V

Ippolit care, spre sfîrşitul peroraţiei lui Lebedev, aţipise pe canapea, tresări deodată, ca şi cum cineva i-ar fi dat un ghiont în coastă; ridicînduse în capul oaselor, îşi roti privirea speriată jur-împrejur şi o paloare stranie îi acoperi faţa; ochii i se umplură de groază cînd, revenindu-şi din buimăceala somnului, se dumeri în sfîrşit asupra celor petrecute în seara aceea.

— Ce? Se pregătesc să plece? S-a sfîrşit? Totul s-a sfîrşit? A răsărit soarele? întrebă el îngrijorat şi apucîndu-l de braţ pe Mîşkin. Cît e ceasul?

Pentru numele lui Dumnezeu, cît este? Am dormit prea mult? adăugă el cu un fel de deznădejde, ca şi cum somnul îl făcuse să piardă iremediabil ceva esenţial, de care depindea tot destinul lui.

— Ai dormit exact şapte sau opt minute, răspunse Evgheni Pavlovici.

Ippolit îl privi cu ochii plini de speranţă supremă într-un cuvînt salvator şi cîteva secunde se strădui să-şi adune gîndurile.

— A!... Numai atît? Aşadar, eu... îngăimă el şi respiră adînc, ca si cum ar fi scăpat de o mare povară. Înţelese acum că nimic nu „s-a sfîrşit'” încă şi că deocamdată nu se crăpase de ziuă, că musafirii nu s-au ridicat să plece, ci se pregăteau de o gustare şi că, dacă într-adevăr ceva se sfîrşise, era numai poliloghia lui Lebedev. Faţa i se destinse într-un zîmbet larg şi pete roşii, semnele bolii, i se aprinseră pe umerii obrajilor.

— Ai numărat pînă şi minutele cît am dormit, Evgheni Pavlîci, strecură el cu ironie, am băgat de seamă că aproape nu ţi-ai luat ochii de la mine în seara asta... Aha! Rogojin! L-am văzut chiar acum, în vis, şopti el la urechea prinţului, în timp ce, cu sprîncenele încruntate, cu o mişcare din

cap, îl arătă pe Rogojin, care şedea lîngă masă. A, da, făcu el, lăsîndu-şi gîndul să alunece, fără nici un şir, de la o idee la alta, dar unde-i oratorul?

Unde-i Lebedev? A isprăvit, vasăzică? Despre ce-a vorbit? E adevărat, prinţe, că ai spus odată că „frumuseţea” va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresîndu-se tuturor, prinţul susţine că frumuseţea va salva lumea! Iar eu susţin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit.

Domnilor, prinţul e îndrăgostit; cum a intrat adineauri, mi-am şi dat seama.

Nu te ruşina, prinţe, că o să-mi fie milă de tine. Ce fel de frumuseţe ar putea să salveze lumea? Am auzit-o de la Kolea.... Eşti un creştin fervent?

Kolea pretinde că dumitale însuţi îţi place să te numeşti creştin.

Prinţul îl examina cu atenţie fără să scoată un cuvînt.

— Nu-mi răspunzi? Crezi poate că te iubesc mult? adăugă Ippolit din senin.

— Nu, nu cred asta. Ştiu că nu mă iubeşti.

— Cum aşa? Chiar şi după discuţia noastră de ieri? Crezi că n-am fost ieri sincer cu dumneata?

— Ştiam şi atunci că nu mă iubeşti.

— Pentru că sînt invidios pe dumneata, pentru că te pizmuiesc, nu-i aşa? Totdeauna ai crezut la fel şi mai crezi şi acum, dar... dar de ce îţi spun toate astea? Vreau să mai beau şampanie; toarnă-mi Keller.

— Nu te mai las să bei, Ippolit, n-ai voie...

Şi prinţul împinse mai încolo paharul din faţa bolnavului.

— Poate că ai dreptate... consimţi Ippolit imediat şi oarecum îngîndurat. Te pomeneşti că or să spună... dar ce-mi pasă mie de ceea ce vor spune? Nu-i aşa? Să spună pe urmă ce-or vrea, nu-i aşa, prinţe? Şi ce ne priveşte pe noi toţi ce va fi pe urmă!... M-am trezit brusc şi sînt încă buimac. Ce vis îngrozitor am avut, abia acum mi-am adus aminte... Nu-ţi doresc asemenea vise, prinţe, deşi poate că, într-adevăr, nu te iubesc. Şi dacă nu iubeşti pe cineva, nu-i un motiv să-i doreşti răul, nu-i aşa? Dar ce am de tot întreb, mereu întreb? Dă-mi mîna să ţi-o strîng tare-tare, aşa...

Mi-ai întins mîna totuşi? Ştiai deci că am s-o strîng din toată inima?... Bine, n-am să mai beau. Cît e ceasul? De altfel, e inutil să mai întreb, ştiu cît este. Ceasul a sosit! Acuma-i momentul. Ce se-ntîmplă acolo în colţ, se pune masa? Atunci masa asta e liberă? Foarte bine! Domnilor, eu... de altfel, domnii aceştia nici nu m-ascultă... Vreau să citesc un articol, prinţe.

Gustarea, bineînţeles, e mai interesantă, dar...

Şi deodată, spre mirarea tuturor, Ippolit scoase din buzunarul interior al hainei un plic mare, pecetluit cu ceară roşie, şi-l puse pe masă, în faţa lui.

