IX

Două săptămîni s-au scurs după întîmplarea relatată în capitolul precedent, şi situaţia personajelor principale ale povestirii noastre se schimbă atît de mult, încît ne-ar fi extrem de anevoios să continuăm istorisirea fără a da cîteva explicaţii prealabile. Şi totuşi ne dăm seama că trebuie să ne mărginim la o simplă expunere a faptelor, pe cît posibil fără cine ştie ce comentarii, deoarece nu sîntem lămuriţi prea bine nici noi în privinţa unor întîmplări. O asemenea rezervă din partea noastră ar putea să pară ciudată şi inexplicabilă pentru cititor, care, pe bună dreptate, s-ar putea întreba cum de te încumeţi să vorbeşti de un lucru despre care nu ai o idee clară şi nici un punct de vedere personal? Pentru a nu ne pune într-o situaţie şi mai falsă, vom încerca să ne explicăm gîndul printr-un exemplu concret şi astfel, apelînd la bunăvoinţa cititorului, să-l facem să înţeleagă în ce constă încurcătura noastră, cu atît mai mult cu cît exemplul acesta nu va fi propriu-zis o digresiune, ci o continuare directă şi imediată a naraţiunii.

Două săptămîni mai tîrziu, cu alte cuvinte pe la începutul lui iulie, ca şi în cursul acestor două săptămîni de altfel, toată istoria aceasta, inclusiv ultimele peripeţii ale eroului nostru se transformară într-o anecdotă pe cît de ciudată, pe atît de amuzantă, aproape neverosimilă şi totuşi cît se poate de adevărată, care se răspîndi, transmisă din gură în gură, prin toate străzile învecinate cu vilele lui Lebedev, Ptiţîn, a Dariei Alekseevna şi a Epancinilor, cu alte cuvinte, prin tot orăşelul şi chiar prin împrejurimile lui. Aproape toată lumea — localnici, vilegiaturişti, vizitatori veniţi întîmplător să asculte muzica — toţi povesteau, în mii de variante, că un prinţ, pe punctul de a se însura cu o fată aparţinînd unei familii onorabile şi bine cunoscute, se îndrăgostise de o femeie de moravuri uşoare, renunţase la logodnica lui şi, înfruntînd indignarea publică şi chiar ameninţările, ţinea morţiş să se cunune cu ea chiar aci, în Pavlovsk, sfidînd totul şi pe toţi. Istoria era plină de atîtea scandaluri, se vorbea de personaje aşa de importante, era prezentată în culori atît de fantastice şi ilustrată cu fapte atît de evidente, încît şi curiozitatea generală, şi interminabilele cancanuri păreau cu totul îndreptăţite. Versiunea cea mai ingenioasă, cea mai subtilă şi cea mai plauzibilă totodată, era aceea pe care o lansaseră cei cîţiva sforari cu autoritate din tagma oamenilor cu scaun la cap, care, întotdeauna, şi în orice societate, se grăbesc, înainte de toate, să explice celorlalţi tîlcul oricărui eveniment, aflîndu-şi în asta menirea vieţii, ba uneori şi consolarea. După insinuările lor, un tînăr de familie bună, un prinţ destul de înstărit şi cam prostănac, în schimb un om cu vederi democratice, pătruns de nihilismul contemporan descoperit de domnul Turgheniev, şi care, de altfel, nu prea ştie să vorbească ruseşte, se îndrăgostise de una dintre fiicele generalului Epancin, reuşind să fie primit în casă ca pretendent. Dar aidoma acelui seminarist francez, despre care ziarele au scris recent, relatînd cum s-a lăsat să fie hirotonisit pentru tagma preoţească, după ce a solicitat cu tot dinadinsul această hirotonisire, şi cum a îndeplinit toate ritualurile, ca: mătănii, sărutări, jurăminte etc, potrivit canoanelor bisericeşti, pentru ca a doua zi, chiar după hirotonisire, să facă o declaraţie publică printr-o scrisoare deschisă adresată episcopului şi reprodusă de ziarele liberale, cum că e ateu şi consideră necinstit din partea lui să înşele poporul mîncîndu-i pîinea degeaba, şi că de aceea se dezice de cinul cu care a fost învestit în ajun; aidoma acestui ateu şi prinţul nostru, cică, ar fi jucat o farsă asemănătoare faţă de familia viitoarei lui soţii. Se preciza, printre altele, că în acest scop ar fi ales anume o serată de gală la părinţii logodnicei, cu care prilej a fost prezentat mai multor personalităţi de vază; potrivise într-adins momentul ca să-şi exprime părerile în faţa tuturor, ca să-i înjure pe înalţii demnitari şi pînă la urmă să-şi retragă în public şi în modul cel mai jignitor cuvîntul dat logodnicei sale; iar cînd s-a poruncit lacheilor să-l dea afară, s-a împotrivit şi, îmbrîncindu-i, a spart o splendidă vază chinezească. Şi ca un detaliu caracteristic pentru moravurile moderne, se adăuga că acest tînăr într-o ureche îşi iubea cu adevărat logodnica, fiica generalului, dar că stricase logodna numai pentru a face paradă de principiile sale nihiliste şi pentru a nu-şi refuza plăcerea de a se însura cu o femeie decăzută, sfidînd astfel opinia publică şi demonstrînd că în ochii lui nu există femei pierdute şi femei virtuoase, ci numai femeia liberă, că el nu recunoaşte nici un fel de norme şi ierarhii învechite, ci pune temei numai pe „problema feminină”.

