VI

Varvara Ardalionovna nu se înşelase nici în privinţa petrecerii proiectate de Epancini, spunîndu-i fratelui sau că în seara aceea se va aduna multă lume la ei şi că va veni şi prinţesa Belokonskaia. Deşi trebuie menţionat că a vorbit despre toate aceste lucruri pe un ton mult mai aspru decît s-ar fi cuvenit. E drept că serata fusese hotărîtă în pripă şi nu fără unele frămîntări cu totul inutile pentru simplul fapt că „în casa asta totul era anapoda şi nu ca în alte case. Pricina trebuie căutată în neastîm- părul

Lizavetei Prokofievna, care „se săturase de a mai bîjbîi în întunericul îndoielilor”, ca şi în palpitarea plină de grijă a celor două inimi părinteşti pentru fericirea copilei lor iubite. În afară de aceasta, prinţesa

Belokonskaia urma să plece peste cîteva zile şi cum Epancinii sperau ca ea să fie binevoitoare faţă de Mîşkin, prilejul trebuia folosit pentru ca prinţul să-şi facă intrarea în societate sub auspiciile acestei doamne, cărei protecţie constituia cea mai bună garanţie pentru un tînăr. În ipoteza în care această căsătorie ar putea să pară oarecum stranie, nefirească, sub ocrotirea ei totul va apărea mai puţin ciudat, îşi spuneau soţii Epancin; „lumea” îl va accepta mult mai uşor pe viitorul soţ al Aglaiei dacă va fi prezentat de influenta „bătrînă”. Tocmai aici era toată buba, că părinţii fetei nu se mai simţeau în stare să răspundă la întrebarea dacă „este sau nu ceva straniu în toată povestea asta a căsătoriei Aglaiei cu prinţul Mîşkin şi în ce măsură? Sau, poate, e cît se poate de firesc?” Părerea sinceră a unor prieteni cu multă judecată şi bun-simţ ar fi fost binevenită, dat fiind, mai ales, că datorită toanelor Aglaiei, o hotărîre definitivă nu fusese luată încă. În tot cazul, mai devreme sau mai tîrziu, prinţul trebuia „arătat” sau, mai bine zis, introdus în societate, cu care nu era deloc familiarizat. Era deci vorba despre o serată intimă, unde se vor aduna cîţiva „prieteni ai casei” în număr foarte restrîns. În afară de prinţesa Belokonskaia, mai era aşteptată şi o altă doamnă, nevasta unui înalt demnitar. Dintre tineri, nu contau decît pe Evgheni Pavlovici, care trebuia s-o însoţească pe prinţesa Belokonskaia.

Despre sosirea venerabilei prinţese Mîşkin fu prevenit cu vreo trei zile înainte; de serată însă i s-a spus abia în ajunul zilei cînd trebuia să aibă loc. Bineînţeles, el observă îngrijorarea membrilor familiei şi din unele frînturi de fraze înţelese că ei se temeau pentru felul în care se va prezenta el în faţa invitaţilor; dar Epancinii îl credeau prea naiv ca să poată să-şi dea seama de motivul îngrijorării lor. Iată de ce, văzîndu-l aşa nepăsător, toată lumea părea cuprinsă de o exasperare mută. Fapt e că prinţul nu dădea aproape nici o importanţă acestui eveniment; cu totul altceva îl preocupa: se simţea deprimat din pricina Aglaiei, care devenea din ce în ce mai capricioasă şi mai posomorită. Aflînd că era aşteptat şi Evgheni Pavlovici, prinţul se arătă foarte mulţumit, declarînd că de mult îşi dorea să-l vadă. Cuvintele lui însă avură darul să-i indispună pe toţi; Aglaia, înciudată, părăsi ostentativ odaia şi abia pe la ora unsprezece, cînd prinţul se pregătea să plece, fata se folosi de un prilej şi, petrecîndu-l pînă la ieşire, îi spuse cîteva cuvinte între pat ochi:

— Aş dori ca mîine să nu vii toată ziua la noi, ci abia seara cînd se vor aduna şi musafirii. Ştii că vom avea invitaţi?

Vorbea repezit, pe un ton voit aspru; pentru prima dată îi amintea de această „serată”. Ideea că vor avea invitaţi speciali îi era şi ei nesuferită; toţi ai casei îşi dădeau perfect de bine seama de asta. Poate că s-ar fi luat la ceartă cu părinţii din această pricină dar, din mîndrie şi din pudoare, nu spuse nimic. Prinţul pricepu numaidecît că şi Aglaia se temea pentru dînsul (dar nu voia să i-o mărturisească) şi atunci îl cuprinse şi pe el un fel de spaimă.

— Da, am fost invitat şi eu, răspunse el. Era limpede că Aglaia ezita să continue.

— Aş putea vorbi serios cu dumneata măcar o dată în viaţă? se răsti ea cu ciudă la prinţ, fără să ştie de ce anume şi nemaiputîndu-se stăpîni.

— Sigur că da, te ascult bucuros, murmură prinţul. După un moment de tăcere, Aglaia reluă în silă:

— N-am vrut să mă ciondănesc cu ei pentru asta, căci în anumite împrejurări nu e chip să-i convingi. Am avut întotdeauna oroare de principiile după care se conduce uneori maman. Despre tata nici nu mai vorbesc, lui nu i se poate pretinde nimic. Maman, desigur, e o femeie cu simţire nobilă; încearcă să-i propui o mîrşăvie şi ai să vezi... Ei bine, se închină totuşi în faţa acestei... lumi caraghioase. Nu mă refer numai la Belokonskaia: e o bătrînă urîcioasă, nesuferită, cu un caracter imposibil, dar cel puţin e deşteaptă şi ştie sa-i ţină pe toţi în frîu; este poate singurul ei merit. Ce josnicie! E ridicol; am fost întotdeauna oameni de condiţie mijlocie, tot ce poate fi mai tipic acestui mediu; ce rost are atunci să te bagi numaidecît în rînd cu cei din protipendadă? Surorile se dau în vînt după asta; se simte influenţa prinţului Ş. Iar dumneata de ce anume te-ai bucura că şi Evgheni Pavlovici are să vină?

