X

Totuşi, Mîşkin nu muri înainte de cununie, nici „în somn” şi nici în stare de veghe, după cum îşi exprimase presentimentul faţă de Evgheni Pavlovici. Cine ştie, poate că într-adevăr dormea prost şi avea visuri urîte; în schimb, în timpul zilei, era blînd şi prevenitor cu toată lumea, arăta calm, chiar mulţumit, uneori părea îngîndurat, dar asta numai în clipele cînd rămînea singur. Pregătirile de nuntă mergeau repede; cununia urma să aibă loc la o săptămînă după vizita lui Radomski. Văzînd toată graba aceasta, pînă şi prietenii cei mai apropiaţi, presupunînd că-i avea, ar fi trebuit să înţeleagă zădărnicia străduinţelor lor de a-l „salva” pe nenorocitul smintit. Se zvonise că vizita făcută prinţului de către Evgheni Pavlovici nu era străină de un amestec direct al generalului Ivan Feodorovici şi al soţiei sale, Lizaveta Prokofievna. Presupunînd chiar că soţii Epancin, dintr-o nemăsurată bunătate a inimii, puteau fi animaţi de dorinţa sinceră de a-l smulge de la pierzanie pe acest biet nebun — ei erau nevoiţi, desigur, să se oprească numai la această simplă încercare; nici poziţia şi nici chiar sentimentele lor (lucru firesc!) nu le-au îngăduit să meargă mai departe. Am mai spus că pînă şi cei din anturajul imediat al prinţului erau indignaţi de purtarea lui. Dintre toţi, Vera Lebedeva se mulţumi să verse lacrimi discrete în singurătate; de altfel, ea stătea mai mult acasă acum, nu mai intra atît de des în odaia prinţului ca înainte. În timpul acesta, Kolea îşi îndeplinea cele din urmă îndatoriri faţă de părintele său, pe care-l doborî un al doilea atac la opt zile după primul. Profund impresionat, prinţul a luat şi el parte la durerea familiei lvolghin; în primele zile stătea ore întregi lîngă Nina Aleksandrovna; a asistat şi la înmormîntare. Mulţi băgară de seamă că în biserică apariţia lui provocă rumoare şi şuşoteli; la fel era primit pe stradă şi în parc; cînd îl vedeau trecînd, fie pe jos, fie în trăsură, toţi îl priveau curios, îl arătau cu degetul, rostind numele lui şi al Nastasiei Filippovna. Multe priviri au căutat-o prin mulţime şi în timpul procesiunii funerare, dar nu era acolo. A lipsit de la înmormîntare şi căpităneasa, pe care Lebedev cu greu a reuşit s-o potolească şi s-o convingă să stea acasă. Slujba de prohod făcu asupra prinţului o impresie puternică şi dureroasă; şi chiar atunci îi şopti lui Lebedev, răspunzîndu-i la o întrebare, că pentru întîia dată asistă la o slujbă de înmormîntare ortodoxă şi că îşi mai aduce aminte din anii copilăriei de o asemenea slujbă într-o biserică de la ţară.

— Parcă nici nu-ţi vine a crede că omul acesta zăcînd în sicriu e acelaşi pe care, nu de mult, îl alesesem să prezideze serbarea noastră, îţi mai aduci aminte, prinţe? spuse încet Lebedev. Dar pe cine cauţi?

— Aşa, nu-i nimic, mi s-a părut doar...

— Nu cumva pe Rogojin?

— Cum, e aici?

— E în biserică.

— Aşa-i, mi se pare că i-am zărit ochii, murmură neliniştit prinţul.

Cum se face... de ce-i aici? L-au invitat?

— Nici nu era cazul. Familia defunctului nu-l cunoaşte. A intrat ca şi ceilalţi, aici vine oricine. Şi de ce te miri aşa? îl văd destul de des în ultimul timp; săptămîna trecută l-am zărit de patru ori în Pavlovsk.

— Eu nu l-am mai văzut... de atunci... zise prinţul încet.

Dat fiind că nici Nastasia Filippovna nu-i spusese vreodată că l-ar fi întîlnit pe Rogojin „de atunci”, prinţul a crezut că, din anumite motive,

Rogojin se ferea să dea ochii cu el. În tot cursul zilei, prinţul păru foarte abătut; îl frămîntau tot felul de gînduri. Nastasia Filippovna, dimpotrivă, se arătă în ziua aceea neobişnuit de veselă.

Kolea, care se împăcase cu prinţul încă înainte de a fi murit tatăl său, îi propuse, date fiind importanţa şi urgenţa situaţiei, să-i aleagă drept cavaleri de onoare pe Keller şi pe Burdovski. Punea mîna-n foc pentru Keller, susţinînd că se va purta cuviincios şi că ar putea eventual să-i fie „de folos”. Cît despre Burdovski, nu încăpea nici o discuţie, era doar un om liniştit şi modest. Atît Nina Aleksandrovna cît şi Lebedev îi atraseră atenţia prinţului că, dacă oricum căsătoria este hotărîtă, ce nevoie era să se celebreze la Pavlovsk, unde se făcuse atîta vîlvă, în plin sezon de vilegiatură şi cu atîta pompă? Nu era preferabil ca ceremonia să aibă loc la Petersburg, şi nu în biserică, ci acasă? Prinţul înţelese foarte bine tîlcul ascuns al acestor precauţii, dar se mulţumi să răspundă simplu şi laconic că aceasta era dorinţa nestrămutată a Nastasiei Filippovna.

