VIII

Şi pentru prinţ, ziua aceasta începu sub apăsarea unor grele presimţiri; se datorau poate stării lui bolnăvicioase, dar tristeţea pe care o simţea acum era prea vagă şi confuză şi asta îl chinuia mai mult ca orice.

Desigur, motive grave de întristare nu lipseau în faţa unor fapte evidente, usturător de penibile, dar toate împrejurările dureroase de care-şi aducea aminte nu erau în măsură să explice intensitatea chinului şi îşi dădea seama că singur el, fără un ajutor din afară, nu va putea să se liniştească.

Încetul cu încetul se înrădăcina în el convingerea că astăzi se va produce ceva neobişnuit şi decisiv în existenţa sa. Criza din ajun fusese relativ uşoară; afară de starea aceasta de ipohondrie, o oarecare greutate în cap şi o durere în membre, nu lăsase alte urme. Capul lucra destul de limpede, cu toate că sufletu-i era bolnav. Se sculase destul de tîrziu şi îşi aminti de îndată, cu toată claritatea, cele petrecute în seara precedentă; ceva mai vag, dar a putut să-şi reamintească şi de felul cum, o jumătate de oră după atac, fusese condus la el acasă. Află apoi că Epancinii s-au şi interesat de starea sănătăţii lui. La unsprezece şi jumătate mai veni un trimis din partea lor să întrebe cum se simte; asta-i făcu plăcere. Una dintre cele dintîi vizite pe care le primi a fost a Verei Lebedeva, care venise să-l vadă şi să-i facă unele servicii. De îndată ce-l zări, izbucni în lacrimi.

Prinţul se grăbi s-o liniştească şi în curînd izbuti s-o înveselească. Fu adînc impresionat de compasiunea pe care i-o arătă tînăra fată şi într-un elan de recunoştinţă îi apucă mîna şi i-o sărută. Vera se îmbujora toată.

— Ah, ce faci! Nu trebuie! strigă ea speriată şi-şi retrase iute mîna.

Curînd după aceea, fata se retrase, stăpînită de o tulburare ciudată.

În timpul acestei scurte vizite, Vera îi povesti prinţului, printre altele, că dis-de-dimineaţă tatăl ei se dusese la „răposat”, cum îl numea el pe generalul lvolghin, ca să se informeze dacă mai trăia şi nu murise în timpul nopţii şi, după cum se crede, nu mai are mult de trăit. Către amiază,

Lebedev se întoarse acasă şi veni să-l vadă pe prinţ, dar „numai pentru un minut, ca să se intereseze de sănătate...” ş.a.m.d., ş.a.m.d., şi apoi voia să arunce o privire în „dulăpior”. Se ţinu numai în ofuri şi ufuri în tot timpul acesta, încît Prinţul se grăbi să se descotorosească de el, nu însă înainte ca Lebedev să fi încercat în fel şi chip să-l descoasă în privinţa atacului de epilepsie din ajun, deşi se vedea de la o poştă că apucase să afle toate amănuntele. În urma lui, tot pentru un minut, veni şi Kolea.Acesta însă era într-adevăr grăbit şi stătu ca pe ghimpi, pradă unei nelinişti disperate.

Primul lui cuvînt a fost să-l implore pe prinţ să-i spună tot ce i se ascundea despre tatăl său, adăugind că ieri aflase aproape totul. Părea profund zguduit.

Cu toată simpatia şi delicateţea de care era capabil, Mîşkin îi povesti cît putu mai exact toată întîmplarca. Lovit ca de trăsnet Kolea n-a fost în stare să scoată un cuvînt şi izbucni doar într-un plîns amarnic. Bietul băiat trecea printr-o grea încercare care lasă urme neşterse în viaţa unui adolescent. Prinţul înţelese totul şi se grăbi să-i împărtăşească tînărului său prieten punctul său de vedere în această chestiune, adăugind că, după părerea lui, însuşi atacul care pune în pericol viaţa bătrînului se datoreşte poate remuşcărilor de pe urma greşelii săvîrşite şi că nu oricine e capabil de aşa ceva, ceea ce arată că are un suflet ales. Cuvintele prinţului au avut un efect binefăcător asupra lui Kolea; ochii începură să-i strălucească.

— Sînt nişte nesuferiţi cu toţii: şi Ganka, şi Varia, şi Ptiţîn! N-am să mă cert cu ei, dar, din clipa aceasta, drumurile noastre se despart! Ah, prinţe, dacă ai şti prin cîte am trecut de ieri şi pînă acum! E o lecţie de viaţă pentru mine. Grija mamei consider că-mi revine acum mie; bineînţeles că la Varia are ce mînca şi unde dormi, dar nu-i vorba numai de asta...

Amintindu-şi că era aşteptat, se ridică brusc, îl întrebă în grabă pe prinţ despre sănătatea lui şi, cînd auzi răspunsul, adăugă deodată:

— Altceva nu ai să-mi spui nimic? Am auzit vorbindu-se ieri... (de altfel n-am dreptul) dar, dacă vreodată vei avea nevoie în orice împrejurare de un prieten credincios, iată-l, e înaintea dumitale! Mi se pare că amîndoi nu prea sîntem fericiţi, prinţe, nu-i aşa? Dar... nu te mai întreb, nu mai întreb nimic...

După plecarea lui Kolea, prinţul se adînci şi mai mult în gînduri; toată lumea prevesteşte nenorociri; cu toţii au şi tras nişte concluzii ca şi cum ar şti ceva ce nu ştie el; Lebedev încearcă să mă tragă de limbă, Kolea face aluzii directe, iar Vera plînge. În cele din urmă schiţă cu mîna un gest a lehamite. „Afurisită manie!” se blestemă el pentru tendinţa lui bolnăvicioasă de a bănui totul şi pe toţi.Faşa i se însenină cînd, la unu şi ceva, le văzu intrînd pe doamnele Epancin care veniseră să-l viziteze „pentru un minut” şi, într-adevăr, n-au stat mai mult. Ridicîndu-se de la dejun, Lizaveta Prokofievna declară că toată lumea, şi numaidecît, are s-o însoţească la plimbare. Propunerea, făcută pe un ton sec şi hotărît, fără explicaţii, echivala cu un ordin. Ieşiră cu toţii, adică mama, domnişoarele şi prinţul Ş. Lizaveta Prokofievna se îndreptă în direcţia opusă aceleia pe care obişnuiau s-o ia în fiecare zi. Toţi înţeleseră tîlcul acestei plimbări, dar tăcură, de teamă să n-o enerveze pe generăleasă; iar ea, ca şi cum ar fi vrut să evite orice reproşuri şi obiecţii posibile, mergea înaintea tuturor fără să se uite îndărăt. În cele din urmă, Adelaida îşi îngădui să observe că de vreme ce au ieşit să se plimbe, n-are nici un rost să meargă atît de iute şi că nici nu-i chip să se ţină după pasul mamei.

— Ascultaţi, se întoarse deodată Lizaveta Prokofievna, trecem prin faţa vilei lui. Orice ar crede Aglaia, şi orice s-ar întîmpla mai tîrziu, nu e un străin pentru noi; ceva mai mult, acum e bolnav şi nenorocit; eu, cel puţin, vreau să intru un minut la dînsul. Cine vrea să mă urmeze — să poftească, cine nu — drum bun şi-l priveşte.