Explicaţia aceasta părea cît se poate de plauzibilă, şi cea mai mare parte dintre vilegiaturiştii din Pavlovsk au acceptat-o, cu atît mai mult cu cît se confirma prin fapte concrete. E drept că o mulţime de amănunte rămîneau obscure; astfel, se spunea că sărmana fată era atît de îndrăgostită de logodnicul ei — după părerea unora, de „seducătorul” ei — încît, a doua zi după ce o părăsise, ar fi alergat la el, chiar la domiciliul amantei lui; după alţii, dimpotrivă, chiar el, chipurile, o atrăsese în casa iubitei sale exclusiv din tendinţe nihiliste, cu alte cuvinte, anume ca s-o facă de rîs şi s-o înjosească. În tot cazul, evenimentul stîrnea pe zi ce trece un interes tot mai mare şi curiozitatea publică era cu atît mai aţîţată cu cît nu mai rămînea nici o îndoială că această căsătorie scandaloasă va avea loc cu adevărat.

Şi iată, dacă am fi solicitaţi — nu ca să dăm lămuriri asupra laturii nihiliste a afacerii, o, nu! — ci numai ca să precizăm în ce măsură căsătoria proiectată corespundea dorinţelor adevărate ale prinţului, să arătăm adică în ce constau aceste dorinţe şi, în general, care era în momentul acela starea sufletească a eroului nostru şi alte amănunte de acest gen, mărturisim că o asemenea pretenţie ne-ar pune într-o marc încurcătură.

Tot ce am putea spune e că nunta era într-adevăr hotărîtă şi că însuşi prinţul îi însărcinase pe Lebedev, pe Keller şi pe un bun prieten al lui Lebedev, special recomandat în acest scop, să se ocupe cu îndeplinirea tuturor formalităţilor necesare pentru oficierea căsătoriei şi cu pregătirile de nuntă; că în privinţa cheltuielilor aveau indicaţia expresă a prinţului să nu facă nici un fel de economie; că însăşi Nastasia Filippovna stăruia ca oficierea cununiei să aibă loc cît mai repede cu putinţă; că, la rugămintea arzătoare a lui Keller, prinţul îl acceptase drept cavaler de onoare, iar pentru Nastasia Filippovna fusese ales Burdovski, care a primit cu entuziasm această însărcinare; şi că, în sfîrşit, nunta trebuia să aibă loc pe la începutul lui iulie. Dar în afară de amănuntele acestea, a căror exactitate era de netăgăduit, deţinem şi alte cîteva informaţii care ne pun însă în mod categoric într-o mare încurcătură, întrucît le contrazic pe cele dintîi. Aşa, de pildă, sîntem înclinaţi să credem că, după ce l-a însărcinat pe Lebedev şi pe ceilalţi cu pregătirile de rigoare, prinţul părea să fi uitat chiar din ziua aceea că are un maestru de ceremonii, cavaleri de onoare şi nuntă; şi chiar dacă s-a grăbit să treacă toate grijile acestea asupra altora, a fost numai pentru că voia să nu se mai gîndească la ele sau chiar să le uite cu totul. Dar atunci la ce se gîndea? Ce anume stăruia în mintea şi în sufletul lui, spre ce năzuia? Nu încape îndoială că nu era la mijloc nici un fel de constrîngere (din partea Nastasiei Filippovna, de pildă), că Nastasia

Filippovna, într-adevăr, dorea mult ca ceremonia nupţială să fie celebrată cît mai repede; că ei şi nu prinţului îi venise ideea căsătoriei acesteia; dar el a consimţit de bunăvoie şi chiar cu un aer uşor distrat, ca şi cum ar fi fost vorba de un lucru foarte obişnuit. Am mai putea cita şi alte fapte tot atît de curioase, însă, după părerea noastră, departe de a arunca o lumină asupra tuturor întîmplărilor acestora, dimpotrivă, ele ar îngreuna şi mai mult înţelegerea lor. Vom mai cita totuşi un ultim exemplu.