A doua zi se prezentă Keller, care fusese înştiinţat între timp că va fi cavaler de onoare. Înainte de a intra, se opri în prag şi, de cum îl văzu pe Mîşkin, răcni, cu mîna dreaptă ridicată în aer şi cu arătătorul desfăcut,ca şi cum ar fi depus jurămîntul:

— Nu mai beau!

Apoi se apropie de prinţ, îi strînse amîndouă mîinile cu putere şi declară că, ce-i drept, la început a primit cu ostilitate acest proiect de căsătorie şi că nu s-a sfiit s-o spună în gura mare într-un local public, la o partidă de biliard; dar asta numai pentru că ar fi dorit ca un prieten bun ce-i era, să-l vadă căsătorindu-se măcar cu prinţesa de Rohan; dar acum recunoaşte şi el că prinţul judecă cel puţin de zece ori mai sănătos şi mai nobil decît ei toţi „la un loc"! Căci ceea ce-l atrage nu este nici strălucirea, nici bogăţia şi nici chiar onoarea, ci numai adevărul! Este cunoscut de cîtă simpatie se bucură prinţul din partea persoanelor sus-puse şi, dat fiind că e un om de înaltă cultură, de ce n-ar fi şi el — în general vorbind — un personaj de vază. „Dar tot felul de canalii şi netrebnici sînt de altă părere; în oraş şi în case, la întruniri, prin vile, la muzica din parc, prin localuri, prin sălile de biliard nu se vorbeşte şi nu se discută decît de evenimentu! apropiat. Ba am auzit vorbindu-se că vor să pună la cale şi un scandal sub ferestre şi asta tocmai în noaptea nunţii! Dacă ai nevoie, prinţe, de pistolul unui om cinstit, sînt gata să trag o jumătate de duzină de focuri de gală înainte ca dumneata să fi ieşit dimineaţa din odaia nupţială.” Pentru a preîntîmpina îmbulzeala prea mare a vreunor beţivi la ieşirea din biserică, Keller îl mai sfătui să facă rost de o pompă de apă pe care s-o aşeze în curte; însă Lebedev se opuse: „Ar fi în stare să-mi dărîme imobilul, zice, dacă aducem pompa”.

— Acest Lebedev complotează împotriva dumitale, prinţe, zău aşa!

Vor să te pună sub interdicţie, îţi închipui aşa ceva? Să-ţi ia libertatea şi banii, adică cele două atribute prin care fiecare dintre noi se deosebeşte de un patruped! L-am auzit spunînd asta, crede-mă! E adevărul adevărat!