— Ascultă, Aglaia, spuse prinţul, mi se pare că ţi-e tare teamă ca nu cumva să fac vreo boroboaţă... în faţa societăţii acesteia?

— Mie să-mi fie teamă pentru dumneata? izbucni Aglaia şi sîngele îi năvăli în obraz. De ce să-mi fie teamă... pentru dumneata, chiar dacă... chiar dacă te-ai compromite de tot? Ce mă priveşte pe mine? Şi ce-s vorbele astea, cum poţi întrebuinţa asemenea expresii? Ce înseamnă „să fac vreo boroboaţă"? E o vorbă de prost gust, o expresie banală.

— Dar de ce? e mai curînd o expresie... şcolărească.

— Ei da, şcolărească! Dar şi banală! Te pomeneşti că mîine ai de gînd să vorbeşti tot cam în felul acesta. Mai caută, cînd vei ajunge acasă, în vocabularul dumitale, cît mai multe cuvinte de-astea şcolăreşti şi să vezi ce succes răsunător o să ai! Păcat numai că te pricepi să-ţi faci intrarea onorabil; unde ai învăţat? Mă întreb însă cum ai să te descurci şi cum ai să fii în stare să ţii în mînă o ceaşcă de ceai şi s-o bei cuviincios, ştiind că ochii tuturor sînt îndreptaţi asupra dumitale?

— Cred că am să mă descurc.

— Păcat! Stîngăcia dumitale m-ar fi amuzat. Sparge cel puţin vaza aceea chinezească din salon; e un cadou de valoare; sparge-o, te rog!

Mama o să-şi piardă capul şi o să izbucnească în lacrimi în faţa tuturor, aşa de mult ţine la vaza asta! Fă un gest neîndemînatic, cum ţi-e obiceiul; dă cumva cu mîna şi sparge vaza; aşază-te dinadins cît mai aproape de ea.

— Dimpotrivă, voi căuta să stau cît mai departe; îţi mulţumesc că mai prevenit.

— Aşadar, ţi-e teamă dinainte ca nu cumva să gesticulezi prea tare?

Pun rămăşag că vei aborda şi cîteva „teme” savante, cu reflecţii grave, înălţătoare, sublime! Va fi binevenit şi... plin de bună-cuviinţă din partea dumitale!

— Cred, dimpotrivă, că ar fi o prostie... bineînţeles dacă aş face-o cu totul inoportun.

— Ascultă, o dată pentru totdeauna! nu se mai putu stăpîni Aglaia.

Dacă îţi va veni cumva gustul să deschizi vorba şi să începi a fora despre pedeapsa cu moartea, despre situaţia economică a Rusiei sau că

„frumuseţea va salva lumea”, ei bine, fără îndoială să mă distreze şi o să rîd cu poftă... dar... te înştiinţez dinainte: după asta, să nu te mai văd în ochi! Ai auzit! De data acea vorbesc cît se poate de serios.

Pronunţă într-adevăr cît se poate de serios această ameninţare şi chiar în glasu-i şi-n privire era ceva cu totul neobişnuit şi grav ceva ce pînă atunci prinţul nu observase niciodată la ea.

— Tare mi-e frică, după toate cîte mi le-ai spus acum, că negreşit am să mă apuc „să vorbesc” şi... poate chiar... am să sparg şi vaza aceea chinezească. Adineauri nu mă temeam de nimic, iar acum mă tem de orice. Acum, după ce mi-ai sugerat o asemenea eventualitate, neapărat am să fac o boroboaţă.

— Atunci n-ai decît să taci. Stai pe un scaun şi nu scoate o vorbă.

— Cu neputinţă! Sînt sigur că de frică am să încep să vorbesc şi tot de frică am să sparg şi vaza. Sau poate că am să alunec şi am să cad pe parchet sau altceva de felul acesta, după cum mi s-a mai întîmplat o dată; iar acum am să visez urît toată noaptea; ce ţi-a trebuit să mi le mai spui?

Aglaia îl privi cu ochi întunecaţi.

— Ştii ceva? Cel mai bun lucru ar fi să nu vin deloc; să trag la fit; mă fac bolnav şi gata! hotărî el în cele din urmă.

Aglaia bătu din picior, pălind de necaz.

— Doamne! Unde s-a mai văzut una ca asta? Să nu vină, cînd tot tămbălăul ăsta se face anume pentru el şi... ah, Dumnezeule! Ce plăcere e să ai de-a face cu un om aşa de... sucit şi greu de cap ca dumneata!

— Nu te supăra, vin, vin! se grăbi s-o liniştească prinţul, şi-ţi dau cuvîntul meu de onoare că toată seara am să tac mîlc.

— Şi bine ai să faci. Adineauri ai spus: „Am să trag la fit!” Nu-m-ţeleg de unde scoţi asemenea expresii? Ce plăcere îţi face să-mi vorbeşti în limbajul ăsta? Ca să-mi faci în necaz, desigur!

— Iartă-mă, e tot o expresie şcolărească; îţi promit să nu mai vorbesc aşa. Pricep foarte bine că... te temi pentru mine... şi (numai te rog să nu te superi) sînt încîntat. Nu poţi să-ţi închipui acum cît îmi e de frică, şi cîtă bucurie mi-au făcut vorbele dumitale. Dar că teama aceasta, îţi jur, nu înseamnă nimic; crede-mă, Aglaia! Toate sînt fleacuri, nişte nimicuri fără importanţă. În schimb, ferirea rămîne! Îmi place mult că eşti ca un copil, un copil bun, un ooil fermecător! Ah, cît de minunată poţi fi atunci cînd vrei, Aglaia!

Tînăra fată era cît pe-aci să se supere, dar un sentiment neaşteptat îi copleşi sufletul.

— Şi nu-mi vei reproşa într-o zi... mai tîrziu... toate cuvintele mele aspre de-acum? îl întrebă ea deodată.