Astfel sîntem bine informaţi că în timpul celor două săptămîni Prinţul îşi petrecea zilele şi serile alături de Nastasia Filippovna; o însoţea la plimbare şi la concertele din parc; în fiecare zi puteau fi văzuţi plimbînduse împreună în caleaşca ei; dacă se-ntîmpla să n-o vadă un ceas, nu-i mai tihnea (după toate indiciile acestea, se vede că o iubea sincer); orice i-ar fi vorbit ea, el o asculta cu un zîmbet blînd şi liniştit ceasuri în şir, fără să scoată o vorbă. Dar mai ştim că în aceeaşi perioadă a mers de mai multe ori la Epancini, fără să-i ascundă acest lucru Nastasiei Filippovna, ceea ce o ducea la disperare. Ştim de asemenea că pînă la plecarea lor din

Pavlovsk, Epancinii refuzaseră să-l mai primească şi nu se învoiseră nici măcar la o singură întrevedere cu Aglaia Ivanovna; şi de fiecare dată el pleca fără să spună un cuvînt, pentru ca a doua zi să vină iarăşi ca şi cum ar fi uitat cu desăvîrşire de refuzul din ajun, şi, bineînţeles se alegea cu un nou refuz. Alt detaliu pe care-l cunoaştem e că nu trecuse nici un ceas după ce Aglaia Ivanovna fugise de la Nastasia Filippovna şi prinţul se prezentă la vila Epancinilor, încredinţat fără îndoială, că o va găsi acolo pe tînăra fată; apariţia lui a produs multă zarvă, răsturnînd pe dos toată casa, căci Aglaia Ivanovna nu se întorsese încă, şi prinţul a fost acela care, cel dintîi, le-a adus vestea despre întrevederea ce a avut loc la Nastasia

Filippovna. S-a spus că generăleasa, fiicele ei şi chiar prinţul Ş. au arătat atunci multă ostilitate faţă de Mîşkin, refuzîndu-i fără menajamente şi în mod categoric nu numai prietenia lor, dar şi accesul în casă, mai ales că între timp se prezentă pe neaşteptate Varvara Ardalionovna şi o anunţă pe

Lizaveta Prokofievna că Aglaia Ivanovna se află de un ceas la dînsa, într-o stare îngrozitoare, şi se pare că nu vrea să se mai întoarcă la părinţi.

Această ultimă veste care, mai mult ca orice, o zgudui pe generăleasa, era perfect exactă; plecînd de la Nastasia Filippovna, Aglaia ar fi preferat mai degrabă să moară decît să se întoarcă în momentul acela acasă; de aceea căută un refugiu la Nina Alcksandrovna. Din partea ei, Varvara Ardalionovna crezu de cuviinţă s-o informeze neîntîrziat pe Lizaveta Prokofievna de tot ce s-a petrecut. Mama şi fiicele plecară în grabă spre casa lui Ptiţîn, urmate şi de Ivan Feodorovici, care tocmai atunci picase din Petersburg: iar în urmă venea abătut şi prinţul Lev Nikolaevici în pofida cuvintelor aspre ce-i fuseseră aruncate în faţă şi cu toate că i se interzisese categoric să li se arate în ochi şi să le calce pragul. Dar Varvara Ardalionovna avusese grijă să dea dispoziţii sa nu fie primit nici acolo şi aşa se-ntîmplă că prinţul n-a mai putut s-o vadă pe Aglaia. Pînă la urmă, totul se isprăvi cu bine; tînăra fată, care se aştepta la reproşuri şi scandal, văzîndu-le pe mama şi pe surorile ei că plîng amarnic, fără să-i adreseze măcar un cuvînt de dojană, se aruncă în braţele lor şi se întoarse numaidecît acasă. Se răspîndise de asemeni zvonul, de altfel necontrolat, că şi de data aceasta pe Gavrila Ardalionovici l-a urmărit ghinionul; profitînd de momentul cînd sora lui era plecată la Lizaveta Prokofievna, rămas singur, între patru ochi, cu Aglaia, se încumetă să-i vorbească de sentimentele lui; chiar aşa tristă şi dezamăgită cum era, Aglaia izbucni în rîs auzindu-l şi-i puse deodată o întrebare ciudată: oare ar fi în stare, spre a-i dovedi cît de mult o iubeşte, să-şi ardă degetul la flacăra unei lumînări? Întrebarea îl zăpăci pe Gavrila Ardalionovici, punîndu-l într-o situaţie atît de comică, încît Aglaia începu să rîdă de data aceasta în hohote aproape isterice; pe urmă îl părăsi în grabă pe Ganea şi urcă în odaia Ninei Aleksandrovna, unde o găsiră părinţii.