Mîşkin îşi aduse aminte că parcă mai auzise aşa ceva, dar, bineînţeles, nu dăduse atunci nici o atenţie. De altfel şi acum. auzind această vorbă, rîse doar şi o uită numaidecît. Totuşi, de cîtăva vreme, Lebedev era în mare fierbere; era limpede că plănuia ceva; dar planurile lui, întotdeauna de inspiraţie subită, din cauza excesului de zel şi al temperamentului său neastîmpărat, se complicau mereu, se ramificau şi se depărtau astfel de punctul iniţial, încît rareori izbutea să le ducă la bun sfîrşit. Mai tîrziu, cînd i se destăinui prinţului, aproape în ziua nunţii (avea obiceiul neschimbat ca, după fiecare intrigă neizbutită, să vină pocăit şi să se căiască în faţa persoanei contra căreia uneltise), îi declară că s-a născut pentru a fi un Talleyrand şi că nu înţelege cum de a rămas toată viaţa lui un simplu Lebedev. Pe urmă îi mărturisi prinţului toată urzeala pe care o pusese la cale împotriva lui, trezindu-i un viu interes. Reieşea din cele spuse de el că începuse mai întîi prin a solicita sprijinul persoanelor influente pe a căror autoritate să se bizuie la caz de nevoie; în consecinţă, s-a dus la generalul lvan Feodorovici. Acesta rămase nedumerit şi nu ştiu ce să-i spună; îi dorea din tot sufletul numai bine „tînărului”, dar „oricît ar fi voit să-l salveze, în împrejura- rea de faţă, situaţia lui în societate nu-i îngăduia să intervină”. Lizaveta Prokofievna nici n-a vrut să-l primească; Evgheni Pavlovici şi prinţul Ş. refuzară orice amestec, de cum auziră despre ce este vorba. Fără să se descurajeze din pricina acestor refuzuri, Lebedev i se adresă unui jurisconsult expert, bătrîn respectabil, bun prieten şi aproape binefăcător al său; acesta fu de părere că treaba este realizabilă, numai să se găsească martori competenţi care să ateste dezechilibrul mintal sau chiar alienatia şi, mai cu seamă, să se asigure protecţia unor oameni influenţi. Lebedev nu se descurajă nici de data aceasta şi într-o zi îi aduse prinţului un medic, tot un bătrînel venerabil, aflat în vilegiatură la Pavlovsk, cu ordinul Sfînta Anna la gît, ca să sondeze, cum s-ar zice, terenul, să-şi facă o idee aproximativă despre starea mintală a prinţului şi să-şi dea, în mod neoficial deocamdată, părerea înainte de a-l supune la un adevărat examen medical. Mîşkin îşi aminti într-adevăr de această vizită şi-şi mai aduse aminte cum, cu o zi înainte, Lebedev încercase să-i demonstreze că era bolnav; cum prinţul a refuzat categoric să cheme medicul, a doua zi chiar Lebedev i-a adus unul, ca din întîmplare, venind chipurile de la domnul Terentiev, care se simte foarte rău, şi pretextînd că ar vrea să-i vorbească despre bolnav. Prinţul îl lăudă pe Lebedev pentru grija şi atenţia faţă de Ippolit şi-l primi pe medic cu o deosebită bunăvoinţă. Convorbirea se concentra îndată asupra lui Ippolit medicul îşi arătă dorinţa să cunoască în toate amănuntele scena sinuciderii; felul cum a istorisit-o prinţul şi explicaţiile pe care i le-a dat l-au interesat în cel mai înalt grad. După aceea au vorbit de clima petersburgheză, de boala prinţului, de Elveţia, de Schneider. Tot ce-i povesti prinţul şi mai cu seamă expunerea asupra sistemului terapeutic al lui Schneider îl captivară atît de mult pe bătrînul doctor, încît îşi prelungi vizita, rămînînd la prinţ două ceasuri în cap; Mîşkin îi oferi să fumeze ţigări de calitate excepţională, iar Lebedev, din partea lui, îl trată cu un lichior excelent, pe care îl aduse Vera. Văzînd-o, doctorul, deşi om însurat şi tată de copii, începu să-i îndruge fel de fel de complimente, stîrnind indignarea tinerei fete. Se despărţiră prieteni. Plecînd de la prinţ, medicul îi spuse lui Lebedev că, dacă ar fi ca asemenea oameni să fie puşi sub interdicţie, atunci cine ar mai merita să fie curator şi de unde să-i mai recrutezi? Şi nici expunerea tragică a lui Lebedev în privinţa căsătoriei proiectate de prinţ nu-l impresiona prea mult pe doctor, care, clătinînd maliţios din cap, îi răspunse că asemenea căsătorii s-au mai văzut: „N-ar fi unicul caz”; unde mai pui că, după cît a auzit, persoana „este seducătoare şi de o frumuseţe rară”, ceea ce-i de ajuns ca să explice înflăcărarea unui om înstărit; în afară de asta, mulţumită lui Toţki şi lui Rogojin, posedă capitaluri, mărgăritare, diamante, şaluri, mobilă; prin urmare, nu-i o partidă de lepădat; într-un cuvînt, în ochii medicului, o asemenea alegere, departe de a fi un indiciu de prostie, arăta dimpotrivă, la prinţ o inteligenţă practică foarte sănătoasă, un calcul subtil şi un act de o înţelepciune remarcabilă, şi că, prin urmare, în concluziile lui, el, doctorul, ar înclina mai degrabă spre o constatare exact contrarie celei presupuse şi absolut favorabilă prinţului... Explicaţia doctorului îl ului pur şi simplu pe Lebedev şi în consecinţă încetă orice demersuri în acest sens; iar acum, adăugă el, „acum, afară de credinţă şi devotament, care merge pînă la vărsare de sînge, de la mine n-ai să vezi altceva nimic; de aceea am şi venit”.

Îl distrăgea pe Mîşkin de la gîndurile lui şi Ippolit, care, în zilele din urmă, trimitea să-l cheme la el acasă din ce în ce mai des.

Familia lui se instalase într-o căsuţă nu departe de vila lui Lebedev.

Aici, cel puţin, copiii cei mici, fratele şi sora lui Ippolit, aveau cum să scape de despotismul fratelui lor mai mare, refugiindu-se în grădină; în schimb, biata căpităneasă rămînea şi mai departe la discreţia mofturilor şi răutăţii tiranice a fiului ei. Mai în fiecare zi, prinţul trebuia să facă pace între dînşii, şi bolnavul continua să-i spună „dădaca mea”, afişîndu-şi în acelaşi timp dispreţul pentru rolul acesta de împăciuitor. Ippolit făcea mare caz plîngîndu-se de Kolea care îl cam neglijase în ultima vreme, fiind reţinut mai întîi la căpătîiul tatălui său muribund, apoi lîngă maică-sa, rămasă văduvă. La urmă, Ippolit începu să glumească pe socoteala nunţii apropiate a prinţului cu Nastasia Filippovna şi sfirşi prin aceea că îl jigni amarnic pe