Gestul acesta neprevăzut produse o impresie puternică asupra întregii societăţi care, chiar dacă se aştepta la ceva în seara aceea din partea lui Ippolit, nu se aştepta la asta. Evgheni Pavlovici — aproape să sară în sus de surpriză; Ganea îşi împinse scaunul spre masă; Rogojin se trase şi el mai aproape, dar faţa lui exprima mai mult scîrbă şi necaz, ca şi cum ar fi înţeles tîlcul acelui gest. Lebedev. care din întîmplare se afla chiar lîngă Ippolit, se apropie şi mai mult şi, iscodind cu ochii lui mici şi curioşi plicul misterios, părea că încerca să-i ghicească conţinutul.

— Ce ai acolo? întrebă prinţul cu nelinişte.

— De îndată ce va răsări soarele, am spus că mă voi duce la culcare,

prinţe, pe cuvîntul meu de onoare, ai să vezi! strigă Ippolit, dar... poate că nu mă credeţi în stare să deschid plicul acesta! adăugă el, plimbînd asupra musafirilor o privire provocatoare ce părea că se adresează tuturor, fără deosebire.

Prinţul observă că băiatul tremura din tot corpul.

— Nici unul dintre noi nu se gîndeşte la asta, răspunse Mîşkin. Cum poţi să presupui aşa ceva... şi ce idee ciudată că vrei să citeşti acum... Ce ai acolo, Ippolit?

— Ce s-a-ntîmplat? Ce l-a apucat iar? întrebau ceilalţi.

Cu toţii se apropiară, deşi unii începuseră deja să mănînce; s-ar fi zis că plicul, cu pecetea lui roşie, exercita o putere de atracţie magnetică asupra întregii asistenţe.

— Chiar eu am scris asta ieri, după ce ţi-am promis că voi veni să locuiesc la dumneata, prinţe. Am scris toată ziua şi o bună parte din noapte; am terminat abia azi-dimineaţă; aţipind puţin înainte de a se face ziuă, am avut un vis...

— Nu-i mai bine să laşi pe mîine? întrerupse cu sfială prinţul.

— Mîine „timpul nu va mai fi!” răspunse Ippolit cu un zîmbet crispat.

De altfel, nu vă îngrijiţi, lectura va ţine vreo patruzeci de minute, cel mult un ceas... Aţi văzut cum se interesează toată lumea? Toţi s-au apropiat curioşi, toţi se uită la pecete; şi cînd te gîndeşti că dacă n-aş fi pus articolul în plic, n-ar fi avut nici un efect. Ha, ha! Forţa misterului! Ei, să deschid sau nu, domnilor? strigă el cu acel rîs straniu şi cu ochii scînteind. Un mister!

Mister! Îţi aminteşti cumva, prinţe, cine a spus că „timpul nu va mai fi"? Un înger uriaş şi puternic proclamă asta în Apocalipsă.

— E mai bine să nu citească! strigă deodată Evgheni Pavlovici cu un glas care trăda atîta nelinişte, încît multora purtarea lui li se păru ciudată.

— Nu trebuie, renunţă! interveni alarmat şi prinţul, punînd mîna pe plic.

— Nu e timpul de lectură, acum, sîntem la gustare, spuse careva.

— Un articol? Pentru vreo revistă? se informă un altul.

— O fi ceva plicticos, adăugă al treilea.

— Dar ce are acolo? întrebară cei mai mulţi.

Pe de altă parte, gestul temător al prinţului îl cam sperie se pare pe

Ippolit.

— Să nu citesc... aşadar? şopti el către Mîşkin cu un fel de teamă în glas şi un zîmbet nervos îi schimonosi buzele învineţite. Să nu mai citesc? bîigui el, plimbîndu-şi avid privirea pe toate feţele zăbovind scrutător în ochii fiecăruia şi agăţîndu-se parcă de toţi cu obişnuita-i expansivitate impulsivă. Dumitale... ţi-e frică? i se adresă el din nou prinţului.

— De ce să-mi fie frică? întrebă Mîşkin, al cărui chip trăda o stare de nelinişte mereu crescîndă..

Ippolit se ridică brusc, ca şi cum l-ar fi smucit cineva de pe scaun.

— Cine are o monedă de două grivne, douăzeci de copeici, o monedă oarecare? întrebă el răstit.

— Poftim! îi oferi pe dată Lebedev; îl străfulgerase gîndul că bolnavul şi-a pierdut minţile.

— Vera Lukianovna, spuse cu vioiciune Ippolit, ia banul ăsta şi aruncă-l pe masă; vom decide după cum o să cadă: cap sau pajură? Pajura

— înseamnă că va trebui să citesc.

Tînăra fată, speriată, se uită rînd pe rînd la monedă, la Ippolit şi la tatăl ei; după aceea, ridicînd ochii în sus, ca şi cum i-ar fi fost oprit să se uite la ban, îl aruncă pe masă. Căzu pajura.