Prinţul află aceste amănunte chiar a doua zi, de la Ippolit. Bolnavul, care nu se mai scula din pat, trimise să-l caute pe Mîşkin anume ca să-i împărtăşească noutatea. Cum a aflat-o el? Nu ştim. Oricum însă, auzind gluma cu lumînarea şi cu degetul, prinţul izbucni în rîs, uimindu-l pe Ippolit prin purtarea lui; pe urmă, un tremur îi cuprinse deodată şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie... în general, în acele zile era extrem de agitat, într-un fel de consternare fără vreo cauză precisă, şi cu atît mai chinuitoare; Ippolit susţinea sus şi tare că prinţul se scrîntise, deşi lucrul acesta nu se putea încă afirma cu certitudine. Înfăţişînd toate faptele după cum sau petrecut, fără a le mai explica şi comenta, nu avem deloc intenţia să-l justificăm pe eroul nostru în ochii cititorului. Mai mult, sîntem gata chiar să împărtăşim sentimentul de indignare pe care l-a stîrnit pînă şi în rîndul prietenilor săi. Purtarea lui, într-adevăr, îi revoltă pe toţi, începînd cu Vera Lebedeva şi Kolea pînă la Keller, înainte, bineînţeles, ca acesta să fi fost ales cavaler de onoare; cît despre Lebedev, în indignarea lui sinceră începu chiar să urzească intrigi împotriva prinţului, după cum se va vedea mai departe. În general însă, noi împărtăşim întru totul sensul adînc psihologic şi extrem de sugestiv al unor cuvinte pe care Evgheni Pavlovici le spuse deschis şi fără menajamente într-o conversaţie amicală cu prinţul, şase sau şapte zile după evenimentul întîmplat la Nastasia Filippovna.

Notăm de asemenea că nu numai Epancinii, dar şi toţi acei care, într-un fel sau într-altul era legaţi de această familie, găsiră de cuviinţă să rupă orice relaţii cu prinţul Lev Nikolacvici. Prinţul Ş., de exemplu, întîlnindu-l într-o zi pe Mîşkin, întoarse capul fără să-l salute. În schimb, Evgheni Pavlovici nu se temu că se compromite şi-i făcu o vizită lui Mîşkin cu toate că reluase relaţiile cu Epancinii şi că aceştia îl primeau cu o cordialitate chiar mai accentuată decît înainte. Radomski venise la prinţ a doua zi după ce familia Epancin părăsi Pavlovskul. În momentul acela, el era deja la curent cu toate zvonurile care circulau în public, ba poate şi contribuise în parte la răspîndirea lor. Prinţul se bucură mult văzîndu-l şi se interesă imediat de Epancini. Această întrebare deschisă şi naivă uşura mult situaţia lui Evgheni Pavlovici şi-i îngădui să treacă direct la scopul vizitei sale.

Prinţul nu ştia încă de plecarea Epancinilor; rămase uluit şi sîngele îi pieri din obraz; dar un minut după aceea, dădu din cap cu un aer stînjenit şi îngîndurat, recunoscînd că „era şi firesc să fie aşa”; apoi se interesă „unde anume au plecat”.

Între timp, Evgheni Pavlovici îl observa cu atenţie, mirat de graba şi de simplitatea cu care Mîşkin îi punea întrebări. Pe de altă parte, sinceritatea cam stranie a prinţului, agitaţia şi neliniştea lăuntrică — toate acestea nu scăpară musafirului. De altfel, satisfăcu cu multă plăcere curiozitatea lui Mîşkin. Erau încă multe lucruri pe care acesta nu le ştia, şi Radomski fu cel dintîi care-l informă cu obişnuita-i politeţe şi cu lux de amănunte despre familia Epancin. Povesti că Aglaia fusese într-adevăr bolnavă şi că, trei nopţi de-a rîndul, o febră violentă o împiedicase să doarmă; acum îi mergea mai bine, orice pericol dispăruse, în schimb era într-o stare de nervi de nedescris... „Noroc că în casă e linişte şi bună înţelegere! Nu numai în prezenţa Aglaiei, dar şi între ei, membrii familiei evită pe cît posibil orice aluzie la cele petrecute. Tatăl şi mama au căzut de acord asupra unei călătorii în străinătate; vor pleca la toamnă, imediat după nunta Adelaidei; Aglaia a primit fără nici o obiecţie propunerea asta."