Bineînţeles, toată lumea o urmă.Cum era şi firesc, prinţul se grăbi să-şi reînno- iască scuzele pentru vaza chinezească pe care o spărsese în ajun şi... pentru scandal.

— Lasă asta, răspunse Lizaveta Prokofievna, nu-mi pare rău de vază, ci de tine. Aşadar, recunoşti şi tu că ai făcut scandal, vorba aceea: „Abia a doua zi îi vine omului mintea la cap...”, dar nici asta n-are importanţă, căci fiecare îşi dă seama acum că nu poate fi supărat pe tine. Ei, să ne vedem cu bine; dacă poţi, fă o plimbare şi pe urmă culcă-te iar, iată sfatul pe care ţi-l dau. Şi, dacă inima te îndeamnă, vino pe la noi ca şi altădată; fii sigur, o dată pentru totdeauna, că orice s-ar întîmpla, vei rămîne prietenul casei noastre; al meu, cel puţin. În tot cazul de mine pot să răspund...

Provocate, domnişoarele se asociară, la rîndul lor, cu căldură, sentimentelor exprimate de mama lor; după aceea, se retraseră cu toţii.

Dar graba aceasta naivă de a-i spune vorbe afectuoase şi încurajatoare avea în ea ceva negrăit de crud, lucru de care Lizaveta Prokofievna nici nuşi dădu seama. În invitaţia să vină „ca şi altă- dată” şi în precizarea „al meu, cel puţin” se simţea de asemenea un fel de prevestire. Prinţul se gîndi la atitudinea Aglaiei în timpul vizitei acesteia; e drept că atît la venire, cît şi la plecare, ea îl învăluise într-un zîmbet încîntător, dar fără să sufle un cuvînt, nici atunci măcar cînd mama şi surorile ei se întreceau în a-l asigura de prietenia lor; de două ori totuşi, ea îl fixă cu o privire scrutătoare. Chipul fetei era mai palid ca de obicei; părea să fi petrecut o noapte de insomnie. Prinţul hotărî ca în aceeaşi seară să se ducă neapărat să le viziteze „ca şi altădată” şi cercetă cu nerăbdare ceasul. Exact după trei minute de la plecarea doamnelor Epancin apăru Vera.

— Lev Nikolaevici, adineauri Aglaia Ivanovna m-a rugat să vă transmit ceva în secret.

Prinţul fu cuprins de un tremur subit.

— Un bilet?

— Nu, verbal; mi-a spus la repezeală. Vă roagă să staţi acasă toată ziua de astăzi, să nu vă mişcaţi de aici pînă la şapte seara sau chiar pînă la nouă, n-am înţeles bine.

— Dar... pentru ce? Ce înseamnă asta?

— Nu ştiu nimic; tot ce pot spune e că mi-a poruncit şi a insistat să vă transmit negreşit această recomandare.

— Aşa s-a exprimat? A spus chiar aşa „negreşit"?

— Nu, n-a spus chiar vorba asta. Abia a apucat să întoarcă spre mine şi să-mi şoptească; noroc că m-am strecurat cît ai clipi din ochi lîngă dînsa, altfel nu auzeam nimic. După felul cum a spus-o însă, era limpede că-mi dădea poruncă să vă transmit „negreşit”. S-a uitat la mine cu nişte ochi, de mi-a stat inima în loc...

Din cele cîteva întrebări pe care le mai puse Verei,prinţul nu reuşi să afle nimic mai mult, ci, dimpotrivă, neliniştea deveni şi mai mare. Rămas singur, se culcă pe canapea, şi căzu iarăşi pe gînduri. „Poate că vine cineva pe la ei înainte de ora nouă şi se teme ca nu cumva să mai fac vreo gafă”, hotărî el în cele din urmă şi începu să aştepte nerăbdător căderea amurgului, uitîndu-se mereu la ceas. Dezlegarea misterului surveni însă mult mai repede decît s-ar fi aşteptat şi tot în chip de o nouă vizită, aceasta devenind, la rîndul ei o nouă enigmă, mai chinuitoare încă decît cea dintîi; o jumătate de ceas după plecarea doamnelor Epancin se înfiinţa Ippolit, dar atît de istovit, atît de sfîrşit de puteri, încît, de cum intră, înainte de spune ceva, se prăbuşi într-un fotoliu, aproape leşinat, dar cuprins deodată de un acces puternic de tuse, începu să scuipe sînge. Ochii îi sticleau şi pete roşii i se aprinseră în obraji. Prinţul bolborosi cîteva cuvinte, la care bolnavul nu răspunse şi multă vreme după aceea dădu deznădăjduit din mîini în semn să fie lăsat deocamdatăîn pace. În cele din urmă, accesul îi trecu.

— Mă duc! articula el cu greu şi cu o voce răguşită.

— Dacă vrei, te conduc, propuse prinţul.

Se ridică pe jumătate, dar îşi aminti deodată că adineauri i se interzisese să plece de acasă.

Ippolit rîse cu amărăciune.

—Nu de la dumneata plec, răspunse el horcăind mereu, dimpotrivă, am crezut de cuviinţă să vin să te caut pentru a discuta o chestiune... altfel, nu te-aş fi deranjat. Mă duc dincolo, şi de data aceasta cred că nu e de glumă. Cu mine s-a zis! N-o spun ca să stîrnesc milă,crede-mă...mă culcasem astăzi,la ora zece,cu intenţia de a nu-mi părăsi patul pînă în momentul suprem,dar mi-am schimbat gîndul şi m-am sculat pentru ultima dată, ca să vin la dumneata...înseamnă că nu mai am încotro.

— Mă doare să te văd în halul acesta; mai bine mă chemai pe mine decît să te oboseşti să vii pînă aici.

— Perfect, şi acum să ne oprim la atît. Ţi-ai exprimat compătimirea, prin urmare poţi să ai cugetul împăcat în ce priveşte regulile politeţii... Dar uitasem să te întreb: dumneata cum te mai simţi?

— Acum sînt bine. Ieri însă... nu prea...

— Am auzit, am auzit. A fost cu ghinion vaza chinezească; îmi pare rău că nu eram şi eu acolo! Şi acum să revenim la subiect. Mai întîi am avut azi plăcerea să asist la o întrevedere între Gavrila Ardalionovici şi

Aglaia Ivanovna lîngă banca verde. Am admirat pînă la ce punct un om poate părea prost. I-am spus asta şi Aglaiei Ivanovna după plecarea lui Gavrila Ardalionovici... Pe cît se pare, prinţe, nu te miră nimic, adăugă el, uitîndu-se cu neîncredere la chipul liniştit al interlocutorului său. A nu te mira de nimic, se spune, e dovada unei inteligenţe profunde; după părerea mea, ar putea fi tot aşa de bine şi indiciul unei prostii crase... De altfel, nu fac nici o aluzie, scuză-mă... Sînt prost inspirat astăzi în felul de a mă exprima.

— Ştiam de ieri că Gavrila Ardalionovici... şi prinţul se fîstîci vizibil tulburat, cu toate că lppolit nu-i putea ierta faptul că nu exprimă nici o mirare.