— Aşadar, să citesc, şopti Ippolit, zdrobit parcă de hotărîrea sorţii şi tot atît de palid ca şi cum ar fi primit vestea condamnării lui la moarte. Şi totuşi, pronunţă el tresărind, după ce tăcu vreo jumătate de minut, ce-i asta? Realmente am tras eu chiar acum la sorţi? continuă el, plimbîndu-şi privirea pe feţele celorlalţi, cu aceeaşi sinceritate stăruitoare. E de necrezut!... Dar e un amănunt psihologic fenomenal! strigă el cu o surprindere vădită. E... ceva imponderabil, dragă prinţe! întări cu convingere Ippolit, înviorîndu-se şi venindu-şi parcă în fire. Notează-ţi asta, prinţe; după cîte ştiu, culegi date cu privire la pedeapsa cu moartea ... Aşa mi s-a spus, ha, ha, ha! O, Doamne, ce stupizenie! şi cu aceste vorbe se aşeză pe divan, cu coatele pe masă şi-şi luă capul în mîini... E chiar ruşinos!... Dar ce-mi pasă, în definitiv, dacă-i ruşinos sau nu? adăugă el aproape imediat, ridicînd capul. Şi deodată, cu o hotărîre subită, anunţă:

Domnilor! Domnilor, deschid plicul. De altfel ... nu silesc pe nimeni să masculte...

Cu mîinile tremurînde de emoţie, desfăcu plicul, scoase cîteva foi de hîrtie de format mic, acoperite cu o scriere măruntă, le aşeză în faţa lui şi începu să le netezească.

— Dar ce este? Ce-o să citească? mormăiau unii încruntîndu-se, în timp ce alţii păstrau tăcerea. Dar cu toţii se aşezară, privindu-l cu multă curiozitate. Se aşteptau poate într-adevăr la ceva extraordinar. Vera, agăţîndu-se strîns cu mîinile de speteaza scaunului pe care şedea tatăl ei, aproape că plîngea de spaimă; tot aşa de speriat părea şi Kolea. Deodată,

Lebedev, care-şi reluase locul, se ridică pe jumătate, puse mîna pe sfeşnice şi le apropie de Ippolit, ca să poată vedea mai bine la citit.

— Domnilor, e... veţi vedea îndată ce este, adăugă ca pentru sine tînărul şi trecu direct la lectură: „Confesiunea mea!” Motto: Apres moi le deluge!... Ce stupizenie! dracu' să mă ia! urlă el deodată, de parcă s-ar fi fript. Cum naiba mi-a venit să aleg un motto aşa de ridicol?... Ascultaţi dar, domnilor!... Vă asigur că toate astea, la urma urmelor, poate că nu-s decît nişte lucruri complet lipsite de importanţă! Dar sînt cîteva idei de-ale mele şi... dacă credeţi că-i... ceva misterios sau... interzis... într-un cuvînt...

— N-ar fi mai bine fără introducere? întrerupse Ganea.

— Ia nu te mai sclifosi atîta! adăugă altul.

— Prea multă vorbărie! se amestecă şi Rogojin, care pînă atunci nu scosese o vorbă toată seara.

Ippolit îl sfredeli cu privirea, iar în momentul cînd ochii li se întîlniră,

Rogojin schiţă un zîmbet acru şi răutăcios; apoi rosti tărăgănat aceste cuvinte ciudate:

— Nu aşa se fac treburile astea, băiete, nu aşa...

Nimeni nu înţelese, desigur, ce anume voia să zică Rogojin, totuşi vorbele lui făcură o impresie destul de ciudată asupra celorlalţi. Iar în ceea ce-l priveşte pe Ippolit, aceste cuvinte avură asupra lui un efect cu totul neaşteptat, zguduitor: fu cutremurat de un fior atît de puternic, încît prinţul întinse braţul ca să-l susţină; şi ar fi strigat cu siguranţă dacă nu şi-

ar fi pierdut glasul. Cîteva secunde n-a fost în stare să articuleze un singur cuvînt şi respirind din greu se uita întruna, cu aceeaşi fixitate, la Rogojin.

În cele din urmă făcu o sforţare supremă şi izbuti să rostească cu vocea sugrumată:

— Aşadar, dumneata... erai... Dumneata?

— Eu? Ce anume? Unde? întrebă nedumerit Rogojin, în timp ce

Ippolit, cu faţa congestionată, cuprins de un fel de furie, îl apostrofă vehement:

— Dumneata ai fost la mine săptămîna trecută între orele unu şi două, noaptea, după ce te vizitasem chiar în dimineaţa acelei zile, dumneata ai fost!! Mărturiseşte, dumneata ai fost?

— Săptămîna trecută, noaptea? Dar ce te-a apucat, flăcăule? Ai căpiat?

Tăcut, „flăcăul” îşi duse degetul arătător la frunte şi stătu aşa un minut pe gînduri, apoi pe faţa-i stoarsă de sînge şi încă răvăşită de spaimă apăru un zîmbet viclean, aproape triumfător.

— Ba da, dumneata ai fost, repetă el în sfirşit, în şoaptă, dar cu multă convingere. Ai intrat în odaie la mine, te-ai aşezat, fără să spui o vorbă, pe scaunul de lîngă fereastră şi ai stat acolo mai bine de un ceas; ai venit pe la ora unu după miezul nopţii şi trecuse ora două cînd ai plecat...

Dumneata ai fost, dumneata! De ce m-ai speriat, pentru ce ai vrut să mă chinuieşti — nu înţeleg, dar sînt convins că ai fost dumneata!

Şi o ură nemărginită îi întunecă deodată privirea, cu toate că nu-şi putea stăpîni tremurul ce trăda o spaimă lăuntrică.

— Veţi afla îndată totul, domnilor, eu... eu... ascultaţi... Cu un gest febril apucă din nou foile împrăştiate pe masă, încercînd să le adune; dar mîinile-i tremurau groaznic şi filele răzleţite nu i se supuneau; zăbovi mult pînă cînd, cu greu, izbuti să le aşeze, într-o aproximativă ordine.