S-ar putea ca şi el, Evgheni Pavlovici, să plece în străinătate. Prinţul Ş. şi Adelaida vor veni şi ei pentru vreo două luni pe acolo, dacă vor avea vreme. Generalul va rămîne în ţara.

S-au dus cu toţii la moşia lor de la Kolmino, la vreo douăzeci de verste de Petersburg, unde aveau un conac, o casă mare, boierească.

Prinţesa Belokonskaia nu plecase încă la Moscova, părea că anume îşi amînase plecarea. Lizaveta Prokofievna stăruise ca ei să părăsească cu toţii Pavlovskul, spunînd că nu era cu putinţă să mai rămînă după cele întîmplate; în fiecare zi, el, Evgheni Pavlovici, îi aducea la cunoştinţă generălesei diversele zvonuri care circulau prin oraş. N-au crezut cu cale să se ducă să-şi isprăvească vilegiatura nici la vila din Elaghin.

— Şi într-adevăr, adăugă povestitorul, spune şi dumneata, puteau să mai rămînă... mai ales ştiind tot ce se petrece aici, în casa dumitale, şi cînd, cu tot refuzul lor de a te primi, te duceai în fiecare zi pe acolo...

— Da, da, da, ai dreptate, voiam s-o văd pe Aglaia Ivanovna... spuse prinţul, clătinînd iarăşi din cap.

— Ah, dragă prinţe! strigă Evgheni Pavlovici, însufleţindu-se deodată şi cu multă tristeţe în glas. Cum ai putut să laşi să se... întîmple tot ce s-a întîmplat? Fără îndoială, nu te-ai aşteptat deloc la toate astea... Recunosc că ţi-ai pierdut capul şi... că n-ai putut să împiedici pornirea nesăbuită a unei fiinţe cu mintea aprinsă, a fost mai presus de puterile dumitale! Dar ar fi trebuit să înţelegi cît de serios era sentimentul acestei tinere fete pentru dumneata. Nu voia să te împartă cu alta, şi dumneata... şi dumneata ai putut să sacrifici o astfel de comoară?

— Da, da, ai dreptate; da, sînt vinovat, spuse prinţul adînc îndurerat.

Şi, ştii, numai Aglaia, singură ea, o privea în felul acesta pe Nastasia Filippovna... Printre ceilalţi, nimeni nu considera că...

— Cu atît mai revoltătoare e toată povestea asta, că n-are nimic serios la bază! îl întrerupse cu aprindere Evgheni Pavlovici. lartă-mă, prinţe, dar... m-am... m-am gîndit mult la asta; cunosc toate antecedentele; ştiu tot ce s-a petrecut acum şase luni, totuşi, nimic nu era serios! Nu era decît o pasiune imaginară, rod al unei minţi exaltate, un miraj, o fantezie, şi numai gelozia exasperată a unei fete experienţă putea să ia lucrurile în serios!

Aici, Evgheni Pavlovici, fără să se mai sinchisească, îşi dădu drumul indignării. Analiză cu multă logică şi consecvenţă şi, trebuie să spunem încă o dată, cu o rară perspicacitate psihologică felul de a fi al prinţului în raport cu Nastasia Filippovna. Evgheni Pavlovici avusese dintotdeauna darul vorbirii, dar în împrejurarea de faţă atinse apogeul.

— Chiar din capul locului, declară el, aţi pornit de la o minciună şi ceea ce începe prin minciună trebuia să sfîrşească tot prin minciună; e o lege a firii. Nu sînt deloc de acord şi mă revoltă cînd aud pe cîte unul că te consideră drept idiot; eşti prea inteligent ca să meriţi numele acesta, dar şi îndeajuns de straniu ca să nu fii ca toată lumea; cred că eşti de acord şi dumneata. Am ajuns la concluzia că tot ce s-a întîmplat a fost, mai întîi, din pricina lipsei dumitale de experienţă înnăscută (notează bine, prinţe, cuvîntul „înnăscută"), la asta se adaugă extraordinara dumitale naivitate, apoi fenomenala dumitale lipsă de măsură (defect pe care singur l-ai recunoscut în repetate rînduri) şi, în sfîrşit, din pricina unei sumedenii de convingeri cu totul abstracte şi himerice pe care, cu onestitatea dumitale puţin obişnuită, le luai pînă acum drept convingeri adevărate, absolut fireşti şi reale! Cred că eşti de acord, prinţe, că atitudinea, felul dumitale de a o vedea pe Nastasia Filippovna au fost determinate chiar de la început de ceva convenţional-democratic (mă servesc de această expresie ca să fiu mai scurt), ca să zic aşa, de influenţa şi atracţia „problemei feminine” (ca să mă exprim şi mai concis). Cunosc în toate amănuntele scena pe cît de ciudată, pe atît de scandaloasă care a avut loc la Nastasia Filippovna, cînd