— Ştiai? lată o noutate! De altfel, nu te întreb cum ai ajuns să afli...

Nu cumva ai fost şi martor la întrevederea asta?

— Dacă zici că te aflai acolo, nu se poate să nu ştii că eu nu eram.

— Cine ştie, poate că ai stat ascuns pe undeva, după vreun tufiş. În tot cazul, deznodămîntul m-a făcut să mă bucur pentru dumneata, bineînţeles, căci începusem să cred că Gavrila Ardalionovici ţi-o luase înainte şi că el era preferatul!

— Te rog să nu-mi vorbeşti despre asta, lppolit, şi mai ales în felul acesta.

— Cu atît mai mult cu cît ştii tot.

— Te înşeli. Nu ştiu aproape nimic, şi Aglaia Ivanovna nu se îndoieşte că nu ştiu nimic. Nici de această întîlnire n-am ştiut nimic... Spui că a fost o întîlnire? Ei şi? Ce importanţă are?!...

— Cum vine asta, ba ştiai, ba nu ştiai? Nu înţeleg! Dumneata zici:

„Foarte bine, dar să lăsăm asta!” Ei, nu, nu e bine deloc, căci nu trebuie să fii aşa de încrezător! Mai ales dacă nu ştii nimic. Chiar din pricină că nu ştii nimic eşti atît de încrezător. Dar ştii ce urmăresc aceste două fiinţe, fratele şi surioara? Bănuieşti poate..Bine, bine, nu mai insist, adăugă el, observînd că prinţul face un gest de nerăbdare; dar am mai venit pentru o altă chestiune şi de aceea vreau... să mă explic. Dracu' să mă ia, nu-i chip să mor fără explicaţii. Vrei să mă asculţi?

— Vorbeşte, te ascult.

— Şi totuşi îmi schimb din nou părerea: voi începe tot cu Ganecika.

Închipu- ieşte-ţi că şi mie mi s-a fixat o întîlnire astăzi, la banca cea verde!

De altfel, nu vreau să mint: am insistat chiar eu ca să obţin această întrevedere sub pretextul că am să-i dezvălui un secret. Nu ştiu dacă am ajuns prea devreme (aşa mi se pare), fapt este că în momentul cînd mă aşezam lîngă Aglaia Ivanovna, l-am văzut, venind spre noi, pe Gavrila Ardalionovici la braţ cu Varvara Ardalionovna; aveau aerul că se plimbă.

Cred că au fost amîndoi foarte surprinşi să mă întîlnească acolo; nu se aşteptau la asta, fără îndoială, şi păreau foarte contrariaţi. Aglaia Ivanovna s-a îmbujorat |a faţă şi, crede sau nu, dar îşi cam pierduse cumpătul, nu ştiu dacă din cauza prezenţei mele sau la vederea lui Gavrila Ardalionovici, care, orice s-ar spune, e un bărbat tare chipeş. Cert este însă că s-a făcut roşie pînă-n vîrful urechilor şi a isprăvit totul, cît ai clipi, într-un mod foarte nostim: s-a ridicat pe jumătate şi, după ce a răspuns la salutul fratelui şi la zîmbetul amabil al surorii, le-a spus scurt: „Ţineam doar să-mi exprim personal mulţumirea pe care mi-o procură sentimentele dumneavoastră sincere şi prieteneşti, şi dacă se va ivi prilejul... la nevoie... fiţi siguri...”

Apoi le-a făcut o reverenţă, şi cei doi au plecat — plouaţi sau cu nasul în sus, nu-mi dau seama. Ganecika, cu siguranţă, a rămas prostit; n-a priceput nimic şi era roşu ca racul (are cîteodată o expresie foarte curioasă!), însă Varvara Ardalionovna se pare că a înţeles că trebuie s-o şteargă cît mai iute împreună cu iubitul ei frate, şi că numai atît chiar şi însemna prea mult din partea Aglaiei Ivanovna. E mai deşteaptă decît fratele ei şi sînt sigur că acum jubilează. Cît despre mine, venisem să pun la cale cu Aglaia Ivanovna o întîlnire între ea şi Nastasia Filippovna.

— Cu Nastasia Filippovna?! strigă prinţul.

— Ah! Mi se pare că eşti pe cale să-ţi pierzi cumpătul şi te cuprinde mirarea! Îmi pare bine că începi să semeni a om. Pentru asta am să-ţi spun ceva ce o să-ţi facă plăcere. Iată ce înseamnă să faci servicii tinerelor domnişoare cu suflet nobil: astăzi am primit o palmă de la ea.

— Morală? întrebă prinţul fără voie.

— Da, fireşte, nu una fizică. În halul în care sînt acum, cred că nimeni nu s-ar încumeta să ridice mîna asupra mea, nici măcar femeie, nici chiar

Ganecika nu m-ar lovi! Totuşi, ieri, la un moment dat, am crezut că o să se repeadă la mine... Pun rămăşag că ştiu la ce te gîndeşti acum. îţi spui: „Mă rog, la ce i-ar folosi bătaia? În schimb, n-ar strica însă cînd doarme, să fie înăbuşit cu o pernă sau cu o cîrpă udă!” îţi citesc gîndul pe faţă.

— Niciodată nu m-am gîndit la aşa ceva! protestă prinţul, indignat de o asemenea presupunere.

— Nu ştiu, dar am visat astă-noapte că cineva mă înăbuşea cu o cîrpă udă... un bărbat... Ştii cine? Fie, dumitale am să ţi-o spun: închipuieşte-ţi, asasinul meu era Rogojin! Ce zici, poţi asfixia pe cineva cu o cîrpă udă?

— Nu ştiu.

— Am auzit că se poate. Bine, să lăsăm asta. Dar de ce-oi fi eu un bîrfitor, un intrigant? Pentru ce m-a făcut ea astăzi intrigant? Şi, bagă de seamă, m-a numit aşa după ce a ascultat cu atenţie, de la un capăt la altul, tot ce i-am spus; mai mult, după ce ea însăşi mi-a pus întrebări... Dar aşa sînt femeile! Pentru ea am intrat în relaţii cu Rogojin, cu omul acesta tare original; în interesul ei i-am pregătit o întrevedere cu Nastasia Filippovna. Să nu fie oare din cauză că i-am jignit amorul propriu spunîndu-i că se mulţumeşte să culeagă „firimituri” de pe urma Nastasiei Filippovna? Dar numai şi numai în interesul ei nu m-am dat bătut, o mărturisesc, îndîrjindu-mă să-i prezint astfel lucrurile; i-am scris chiar două scrisori în sensul acesta, iar astăzi, în întrevederea pe care am avut-o cu ea, tot aşa i-am vorbit... Cu asta am şi început adineauri, spunîndu-i că e umilitor pentru ea... De altfel, cuvîntul acesta — „firimituri” — nu-mi aparţine; n-am făcut decît să-l repet; la Ganecika, toată lumea îl declina mereu şi în toate felurile; dar chiar ea a confirmat acest lucru. Ei bine, atunci pentru ce sînt, în ochii ei, un bîrfitor care se complace în intrigi? îmi dau scama, da, da: mă găseşti foarte ridicol în momentul acesta şi pun rămăşag că încerci în gînd dacă nu se potrivesc cumva versurile astea stupide:

— Ha, ha, ha! izbucni el apoi într-un rîs nervos căruia îi urmă un nou acces de tuse violentă. Şi, bagă de seamă că acest Ganecika are neobrăzarea să vorbească de „firimituri”, continuă el cu un glas hîrbuit de răguşeală, cînd, de fapt, şi el cam după aşa ceva jinduieşte!