— Se poate? Cum poţi vorbi astfel? Şi pentru ce ai roşit? Uite, şi ochii îţi sînt din nou întunecaţi, cum îi văd mereu, de cîteva zile încoace; niciodată înainte n-aveai privirea asta, Aglaia. Ştiu din ce cauză...

— Taci, taci!

— Ba nu, e mai bine să vorbim deschis. De mult voiam să mă explic; ţi-am mai spus o dată, dar... se vede că n-a fost de ajuns, căci nu m-ai crezut. între noi doi există o fiinţă...

— Taci, taci, taci, taci! îl întrerupse Aglaia, apucîndu-l cu putere de braţ şi privindu-l îngrozită.

În momentul acela, cineva o strigă. Fericită că s-a ivit un pretext, ea plecă aproape în fugă.

Toată noaptea, Mîşkin avu febră. Starea aceasta ciudată revenea de cîtva timp cu regularitate, noapte de noapte. Acum, într-un fel de delir, un gînd îl străfulgera: dar dacă mîine va fi lovit de un acces de faţă cu invitaţii? I se mai întîmplaseră doar asemenea crize. Gîndul acesta îi dădea fiori de gheaţă; toată noaptea îi apărea ca într-o nălucire halucinantă o societate curioasă, neobişnuită, cu nişte oameni ciudaţi. Mai grav era însă faptul că se apucase să "peroreze”; ştia că nu trebuie să vorbească şi vorbea întruna, încercînd parcă să-i convingă de ceva pe cei de faţă, printre care se aflau şi Evgheni Pavlovici, şi Ippolit, părînd a fi cei mai buni prieteni.

Se trezi din somn pe la ora opt, cu o groaznică durere de cap, cu gîndurile răvăşite şi cu o învălmăşeală de senzaţii foarte ciudate.Simţea o dorinţă extraordinară şi inexplicabilă de a-l vedea imediat pe Rogojin; să-l vadă şi să stea de vorbă cu el mult, mult — despre ce anume, nici el nu ştia; apoi, aşa din senin, i-a venit să se ducă la Ippolit. Sufletul lui era stăpînit de o nelinişte atît de mare, încît nici întîmplările din dimineaţa aceea, cu toate că au lăsat asupră-i o impresie copleşitoare, n-au putut să-l absoarbă în întregime. Una dintre aceste întîmplări fu şi vizita lui Lebedev.

Lebedev se înfiinţa destul de devreme; abia trecuse de ora nouă ceea ce nu-l împiedicase să fie deja bine afumat. Deşi de cîtva timp prinţul nu dădea nici o atenţie celor ce se petreceau în jurul său, era un lucru bătător la ochi ca să nu-i atragă atenţia şi anume că de trei zile, adică de cînd generalul Ivolghin părăsise casa lui Lebedev acesta o cam luase razna. Umbla neîngrijit, cu hainele soioase, cravata îi şedea strîmb, iar gulerul redingotei ajunsese aproape ferfeniţă. Acasă, făcea mereu tărăboi, de se auzea pînă în odaia lui Mîşkin, cu toate că o curticică despărţea cele două locuinţe; o dată, Vera veni să i se plîngă de purtarea tatălui ei.

De cum se văzu în faţa prinţului, Lebedev începu să îndruge nişte vorbe ciudate şi tare încîlcite, bătîndu-se în piept, căinîndu-se şi învinovăţindu-se...

— Am primit... am primit răsplata dreaptă a trădării şi josniciei mele... Am primit o palmă! sfîrşi el cu un ton tragic.

— O palmă? De la cine?... Şi aşa de dimineaţă?

— Aşa de dimineaţă! repetă Lebedev cu un zîmbet sarcastic. Timpul, în cazul de faţă, nu joacă nici un rol... chiar dacă e vorba de o pedeapsă fizică... eu însă am primit o palmă morală... O palmă morală şi nu una fizică!

Apoi se aşeză fără multă ceremonie pe un scaun şi începu o poveste fără noimă. Prinţul încruntă sprîncenele şi voi să se retragă, dar deodată cîteva cuvinte îl izbiră. Rămase încremenit de mirare... Domnul Lebedev povestea lucruri uimitoare...

Mai întîi, adusese vorba despre o scrisoare; auzi pronunţîndu-se numele Aglaiei Ivanovna. Pe urmă, Lebedev se apucă deodată să-i adreseze reproşuri amare prinţului, lăsînd să se înţeleagă că acesta l-a jignit profund. La început, spunea el, prinţul îl onorase cu încredere în chestiunile privitoare la un anume „personaj” („personajul” era Nastasia

Filippovna); pe urmă însă îl îndepărtase şi -l alungase din faţa lui într-un mod ruşinos, ba chiar într-un chip cît se poate de jignitor atunci cînd ultima oară refuzase cu brutalitate să-i răspundă la o „întrebare nevinovată în privinţa viitoarelor schimbări ce urmau să se producă în viaţa prinţului”.

Lebedev mărturisi, printre lacrimi de beţiv, „că n-a mai fost în stare să suporte situaţia asta, cu atît mai mult cu cît ştia atîtea lucruri... atîtea... şi de la Rogojin, şi de la Nastasia Filippovna, şi de la prietena Nastasiei

Filippovna, şi de la Varvara Ardalionovna... şi chiar de la... Aglaia Ivanovna, închipuieşte-ţi, prin mijlocirea Verei, da, prin mijlocirea fiicei mele iubite!

Unica mea fiică... de altfel, greşesc, nu unica, doar am trei. Dar cine o informa în scris pe Lizaveta Prokofievna, în cel mai mare secret? He, he!

Cine îi scria ca s-o ţină la curent cu toate relaţiile ei... cu toate mişcările Nastasiei Filippovna? He, he! Cine este anonimul acesta, dacă-mi dai voie să te întreb?"

— Vrei să spui că dumneata ai fost? strigă prinţul.