Rogojin i-a adus banii. Dacă vrei, am să fac să te vezi singur ca într-o oglindă, căci ştiu perfect care a fost substratul lucrurilor şi de ce au luat o asemenea întorsătură. Din adolescenţa dumitale, cît timp ai stat în Elveţia, erai mistuit de dorul patriei; ţara aceasta necunoscută, Rusia, era pentru dumneata pămîntul făgăduinţei către care tindeau toate aspiraţiile dumitale; ai citit probabil multe cărţi despre Rusia, opere remarcabile poate, dar vătămătoare pentru dumneata; de cum ai păşit pe pămîntul natal, un elan nepotolit al tinereţii s-a trezit în dumneata. Erai însetat, erai dornic de activitate. Şi iată că, în aceeaşi zi, ţi se povesteşte emoţionanta şi trista poveste a unei femei pîngărite; eşti un cavaler, un tînăr neprihănit şi e vorba de o femeie! În aceeaşi zi ai prilejul s-o cunoşti pe femeia aceasta; frumuseţea ei răpitoare, care are ceva fantastic şi demonic în ea, te fascinează (recunosc că-i extraordinar de frumoasă). Adaugă la asta nervii, adaugă epilepsia dumitale, adaugă clima de aici cu moina asta petersburgheză care zdruncină sistemul nervos; adaugă toată ziua aceea petrecută într-un oraş necunoscut şi aproape fantastic pentru dumneata, ziua aceea atît de frămîntată, o zi plină de întîlniri neaşteptate şi de incidente neprevăzute, cînd ai făcut atîtea cunoştinţe noi; între altele le-ai cunoscut pe cele trei domnişoare Epancin, fiinţe de o frumuseţe rară, şi mai ales pe Aglaia; pe deasupra mai adaugă şi oboseala, ameţeala, adaugă salonul Nastasiei Filippovna şi atmosfera acestui salon şi... vezi şi dumneata dacă te puteai aştepta să procedezi altfel în momentele acelea?

— Da, da; da, da, ai dreptate, încuviinţă prinţul, clătinînd din cap şi roşind, da, cam aşa-i; şi, ştii, stătusem într-adevăr toată noaptea în vagon şi nu dormisem; eram într-o stare de surescitare de patruzeci şi opt de ore şi...

— Ei vezi! exact ceea ce spuneam şi eu! continuă, înflăcărîndu-se,

Evgheni Pavlovici. E clar că în exaltarea dumitale, ca să spun aşa, n-ai putut să scapi de cel dintîi prilej care ţi se oferea pentru a manifesta în public o idee generoasă şi anume că dumneata, om nepătat, dumneata, descendentul unei vechi familii princiare, nu consideri deloc a fi demnă de oprobriu o femeie dezonorată nu din vina ci, ci din vina unui om destrăbălat şi odios din înalta societate. Ah, Doamne, e aşa de explicabil!

Dar nu asta ne interesează, dragă prinţe; esenţial este de ştiut dacă sentimentul dumitale era adevărat, real, dacă izvora din adîncul inimii sau nu era decît o exaltare a minţii? Vezi şi dumneata: o femeie a fost iertată în templu, o femeie cu aceleaşi păcate, dar nu i s-a spus că a făcut bine, că era vrednică de toată cinstea şi de tot respectul. Oare în timpul acestor trei luni, bunul-simţ nu te-a ajutat să vezi adevărul? Chiar dacă am admite că n-are nici o vină — nu vreau să insist asupra acestui punct — oare toate aventurile ei de pînă acum pot justifica acel orgoliu insuportabil, diabolic, egoismul acesta atît de feroce şi plin de cinism? lartă-mă, prinţe, întrebuinţez cuvinte cam tari, dar.....

— Da, tot ce-i posibil; poate ai dreptate... murmură prinţul. Într-adevăr, e foarte întărîtată, şi fără îndoială, ai dreptate, însă...