Mîşkin, făcîndu-l să-şi iasă din fire, aşa încît acesta, supărat, încetă să-l mai viziteze. Vreo două zile după aceea, într-o dimineaţă, căpităneasa veni disperată să-l roage pe prinţ, cu lacrimi în ochi, să poftească la ei, căci altfel acela o să-i mănînce zilele. Ea mai adăugă că Ippolit vrea să-i destăinuiască un mare secret. Prinţul cedă rugăminţilor căpitănesei şi se duse. Era limpede că Ippolit dorea să se împace cu el, îl podidiră chiar lacrimile, şi, după ce plînse, se înfurie fireşte şi mai mult, dar nu mai îndrăzni să-şi dea drumul. Starea lui se înrăutăţea văzînd cu ochii şi, după toate aparenţele, nu mai avea multe zile de trăit. Nu era vorba de nici un secret; se mărgini doar să-l conjure pe prinţ, sufocîndu-se de emoţie (poate prefăcută), să fie cu băgare de scamă şi „să se ferească de Rogojin”. „E un om care nu renunţă aşa de uşor la ce-i al lui; ăsta-i făcut din alt aluat decît noi; cînd şi-a pus ceva în gînd, orice-ar fi, nu mai dă înapoi”... şi altele, şi altele. Prinţul încercă să-l descoasă, cerîndu-i precizări şi amănunte concrete, dar Ippolit nu ştia nimic precis, orientîndu-se doar după intuiţia şi impresiile lui personale. În sfîrşit, spre marea lui satisfacţie, izbuti să-l îngrozească pe Mîşkin. La început, acesta s-a eschivat, pe cît a putut, să răspundă la unele întrebări prea indiscrete şi zîmbea doar auzindu-l pe Ippolit că-l sfătuieşte „să fugi mai bine în străinătate, căci preoţi ruşi găseşti peste tot, şi ai putea deci să te cununi şi acolo”. Dar, în încheiere, Ippolit nu se putu abţine să nu insinueze: „Eu, de fapt, mă tem pentru Aglaia Ivanovna; Rogojin ştie cît o iubeşti; dragoste pentru dragoste; dumneata i-ai luat-o pe Nastasia Filippovna, el o va ucide pe Aglaia Ivanovna; deşi ai renunţat acum la dînsa, totuşi asta ţi-ar pricinui multă suferinţă, nu-i aşa?” Şi într-adevăr, cu asta Ippolit îşi ajunse scopul: Mîşkin plecă de la el cu sufletul răvăşit plin de îndoieli şi de nelinişti.

Avertismentul acesta în privinţa lui Rogojin căzuse chiar în ajunul nunţii. În aceeaşi seară, prinţul şi Nastasia Filippovna se văzură pentru ultima oară înaintea căsătoriei lor. Tînăra femeie nu era însă în stare să-i redea echilibrul şi liniştea sufletească; în ultimul timp, dimpotrivă, ea însăşi contribui mult la starea lui de zbucium. Altădată, adică doar cu cîteva zile înainte, se străduia din răsputeri să-l înveselească ori de cîte ori se întîlneau; era din ce în ce mai îngrijorată de aerul lui abătut; încercase chiar să-i cînte, ca să-l dispună, de cele mai multe ori însă îi povestea istorii vesele. Mai întotdeauna prinţul se făcea că o ascultă cu multă plăcere, cîteodată chiar rîdea cu poftă, fermecat de verva, de sclipirile minţii şi de elanul plin de simţire cu care ştia să povestească atunci cînd o pasiona ceva; or, pasiunea era elementul ei obişnuit. Văzîndu-l cum rîde şi dîndu-şi scama de impresia produsă asupra lui, Nastasia Filippovna era fericită şi mîndră de succesul ei. Acum însă Mîşkin o găsea din ce în ce mai melancolică şi mai îngîndurată. O cunoştea prea bine pe Nastasia Filippovna; altfel, totul la ea i s-ar fi părut acum enigmatic şi neînţeles. Dar era sincer convins că salvarea ei nu era un lucru imposibil. Nu minţise spunîndu-i lui Evgheni Pavlovici că o iubeşte sincer, din toată inima, şi că dragostea aceasta semăna cu grija pe care ţi-o reclamă un copil plăpînd şi bolnăvicios; te legi de el, pentru că ţi-e cu neputinţă să-l laşi în voia întîmplării. Prinţul se ferea să explice cuiva natura sentimentelor sale pentru această femeie; nu-i plăcea să vorbească despre asta nici chiar atunci cînd discuţia era greu de evitat. Cît despre Nastasia Filippovna, niciodată, stînd împreună, n-au vorbit despre „dragoste”, ca şi cum şi-ar fi dat reciproc cuvîntul să evite o asemenea discuţie. Conversaţia lor, de obicei veselă şi însufleţită, n-avea nimic intim, aşa încît oricine ar fi putut lua parte la ea. Daria Alekseevna istorisea mai tîrziu că era o încîntare să-i priveşti şi să-i asculţi în acele momente şi că i se umplea inima de bucurie văzîndu-i împreună.