— Întocmai, răspunse cu demnitate beţivanul, şi chiar azi, la opt şi jumătate, cu o jumătate de ceas înainte, adică nu, acum trei sferturi de ceas, am înştiinţat-o pe această nobilă mamă că aveam să-i comunic amănunte despre o întîmplare... importantă... I-am trimis vorbă prin fata din casă, pe la scara de serviciu, şi am fost primit de dînsa.

— Ai văzut-o acum pe Lizaveta Prokofievna? întrebă prinţul, căruia nui venea să-şi creadă urechilor.

— Am văzut-o adineauri şi am primit o palmă... o palmă morală. Mi-a dat scrisoarea înapoi, mi-a zvîrlit-o chiar în obraz fără s-o fi desfăcut... Iar pe mine m-a îmbrîncit afară... la figurat numai, nu la propriu... deşi, aş putea spune şi la propriu, căci n-a lipsit mult!

— Ce scrisoare ţi-a aruncat în faţă fără s-o fi desfăcut?

— Dar... he, he, he! Cum, nu ţi-am spus? Credeam că ţi-am spus. Am primit o scrisorică spre a fi transmisă...

— De la cine? Cui?

Aici, Lebedev se porni pe nişte „explicaţii” atît de lungi şi de urcate, încît era greu de tot să desprinzi vreun miez de înţeles negat. Totuşi, prinţul pricepu că în ziua aceea, dis-de-dimineaţă, o scrisoare a fost adusă de o slujnică şi înmînată Verei Lebedev ca să fie apoi transmisă la destinaţie... „La fel ca mai înainte...ca şi în celelalte daţi, adică personajului cunoscut, din partea acelei persoane... (căci uneia îi dau numele de persoană, iar celeilalt numai de personaj, ceea ce e mai umilitor şi subliniază deosebirea dintre o domnişoară inocentă, onorabilă şi cinstită, fiică de general şi... o damă cu camelii); prin urmare, scrisoarea a fost scrisă de persoana al cărei nume începe cu A..."

— Cum e posibil una ca asta? I-a scris ea Nastasiei Filippovna? Ce absurditate! strigă prinţul.

— Au mai fost, au mai fost trimise şi alte scrisori; şi dacă nu direct ei, apăi lui Rogojin, ceea ce la drept vorbind, tot un drac îi... Ba una a fost chiar şi pentru domnul Terentiev, din partea persoanei al cărei nume începe cu A., continuă Lebedev, clipind din ochi cu un zîmbet şiret.

Văzînd că întreruperile îl încurcau pe Lebedev şi îl făceau să-şi piardă şirul povestirii, prinţul tăcu, ca să-l lase să spună cum ştia el. Totuşi, un punct rămînea nelămurit: prin cine se transmitea această corespondenţă, prin Lebedev sau prin Vera? Dacă el însuşi asigura că „ori lui Rogojin, ori Nastasiei Filippovna, e tot un drac, era de presupus că scrisorile acestea, în cazul cînd existau, nu treceau deloc prin mîinile lui. Atunci prin ce întîmplare scrisoarea cu pricina se găsea acum în stăpînirea sa, misterul acesta rămase nedezlegat; ipoteza cea mai plauzibilă ar fi fost că Lebedev a sustras-o, într-un fel sau într-altul, de la fiică-sa... şi, făcîndu-şi anumite socoteli, numai de el ştiute, i-o dusese Lizavetei Prokofievna. La această concluzie a ajuns în cele din urmă Mîşkin.

— Eşti nebun! strigă el, cuprins de o tulburare extremă.

— Deloc, preastimate prinţ, răspunse înţepat Lebedev. În adevăr, voiam mai întîi să-ţi dau scrisoarea asta chiar dumitale în mînă, ca să-ţi fac un serviciu... dar m-am gîndit că-i mai bine să fac un serviciu dincolo şi să aduc la cunoştinţa unei nobile mame... căci o înştiinţasem şi altă dată printr-o scrisoare anonimă; şi cînd i-am scris adineauri un bileţel ca s-o rog să mă primească, la opt şi douăzeci, tot aşa m-am iscălit: „corespondentul dumneavoastră misterios”. M-a primit imediat, aş spune chiar cu o grabă deosebită, pe uşa din dos.

— Şi?

— Urmarea o cunoşti; ca să spun aşa, cît pe ce să mă stîlcească în bătaie; mult n-a lipsit. Şi mi-a aruncat scrisoarea în nas. La drept vorbind, ar fi vrut s-o păstreze, am băgat de seamă, dar s-a răzgîndit şi mi-a zvîrlito cu dispreţ: „Dacă tocmai pe tine te-au găsit potrivit să le transmiţi scrisorile, fă bine şi transmite-le...”. S-a simţit chiar jignită. Cu siguranţă că s-a simţit jignită, dacă nu s-a ferit să rostească asemenea vorbe în faţa mea. E iute, iute din fire!

— Şi unde-i acum scrisoarea?

— E încă la mine; iat-o.

Şi Lebedev îi înmînă prinţului biletul Aglaiei către Gavrila

Ardalionovici pe care acesta, două ceasuri mai tîrziu, avea să i-l arate triumfător surorii sale.

— În nici un caz scrisoarea aceasta nu poate să rămînă la dumneata.

— Păi, ţi-am adus-o! Uite, ţi-o încredinţez, se înfierbîntâ Lebedev.

Acum sînt din nou al dumitale; îţi aparţin trup şi suflet; sluga dumitale preasupusă, după o necredinţă trecătoare! Tăiaţi capul, cruţaţi-mi însă barba, cum a spus Thornas Morus în Englitera şi în Marea Britanie Mea culpa, mea culpa, cum zice papa romană... adică papa de la Roma, iar eu îi spun „papa romană”.

— Scrisoarea asta trebuie trimisă numaidecît la destinaţie; voi avea eu grijă să ajungă cît mai repede.

— Dar n-ar fi oare mai bine, preadelicate prinţ, n-ar fi mai bine... ca să zic aşa, s-o...

Lebedev făcu o mutră spăşită şi începu să se foiască pe scaun ca împuns de un ac; clipea şiret din ochi, făcînd nişte mişcări ciudate cu mîinile...