— E demnă de milă? Asta vrei să spui, bunul meu prinţ? Dar din milă pentru ea şi ca să-i dai satisfacţie, era oare îngăduit să înjoseşti pe alta, o tînără fată neprihănită, curată ca o lacrimă, s-o umileşti în amorul ei propriu sub privirea aceea plină de sfidare şi ură? Mă întreb atunci: pînă unde poate să meargă mila şi compătimirea? Nu ţi se pare că e cam exagerat? Şi, cînd iubeşti o fată, poţi s-o umileşti astfel în faţa rivalei ei, so părăseşti pentru alta chiar sub ochii aceleia, după ce singur i-ai cerut mîna... Căci ai cerut-o în căsătorie, ai făcut cererea aceasta în prezenţa părinţilor şi a surorilor ei! După toate acestea, poţi să te consideri un om cinstit, prinţe? Dă-mi voie să-ţi pun întrebarea aceasta. Şi... oare n-ai înşelat-o, n-ai amăgit-o pe această fiinţă divină, asigurînd-o că o iubeşti?

— Da, da, ai dreptate, ah! Îmi dau seama cît sînt de vinovat! recunoscu prinţul cu o durere sfîşietoare.

— Şi crezi că e de ajuns atît? strigă indignat Evgheni Pavlovici. Crezi că e de ajuns să strigi: „Ah! sînt vinovat!” Te recunoşti vinovat, dar te încăpăţînezi să persişti în greşeala dumitale. Şi unde era atunci inima dumitale de „creştin"? Ai văzut chipul ei în momentul acela? Crezi că suferea mai puţin ca cealaltă, ca femeia aceea a dumitale, care ţi s-a pus în cale, despărţindu-te de Aglaia? Şi dacă ai văzut, cum de ai admis toate astea? Cum?

— Dar... eu n-am admis... bîigui nefericitul prinţ.

— Cum, n-ai admis?

— Te asigur că n-am vrut să admit. Dar nu înţeleg nici pînă acum cum s-au întîmplat toate astea... Eu... am fugit atunci după Aglaia Ivanovna, dar Nastasia Filippovna a căzut fără cunoştinţă; şi, de atunci, nu sînt lăsat s-o văd pe Aglaia Ivanovna.

— Orice ar fi fost, trebuia să fugi după Aglaia, cu tot leşinul celeilalte!

— Da... da, aşa trebuia... dar ea ar fi murit! S-ar fi omorît, n-o cunoşti, şi... doar i-aş fi explicat totul pe urmă Aglaiei Ivanovna şi... Vezi, Evgheni

Pavlovici, îmi dau seama că nu ştii totul. Spune-mi, pentru ce nu vor să mă lase s-o văd pe Aglaia Ivanovna? I-aş fi explicat. Vezi, s-a petrecut atunci o neînţelegere între ele... Şi una, şi cealaltă au vorbit despre cu totul altceva, de aceea lucrurile au luat întorsătura asta... Nu pot să-ţi explic mai mult, poate Aglaiei aş fi în stare să-i explic... Ah! Doamne-Dumnezeule! Îmi vorbeşti de chipul ei în momentul cînd a fugit... Ah! Dumnezeule, îmi amintesc!... Să mergem, să mergem! se ridică el deodată şi-l trase pe Evgheni Pavlovici de mîneca hainei.

— Unde?

— La Aglaia Ivanovna; să ne ducem imediat!...

— Dar nu mai e la Pavlovsk, ţi-am mai spus-o; şi pentru ce am merge?...

— Ea va înţelege, e în stare să înţeleagă! bîigui Mîşkin, împreunîndu-şi mîinile într-un gest de implorare. Ea va înţelege că nu-i ceea ce crede, că-i cu totul altceva!

— Cum, cu totul altceva? Totuşi, te însori. Prin urmare, persişti... Te însori sau nu?

— Ei, da... mă însor; da; mă însor!

— Atunci, cum poţi să spui că e altceva?

— Ah, nu, nu-i asta, nu! Ce importanţă are că mă însor? Asta nu înseamnă nimic!

— Spui că n-are importanţă şi nu înseamnă nimic? Totuşi nu e vorba de o glumă. Te însori cu o femeie iubită, ca să-i aduci fericirea; Aglaia

Ivanovna ştie asta, iar dumneata spui că n-are importanţă!

— Fericirea, zici? Ah! nu. mă însor pur şi simplu aşa, fiindcă insistă ea; şi ce-i dacă mă însor? Credc-mă, asta nu înseamnă nimic! Altfel ar fi murit cu siguranţă. Văd acum că măritişul ei cu Rogojin ar fi fost o nebunie!