Prinţul rămase multă vreme tăcut; îl cuprinsese groaza.

— Ai vorbit de o întîlnire cu Nastasia Filippovna? murmură el în sfîrşit.

— Cum, nu ştiai într-adevăr că astăzi urmează să aibă loc o întrevedere între Aglaia Ivanovna şi Nastasia Filippovna? La invitaţia Aglaiei Ivanovna, cu strădania mea şi prin intermediul lui Rogojin, care i-a transmis scrisoarea la Petersburg, Nastasia Filippovna a sosit azi la Pavlovsk şi acum se află împreună cu Rogojin chiar aici, în apropiere, în casa unde a locuit şi altădată, la doamna aceea, la Daria Alekseevna...o cuconiţă foarte dubioasă,prietena ei. Şi acolo, în casa aceea dubioasă, Aglaia Ivanovna se va duce astăzi să stea de vorbă prieteneşte cu Nastasia Filippovna pentru a rezolva diferite probleme. Le-a căşunat să se ocupe de aritmetică. Cum, nu ştiai? Pe onoarea dumitale?

— E de necrezut!

— Ei, nu-i rău dacă e de necrezut. Mă întreb, de la cine ai fi putut afla?

Deşi într-o localitate mică, cum e aceasta, vorba ceea, cînd bîzîie o muscă, toată lumea ştie! Totuşi, eu te-am înştiinţat şi poţi să-mi fii recunoscător. Şi acum, la revedere — pe lumea cealaltă, probabil. Dar un lucru încă: ce-i drept, m-am purtat ca o canalie cu dumneata, pentru că... şi de ce adică naş acţiona în profitul meu, mă rog? Ca să menajez interesele dumitale? Iam dedicat Aglaiei Spovedania mea (nici asta nu ştiai?). Şi cum a primit-o!

He, He! Dar cu ea n-am fost canalie; m-am purtat cît se poate de onorabil; nu mă simt cu nimic vinovat şi totuşi cum m-a înjosit şi cu ce dispreţ m-a tratat... De altfel, n-aş avea ce să-mi reproşez nici faţă de dumneata; chiar dacă i-am vorbit de „firimituri”, şi altele de acest fel, în schimb ţi-am comunicat şi ziua, şi ceasul şi locul întîlnirii; ţi-am dezvăluit tot jocul acesta... bineînţeles, numai de necaz şi nu din mărinimie. Rămîi cu bine, sînt limbut ca un gîngav sau un ofticos; aşadar, bagă de seamă, nu pierde nici un minut, dacă meriţi într-adevăr numele de bărbat; întrevederea are loc precis chiar în astă-seară.

Ippolit se îndreptă spre uşă, dar, la chemarea prinţului, se opri în prag.

— Aşadar, după dumneata, Aglaia Ivanovna se va duce singură astăzi la Nastasia Filippovna? întrebă prinţul, şi pete roşii îi apărură pe obraz şi pe frunte.

— Nu ştiu exact, dar aşa cred că se va întîmpla, răspunse Ippolit, cu capul pe jumătate întors spre Mîşkin; de altfel, nu poate fi decît aşa; doar nu s-o duce Nastasia Filippovna la Epancini! Pe de altă parte, întrevederea nu poate să aibă loc nici la Ganecika, într-o casă unde zace un muribund.

Ce zici de general?

— Dar asta mă face, dimpotrivă, să cred că-i un lucru imposibil! replică prinţul. Cum ar putea ea să iasă, presupunînd chiar că ar voi s-o facă? Nu cunoşti obiceiurile casei! Ea nu poate în nici un caz să se ducă singură la Nastasia Filippovna; e o absurditate!

— Vezi, prinţe, nimeni nu sare în mod obişnuit pe fereastră; dar dacă se întîmpla un incendiu, gentlemanul cel mai manierat, doamna cea mai simandicoasă vor sări pe geam. Dorinţa, ca şi nevoia, n-are oprelişti, şi domnişoara noastră se va duce la Nastasia Filippovna. Şi cum adică, chiar aşa din scurt sînt ţinute domnişoarele dumitale, încît nu e chip să iasă din casă?

— Nu, n-am vrut să spun asta...

— Ei bine, dacă nu-i vorba de asta, înseamnă că ea n-are decît să coboare treptele şi s-o ia drept înainte, chit că pe urmă nu s-ar mai întoarce acasă. Sînt cazuri cînd îţi arzi toate punţile şi cînd nu te mai întorci la părinţi; viaţa nu se reduce numai la dejunuri, mese şi prinţi Ş. Mi se pare că o iei pe Aglaia Ivanovna drept o domnişoara de pension sau o şcolăriţă; i-am vorbit despre asta şi pare-se că a fost de acord cu mine.

Aşteaptă să vină ora şapte sau opt... în locul dumitale, aş pune acolo pe cineva de strajă, ca să surprindă momentul precis cînd va ieşi din casă.

Trimite-l cel puţin pe Kolea, fi sigur că el va spiona cu plăcere, vreau să spun că pentru dumneata.-- căci totul e relativ... Ha, ha! lppolit ieşi. Prinţul n-avea de ce să mai pună pe cineva să spioneze, chiar dacă ar fi fost capabil de un asemenea act. Porunca trimisă de Aglaia să nu iasă din casă se lămurea acum; cine ştie, poate că intenţiona să treacă pe la el ca să-l ia cu dînsa; sau poate că voia să împiedice orice intervenţie din partea lui în această chestiune. Presupunerea aceasta era la fel de plauzibilă ca şi cea dintîi. Prinţul simţi că are ameţeli, odaia se învîrtea împrejurul lui. Se culcă pe canapea şi închise ochii.

Oricum ar fi, chestiunea părea să fi ajuns în faza ei finală, iar hotărîrea Aglaiei se arăta a fi categorică şi definitivă. Nu, Mîşkin n-o considera deloc o domnişoară de pension sau o şcolăriţă. Îşi dădu seama, acum, că de multă vreme era neliniştit şi se temea că va interveni ceva tocmai de felul acesta; dar, pentru ce anume era nevoie ca ea s-o vadă?