— Ce vrei să spui? se răsti ameninţător prinţul.

— N-ar trebui s-o deschidem mai întîi? şopti Lebedev cu un aer de complicitate slugarnică.

Prinţul sări în picioare; indignarea lui era aşa de mare, încît, în primul moment, Lebedev vru s-o ia la sănătoasa; dar, ajuns la uşă, se opri, aşteptînd să vadă dacă, după această explozie prea violentă nu va urma şi iertarea.

— Vai, Lebedev! Cum se poate, cum se poate să ajungi într-un asemenea hal de decădere! exclamă prinţul cu amărăciune.

Lebedev se lumină la faţă.

— Sînt un nemernic, un ticălos! strigă el cu lacrimi în ochi, lovindu-se în piept.

— Dar e o mîrşăvie!

— Întocmai, o mîrşăvie, ăsta-i cuvîntul!

— Şi de unde ai luat obiceiul acesta aşa de... ciudat? Eşti, eşti.. pur şi simplu o iscoadă, un spion! Pentru ce ai ticluit scrisoarea anonimă şi ai neliniştit o femeie aşa de nobilă la suflet şi atît de bună? Şi de ce Aglaia Ivanovna n-ar avea dreptul să scrie cui îi place? Te-ai dus azi acolo să te plîngi de ceva, să ascunzi pe cineva? Ce rost avea? Ce sperai să cîştigi? Ce te-a îndemnat să faci asta?

— Numai dintr-o simplă şi nevinovată curiozitate... şi... dintr-o nobilă pornire de a fi de folos! se bîlbîi Lebedev. Dar acum sînt în întregime al dumitale! Chiar dacă m-ai spînzura!

— În halul ăsta te-ai prezentat în faţa Lizavetei Prokofievna? întrebă prinţul plin de dezgust.

— Nu... eram ceva mai bine... şi chiar mai prezentabil... numai după umilirea aceea am ajuns... aşa.

— Bine, bine, pleacă acum.

A trebuit să reînnoiască însă invitaţia aceasta de mai multe ori, ca vizitatorul să se decidă în cele din urmă să-i dea ascultare. După ce a deschis uşa, Lebedev se întoarse în vîrful picioarelor pînă în mijlocul odăii şi repetă gesturile-i misterioase, ca să arate cum se deschide o scrisoare, dar să mai dea asemenea sfaturi cu glas tare nu mai îndrăzni; apoi dispăru cu un zîmbet blînd şi împăcat.

Din schimbul acesta de cuvinte, foarte penibil pentru prinţ, reieşea un fapt de importanţă esenţială: Aglaia era foarte îngrijorată, foarte nedecisă, ceva nelămurit o chinuia („gelozia”, îşi spuse prinţul). Mai reieşea că oameni răuvoitori o alarmaseră şi era ciuda că le acordase atîta încredere. Fără îndoială că acest căpşor lipsit de experienţă, jar zvăpăiat şi mîndru, îşi făcuse oarecare planuri, poate chiar... năstruşnice de tot.

Prinţul era înspăimîntat şi nu ştia să facă. Simţea că trebuie să întreprindă ceva, ca să preîntîmpine ceva rău. Se mai uită o dată la adresa plicului închis; o, în această privinţă putea să fie liniştit; altceva îl îngrijora în scrisoarea asta; n-avea încredere în Gavrila Ardalionovici. Şi totuşi se hotărî să-i ducă personal această scrisoare; plecă de-acasă cu intenţia asta, dar pe drum îşi schimbă gîndul. Parcă înadins, în momentul cînd trebuia să ajungă la casa lui Ptiţîn, întîmplarea i-l scoase în cale pe Kolea; îl rugă pe băiat să-i transmită fratelui său scrisoarea, ca şi cum i-ar fi fost înmînată direct de Aglaia Ivanovna. Kolea nu ceru nici o lămurire şi-şi făcu datoria în aşa fel, încît Ganea nici nu bănui că scrisoarea trecuse prin atîtea mîini înainte de a-i fi parvenit, întorcîndu-se la vilă, prinţul o chemă pe Vera Lukianovna şi-i spuse cum stau lucrurile, ca s-o liniştească, întrucît, pînă atunci, ea căutase mereu biletul Aglaiei, vărsînd şiroaie de lacrimi. Tînăra fată se îngrozi, auzind că scrisoarea aceasta i-a fost sustrasă chiar de tatăl ei. (Mîşkin află de la dînsa mai pe urmă că în repetate rînduri ea făcuse în secret pe intermediara între Rogojin şi Aglaia Ivanovna; nici prin cap nu i-a trecut că la mijloc putea să fie ceva dăunător intereselor prinţului...)

Toate acestea îl tulburară pe Mîşkin într-atît, încît două ore mai tîrziu, cînd sosi bileţelul lui Kolea prin care îl anunţa de boala tatălui său, abia se dumeri despre ce era vorba. Totuşi, smulgîndu-l din frămîntările lui, evenimentul avu darul să-l redre- seze oarecum. Îşi petrecu aproape toată ziua la Nina Aleksandrovna (unde, bineînţe- les, fu transportat bolnavul).