Acum am înţeles tot ce nu pricepeam înainte şi, vezi, în ziua aceea, cînd erau ele amîndouă faţă-n faţă, n-am putut suporta privirea Naslasiei

Filippovna... Nici nu ştii, Evgheni Pavlovici (prinţul coborî misterios glasul), n-am spus asta niciodată nimănui, nici chiar Aglaici, dar eu nu pot suporta expresia feţei Nastasiei Filippovna. Adineauri ai spus adevărul în pri- vinţa seratei aceleia de la Nastasia Filippovna, dar ai omis un detaliu, l-ai omis, pentru că nu-l ştiai: i-am privit chipul! Încă dimineaţa, văzîndu-i portretul, am rămas foarte impresionat... Uite Vera Lebedeva, are cu totul altfel de ochi; dar de cealaltă... mi-e frică... mi-e frică de chipul ei! adăugă el cu spaimă în glas.

— Ţi-e frică?

Prinţul îngălbeni şi răspunse încet:

— Da, e nebună.

— Eşti sigur? întrebă Evgheni Pavlovici, curios la culme.

— Da, absolut sigur; acum nu mai am nici o îndoială; m-am convins zilele acestea.

— Atunci ce faci? De ce vrei să te nenoroceşti? strigă Radomski înspăimîntat. Aşadar, te însori de frică? Nu pricep cum vine asta... Poate că nici n-o iubeşti?

— O! ba da, o iubesc din tot sufletul! E doar... un copil; acum e ca un copilaş, ca un adevărat copilaş! Ah, nu ştii nimic!

— Şi în acelaşi timp o încredinţai pe Aglaia Ivanovna de dragostea dumitale!?

— O, da, da!

— Atunci, vrei să spui că le iubeşti pe amîndouă?

— O, da, da!

— Dar vino-ţi în fire, prinţe! Gîndeşte-te ce spui!

— Eu fără Aglaia...Trebuie s-o văd neapărat! Voi muri în curînd, în timpul somnului; chiar în noaptea asta am crezut că mă sfîrşesc în somn.

Ah! Dacă Aglaia ar şti, dacă ar şti totul... adică absolut totul. Căci în cazul de faţă trebuie să ştie totul, negreşit! Pentru ce niciodată nu putem şti totul despre cineva atunci cînd acesta se simte vinovat!...De altfel,nu-mi dau seama ce vorbesc, mi-am pierdut şirul gîndurilor; sînt uluit de ceea ce mi-ai spus...să fie cu putinţă oare să aibă şi acum aceeaşi înfăţişare, aceeaşi expresie ca atunci cînd a fugit? O, da, sînt vinovat! Nu ştiu încă precis de ce sînt vinovat, dar simt că sînt, e ceva la mijloc pe care nu ţi-l pot explica, Evgheni Pavlovici... cuvintele îmi lipsesc, dar... Aglaia Ivanovna ar pricepe! O, întotdeauna am avut credinţa că ea mă va înţelege...

— Nu, prinţe, n-are să te înţeleagă. Aglaia Ivanovna te-a iubit ca o femeie, ca o făptură omenească şi nu ca un... spirit pur. Ştii ce îrni vine să cred, sărmanul meu prinţ: că dumneata n-ai iubit de fapt niciodată pe nici una dintre ele!

— Nu ştiu... se poate, tot ce se poate; ai dreptate în foarte multe privinţe, Evgheni Pavlovici. Eşti extraordinar de inteligent, Evgheni Pavlovici; ah! capul începe din nou să mă doară; mergem la dînsa! Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui Dumnezeu, să mergem!

— Ţi-am spus doar că nu mai e în Pavlovsk, e la Kolmino.

— Să plecăm la Kolmino, să plecăm imediat!

— Im-po-si-bil! răspunse tărăgănat Evgheni Pavlovici şi se ridică în picioare.

— Ascultă, am să-i scriu o scrisoare, te rog să i-o transmiţi!

— Nu, prinţe, nu! Scuteşte-mă de astfel de comisioane, nu pot să primesc!

Se despărţiră. Vizita aceasta lăsă impresii ciudate în mintea lui

Evgheni Pavlovici; înclina să creadă că prinţul nu-i întreg la minte. Şi ce o fi însemnînd chipul acesta, de care se teme şi pe care-l iubeşte atît! Pe de altă parte, e foarte posibil chiar să moară din cauză că a pierdut-o pe Aglaia, aşa că Aglaia nici nu va şti vreodată cît a iubit-o el! Ha, ha! Şi cum să iubeşti două femei deodată? în două feluri diferite? Interesant... Bietul idiot! Şi acum ce se va întîmpla cu el?