Un fior îi străbătu tot trupul; febra îl cuprindea din nou. Nu, n-o considera deloc un copil! în ultimul timp, unele păreri, unele cuvinte de-alc ei aproape că-l îngrozeau. Cîteodată i se părea că era prea închisă, prea reţinută şi prea stăpînă pe ea însăşi, şi-şi amintea că tocmai asta îl înspăimînta. La drept vorbind, în timpul acestor zile, se străduise să nu se mai gîndească, să alunge gîndurile negre; zadarnic însă, căci mereu şi de multă vreme îl chinuia aceeaşi întrebare: ce se ascundea oare în sufletul ei? Şi totuşi, cît de nestrămutată îi era credinţa în acest suflet! Dar iată că toate aceste îndoieli aveau să se împrăştie, totul se va limpezi şi se va hotărî chiar astăzi. Teribilă idee! Şi iarăşi „femeia aceasta!” Oare de ce îl obseda mereu gîndul că această femeie va apărea negreşit, chiar în ultimul moment. În momentul suprem, şi-i va sfărîma existenţa, sfîşiindu-i sufletul ca pe un fir de aţă putredă? Acum, cu toate că era într-un fel de stare de delir şi mintea îi era învăpăiată de halucinaţii, ar fi jurat că întotdeauna gîndise aşa. Dacă în ultimul timp se străduia s-o uite, era numai fiindcă se temea de ea. Şi ce anume simţea faţă de această femeie: dragoste sau ură? Întrebarea aceasta nici nu şi-o pusese astăzi. Inima-i era curată, de asta era convins; ştia pe cine iubeşte... Nu se temea atît de această întrevedere dată şi inexplicabilă, a cărei cauză îi era necunoscută şi al cărei deznodămînt nu-l putea prevedea, ci de Nastasia Filippovna însăşi se temea. Mai tîrziu, după cîteva zile, îşi aminti că, în timpul acelor ceasuri febrile, nu încetase să-şi închipuie mereu ochii, privirea tinerei femei — i se părea că-i aude glasul, vorbele, nişte vorbe stranii. Totuşi, ceasurile acestea de febră şi de chin nu-i lăsară decît puţine şi foarte palide urme în memorie. Abia dacă-şi mai amintea de pildă, că Vera îi adusese de mîncare şi că mîncase; dar nu-şi amintea deloc dacă dormise sau nu în după amiaza-aceea. Ştia doar atît, că în seara aceea nu i s-au limpezit gîndurile decît din clipa cînd Aglaia apăru pe terasă. La vederea ei, prinţul sări îndată de pe canapea şi străbătu jumătate din odaie ca s-o întîmpine. Era ora şapte şi un sfert. Aglaia venise singură, neînsoţită de nimeni; era îmbrăcată simplu şi parcă în grabă, purtînd pe umeri un fel de mantie uşoară. Era palidă, ochii îi străluceau de o sclipire vie şi uscată; aveau o expresie pe care prinţul n-o cunoscuse încă. Îl măsură cu o privire scrutătoare.

— Văd că eşti gata, rosti ea încet şi în aparenţă liniştită, îmbrăcat şi cu pălăria în mînă; ai fost aşadar prevenit şi ştiu de cine: de Ippolit.

— Da, el mi-a spus... murmură prinţul mai mult mort decît viu.

— Ei bine, să mergem; ştii că trebuie numaidecît să mă însoţeşti. Cred că eşti în stare, ai atîta putere ca să ieşi din casă.

— Da, pot, însă... cum e posibil aşa ceva?

Se întrerupse brusc şi nu putu spune nimic mai mult. A fost singura lui încercare s-o oprească pe această fiinţă nesăbuită, apoi o urmă supus, ca un sclav. Cu toată învălmăşeala din creierul lui înfierbîntat, prinţul îşi dădea totuşi seama că ea se va duce acolo şi fără el şi, prin urmare, datoria lui era s-o însoţească. Mai mult ghicea cît de îndîrjită era în hotărîrea ei, şi nu sta în puterea lui să împiedice această pornire sălbatică. Mergeau tăcuţi şi, în tot timpul drumului, abia dacă au schimbat cîte un cuvînt. Mîşkin băgă de seamă numaidecît că Aglaia cunoştea bine drumul; iar cînd îi spuse că apucînd pe o străduţă mai dosnică ar întîlni mai puţină lume, ea păru că face o sforţare ca să-l asculte, apoi răspunse scurt şi sec: „puţin îmi pasă!” În momentul cînd se apropiau de locuinţa Dariei Alekseevna (o casă mare şi veche de lemn), de pe terasă coborau o doamnă elegantă şi o tînără domnişoară; rîzînd zgomotos şi vorbind tare, cele două femei se urcară într-o superbă caleaşca ce aştepta în faţa uşii, fără să-şi arunce ochii măcar asupra Aglaiei şi prinţului, ca şi cum nici nu i-ar fi zărit. De îndată ce trăsura plecă, uşa se deschise din nou şi Rogojin, care aştepta sosirea lor, îi introduse în casă grăbindu-se să închidă uşa.

— În toată casa sîntem numai noi patru, spuse el tare, uitîndu-se la prinţ cu coada ochiului şi ceva straniu licări în privirea lui.

În prima odaie aştepta Nastasia Filippovna, îmbrăcată şi ea extrem de simplu, toată în negru; se ridică în picioare la sosirea vizitatorilor, dar fără să schiţeze un zîmbet măcar şi fără să-i întindă mîna cel puţin prinţului.

Privirea ei scrutătoare şi agitată se opri cu neastîmpăr asupra Aglaiei. Amîndouă se aşezară destul de departe una de cealaltă; Aglaia pe o canapea într-un colţ al odăii, Nastasia Filippovna aproape de fereastră.

Cei doi bărbaţi rămaseră în picioare; de altfel, nici n-au fost poftiţi să se aşeze. Prinţul aruncă o privire îndurerată şi plină de nedumerire asupra lui Rogojin, dar acesta îi zîmbi — acelaşi zîmbet al său dintotdeauna. Tăcerea mai ţinu cîteva clipe.

În cele din urmă, pe chipul Nastasiei Filippovna se aşternu o umbră întunecată şi rău prevestitoare; căutătura ei, aproape duşmănoasă, stăruia cu asprime asupra vizitatoarei, Aglaia părea stînjenită, fără să se intimideze însă. Intrînd, ea aruncă o privire fugară spre rivala ei, iar după ce se aşeză, rămase o vreme cu ochii plecaţi, parcă dusă pe gînduri. De vreo două ori, în treacăt, examina odaia; o senzaţie de dezgust foarte pronunţată se arătă pe chipul ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se murdărească în locul acesta. Printr-un gest instinctiv, îşi potrivea mereu cutele rochiei şi într-un rînd îşi schimbă locul,retrăgîndu-se cu un aer neliniştit spre capătul canapelei. E probabil că toate aceste mişcări le făcea fără voie, cu totul inconştient, şi poate tocmai de aceea erau mai jignitoare. În sfirşit, o privi ferm în faţă pe Filippovna şi, în acelaşi timp, citi limpede tot ce licărea în ochii întunecaţi ai rivalei sale. Se înfruntau două femei. Femeia înţelese pe femeie; Aglaia tresări.

— Ştii, fără îndoială, pentru ce te-am invitat la această întîlnire, începu ea în sfîrşit cu voce scăzută şi chiar poticnindu-se de două ori la această scurtă frază.

— Nu, nu ştiu nimic, răspunse cu un glas sec şi întretăiat Nastasia Filippovna.

Aglaia roşi. Poate că-i păru deodată extrem de ciudat şi de neverosimil că se află acum în preajma acestei femei, în casa „acestei femei”, şi că are nevoie de sfatul ei. La auzul celor dintîi sunete ale glasului Nastasiei Filippovna, un fior străbătu tot trupul tinerei fete.