Prezenţa lui n-a fost de prea mare ajutor, dar sînt oameni pe care doreşti să-i ai lîngă tine în anumite momente grele. Zguduit, Kolea plîngea în hohote disperate, ceea ce nu-l împiedica să fie mereu gata de ajutor; alergă după doctor şi găsi trei deodată, făcu naveta la farmacie, la bărbier. Într-un tîrziu,generalul îşi reveni puţin, dar nu-şi recapătă cunoştinţa;după spusele doctorilor, „pacientul era într-o stare foarte gravă”. Varia şi Nina

Aleksandrovna nu părăseau căpătîiul bolnavului; Ganea era îngîndurat şi agitat, dar evita să se ducă la patul tatălui său, să-l vadă. Îşi frîngea mîinile şi în vorbe fără şir lăsa să-i scape ceva cam de felul acesta: „O asemenea nenorocire, şi într-un astfel de moment!” Mîşkin a înţeles la ce făcea el aluzie. Ippolit se şi mutase, probabil de la ei, căci prinţul nu-l mai zări acolo. Spre seară veni în fugă şi Lebedev, care după „explicaţiile” de dimineaţă se culcase şi dormise buştean toată ziua. Îi trecuse mahmureala beţiei şi plîngea cu lacrimi fierbinţi, ca şi cum bolnavul ar fi fost propriul său frate; se învinovăţea cu glas tare, îşi făcea mustrări fără să precizeze pentru ce anume, repetîndu-i mereu Ninei Aleksandrovna că „el”, numai el, era cauza, şi nimeni altcineva decît el... că o făcuse numai dintr-o simplă curiozitate... şi că „răposatul” era un om genial. (Nu se ştie de ce Lebedev se încăpăţîna să-l îngroape de viu pe general.) Stăruia mai ales asupra genialităţii lui Ardalion Aleksandrovici, ca şi cum, în cazul de faţă, acest lucru putea fi de vreun folos. Văzînd lacrimile sincere ale lui Lebedev, Nina Aleksandrovna îi spuse cu blîndeţe: „Ei, lasă, nu trebuie, nu mai plînge.

Dumnezeu să te ierte!” Cuvintele acestea şi tonul cu care au fost rostite avură un efect miraculos asupra lui Lebedev. Toată seara s-a ţinut scai de Nina Aleksandrovna (şi în zilele următoare, pînă la moartea generalului, aproape că n-a părăsit familia îndurerată). În timpul zilei, Lizaveta Prokofievna trimise de două ori să afle veşti despre mersul bolii. Seara, la ora nouă, cînd prinţul îşi făcu apariţia în salonul Epancinilor, după ce invitaţii se adunaseră, stăpîna casei se grăbi să-l întrebe de starea bolnavului; îi puse o sumedenie de întrebări şi-l ascultă cu interes. Prinţesa Belokonskaia, arătîndu-şi dorinţa de a şti cine erau „bolnavul şi această Nina Aleksandrovna” de care se pomenea mereu, generăleasa îi răspunse cu un ton plin de gravitate şi cu multă simpatie, ceea ce-l impresionă plăcut pe prinţ. După cele spuse mai tîrziu de surorile Aglaiei, el însuşi, întreţinîndu-se cu Lizaveta Prokofievna, a vorbit „minunat, cu modestie, dar cu demnitate; fără fraze şi gesturi inutile, intrase şi se prezentase admirabil; ţinuta lui nu lăsase nimic de dorit”, şi nu numai că „n-a alunecat pe parchetul lustruit”, cum se temuse în ajun, dar a făcut cea mai bună impresie asupra celor prezenţi. Cît despre dînsul, după ce se aşeză şi-şi plimbă ochii împrejur, dîndu-şi numaidecît seama că toată adunarea asta n-avea nimic comun nici cu fantomele cu care-l speriase Aglaia în ajun, nici cu coşmarurile din noaptea trecută. Pentru prima dată în viaţă, vedea un colţişor din ceea ce poartă numele înfricoşător de „societatea leasă”. De multă vreme, mînat de anumite consideraţii şi intenţii, avea o dorinţă vie să pătrundă în cercul acesta vrăjit, avînd totodată curiozitatea să-şi verifice prima impresie. Această primă impresie a fost excelentă. Avu întradevăr senzaţia că toţi oamenii aceştia erau născuţi ca să convieţuiască; şi că, de fapt, la Epancini nu era o „serată” în sensul monden al cuvîntului, ci doar aşa se adunaseră nişte „prieteni intimi” ai casei; i se păru chiar în momentul acela că el însuşi era de multă vreme prietenul devotat şi tovarăşul lor de idei şi că acum îi regăseşte după o scurtă despărţire.

Rămase vrăjit de farmecul manierelor frumoase, de sinceritatea şi simplitatea comportării. Nici prin gînd nu i-ar fi trecut că această naturaleţe şi distincţie, această mînuire a discuţiei fine şi spirituale, această înaltă demnitate personală nu erau, poate, decît o admirabilă şlefuire artistică. În ciuda înfăţişării lor impozante, majoritatea musafirilor erau oameni destul de găunoşi care, de altfel, în îngîmfarea lor nu-şi dădeau seama nici ei cît de aparente şi superficiale erau cele mai multe dintre calităţile lor, pentru care, de fapt, nu prea aveau cine ştie ce merit, deoarece toată poleiala aceasta o moşteniseră automat din tată în fiu.

Farmecul primei impresii era atit de puternic, încît... prinţul nici nu bănui măcar substratul cel adevărat. Îl vedea, de pildă, pe acel bătrîn, mare demnitar, care ca vîrstă ar fi putut să-i fie bunic, întrerupîndu-se în mijlocul unei conversaţii, ca să-l asculte pe el, aşa de tînăr, atît de lipsit de experienţă, şi nu numai că-l asculta, dar îi şi aprecia în mod vădit părerea, atît de amabil şi de binevoitor se arăta faţă de el; totuşi, nu se cunoşteau, se vedeau doar pentru prima oară. Poate că tocmai easta politeţe rafinată producea o impresie atît de puternică asupra firii impresionabile a prinţului. Sau poate că venise la serata aceasta cu o idee preconcepută, într-o stare de spirit prea optimistă, predispus pentru o asemenea impresie, aşteptîndu-se să găseasă o ambianţă plăcută.