În sfîrşit, lectura începu. Timp de vreo cinci minute, sufocîndu-se de emoţie, autorul articolului-surpriză citi cu glasul întretăiat şi cam incoerent; treptat, vocea-i deveni mai fermă, mai curgătoare, redînd clar şi nuanţat sensul frazelor. Din cînd în cînd, doar cîte un acces de tuse violent îl silea să-şi întrerupă lectura; pe la mijlocul articolului, însă, începu să răguşească tot mai mult; însufleţirea neobisnuită care punea treptat stăpînire pe el ajunse spre sfîrşit la o intensitate maximă, ca şi impresia penibilă, de altfel, pe care o încercau în acele momente ascultătorii lui. lată conţinutul acestui „articol":

CONFESIUNEA MEA

„Apres moi le deluge!"

Ieri dimineaţă, prinţul a trecut pe la mine; în timpul conversaţiei, mia propus să locuiesc în vila lui. Ştiam că are să insiste, şi eram sigur că o să-mi trîntească fără înconjur, că, acolo e mai uşor să mori printre oameni şi copaci, după cum se exprimă el. Dar astăzi n-a pronunţat cuvîntul a muri, ci a spus „ai s-o duci mai uşor” ceea ce, pentru mine, în starea în care mă aflu, e aproape, acelaşi lucru. L-am întrebat ce semnificaţie dă el în cazul acesta cuvîntului „copaci” şi pentru ce îmi pomeneşte mereu de aceşti „copaci”, pentru ca să aflu cu uimire că aş fi spus chiar eu mai zilele trecute că venisem la Pavlovsk cu gîndul să privesc pentru ultima oară copacii. Am obiectat că în momentul morţii e totuna dacă ai sub ochi

copaci sau un zid de cărămidă şi că, pentru două săptămîni, nu merită să te sinchiseşti de aşa ceva, la cure îmi dădu imediat dreptate, explicînd totuşi că, după el, verdeaţa şi aerul curat vor avea cu siguranţă un efect binefăcător asupra organismului meu şi că în consecinţă starea de nelinişte şi visurile mele se vor schimba în bine. l-am obiectat din nou, rîzînd, că vorbeşte ca un materialist, la care mi-a răspuns cu zîmbetu-i obişnuit că a fost întotdeauna un materialist. Deoarece nu minte niciodată, nu sînt simple vorbe de clacă. Are un zîmbet de om bun; l-am observat mai atent acum. Nu ştiu dacă îl iubesc sau nu, n-am timp să-mi bat capul cu asta. Remarc numai un lucru: ura pe care de cinci luni o nutream împotriva lui aproape că s-a stins cu desăvîrşire în aceste ultime săptămîni. Cine ştie? Poale m-am dus la Pavlovsk numai ca să-l văd. Dar... atunci pentru ce mi-am părăsit odaia? Un condamnat la moarte nu trebuie să iasă din colţul lui, şi dacă acum aş fi fost hotărît să aştept pînă în ultimul moment, cu siguranţă nu mi-aş fi părăsit odaia pentru nimic in lume şi n-aş fi acceptat propunerea de „a muri” la el, la Pavlovsk.

Trebuie să mă grăbesc ca pînă mîine să termin neapărat această confesiune. Nu voi avea deci răgazul s-o recitesc şi s-o îndrept, nu-mi rămîne decît s-o revăd mîine, cînd o voi citi prinţului şi celor două-trei persoane care desigur se vor afla la el. Întrucît nu conţine nici un cuvînt fals, ci numai purul adevăr, suprem şi solemn, sînt curios să ştiu ce impresie îmi va produce cînd o voi reciti. De altfel, nici nu era nevoie să mai scriu cuvintele „ adevăr suprem şi solemn ”; cînd nu-mi mai rămîn decît două săptămîni de trăit, oricum nu face să mai mint, pentru că nu face nici să trăiesc doar două săptămîni; e cea mai bună dovadă că voi scrie numai purul adevăr (N.B. De reţinut următorul gînd: nu cumva sînt nebun în momentul acesta sau, mai bine zis, în unele momente? Mi s-a spus ca ceva absolut ieri că în ultimul stadiu al bolii, ftiziecii îşi pierd uneori, pentru un timp, capacitatea de a raţiona. Trebuie să verific mîine, după impresia pe care lectura mea o va produce asupra ascultătorilor.

Chestiunea aceasta trebuie lămurită negreşit şi cît mai exact; altminteri nu pot întreprinde nimic.)

Mi se pare că am scris acum o prostie gogonată, dar n-am timp s-o mai îndrept, am spus-o; de altfel, chiar dacă mi-aş da seama că mă contrazic la fiece pas, îmi dau cuvîntul să nu modific nici un singur rînd măcar din acest manuscris. Vreau să verific, citindu-l mîine, dacă ideile mele au într-adevăr un curs logic, dacă sînt în stare să-mi observ greşelile şi dacă sînt fruste toate concluziile la care am ajuns în aceste şase luni de meditaţie între pereţii acestei camere, sau nu sînt decît rodul unui delir.

Dacă ar fi trebuit acum două luni să-mi părăsesc, ca astăzi, şi pentru totdeauna odaia şi să spun adio zidului lui Meyer, sînt sigur c-aş fi fost trist. Acum însă nu simt nimic asemănător, cu toate că mîine părăsesc şi odaia, şi zidul pentru vecie. Aşadar, convingerea mea că, pentru două săptămîni, n-are rost să regreţi ceva şi nici să te laşi pradă unor simple impresii sau senzaţii mi-a biruit firea şi este în măsură acum să-mi subordoneze sentimentele. Dar să fie oare adevărat? Să fie adevărat că firea mea e cu totul biruită? Dacă aş fi supus acum unor cazne, aş ţipa cu siguranţă şi n-aş mai susţine că nu face să ţipi şi să simţi durerea cînd nu

ţi-au rămas decît cincisprezece zile de trăit.