Bineînţeles, „femeia asta” sesiză imediat amănuntul.

— Dumneata pricepi totul... dar te prefaci anume că nu înţelegi, spuse

Aglaia coborînd glasul şi uitîndu-se la podele cu un aer posomorit.

— Şi pentru ce aş face asta? întrebă cu un zîmbet uşor Nastasia Filippovna.

— Pentru că vrei să profiţi de situaţia mea... răspunse ridicol de stîngaci Aglaia, de prezenţa mea în casa dumitale.

— Vinovată de această situaţie eşti numai dumneata, răbufni înţepată Nastasia Filippovna; nu eu te-am invitat la această întîlnire, dumneata miai cerut-o şi, pînă acum, nu ştiu pentru ce.

Aglaia înălţă capul cu un aer de sfidare.

— Te previn: nu cu această armă, ce-ţi este atît de familiară, am venit să mă măsor cu dumneata...

— A! Vasăzică ai venit totuşi să te „măsori” cu mine! Închipuieşte-ţi, te credeam mai... spirituală...

Acum se priveau cu duşmănie şi ură făţişe. Una dintre aceste două femei era aceeaşi care, cu puţin timp înainte, îi scrisese celeilalte scrisorile pe care cititorul le cunoaşte. Şi iată că,de la prima întîlnire, de la primele cuvinte schimbate, dispăruseră toate sentimentele exprimate în acea corespondenţă. Ei bine, în momentul acela, nici una dintre cele patru persoane reunite în odaie nu părea că găseşte în asta ceva nefiresc. În ajun, prinţul ar fi crezut cu neputinţă să-şi închipuie, măcar în vis, o asemenea scenă; acum să se afla acolo, privind şi ascultînd, ca unul care vede împlinindu-se o veche presimţire. Visul cel mai fantastic devenise deodată realitatea cea mai evidentă. Una dintre aceste două femei o dispreţuia în momentul acela cu atîta înverşunare pe cealaltă şi dorea atît de mult să i-o mărturisească (poate nu venise decît pentru asta, cum se exprimase a doua zi Rogojin),încît părea că cealaltă, cu toată firea ei prăpăstioasă, cu tot dezechilibrul ei mintal şi sufletesc, nu ar fi putut să opună nici o idee preconcepută, oricît de pornită ar fi fost, care să reziste dispreţului înveninat, de esenţă pur feminină, al rivalei sale. Prinţul era încredinţat că Nastasia Filippovna nu va pomeni de scrisori (după sclipirea ochilor ei, îşi dădea seama cît ar putea s-o coste acum aceste scrisori), dar şi-ar fi dat jumătate din viaţă ca Aglaia să nu amintească de ele.

Totuşi, Aglaia păru că-şi regăseşte deodată stăpînirea de sine.

— Nu m-ai înţeles, spuse ea, n-am venit... ca să mă cert cu dumneata, cu toate că nu te iubesc. Am... am venit... să stăm de vorbă ca de la om la om. Cînd ţi-am cerut întîlnirea aceasta, hotărîsem ceea ce aveam de discutat şi, prin urmare, voi spune ceea ce mi-am propus, chiar dacă aş risca să nu mă înţelegi deloc. Cu atît mai rău pentru dumneata, nu pentru mine. Voiam să răspund la ceea ce mi-ai scris şi să răspund prin viu grai, pentru că aşa îmi pare mai nimerit. Ascultă deci răspunsul meu la toate scrisorile dumitale. A început să-mi fie milă de prinţul Lev Nikolaevici chiar din prima zi cînd l-am cunoscut şi pe urmă, cînd am aflat tot ce se petrecuse la serata dumitale. Mi-a fost milă de dînsul, pentru că e un om foarte bun şi naiv şi, în simplitatea lui, a crezut, probabil, că ar putea fi fericit... alături de o femeie... cu un asemenea caracter. Şi tocmai de ce mam temut, s-a împlinit: dumneata n-ai fost în stare să-l iubeşti, l-ai făcut să sufere şi l-ai părăsit. N-ai putut să-l iubeşti, pentru că eşti prea mîndră... ba nu, am greşit, nu eşti mîndră, ci vanitoasă... şi nici măcar asta! Eşti egoistă pînă la... nebunie; chiar scrisorile pe care mi le-ai adresat o dovedesc cu prisosinţă. Nu puteai să îndrăgeşti un bărbat aşa de sincer şi de neprefăcut ca el; şi nu se ştie dacă, în fond, nu l-ai dispreţuit în adîncul sufletului şi poate că ţi-ai bătut joc de el; dumneata nu poţi iubi decît dezonoarea dumitale; ideea dumitale fixă că eşti dezonorată şi că cineva ţi-a adus o mare ofensă. Dacă ai fi mai puţin pătată, ori dacă n-ai fi deloc, te-ai simţi mai nenorocită... (Aglaia pronunţă cu o vădită plăcere cuvintele acestea care ţîşneau din ea cu o grabă nesăţioasă, cuvinte gîndite şi pregătite de mult, gîndite încă de atunci cînd nici chiar în vis nu putea să-şi închipuie această întîlnire; cu o privire veninoasă urmărea efectele vorbelor ei pe faţa răvăşită de emoţie a Nastasiei Filippovna.) Îţi aminteşti, cred, continuă ea, că el mi-a scris atunci — de la el am aflat că ştiai de scrisoarea aceea şi chiar ai citit-o.După conţinutul ei, am înţeles totul şi încă foarte bine; chiar el mi-a confirmat asta nu demult, adică tot ce ţi-am spus acum, cuvînt cu cuvînt. După scrisoare, am aşteptat. Bănuiam că vei veni aici, pentru că nu te poţi lipsi de Petersburg; eşti încă prea tînără şi prea frumoasă pentru provincie... De altfel, nici cuvintele acestea nu-mi aparţin, adăugă Aglaia roşind, şi din clipa aceea roşeaţa se menţinu pe chipul ei pînă în momentul cînd încetă să mai vorbească. Atunci cînd l-am revăzut pe prinţ, am luat parte cu tot sufletul la obida şi la suferinţa lui. Nu rîde; dacă rîzi, eşti nevrednică să înţelegi toate acestea...

— Vezi bine că nu rîd, spuse pe un ton aspru şi totodată cu amărăciune Nastasia Filippovna.

— De altfel, puţin îmi pasă, poţi să rîzi cît vei voi. Cînd l-am întrebat, mi-a spus că de mult nu te mai iubeşte, că pînă şi amintirea dumitale îi este penibilă, dar că te plînge şi că, ori de cîte ori îşi aminteşte de dumneata, „inima-i străpunsă pe vecie”, cum s-a exprimat el, se rupe de mila dumitale. Trebuie să mai spun că Lev Nikolaevici este omul cel mai nobil, cel mai bun şi cel mai încrezător din cîţi am întîlnit vreodată. După ce l-am auzit vorbind aşa, mi-am dat seama că primul venit poate uşor să-l înşele şi că el va ierta pe oricine pentru jignirea suferită. Şi tocmai pentru asta l-am îndrăgit...