Şi totuşi, aceşti invitaţi, „prieteni de-ai casei” şi totodată prieteni între ei, erau departe de a fi aşa cum şi-i închipuia prinţul. Erau acolo oameni care pentru nimic în lume n-ar fi consimţit să-i considere pe Epancini drept egalii lor. Erau şi dintre aceia care se urau şi se dispreţuiau în toată puterea cuvîntului; bătrîna Belokonskaia o „dispreţuise” toată viaţa ei pe nevasta „înaltului demnitar”, iar aceasta, la rîndul ei, era departe de a o stima pe Lizaveta Prokofievna. Înaltul demnitar, bărbatul acestei femei, care îi protejase pe Epancini încă din tinereţe şi care, în momentul acesta, ocupa la ei locul de onoare, era un personaj atît de important în ochii lui lvan Feodorovici, încît protejatul era copleşit în prezenţa lui de teamă şi de veneraţie; generalul s-ar fi dispreţuit în adîncul sufletului, dacă, un singur moment, s-ar fi crezut egalul lui şi n-ar fi văzut în el un Jupiter olimpian. Erau aici şi cîţiva musafiri care nu se mai întîlniseră de ani de zile şi nu simţeau unii pentru alţii decît indiferenţă, dacă nu chiar antipatie; totuşi, regăsindu-se la această reuniune, discutau cu prietenie şi căldură, ca şi cum s-ar fi despărţit de ieri, de alaltăieri. De altfel, societatea nu era prea numeroasă. În afară de prinţesa Belokonskaia, de „bătrînul demnitar” şi nevasta lui, se mai afla aici un general, personaj cu adevărat foarte important, baron sau conte, cu nume nemţesc. Tăcut şi rezervat, acesta avea reputaţia de a fi extrem de versat în chestiunile politicii de stat, aproape un erudit. Era unul dintre acei dregători olimpieni care cunosc totul, „în afară doar de nevoile Rusiei”; care la cinci ani o dată emite cîte o maximă, „admirabilă prin adîncimea ei”, încît ajunge să aibă o largă circulaţie în cercurile sus-puse; care, după o slujbă îndelungată (chiar surprinzător de îndelungată), moare copleşit de onoruri şi de bogăţii, cu toate că n-a făcut vreodată ceva de seamă, ba chiar a fost un duşman înveterat al faptelor meritorii. În ierarhia birocratică, generalul acesta era şeful imediat al lui Ivan Feodorovici, care, dintr-un îndemn al inimii sale pline de recunoştinţă şi chiar dintr-un fel de orgoliu, îi plăcea să-l considere binefăcătorul său, deşi personajul de vază nu se considera deloc binefăcător lui Epancin; era întotdeauna foarte rezervat faţă de subalternul său şi cu toate că profita cu multă plăcere de serviciile lui personale, l-ar fi schimbat oricînd cu alt slujbaş, dacă niscaiva considerente,chiar si de ordin secundar, i-ar fi cerut această înlocuire. Se mai afla printre invitaţii cei mai distinşi şi un domn în vîrstă,care era — pe nedrept, fireşte — socotit un fel de rubedenie de-a Lizavetei Prokofievna. Bogat, de familie bună, ocupînd un rang înalt şi bucurîndu-se de o sănătate robustă, domnul acesta energic şi vorbăreţ trecea drept un nemulţumit (de altfel, în sensul cel mai inofensiv al cuvîntului); ba se mai spunea că vorbele lui erau ades pline de fiere (ceea ce însă nu-l făcea mai puţin plăcut); avea maniere şi gusturi de aristocrat englez (de pildă, în ceea ce priveşte roastbeef-ul în sînge, caii, lacheii etc). Se întreţinea mai mult cu „înaltul demnitar”, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui. Undeva în subconştientul ei, Lizaveta Prokofievna nutrea în privinţa acestui domn în vîrstă (destul de uşuratic şi cam crai de felul lui), anumite speranţe nemărturisite: ce-ar fi dacă, într-o bună zi, ar ferici-o pe Aleksandra, cerîndu-i mîna.