Să fie adică adevărat că mi-au rămas doar cincisprezece zile de viaţă? în seara aceea, la Pavlovsk, am minţit: doctorul B. nu mi-a spus nimic şi nici nu m-a consultat vreodată; dar acum opt zile m-a examinat studentul Kislorodov; după convingerile sale e un materialist, ateu şi nihilist; de aceeu l-am şi chemat; îmi trebuia un om care, fără înconjur şi menajamente, să-mi spună în faţă tot adevărul. Aşa a şi făcut, nu numai fără înconjur, fără nici un fel de ceremonii şi menajamente, ci chiar cu o vădită plăcere (ceea ce, după părerea mea, era prea de tot). Mi-a trîntit-o verde-n faţa că nu mai am decît o lună de trăit, poate ceva mai mult dacă împrejurările îmi vor fi cu totul favorabile, dar nu este exclus să mor şi mai curînd. După părerea lui, s-ar putea întîmpla să mor şi subit, chiar mîine de pildă. S-au mai văzut asemenea cazuri, şi chiar alaltăieri, la Kolomna, o tînără femeie, bolnavă de ftizie, într-o stare asemănătoare cu a mea, simţindu-se deodată rău în momentul cînd se pregătea să iasă după tîrguieli, s-a întins pe canapea, a scos un suspin şi a murit. Toate astea mi le-a spus Kislorodov cu o nepăsare ostentativă, vrînd să sublinieze parcă lipsa lui de sensibilitate faţă de asemenea fenomene şi avînd aerul că-mi face o mare onoare prin aceasta, adică arătîndu-mi că mă consideră şi pe mine o fiinţă superioară, aidoma cu el; o fiinţă care neagă totul şi căreia nu-i pasă de nimic, nici chiar de propria ei moarte. Oricum însă, un lucru rămîne cert: nu mai am decît o lună de trăit! Aici sînt convins că nu s-a înşelat cîtuşi de puţin.

Am fost surprins adineauri aiizindu-l pe prinţ că-mi vorbeşte de „ visele mele urîte”. Cum de-a ghicit? Mi-a spus că la Pavlovsk „neliniştea şi visele mele” se vor schimba în bine şi de ce tocmai visele? Ori e medic, ori într-adevăr are o minte atît de pătrunzătoare, încit poate să ghicească multe lucruri. (Dar că, la urma urmei, e un ., idiot ” nu încape îndoială.) Ca un făcut, cu puţin înainte de venirea lui, visasem ceva frumos (de altfel, am acum sute de halucinaţii de astea). Adormisem, cred, cu un ceas

înaintea sosirii lui şi se făcea că eram într-o odaie (dar nu într-a mea).

Camera era luminoasă, mai spaţioasă, mai înaltă şi mai bine mobilată decît a mea; erau acolo un dulap, un scrin, o canapea şi patul meu; acesta, mare şi larg, era acoperit cu o plapumă de mătase verde. Şi în odaia asta am zărit deodată o lighioană înspăimîntătoare, un fel de monstru. Semăna cu un scorpion, mult mai hidos însă şi mai înspăimîntător tocmai prin aceea că asemenea vietăţi nici nu există în natură, iar faptul că mi se arătase tocmai mie avea parcă un tîlc deosebit, plin de mister. Am putut s-o examinez foarte bine: era o reptilă lungă de vreo douăzeci de centimetri, cu trupul maroniu şi solzos; la cap era groasă de două degete, dar se îngusta din ce în ce mai mult spre coadă, încit vîrful era subţire de tot. Două labe, una la dreapta, alta la stînga, ieşeau din trunchi cam la vreo cinci centimetri de la cap, formînd un unghi de patruzeci şi cinci de grade; erau lungi cam de opt-nouă centimetri, încit, văzut de sus, monstrul avea forma unui trident. Capul nu i l-am observat bine, dar am zărit două mustăcioare nu prea lungi, ca două ace tari, tot de culoare cafenie. În vîrful cozii şi la extremităţile fiecărei labe se vedeau de asemenea cîte doi ţepi de acelaşi fel; erau deci şase cu totul. Lighioana se învîrtea turbată prin odaie, sprijinindu-se pe cele două labe şi pe coadă; trunchiul şi labele se încolăceau în mişcări iuţi de şerpi minusculi,