Aglaia se opri o clipă uluită, întrebîndu-se parcă cum de a putut pronunţa un asemenea cuvînt; în acelaşi timp, o mîndrie fără margini scînteie în privirea ei; acum îi era perfect egal, chiar dacă „femeia aceasta” ar fi rîs de mărturisirea care îi scăpase fără voie.

— Ţi-am spus tot şi, desigur, ai înţeles ce vreau de la dumneata.

— Poate că am înţeles, într-adevăr, dar e mai bine s-o spui şi dumneata, răspunse încet Nastasia Filippovna. Faţa Aglaiei se aprinse de mînie.

— Voiam să te întreb, şi cuvintele ei cădeau răspicat, ca o sentinţă neîndură- toare, cu ce drept te amesteci în sentimentele lui faţă de mine?

Cu ce drept ţi-ai permis să-mi scrii epistole? Cu ce drept declari, în fiece clipă, şi lui, şi mie că-l iubeşti, după ce l-ai părăsit, fugind de la el într-un chip atît de jignitor, atît de ruşinos şi... de nedemn!

— Nu i-am declarat nici lui şi nici dumitale că-l iubesc, rosti cu vădit efort Nastasia Filippovna, şi... ai dreptate, l-am părăsit... am fugit... adăugă ea cu voce stinsă.

— Cum n-ai declarat „nici lui şi nici mie"? se năpusti cu indignare Aglaia. Dar scrisorile dumitale? Cine te-a rugat să te amesteci în favoarea lui şi să mă îndemni să-l iau? Asta nu-i o declaraţie? Pentru ce ne impui mijlocirea dumitale? Crezusem mai întîi că, vîrîndu-te între noi, urmăreai, dimpotrivă, să-l faci odios în ochii mei, ca să o rup cu el; abia mai tîrziu am înţeles despre ce este vorba: ţi s-a năzărit că prin toate schimonoselile acestea îndeplineşti o faptă măreaţă şi generoasă...Ei bine, cum ai fi putut să-l iubeşti pe el, dacă-ţi iubeşti atît de mult vanitatea? Pentru ce n-ai plecat de aici, în loc să-mi scrii acele scrisori ridicole? Pentru ce nu te măriţi acum cu un om generos care te iubeşte atît şi care ţi-a făcut onoarea să te ceară în căsătorie? Explicaţia e simplă: măritată cu Rogojin, n-ai mai fi o femeie dezonorată, o victimă, ba ţi s-ar da chiar prea multă cinste şi respect în societate. Evgheni Pavlîci spune că ai citit prea multe poeme şi că „eşti prea instruită pentru... poziţia dumitale”; el te consideră o răsfăţată care nu face altceva decît să huzurească, împuindu-şi capul cu tot felul de cărţi; mai adaugă la asta şi vanitatea dumitale, şi, iată-ţi portretul!

— Dar dumneata nu huzureşti? Nu eşti o răsfăţată?

Era limpede că explicaţia dintre cele două femei degenerase pe negîndite într-o formă brutală, precipitîndu-se vertiginos spre un punct cu totul neaşteptat — neaşteptat, pentru că Nastasia Filippovna, venind la Pavlovsk, îşi mai făcea anumite iluzii, cu toate că la drept vorbind, se aştepta mai mult la rău, decît la bine. Dar Aglaia se lăsase tîrîtă de pornirea ei pătimaşă şi, aşa cum te rostogoleşti de pe un pisc, nu se mai putea opri în faţa tentaţiei de a-şi satisface ura şi răzbunarea. Nastasia Filippovna a fost chiar surprinsă s-o vadă pe tînăra fată în halul acesta; o privi abia îndrăznind să-şi creadă ochilor şi, în primul moment, nu ştiu ce să facă. Fie că era o femeie care citise prea multe poeme, cum credea Evgheni Pavlovici, fie că era pur şi simplu nebună, după convingerea prinţului, în tot cazul femeia aceasta, uneori aşa de cinică şi aşa de neobrăzată în purtările ei, era, în fond, mult mai pudică, mai sensibilă şi mai încrezătoare decît s-ar fi putut crede. E adevărat că se observa la dînsa tot timpul influenţa unei lecturi dezordonate, predispoziţia spre visare, spre interiorizare şi ficţiuni fantastice, dar în schimb şi multă forţă şi profunzime... Prinţul înţelegea asta; pe faţa lui se întipări o expresie de suferinţă. Aglaia băgă de seamă acest lucru şi se cutremură toată de furie.

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel? se oţărî ea cu cel mai mare dispreţ, drept răspuns la remarca Nastasici Filippovna.

— N-ai auzit bine, de bună seamă, replică aceasta mirată. Cum ţi-am vorbit?

— Dacă voiai să fii o femeie cinstită, pentru ce nu l-ai părăsit atunci pe seducătorul dumitale, pe Toţki... simplu... fără scene melodramatice? întrebă pe neaşteptate Aglaia.

— Ce ştii dumneata de situaţia mea ca să-ţi permiţi să mă judeci? tresări Nastasia Filippovna pălind groaznic.

— Ştiu că nu te-ai dus să munceşti şi că ai plecat cu bogătaşul Rogojin, ca să faci pe îngerul decăzut! Nu mă mir deloc că Toţki era cît pe ce să-şi zboare creierii ca să scape de un asemenea înger!

— Ajunge! spuse cu dezgust şi totodată cu un accent de insuportabilă durere Nastasia Filippovna. M-ai înţeles la fel ca... jupîneasa Dariei Alekscevna, care nu de mult, s-a judecat cu logodnicul ei în faţa tribunalului. Ba aceea ar pricepe mai bine decît dumneata...

— E o fată cinstită, probabil, care trăieşte din munca ei. Pentru ce judeci o servitoare cu atîta dispreţ?

— Dispreţul meu nu se adresează muncii, ci dumitale cînd vorbeşti de muncă.

— Dacă ai fi vrut să fii cinstită, te-ai fi făcut spălătoreasă!

Amîndouă se ridicară şi, palide, se măsurau din ochi.

— Aglaia, opreşte-te! Eşti nedreaptă! strigă prinţul consternat.

Rogojin nu mai zîmbea; asculta cu braţele încrucişate şi buzele strînse.

— Poftim, spuse Nastasia Filippovna tremurînd de furie, priviţi-o pe această domnişoară! Şi eu care am considerat-o un înger! Ai venit aici fără guvernantă, Aglaia Ivanovna?... Şi vrei... vrei să-ţi spun imediat, pe faţă, fără înconjur, pentru ce ai venit la mine? Te-ai speriat, iată pentru ce ai venit.

— Nu cumva mi-a fost frică de dumneata? întrebă Aglaia indignată la culme, pentru că în naivitatea ei nu putea să admită ca cealaltă să-i vorbească atît de obraznic.

— De mine, fireşte! De mine te temi, de vreme ce te-ai hotărît să mă vizitezi! Pe acela de care te temi, nu-l dispreţuieşti! Şi cînd mă gîndesc că am putut să te stimez pînă în clipa asta! Şi vrei să-ţi spun de ce te temi şi care-i acum ţinta dumitale? Ai vrut să te convingi pe care dintre noi două o iubeşte mai mult, pentru că eşti teribil de geloasă...