Pe de altă parte, acest fel de a privi starea morală şi intelectuală a Nastasiei Filippovna îl scutea pe prinţ, pînă la un punct, de a încerca să-şi lămurească multe alte nedumeriri. Acum era o femeie cu totul deosebită de aceea pe care o cunoscuse cu trei luni în urmă. De pildă nu se mai mira văzînd-o aşa de nerăbdătoare să se mărite cu el, deşi, altădată, fugise de această căsătorie, despărţindu-se de el cu lacrimi, blesteme şi reproşuri amare. „înseamnă că nu-şi mai face mustrări şi nu se mai teme ca atunci că m-ar putea face nefericit, se gîndea prinţul. O încredere în sine atît de repede renăscută nu-i deloc firească. Să-şi fi recăpătat oare încrederea numai din ura pe care o nutrea faţă de Aglaia? Dar asta ar însemna să-i deprecieze profunzimea sentimentului. O face de frică pentru soarta care o aştepta cu Rogojin?” Într-un cuvînt, toate aceste cauze, precum şi multe altele, puteau determina asemenea schimbare, dar ipoteza cea mai plauzibilă la care se opri Mîşkin a fost aceea pe care de mult o bănuia; bietul ei suflet bolnav era istovit. Era o explicaţie care îi dădea oarecum răspuns la o sumedenie de nedumeriri, departe însă de a-i asigura prinţului în tot acest timp liniştea şi odihna de care avea nevoie. Uneori părea că-şi dă toată silinţa să nu se gîndească la nimic; căsătoria pe care o contracta se pare că o accepta într-adevăr, ca pe o formalitate fără prea mare importanţă; propriul lui destin nu-l interesa aproape deloc. Cît priveşte obiecţiile şi convorbirile de felul aceleia pe care o avusese cu Evgheni Pavlovici, le ocolea pe cît era cu putinţă, simţindu-se incapabil să răspundă la anumite imputări şi argumente.

De altfel, băgă de seamă că Nastasia Filippovna ştia şi înţelegea foarte bine ce înseamnă Aglaia pentru el. Nu i-a mărturisit-o niciodată, dar el citea pe „chipul” ei de fiecare dată cînd îl surprindea pregătindu-se să se ducă la Epancini încă atunci, la început. Cînd auzi de plecarea familiei Epancin, ea, pur şi simplu, se lumină la faţă. Oricît de distrat şi de încrezător era prinţul atunci, începuse totuşi să se întrebe cu nelinişte dacă nu cumva Nastasia Filippovna va provoca un scandal ca s-o silească pe Aglaia să plece din Pavlovsk. Tot tămbălăul şi zvonurile iscate în jurul căsătoriei lor erau provocate în bună parte, cu siguranţă, chiar de dînsa, ca să-şi irite rivala. Deoarece pe doamnele Epancin nu le prea întîlneai în oraş, Nastasia Filippovna îl luă într-o zi pe prinţ în caleaşca ei şi-i porunci vizitiului să treacă chiar prin faţa ferestrelor vilei lor. Pentru Mîşkin a fost o surpriză îngrozitoare; îşi dădu seama, după obiceiul lui, prea tîrziu, abia cînd trăsura trecuse de casă. N-a spus nimic, două zile după aceea însă a fost bolnav. Nastasia Filippovna nu mai repetă experienţa. În zilele din urmă, premergătoare cununiei, devenise foarte îngîndurată. Izbutea totdeauna, în cele din urmă, să-şi alunge tristeţea şi-şi regăsea veselia, dar mult mai potolită şi mai puţin exuberantă decît înainte. Prinţul se purta cu ea mai atent şi mai prevenitor ca oricînd. Îi părea ciudat că n-a adus niciodată vorba de Rogojin. Doar o singură dată, cu cinci zile înainte de nuntă, Daria Alekseevna trimise după el să vină numaidecît, pentru că Nastasia Filippovna se simţea foarte rău. Prinţul o găsi într-o stare vecină cu nebunia; ţipa, tremura, spunea întruna că Rogojin e ascuns în grădină, ba chiar în vilă, că l-a văzut cu ochii ei, şi că o va omorî la noapte... O va înjunghia! Toată ziua n-a putut să se liniştească. În seara aceea, Mîşkin, ducîndu-se pentru o clipă la Ippolit, află de la doamna Terentieva,care tocmai atunci se întorsese din oraş, unde fusese plecată pentru nişte treburi, că Rogojin trecuse pe la ea pe-acasă, la Petersburg, şi că s-a interesat de noutăţile de la Pavlovsk. Prinţul a rugat-o să-i spună ora exactă cînd a vizitat-o şi s-a putut convinge că Rogojin se afla la căpităneasă aproape la aceeaşi oră în care Nastasiei Filippovna i se năzărise că-l vede în grădina vilei sale. Prin urmare, totul n-a fost decît o nălucire, un miraj şi, ca să se încredinţeze mai bine, Nastasia Filippovna se duse personal s-o întrebe pe căpităneasă, şi răspunsul acesteia o linişti pe deplin.

