, nici măcar nu le avusese vreodată.

Cît despre prinţul Mîşkin, nimic nu era în stare să-i tulbure seninătatea şi continua să plutească într-un fel de beatitudine. O, desigur, surprindea şi el uneori în privirea Aglaiei întunecimi şi sclipiri de neastîmpăr, avea însă atîta încredere în cu totul altceva din firea fetei, încît orice urmă de îndoială se risipea de îndată. Nimic nu putea să-i zdruncine această credinţă, din moment ce pătrunsese cu toată puterea în inima lui. Poate că, într-adevăr, prea era imperturbabil; aşa, cel puţin, i se păru şi lui Ippolit, cînd într-o zi, se întîlniră din întîmplare în parc.

— Ei bine, am avut sau nu dreptate atunci cînd ţi-am spus că eşti îndrăgostit? începu el, venind cel dintîi către prinţ şi oprindu-l.

Prinţul îi întinse mîna şi îl felicită pentru „buna lui înfăţişare”. Cum li se întîmplă adesea celor atinşi de oftică, părea că bolnavul prinsese cît de cît putere şi era mult mai vioi.

Îl oprise pe Mîşkin cu intenţia de a-i strecura vreo aluzie răutăcioasă în legătură cu aerul lui fericit, dar schimbă deodată vorba şi începu să-i povestească despre situaţia lui, lamentîndu-se într-un şir lung de vorbe încîlcite şi fără noimă.

— Nu poţi să-ţi închipui, încheie Ippolit, cît sînt de suciţi, cit de meschini, egoişti, vanitoşi şi banali oamenii aceştia! M-au luat la ei acasă, scontînd că am să mor cît de curînd, şi iată că acum nu-şi mai pot stăpîni furia pentru că eu nu numai că nu mor, ci,dimpotrivă, mă simt mai bine.

Ce sinistră comedie! Pun rămăşag că nu mă crezi!

Prinţul nu voia să-l contrazică.

— Mă bate uneori gîndul să mă mut din nou la dumneata, spuse recum în treacăt şi cu indiferenţă Ippolit.Aşadar, nu-i crezi pe oamenii aceştia capabili să ofere ospitalitate unui om numai cu condiţia ca el să moară negreşit şi cît mai repede?

— Credeam că te-au invitat să locuieşti la ei din alte considerente.

— Ehei, eşti departe de a fi un prostălău, cum spune lumea despre dumneata! Acum nu-i momentul potrivit, altfel ţi-aş dezvălui anumite lucruri despre acest Ganecika şi despre planurile lui. Te sapă, prinţe, te sapă fără ruşine şi... îmi vine să-ţi plîng de milă, cînd te văd aşa de liniştit.

Dar, din păcate, nu poţi fi altfel!

— Ai găsit pentru ce să mă plîngi! observă prinţul rîzînd. Crezi că m-aş simţi mai fericit dacă aş fi mai neliniştit?

— Mai bine să fii nefericit, dar să ştii, decît fericit şi... să mori prost.

După cît se pare, nici nu bănuieşti că ai avea un rival şi... din această parte?

— Cuvintele dumitale despre existenţa unui rival sînt puţin cam cinice,

Ippolit; regret că n-am dreptul să-ţi răspund. Cît despre Gavrila

Ardalionovici, spune şi dumneata, poate el să rămînă împăcat şi liniştit după tot ce a pierdut, bineînţeles dacă eşti cît de cît la curent cu treburile lui? Cred că numai din acest punct de vedere trebuie să-l judeci. Mai are timp să se îndrepte, are o viaţă încă de trăit, şi viaţa e un izvor nesecat... dar... ce voiam să zic... voiam să zic, adăugă prinţul, care îşi pierdu deodată prezenţa de spirit, în ce priveşte manevrele lui... nici nu înţeleg la ce faci aluzie; mai bine să lăsăm discuţia asta, Ippolit.

— Bine, s-o lăsăm pentru moment; ştiu, nu te poţi dispensa de generozitatea dumitale. Da, prinţe, dumneata ai nevoie neapărat să pipăi cu degetul pentru ca... pînă la urmă, tot să nu crezi. Ha, ha! Mă dispreţuieşti mult acum, nu-i aşa?

— Pentru ce? Pentru că ai suferit şi suferi mai mult decît noi?

— Nu, pentru că sînt nevrednic de suferinţa mea.

Cel căruia i-a fost fost dat să sufere mai mult înseamnă că e vrednic de această suferinţă. Cînd ţi-a citit „Spovedania”, Aglaia Ivanov vrut să te vadă, dar...

— Amînă mereu întrevederea... nu poate... înţeleg... înţeleg foarte bine... întrerupse Ippolir, voind parcă să schimbe vorba. Da spune că i-ai citit chiar dumneata toată aiureala aceea; într-adevăr tot ce am scris şi... tot ce am făcut a fost ca într-un delir. Nu înţeleg pînă la ce grad trebuie să fie cineva — n-aş spune crud (ar fi să mă umilesc singur), ci copilăreşte vanitos şi răzbunător, ca să-mi scoată ochii cu această „Spovedanie” şi să se servească mereu de ea ca de o armă împotriva mea! N-avea grijă, nu mă refer la dumneata...