— Chiar el mi-a spus că te urăşte... îngăimă cu greu, adunîndu-şi ultimele puteri, Aglaia.

— E posibil, tot ce se poate! Şi apoi, poate chiar nu-l merit, numai... numai că ai minţit, cred! Nu poate el să mă urască şi este exclus să-ţi fi spus asta! Sînt totuşi gata să te iert... dată fiind situaţia dumitale... Numai să ştii că aveam o părere mai bună despre dumneata! Te credeam mai inteligentă şi chiar mai frumoasă, crede-mă!... Ei bine, ia-ţi odorul... iată-l, se uită la dumneata şi nu-şi mai poate reveni din buimăceală; ia-ţi-l, dar cu o condiţie: să plecaţi de aici imediat! în clipa asta!...

Se prăbuşi într-un fotoliu, izbucnind în lacrimi. Dar deodată ceva ciudat îi licări în ochi. Se uită ţintă la Aglaia şi, fără să-şi ia ochii dintr-ai ei, se ridică în picioare.

— Dar, ce-ai zice dacă...i-aş porunci chiar acum, auzi tu? Numai să-i poruncesc, şi îndată va renunţa la tine, va rămîne cu mine pentru totdeauna, mă va lua de nevastă, iar tu te vei întoarce singură acasă!...

Vrei, vrei?... strigă ea ca o apucată şi poate că nici ei nu-i venea să creadă că a putut să spună asemenea vorbe.

Aglaia, îngrozită, se repezise spre uşă, dar se opri în prag ţintuită parcă şi ascultă.

— Vrei să-l alung pe Rogojin? Credeai că m-am şi măritat cu el ca să-ţi fac plăcere?! Iată, am să strig în prezenţa ta: „Pleacă, Rogojin!”, iar prinţului am să-i spun: „Ţii minte ce mi-ai făgăduit?” Doamne! Dar pentru ce m-am umilit eu aşa în faţa lor? Nu m-ai asigurat chiar tu, prinţe, că ai să mă urmezi peste tot, orice mi s-ar întîmpla, şi că nu mă vei părăsi niciodată? Că mă iubeşti, că îmi ierţi totul şi că mă res... că mă respec... Da, şi asta ai spus, chiar asta! Am fugit de la tine ca să-ţi dau libertate, dar acum nu mai vreau! Pentru ce m-a tratat ea ca pe o... stricată? Întreabă-l pe Rogojin dacă sînt aşa. Îţi va spune. Acum, după ce m-a împroşcat cu noroi, şi încă sub ochii tăi, ai să mă laşi pe mine şi ai să pleci cu ea la braţ? Blestemat să fii, dacă-i aşa, căci eşti singurul om în care m-am încrezut. Pleacă, Rogojin, n-am nevoie de tine! strigă ca ca scoasă din minţi.

Cuvintele îi ieşeau cu greu din piept, faţa-i era crispată, buzele arse; bineînţeles, nu-şi pusese prea multă nădejde în toată această fanfaronadă a ei,dar încerca să se înşele ea singură şi să prelungească măcar cu un minut iluzia pe care o mai nutrea. Izbucnirea ei era aşa de violentă, încordarea atît de puternică, încît putea în orice clipă să i se rupă firul vieţii; aceasta, cel puţin, a fost impresia prinţului.

— Iată-l, priveşte! arunca ea vorbele în obrazul Aglaiei,arătîndu-l cu degetul pe Mîşkin. Dacă în clipa aceasta nu se apropie de mine şi dacă nu te leapădă pe tine, ca să-mi rămînă mie, ei bine, ia-l, ţi-l cedez, n-am nevoie de el!...

Şi ea, şi Aglaia rămaseră mute, într-o aşteptare încordată. În timp ce privirile lor înnebunite îl sfredelau pe Mîşkin. Dar el poate că nici nu înţelegea, ba se poate spune cu siguranţă că nu înţelegea tot dramatismul sfîşietor al acestei aşteptări. Nu vedea în faţa lui decît chipul acela desperat, răvăşit de pecetea nebuniei şi care rămăsese întipărit în inima-i

„străpunsă pe vecie”, cum se exprimase el odată în faţa Aglaiei. Prinţul nu mai putu să suporte acest supliciu şi se întoarse către Aglaia cu privirea plină de dojana şi implorare:

— Dar cum e cu putinţă? E atît de... nefericită!

Nu pronunţă decît aceste cuvinte şi amuţi brusc sub privirea înspăimîntătoare a Aglaiei. Privirea aceasta trăda atîta suferinţă şi în acelaşi timp exprima atîta ură, o ură nemărginită, încît Mîşkin îşi izbi palmele, împreunîndu-le într-un gest desperat, şi cu un strigăt sfişietor se repezi după ea; dar era prea tîrziu! Şovăise o singură clipă doar şi asta n-a putut suporta Agiaia.

— Ah, Dumnezeule! strigă ea şi, ascunzîndu-şi faţa între palme, fugi din odaie.

Rogojin se luă după ea, ca să-i deschidă uşa dinspre stradă.

Prinţul se repezi şi el pe unnele Aglaiei, dar, în clipa cînd trebuia să treacă pragul, două braţe îl înlănţuiră; chipul deznădăjduit al Nastasiei

Filippovna îl privea ţintă, iar buzele-i învineţite, abia mişcîndu-se, şuşoteau:

— După dînsa fugi? După dînsa?...

Şi căzu leşinată în braţele lui. O ridică, o duse în odaie şi, după ce o aşeză într-un fotoliu, rămase aplecat asupra ei, complet năucit. Pe măsuţă era un pahar cu apă; intrînd, Rogojin îl luă şi-i aruncă conţinutul în obrazul

Nastasiei Filippovna; ea deschise ochii şi un minut păru că nu înţelege nimic; apoi se uită împrejur, tresări şi cu un strigăt se repezi spre prinţ.

— E al meu! Al meu! exclamă ea. A plecat domnişoara cea mîndră?

Ha, ha, ha! rîdca ea, pradă unui acces de isteric. Ha, ha, ha! şi eu care eram cît pe ce să-l cedez acestei domnişoare! Dar pentru ce? Pentru ce?

Am fost nebună!... Nebună!... Pleacă, Rogojin, ha, ha, ha!

Rogojin îi privi pe amîndoi cu o stranie fixitate, îşi luă pălăria şi, fără să spună un cuvînt, ieşi din odaie. Zece minute după aceea, prinţul stătea lîngă Nastasia Filippovna şi contemplînd-o fără să-şi ia o singură clipă ochii de la ea, o dezmierda uşor pe cap şi pe obraz, ca pe un copilaş. Rîdea cînd o vedea rîzînd şi, cînd era gata să izbucnească şi el în lacrimi. Tăcut, asculta, fără să înţeleagă probabil, dar cu un zîmbet blajin pe buze, cuvintele întretăiate şi incoerente pe care ea i le şoptea ca într-un extaz şi, cum simţea că începe iarăşi să se întristeze sau să plîngă, să se jeluiască sau să reproşeze, începea şi el îndată s-o mîngîie blînd pe cap şi pe obraji, alintînd-o şi ogoind-o ca pe un copil.