În ajunul nunţii, prinţul, plecînd de la Nastasia Filippovna, a lăsat-o foarte bine dispusă şi înviorată; croitoreasa îi trimisese de la Petersburg toaleta pe care trebuia s-o îmbrace a doua zi, rochia de nuntă, podoaba pentru cap etc., etc. Prinţul nu se aştepta s-o vadă aşa de preocupată de gătelile ei; le admiră pe fiecare în parte şi laudele lui o făcură şi mai fericită. Pînă la urmă însă, Nastasia Filippovna nu se putu abţine şi-i împărtăşi pentru ce anume ţinea aşa de mult la bogăţia podoabelor şi a îmbrăcămintei: auzise că aproape tot oraşul era indignat, că nişte derbedei pregăteau un scandal cu muzică şi cu versuri de circumstanţă şi că restul societăţii încuraja mai mult sau mai puţin toate astea. Pentru că voiau cu orice preţ s-o umilească, ea trebuia să ţină capul mai sus ca oricînd, să-i sfideze pe toţi, să-i orbească şi să-i îngenuncheze prin eleganţa şi bogăţia veşmintelor ei; „Să zbiere, să fluiere, dacă or îndrăzni!” La gîndul acesta, ochii Nastasiei Filippovna scînteiau. De fapt, în sinea ei, nutrea şi un alt gînd, pe care însă nu-l putea mărturisi: visa în taină că Aglaia sau vreo persoană trimisă de ea va asista la cununie, incognito, amestecată prin mulţime, şi ea se pregătea să facă faţă cu cinste acestei eventualităţi. Pe la unsprezece noaptea, cînd se despărţi de prinţ, era preocupată de planurile sale. Dar nici nu bătuse miezul nopţii cînd Daria Alekseevna trimise după prinţ, chemîndu-l „să vină în grabă, căci e de rău”. Prinţul o găsi pe logodnica lui încuiată în iatac, pradă unei crize de nervi; plîngea năprasnic şi se căina. Îi vorbiră prin uşă; multă vreme nu voi să ştie de nimic; la urmă deschise, îl lăsă numai pe prinţ să intre, încuie uşa iar şi-i căzu la picioare, în genunchi. (Cel puţin aşa a istorisit mai tîrziu Daria Alekseevna, ai cărei ochi curioşi reuşiră să surprindă cîteva dintre amănuntele scenei.)

— Ce fac? Ce fac! Ce fac eu din tine! strigă ea, înbrăţişîndu-i cu disperare genunchii.

Prinţul rămase o oră întreagă cu dînsa, nu ştim ce anume au vorbit.

Daria Alekseevna povesti mai tîrziu că se împăcaseră şi erau fericiţi. în noaptea aceea, prinţul se mai interesă o dată de logodnica lui; între timp însă, Nastasia Filippovna adormise. Dimineaţa, înainte de a se trezi din somn, mai veniră la Daria Alekseevna alţi doi trimişi de-ai lui Mîşkin; şi chiar un al treilea, care a fost însărcinat să-i ducă prinţului următorul răspuns: „în jurul Nastasiei Filippovna roiesc acum o droaie de croitoresc şi de coafori din Petersburg; că nu se resimte deloc după criza de ieri, că e ocupată, aşa cum poate fi ocupată cu gătelile de cununie o tînără atît de frumoasă şi chiar în acest moment se decide într-un fel de consiliu extraordinar ce anume bijuterii, ce briliante să-şi pună mireasa”. Vestea asta avu darul să-l liniştească pe Mîşkin.

Tot ce urmase după aceea şi cum anume se desfăşuraseră evenimentele acestei nunţi memorabile s-a putut afla mai pe urmă de la persoane bine informate din ale căror mărturii demne de crezare se putea reconstitui cam următoarea succesiune a faptelor:

Cununia a fost hotărîtă pentru ora opt seara. Pe la ora şapte, Nastasia Filippovna era gata. Încă de la şase, o mulţime de curioşi începură să se strîngă în jurul vilei lui Lebedev, dar mai cu seamă în faţa casei Dariei Alekseevna; pe la şapte, biserica aproape că se umpluse. Vera Lebedeva şi Kolea nu-şi mai găseau locul de grija prinţului, deşi erau ocupaţi pînă peste cap: trebuiau să pregătească cele de cuviinţă pentru primirea invitaţilor care, după cununie, aveau să vină ca să-i felicite pe tinerii căsătoriţi. De altfel, nu se aşteptau la prea multă lume; în afară de nuntaşi şi de martori, Lebedev îi mai invitase pe Ptiţîn, Ganea, doctorul cel cu decoraţia Sf, Anna la gît şi pe Daria Alekseevna. „Ce ţi-a venit să-l inviţi pe doctor? Abia l-am cunoscut”, îi spuse prinţul lui Lebedev. „Are ordinul Sfînta Anna la gît, e un om cu vază şi o să facă efect”, răspunse Lebedev, vădit încîntat de ideea lui şi spre hazul prinţului. Keller şi Burdovski, în frac şi înmănuşaţi, aveau o înfăţişare destul de convenabilă; numai că cel dintîi îl cam neliniştea pe prinţ din pricina pornirilor sale belicoase cînd se uita la mulţimea de gură-cască ce se adunase în faţa casei. În sfîrşit, pe la ora şapte şi jumătate,Mîşkin se duse cu trăsura la biserică. E de remarcat că el ţinea neapărat să fie respectate toate datinile şi uzanţele consacrate în asemenea ocazii; totul se făcea pe faţă, deschis, la lumina zilei şi „cum se cuvine”. însoţit de Keller, care arunca în dreapta şi-n stînga priviri ameninţătoare, prinţul păşi în biserică, răzbind cu greu prin mulţime, în mijlocul şuşotelilor şi al exclamaţiilor lumii. El se refugie pentru moment în altar. Apoi Keller plecă s-o aducă pe Nastasia Filippovna. În faţa casei Dariei Alekseevna era de două ori mai multă lume decît la vila prinţului şi atitudinea acestei mulţimi era şi mai ostilă. Urcînd scările, Keller auzi nişte vociferări care îl făcură să se întoarcă, gata să rostească un discurs după vrerea inimii lui înfierbîntate, dar fu oprit la timp de Burdovski şi de Daria Alekseevna, care tocmai ieşise să deschidă uşa; amîndoi îl apucară pe Keller şi-l traseră înăuntru. Era furios şi zorit. Nastasia Filippovna se ridică în picioare, se mai uită o dată în oglindă şi, după cum spunea Keller mai tîrziu, observă cu un zîmbet „silit” că era „palidă ca un cadavru”; apoi se închină cu smerenie înaintea icoanei şi porni înainte. Un murmur surd de glasuri salută apariţia ei. E drept că la început se auziră şi rîsete, aplauze şi cîteva şuierături; după o clipă însă răsunară şi alte glasuri:

— Ce mîndrete de femeie! se auzea din mulţime.

— Nu-i nici cea dintîi, nici cea de pe urmă!

— Căsătoria acoperă orice, proştilor!

— Unde mai găseşti aşa frumuseţe, urra! răcneau cei din faţă.

— Prinţesă! Pentru aşa prinţesă mi-aş vinde sufletul! strigă un conţopist. „ Cu preţul vieţii, noapte dărui!"

Într-adevăr, Nastasia Filippovna ieşi din casă albă ca varul; doar ochii ei mari, negri, aţintiţi spre mulţime, luceau ca nişte cărbuni aprinşi, şi curioşii n-au putut să reziste acestei priviri; indignarea făcu loc entuziasmului. Dar iată că uşa cupeului s-a şi deschis şi Keller i-a întins mîna s-o susţină, cînd, deodată, ea scoase un ţipăt şi se repezi de pe ultima treaptă a scării drept în mijlocul mulţimii. Toţi din jurul ei rămaseră înlemniţi; lumea se dădu în lături din faţa ei şi la cinci-şase paşi de casă se ivi deodată Rogojin. Prin mulţime, Nastasia Filippovna îi zărise privirea.

Alergă la dînsul ca o nebună şi-l apucă de amîndouă mîinile:

— Scapă-mă! Ia-mă cu tine! Unde vrei tu, chiar acum!

S-o ia în braţe şi s-o ducă pînă la cupeu a fost pentru Rogojin treabă de o clipă. Apoi scoase din portofel o hîrtie de o sută de ruble şi o întinse vizitiului:

— La gară! Dacă prindem trenul, mai capeţi un sutar!

După care sări în trăsură lîngă Nastasia Filippovna şi închise uşa cupeului. Fără să mai stea la şovăială, vizitiul dădu bici cailor. Keller se justifica pe urmă prin stupefacţia în care îl adusese o întorsătură atît de neaşteptată. „Să fi avut încă o secundă, mi-aş fi venit în fire şi n-aş fi îngăduit una ca asta!” spunea el, relatînd întîmplarea. Prima reacţie a celor doi cavaleri de onoare a fost să sară într-o altă trăsură care staţiona în apropiere şi să pornească în urmărirea cupcului; dar pe drum se răzgîndiră.

— E prea tîrziu! N-ai cum s-o întorci cu de-a sila! zise Keller.

— Şi nici prinţul n-ar accepta! fu de părere Burdovski, profund zguduit.

Rogojin şi Nastasia Filippovna ajunseră la timp la gară. După ce s-au dat jos din trăsură, cu un minut înainte de a se urca în vagon, Rogojin opri deodată o fată care tocmai trecea prin faţa lui; era îmbrăcată cu o mantilă de culoare închisă, cam veche, dar încă destul de prezentabilă, iar pe cap purta o năframă de mătase.

— Îţi dau cincizeci de ruble pe mantila dumitale,îi spuse scurt şi-i întinse banii.