producînd o impresie oribilă, dezgustătoare. Mă temeam grozav să nu mă muşte, căci mi se spusese că era veninoasă; dar mă chinuia mai mult gîndul; cine o trimisese în camera mea? Ce se unelteşte împotriva mea şi care-i misterul? Lighioana se băga sub scrin, sub dulap, se strecura prin colţuri. Mă aşezai pe un scaun, cu picioarele sub mine. Îmi străbătu repede odaia şi dispăru de sub ochii mei, furişindu-se undeva, lîngă scaunul pe care şedeam. Speriat, începui s-o caut cu privirea, dar, în felul cum stăteam pe scaun, speram că nu va putea să mă atingă. Deodată auzii un mic zgomot în spate, foarte aproape de ceafa mea; mă întorsei şi zării lighioana urcînd pe perete în sus; ajunsese la înălţimea capului meu, şi coada ei, mişcîndu-se cu o repeziciune extraordinară, aproape să-mi atingă părul. Sării în picioare şi în aceeaşi clipă dispăru şi lighioana. Nu îndrăzneam să mă urc în pat, de frică să nu mi se vîre sub pernă. Atunci intră mama cu un cunoscut al ei în odaie. Începură să fugărească reptila, păreau însă foarte liniştiţi ca şi cum nu s-ar fi temut de ea deloc. De fapt, ei nu-şi dădeau seama de primejdie! Deodată, dihania ieşi din ascunzătoare şi se îndreptă spre uşă; de data asta, se tîra încet, fără zgomot; încetineala mişcărilor, care părea premeditată, îi dădea un aspect şi mai respingător, mai hidos. Mama deschise uşa şi o strigă pe Norma, căţeaua noastră — un terre-neuve enorm, cu părul negru şi zburlit; s-a prăpădit acum cinci ani. După ce se repezi în odaie, Norma se opri încremenită în faţa reptilei. Aceasta stătu şi ea; totuşi continua să se zvîrcolească, iar extremităţile labelor şi ale cozii se loveau de podea cu un sunet sec. Dacă nu mă înşel, teama mistică e un sentiment pe care animalele nu-l pot avea; totuşi mi s-a părut atunci că frica de care a fost cuprinsă Norma avea ceva neobişnuit, de esenţă oarecum mistică, ca şi cum ar fi presimţit şi ea o enigmă fatală în apariţia înspăimîntătoarei dihănii. Căţeaua se trase încet dinaintea reptilei, care înainta cu prudenţă şi fără zgomot spre duşmanul ei; părea că nu aşteaptă decît momentul să se repeadă şi s-o muşte. Norma tremura din toate încheieturile, dar, în ciuda spaimei care o cuprinse, ţintuia monstrul cu nişte ochi plini de furie.

Deodată căscă botul ei roşu, arătîndu-şi colţii teribili, şi după un moment de pîndă încordată, hotărîndu-se parcă, se năpusti asupra lighioanei, înşfăcînd-o cu dinţii. Pesemne că aceasta se smuci cu putere ca să scape din botul cîinelui, pentru că o văzui pe Norma prinzînd-o încă o dată din zbor şi înşfăcînd-o de două ori, cu mari sforţări, pentru a încerca apoi s-o înghită, trăgînd-o spre gîtlej. Solzii trosniră sub dinţii animalului; coada şi capul reptilei se zvîrcoleau cu o repeziciune înspăimîntătoare, atîrnind din botul Normei. Deodată căţeaua urlă, schelălăind de durere; reptila reuşise să-i înţepe limba. Neputînd suporta durerea, Norma îşi descleştă fălcile; atunci văzui între dinţii ei hidosul animal, care, pe jumătate strivit, tot se mai zbătea; din trupul făcut aproape terci, se prelingea pe limba căţelei un lichid albicios, asemenea aceluia pe care-l scoate un gîndac strivit. În clipa aceea m-am trezit şi în camera mea apăru prinţul.

Ippolit îşi întrerupse brusc citirea.

— Domnilor, rosti el puţin jenat, n-am mai recitit manuscrisul dar mi se pare că am scris aici multe lucruri de prisos. Visul acesta.....

— Cam aşa este, se grăbi sâ confirme Ganea.

— Recunosc, sînt prea multe amănunte care se referă numai la mine

personal...

Spunînd aceste vorbe, Ippolit părea ostenit la culme, sleit de puteri, şi-şi şterse cu o batistă sudoarea ce-i îmbrobonase fruntea.

— Cam prea mult te ocupi de propria dumitale persoană, strecură printre dinţi Lebedev.

— Domnilor, încă o dată, nu silesc pe nimeni să mă asculte; cei pe care nu-i interesează n-au decît să plece.

— Uite-l că-i dă pe oameni afară dintr-o casă străină, bombăni pe înfundate Rogojin.

— Şi dacă ne-am ridica cu toţii şi-am pleca? interveni pe neaşteptate

Ferdîşcenco, care nu cutezase să rostească o vorbă pînă atunci.

Ippolit lăsă ochii în jos, apucînd manuscrisul; în clipa următoare însă, înălţă capul, ochii îi sclipiră şi cele două pete roşii i se accentuară pe obraji.

— Nu ţii deloc la mine, spuse el, privindu-l ţintă pe Ferdîşcenko. Se auziră rîsete; de altfel, cei mai mulţi nu rîdeau. Tînărul roşi de-a binelea.

— Ippolit, spuse prinţul, lasă lectura şi dă-mi manuscrisul. Ai să te culci aici, în odaia mea. Vom mai vorbi de asta chiar azi, înainte de culcare, şi mîine; dar să fim bine înţeleşi că n-ai să mai desfaci niciodată filele acestea. Vrei?

— Dar cum e cu putinţă? se opuse Ippolit, mirat peste măsură.

Domnilor! strigă el numaidecît cu o însufleţire înfrigurată, e un episod stupid; în care n-am ştiut să mă port. De aici încolo nu mai întrerup lectura. Cine are urechi — să asculte...

Sorbi grăbit o înghiţitură de apă şi tot atît de grăbit îşi puse coatele pe masă, ferindu-se de priviri, apoi, cu aceeaşi îndărătnicie reîncepu lectura. De altfel, jena de care fusese cuprins la un moment dat dispăru curînd...