— Îmi pare rău însă că vrei să renegi ceea ce ai scris, Ippolit; ai fost sincer; şi, dacă vrei să ştii, pînă şi pasajele cele mai ridicole, şi sînt destul de multe (faţa lui Ippolit se strîmbă), sînt răscumpărate prin suferinţă, pentru că însuşi faptul de a le fi recunoscut şi mărturisit a fost pentru dumneata tot o suferinţă şi... poate un mare act de tărie sufletească şi curaj. Ideea care te-a însufleţit şi te-a stimulat a fost inspirată, fără îndoială, de un scop nobil, oricare ar fi fost aparenţele. Şi cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît îmi pare mai limpede acest lucru, ţi-o jur. Nu te judec, ci o spun fiindcă simt nevoia să exprim ceea ce gîndesc şi-mi pare rău că am tăcut atunci...

Ippolit tresări fără voie şi se aprinse în obraz. O uşoară bănuială că prinţul se preface, vrînd să-l măgulească prin afirmaţii gratuite, îi încercă gîndul, dar, privind cu atenţie chipul lui Mîşkin, nu mai avu nici o îndoială că acesta vorbise cu toată sinceritatea; faţa lui se însenină.

— Şi totuşi, va trebui să mor, observă el pe un ton care voia sa mai adauge parcă: „Un om, ca mine!” Şi închipuieşte-ţi cît mă plictiseşte Ganecika ăsta al dumitale; a îndrăznit să-mi atragă atenţia, combătîndumă, că, poate, dintre cei care mi-au ascultat mai zilele trecute spovedania, trei sau patru vor muri înaintea mea! Ce spui de asta? Crede că ar fi o consolare pentru mine, ha, ha! Mai întîi, ei n-au murit deocamdată; şi chiar dacă oamenii aceştia ar ajunge în groapă înaintea mea, cu ce mi-ar fi de folos, te întreb? Mă judecă după el; de altfel, a mers şi mai departe; a început pur şi simplu să mă uite; zice că în asemenea cazuri, un om adevărat trebuie să moară în tăcere, iar eu în toată treaba asta aş fi dat dovadă numai de egoism! Ce zici de asta? Ca să vezi numai ce egoism din partea lui! Ce egoism feroce sau, mai bine zis, ce nesimţire crasă la purtătorii unui asemenea egoism de care ei totuşi nici nu-şi dau seama!... Ai citit, prinţe, povestea morţii unui oarecare Glebov din secolul al optsprezecelea? Am citit-o ieri din întîmplare...

— Care, Stepan Glebov?

— Acela care a fost tras în ţeapă sub domnia lui Petru.

— Ah, Dumnezeule, ştiu, cum să nu! A stat cincisprezece ceasuri în ţeapă, pe un ger cumplit, îmbrăcat în şubă, şi a murit cu o seninătate extraordinară! Sigur că am citit, şi ce-i cu el?

— Ca să vezi ce noroc au unii să moară astfel, pe cînd noi n-avem parte de aşa ceva. Dumneata crezi probabil că n-aş fi în stare să mor şi eu aşa cum a murit Glebov?

— N-am spus asta, se simţi stînjenit prinţul, voiam numai să spun că dumneata... nu că n-ai putea fi asemenea lui Glebov... ci... că dumneata... că dumneata ai fi fost atunci... mai curînd...

— Am înţeles: un Osterman şi nu un Glebov. Asta vrei să spui?

— Care Osterman? întrebă prinţul mirat.

— Vorbesc de Osterman, diplomatul Osterman din vremea lui Petru, bolborosi Ippolit puţin încurcat. Urmă un moment de tăcere şi stinghereală.

— O, n-n-nu! Nu voiam să spun asta, reluă Mîşkin cu un glas tărăgănat. Dumneata, mi se pare... n-ai fost niciodată un Osterman.

Ippolit încreţi sprîncenele.

— De altfel, dacă spun asta, se grăbi să adauge prinţul, cu dorinţa vădită de a se scuza, e pentru că oamenii de atunci (ţi-o jur că asta m-a surprins întotdeauna) nu seamănă deloc cu cei de azi; parca nici n-ar fi de acelaşi neam, parc-ar fi fost plămădiţi dintr-un aluat... Oamenii de pe vremuri n-aveau, ca să spun aşa, decît o singură idee; acum, oamenii sînt mai nervoşi, mai evoluaţi, mai , profesează două sau trei idei deodată.

Omul de azi e mai multilateral şi, te asigur, tocmai asta îl împiedică să fie dintr-o bucată, cum erau oamenii de atunci... Eu... Numai la asta se refer observaţia mea...

— Înţeleg, ca să-ţi răscumperi naivitatea cu care ai respins punctul meu de vedere, faci pe dracu-n patru ca să mă consolezi, ha-ha! Eşti un adevărat copil, prinţe. De, văd eu că mă trataţi cu toţii ca şi cum aţi umbla cu o ceaşcă de porţelan... Nu-i nimic, nu-i nimic nu mă supăr. În tot cazul, am avut o conversaţie foarte nostimă; eşti cîteodată atît de copilăros, prinţe. Dar să ştii că ambiţia mea e să fiu ceva mai mult decît un Osterman; pentru a fi un al doilea Osterman, nu merită să învii din morţi... De altfel, văd că trebuie să mor cît mai repede posibil, altfel, am să... Lasă-mă! La revedere! Ei, hai, spune-mi şi dumneata cum e mai bine să mor... ca să iasă cît mai... cuviincios adică? Haide vorbeşte!

— Să treci pe lîngă noi şi să ne ierţi fericirea, spuse prinţul cu glas scăzut.

— Ha, ha, ha! Nici nu mi-am închipuit altfel! Eram sigur că vei spune ceva în genul acesta! Ei bine, dumneata... ei bine, dumneata... Ce mai!... ai o... elocinţă teribilă! Ce să zic! La revedere, la revedere!