Aceştia erau oaspeţii cei mai de seamă; după aceea venea o categorie de invitaţi mai tineri, despre care nu s-ar putea spune că nu sclipeau şi ei prin calităţi remarcabile. în afară de prinţul Ş. şi de Evgheni Pavlovici, mai era şi seducătorul prinţ N., care altădată făcuse vîlvă în toată Europa cu isprăvile lui galante. Acum era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, dar chipeş încă şi prezentabil, fiind şi un iscusit povestitor; era bogat, cu toate că după obiceiul tagmei sale îşi risipise o mare parte din avere prin străinătăţi. în sfirşit, mai era şi o a treia categorie de invitaţi, ce se compunea din oameni care, la drept vorbind, nu aparţineau elitei, dar care, ca şi gazda lor, puteau fi întîlniţi deseori în saloanele cele mai reputate. Soţii Epancin, printr-o intuiţie susţinută de o considerabilă doză de bun-simţ, în rarele ocazii cînd dădeau cîte o serată, obişnuiau să amestece înalta societate cu persoane de provenienţă mai modestă reprezentaţi mai de seamă ai „păturii mijlocii”, fapt ce le atrăsese lauda de-a lungul şi de-a latul, pentru că dovedeau prin asta mult tact, arătînd că-şi cunosc nasului; şi Epancinii erau mîndri de aceste aprecieri. Printre alţi reprezentanţi ai păturii mijlocii se afla în seara aceea şi un colonel de geniu, om aşezat şi prieten bun cu prinţul Ş., cel care-l introdusese de altfel la Epancini. Era reţinut la vorbă şi purta la arătătorul mîinii drepte un inel masiv, pe care îl primise probabil în semn de înaltă distincţie. Mai era printre invitaţi şi un literat care cu toată originea lui germană, cultiva poezia rusă şi mai avea pe deasupra şi maniere alese, aşa încît putea fi primit fără nici o primejdie în societatea bună. Era un om de vreo treizeci şi opt de ani, frumos la înfăţişare, deşi cam antipatic, şi avînd întotdeauna o ţinută corectă. Burghez de origine, făcea parte totuşi dintr-o familie destul de respectabilă; ştia să profite perfect de orice ocazie favorabilă şi să se menţină în graţiile marilor personalităţi. Cîndva tradusese în ruseşte o operă remarcabilă a unui mare poet german şi, mai cu seamă, ştiuse cui să dedice, în versuri, traducerea sa; se pricepea să tragă folos din pretinsele lui relaţii de prietenie cu un celebru poet rus decedat (există o întreagă categorie de scriitori cărora le place să se laude cu prietenia vreunei mari personalităţi din domeniul literelor, mai ales cînd aceasta nu mai poate fi de faţă, ca să-i dezmintă) şi fusese introdus la Epancini cu puţin timp în înainte de către nevasta „înaltului demnitar”. Doamna aceasta trecea drept o protectoare a oamenilor de ştiinţă şi de litere; fapt e că datorită ei obţinuseră pensii vreo doi scriitori prin intermediul unui personaj marcant care nu-i refuza nimic. Era şi ea influentă în felul ei. În vîrstă de patruzeci şi cinci de ani (vasăzică mult prea tînără faţă de hodorogul ei de bărbat), fusese foarte frumoasă în tinereţe şi chiar acum, printr-o meteahnă proprie femeilor de patruzeci şi cinci de ani, purta toalete cam extravagante. Nu era nici prea inteligentă, nici prea cultă şi, deşi cunoştinţele ei în domeniul literaturii erau destul de îndoielnice, avea un fel de manie de a-i proteja pe scriitori, după cum avea mania de a se îmbrăca luxos. ( se dedicau multe lucrări şi traduceri; doi-trei scriitori publicaseră, cu asentimentul ei, versuri ce i-au fost anume dedicate, precum şi scrisori — tratînd probleme extrem de importante... Iată, aşadar, societatea pe care prinţul Mîşkin o luase drept aur curat, de esenţa cea mai pura. De altfel, printr-o coincidenţă curioasă, toţi oamenii aceştia erau în seara aceea foarte bine dispuşi şi mulţumiţi de ei înşişi. Toţi pînă la ultimul ştiau că prin prezenţa lor fac o mare cinste Epancinilor. Dar prinţul nu bănuia aceste subtilităţi. De pildă, un singur lucru care nu-l bănuia era că Epancinii, în momentul cînd luaseră hotărîrea gravă de a-şi căpătui fiica, n-ar fi îndrăznit să nu-l arate pe el, prinţul Lev Nikolaevici, marelui demnitar, protectorul familiei. Cît despre acesta din urmă, ar fi văzut cu o totală indiferenţă cea mai înspăimîntătoare nenorocire abătîndu-se asupra Epancinilor, dar s-ar fi formalizat cu siguranţă dacă ei şi-ar fi logodit fiica fără să-l consulte în prealabil. Prinţul N., omul acesta încîntător, atît de spiritual şi de manierat, era ferm convins că străluceşte asemenea unui luceafăr în salonul Epancinilor. Îi socotea mai prejos decît dînsul şi tocmai gîndul acesta nobil şi generos îl făcea să-i trateze cu atîta prietenoasă familiaritate pe aceşti Epancini. Ştia foarte bine că la serata aceasta trebuia numaidecît să povestească ceva ca să epateze societatea şi se pregătea s-o facă în modul cel mai inspirat. Şi într-adevăr, după ce îi ascultă snoavele, prinţul Lev Nikolaevici trebui să recunoască imediat că nu mai auzise ceva asemănător, într-atîta apăreau de spirituale, vesele şi de o naivitate aproape înduioşătoare în gura unui donjuan ca prinţul N. Şi dacă ar fi ştiut eroul nostru cît era de veche şi de răsuflată povestea pe care o ascultase cu atîta încîntare! Era o istorioară anostă, auzită de zeci de ori în toate saloanele şi care doar la bieţii Epancini mai putea fi servită ca ceva inedit. Pînă şi poetul neamţ, cu toată ţinuta lui modestă şi plicticoasă, credea că prin prezenţa lui face o deosebită cinste stăpînilor casei. Din păcate, prinţul era departe de a observa şi reversul medaliei, scăpîndu-i toate dedesubturile acestea. Şi tocmai primejdia unei asemenea impresii Aglaia n-o prevăzuse. Cît despre tînăra fată, era mai frumoasă ca niciodată în seara aceea. Fără să fie prea pretenţios îmbrăcate, cele trei domnişoare Epancin purtau toalete elegante şi aveau pieptănături originale. Stînd lîngă Evgheni Pavlovici, Aglaia vorbea şi glumea tot timpul extrem de prietenos cu el. Radomski avea o ţinută puţin mai sobră, mai rezervată ca de obicei; poate prezenţa atîtor persoane de vază i-o impunea. De altfel, cu toată tinereţea lui, începuse de mult timp să frecventeze cercurile înalte ale societăţii şi se găsea deci în elementul său. Venise în seara aceea la Epancini cu crep negru la pălărie, ceea ce-i atrăsese aprobarea prinţesei Belokonskaia; alt nepot, în asemenea împrejurări, poate nu şi-ar fi pus doliu, la moartea unui astfel de unchi.

Lizaveta Prokofievna îl lăudă şi ea pentru acest gest; în general însă părea foarte îngrijată. Prinţul observă că Aglaia îl privi de două ori cu atenţie şi i se păru că era mulţumită de el. Încetul cu încetul îl cuprinse un fel de extaz şi se simţi foarte fericit. Toate temerile şi gîndurile „fanteziste” pe care le avusese după conversaţia lui cu Lebedev îi apăreau acum ca un vis absurd şi ridicol! (De altfel şi în timpul zilei, fără să şi-o fi mărturisit, cea mai mare dorinţă a lui a fost să nu creadă într-un asemenea vis!) Vorbea puţin şi numai cînd era întrebat; în cele din urmă se cufundă în tăcere, stătea locului liniştit şi tot asculta, lăsîndu-se în voia unui sentiment de nemărginită încîntare. Pe nesimţite, în starea aceasta de euforie care îl cuprinse, simţi impulsul crescînd al unei inspiraţii năvalnice, ce nu aştepta decît prilejul să izbucnească. Şi totuşi, dacă începu să vorbească, a fost cu totul din întîmplare, numai datorită coincidenţei ciudate de a fi trebuit să răspundă unei întrebări ce-i fusese adresată şi, după cum se pare, fără nici un gînd ascuns...