Ideea că nu merită să trăieşti cînd ştii că ţi-au rămas doar cîteva săptămîni (continuă el) a început, dacă nu mă înşel, să mă preocupe intens acum o lună, cînd mai aveam deci înaintea mea încă patru săptămîni de viaţă. Dar ea pusese cu totul stăpînire pe gîndurile mele abia acum trei zile, din seara aceea cînd am fost la Pavlovsk. Prima dată cînd m-am simţit pătruns de gîndul acesta a fost pe terasa prinţului, în momentul cînd am făcut ultima încercare de a mă bucura de viaţă; doream să mă simt între oameni, să privesc copacii (aşa am şi spus, mi se pare), mă pasionasem, susţineam drepturile lui Burdovski, ale „aproapelui meu”, visam că toţi îmi vor deschide braţele şi mă vor strînge la pieptul lor, că îmi vor cere iertare, nu ştiam nici eu pentru ce anume şi, la rîndumi, le-aş fi cerut şi eu iertare; într-un cuvînt, mi-am încheiat socotelile cu viaţa ca un neghiob şi chiar atunci, în acele cîteva ore, încolţi în mintea mea această „convingere supremă ”. E de mirare chiar cum de am putut să trăiesc şase luni încheiate fără această „convingere"! Mă ştiam atins de tuberculoză, boală care nu iartă, îmi dădeam perfect de bine seama şi nu căutam să-mi fac iluzii. Cu atît mai năvalnic creştea în mine dorinţa de a trăi; mă agăţăm de viaţă, voiam să trăiesc cu orice preţ. Admit că am putut să mă înfurii atunci împotriva destinului orb care, nu ştiu pentru ce, hotărîse să mă strivească ca pe o gînganie; dar cum se face că n-am rămas la această ură? Ce rost avea să încep a trăi cu adevărat, ştiind că

nu-mi este îngăduit să încep nimic; încercam, ştiind bine că n-am la ce să mai încerc. Ajunsesem să nu mai fiu în stare să citesc o carte pînă la capăt; renunţasem la citit; ce rost mai are să citeşti, să-ţi îmbogăţeşti mintea cu noi cunoştinţe numai pentru şase luni; gîndul acesta m-a făcut de repetate ori să arunc cartea pe care o aveam în mină. Da, zidul casei

Mever ar putea povesti multe! Am notat pe el multe lucruri. Nu era pe acest perete murdar o singură pată pe care să n-o fi cercetat. Blestemat zid! Şi totuşi nimic mai scump decît toţi copacii din Pavlovsk sau, mai bine zis, ar trebui să-mi fie mai scump, dacă totul nu mi-ar fi acum egal.

Îmi amintesc limpede astăzi cu ce nesaţ începusem atunci să urmăresc viaţa lor; înainte, niciodată nu mă interesase atît. Uneori îl aşteptam cu nerăbdare şi ocări pe Kolea, cînd eram prea suferind ca să pot ieşi din cameră. Toate nimicurile şi zvonurile, cele mai neînsemnate palavre au început să mă intereseze în aşa măsură, încît cred că am ajuns un bîrfitor. Nu înţelegeam, de pildă, cum oamenii aceştia, care aveau atîta viaţă în ei, nu erau în stare să-şi facă o avere (de altfel, nici acum nu înţeleg). Am avut prilejul să cunosc un biet nevoiaş, care, după cîte mi sau povestit mai tîrziu, murise de foame, şi-mi amintesc că ştirea m-a scos din sărite; dacă s-ar fi putut face ca nenorocitul acela să învie, cred că l-aş fi omorît pe loc. Cîteodată mă simţeam mai bine săptămîni de-a rîndul şi puteam ieşi în stradă; curînd însă, strada începu să mă indispună şi la urmă să mă exaspereze chiar; de aceea stăteam zile întregi închis în casă, cu toate că aş fi putut ieşi la fel ca toată lumea. Nu puteam suporta forfota mulţimii din jurul meu, toţi oamenii aceştia care mişună în toate părţile cu feţele preocupate, posomorite, veşnic îngrijorate, acel du-te-vino necontenit de pe trotuare. De ce această veşnică amărăciune a oamenilor, agitaţia şi frămîntarea lor fără sfîrşit, expresia aceasta de răutate în ochi

(căci sînt răi, răi, răi)? A cui e vina dacă sînt nenorociţi şi nu ştiu să trăiască atunci cînd au în perspectivă şaizeci de ani de viaţă! Pentru ce s-a lăsat Zarniţîn să moară de foame cînd mai avea şaizeci de ani înaintea lui?

Şi fiecare, arătîndu-şi zdrenţele, mîinile bătătorite, se înfurie şi strigă;

Muncim ca nişte vite, ne zbatem, sîntem flămînzi şi săracii Alţii nu muncesc, nu se căznesc şi totuşi sînt bogaţi...! (Eternul refren!) Şi în timp ce aceştia se bucură de binefacerile vieţii, vezi cîte un biet prăpădit din tagma „domnilor ajunşi în mizerie”, cum e, de pildă, Ivan Fomici Surikov

(cel care locuieşte în casa noastră, deasupra), îl vezi cum aleargă cu limba scoasă după o bucăţică de pîine. Îl vezi îmbrăcat într-o haină ruptă în coate şi fără nasturi, îndeplinind tot felul de comisioane pentru diverşi indivizi, la orice oră, de dimineaţă pînă seara; încercaţi să-l trageţi de limbă. „Sînt sărac, nevoiaş, un cerşetor; nevastă-mea a murit cu zile, n-am avut cu ce să-i cumpăr doctorii; iarna trecută mi-a îngheţat copilaşul cel mic, s-a prăpădit de frig; fiica cea mai mare a ajuns o ţiitoare... ” Mereu se plînge, mereu se vaită! Dar nu simt şi n-am simţit vreodată nici un fel de milă faţă de aceşti becisnici — o spun cu un dispreţ plin de mîndrie! Pentru ce nu e şi el un Rotschild? A cui e vina dacă nu a ajuns milionar la fel ca Rotschild, că n-are grămezi de coroane şi napoleoni de aur? Din moment ce trăieşte, totul e în puterea lui! A cui e vina dacă nu înţelege acest adevăr?

O, acum totul mi-e perfect egal, acum, cînd mi-a rămas de trăit atît de puţin, nu face să mă mai necăjesc, dar atunci, o repet, noaptea îmi

muşcam perna, îmi sfîşiam plapuma de furie. Ah! ce visuri îmi făuream pe atunci, cît aş fi dorit ca, tînăr cum sînt, la optsprezece ani, să mă fi găsit în stradă, singur, în zdrenţe, fără adăpost, fără lucru, fără pîine, fără părinţi, fără prieteni, într-un oraş imens, lihnit de foame şi umilit (cu atît mai bine!), dar să fi fost sănătos, şi atunci aş fi arătat eu...

Ce anume aş fi arătat?

O, vă închipuiţi cumva că nu-mi dau seama cît de mult m-am înjosit prin această Confesiune a mea? Cine oare nu mă va privi ca pe un băieţandru care nu cunoaşte viaţa, uitînd că am lăsat cu mult în urmă cei optsprezece ani ai mei şi că în timpul acestor şase luni am ajuns un bătrîn? Dar lasă-i să-şi bată joc, să spună că toate astea nu sînt decît nişte poveşti. într-adevăr, mă gîndeam numai la poveşti. Cu ele îmi umpleam nopţile lungi de insomnie; mi le amintesc acum pe toate.

E cazul oare să le repet acum. cînd şi pentru mine însumi tim-pul poveştilor a trecut? Şi cui le-aş spune? Visurile acelea mă distrau cînd am ajuns să-mi dau seama că nu mai am nevoie să studiez nici măcar gramatica grecească, cum îmi pusesem odată în gînd; „o să mă curăţ înainte de a ajunge la sintaxă”, mi-am zis încă de la primele pagini şi am aruncat cartea sub masă. Zace acolo şi acum. I-am interzis Matrionei s-o ridice.

Acela în mîinile căruia va cădea această „Confesiune” a mea şi care va avea răbdarea s-o citească pînă la capăt mă va considera poate un nebun sau mă va privi ca pe un şcolar; dar, cel mai probabil, va fi dispus să vadă în mine un condamnat la moarte, care, bineînţeles, a ajuns la concluzia că toţi ceilalţi oameni, în afară de el, nu ştiu deloc să preţuiască viaţa, prea o risipesc fără să-şi dea seama de valoarea ei, lenevesc prea mult, nu profită îndeajuns de viaţă, şi, ca atare, toţi pînă la unul sînt prea nevrednici s-o trăiască! Ei bine, să ştiţi că cititorul acesta se va înşela, şi că situaţia mea de condamnat la moarte n-are nici o influenţă asupra convingerii mele. Întrebaţi-i numai, întrebaţi-i de la cel dîntîi pînă la cel din urmă, în ce constă fericirea? O, fiţi siguri că Cristofor Columh a fost fericit nu atunci cînd a descoperit America, ci cînd era pe cale s-o descopere; fiţi siguri că apogeul fericirii lui a fost atins poate exact cu trei zile înainte de a fi descoperit Noul Continent, atunci cînd echipajul, răzvrătit de disperare, era cît pe-aci să întoarcă corabia înapoi, spre Europa! Dar nu de

Noul Continent e vorba acum, lua-l-ar naiba! Columb a murit fără să-l fi văzut cum trebuie şi, de fapt, nici n-a ştiut vreodată ce anume descoperise. Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare şi nicidecum descoperirea în sine! Dar ce rost au frazele acestea? Mă tem că tot ce spun aici e aşa de banal, încît risc să fiu luat, fără îndoială, drept un şcolar din clasele inferioare care şi-a scris prima teză pe tema liberă „Un răsărit de soare ”, sau în cel mai bun caz vor afirma că voiam poate să spun ceva, dar că n-am ştiut... să-mi dezvălui gîndul, cu toată dorinţa şi strădania mea. Voi adauge totuşi că în orice idee omenească genială ori nouă, sau, pur şi simplu, chiar în orice idee cît de cît serioasă ce încolţeşte în capul unui om, există ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te să explici această idee vreme de treizeci şi cinci de ani; întotdeauna va rămîne ceva netransmisibil, ceva care în ciuda

străduinţelor tale nu va voi să iasă din cutia ta craniană şi va zăcea acolo mereu, pînă cînd nu vei mai ţi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale. Iar dacă nici eu n-am ştiut să redau acum tot ce m-a obsedat în timpul acestor şase luni, se va înţelege cel puţin că am plătit mult prea scump „convingerea mea supremă”, la care ani ajuns în momentul de faţă. Tocmai acest lucru am socotit eu necesar, din anumite motive, să scot la lumină în prezenta „Confesiune”. Aşadar, continuu.