Această propunere neaşteptată o zăpăci pe fată; fără să-i mai lase timp de gîndire, îi strecură în mînă rublele şi, luînd cît ai clipi mantila şi năframa, acoperi umerii şi capul Nastasiei Filippovna. În vagon, veşmintele ei atît de luxoase ar fi atras atenţia celorlalţi călători. Abia mai tîrziu înţelese fata de ce i s-au dat atîţia bani pentru vechiturile ei.

Vestea răpirii Nastasiei Filippovna ajunse cu iuţeala fulgerului la urechile lumii adunate în biserică. În momentul cînd Keller îşi făcea loc prin mulţime, ca să ajungă la prinţ, o sumedenie de oameni pe care nu-i cunoştea îl asaltară, nerăbdători să afle ce s-a întîmplat. Vorbeau tare, clătinau din cap, unii chiar rîdeau; nimeni nu părăsea biserica; toţi voiau să vadă ce va face prinţul. Aflînd vestea, el se îngălbeni, dar nu arătă nici o tulburare. „Mă temeam de asta, spuse cu un glas abia desluşit, totuşi nu mi-am închipuit că se va întîmpla chiar aşa..” Şi, după o clipă de tăcere, adăugă: „De altfel... în starea ei... nu-i deloc de mirare”. Cuvintele acestea au fost calificate mai tîrziu de Keller drept dovadă a unei atitudini „de neasemuită înţelepciune filosofică”. Cînd prinţul ieşi din biserică, mulţi băgară de seamă că părea foarte liniştit şi nu era deloc abătut. Se grăbea desigur să ajungă cît mai repede acasă, ca să rămînă singur, dar nu avu parte de aşa ceva. Cîţiva dintre invitaţi, printre care Ptiţîn, Gavrila Ardalionovici şi doctorul, îl însoţiră pînă acasă şi intrară după el. În afară de asta, din toate părţile, vila era literalmente asaltată de curioşi. Fiind încă pe terasă, prinţul auzi iscîndu-se o discuţie violentă: Keller şi Lebedev erau gata să se încaiere cu un grup de necunoscuţi care păreau a fi nişte slujbaşi şi care voiau numaidecît să pătrundă înăuntru. Prinţul se apropie şi, după ce se informă de pricina certei, îi rugă politicos pe Lebedev şi pe Keller să se dea la o parte, apoi, adresîndu-se plin de amabilitate unui domn cu înfăţişare mai impunătoare şi cu părul cărunt, care se afla în fruntea celorlalţi, îl invită să binevoiască a-i face onoarea să vină în casă.

Domnul se cam fîstîci, stingherit, totuşi păşi pe terasă. Şapte-opt dintre însoţitorii lui făcură la fel şi intrară în casă afişînd un aer degajat; alţi amatori nu se găsiră şi în curînd se auziră glasuri din mulţime care-i condamnau pe cei înfigăreţi. Pe aceştia prinţul îi pofti să ia loc pe scaune, le oferi ceai şi intră în vorbă cu ei. Spre surprinderea vizitatorilor, lucrurile se petrecură într-o atmosferă sobră şi de bună-cuviinţă. Au fost şi unele încercări de a înveseli convorbirea, dirijînd-o spre un „subiect la ordinea zilei”, s-au pus şi cîteva întrebări indiscrete, au fost strecurate şi observaţii „provocatoare”. Dar prinţul le răspunse tuturor cu atîta simplitate şi bunăvoinţă şi în acelaşi timp cu atîta demnitate şi încredere în bunacredinţă a musafirilor săi,încît toate întrebările acestea indiscrete încetară de la sine. Încetul cu încetul convorbirea căpătă un caracter serios şi grav.

Unul dintre domnii aceştia, agăţîndu-se de o vorbă scăpată de cineva, declară cu vehemenţă că orice s-ar întîmpla, el nu-şi va vinde moşia, ci va aştepta, căci „întreprinderile sînt mai bune decît banii": „Iată, domnule, care este sistemul meu economic, dacă vrei să ştii!”. Fiindcă se adresa prinţului, acesta îl aprobă cu multă căldură, deşi Lebedev îi şoptea la ureche că acest pretins proprietar, care se umflase în pene făcînd caz de avuţiile lui, nu numai că n-a avut vreodată o moşie, dar nici măcar un capăt de aţă. Astfel trecu aproape o oră şi în cele din urmă, după ce-şi băură ceaiul, oaspeţii văzură în sfîrşit că buna-cuviinţă nu le mai îngăduia să rămînă. La plecare, doctorul şi domnul cu părul cărunt, plini de afecţiune, îşi luară rămas-bun de la prinţ; de altfel şi toţi ceilalţi se despărţiră cu efuziuni zgomotoase şi multă căldură. S-au exprimat urări şi păreri în sensul că „e de prisos să-şi facă inimă rea... poate că e mai bine chiar că s-a întîmplat aşa..."etc. E drept că erau printre ei şi unii mai tineri care au încercat să ceară şampanie, dar cei mai în vîrstă îi făcură să se astîmpere. După ce, în sfirşit, s-au retras cu toţii, Keller se aplecă spre Lebedev şi-i spuse: „Noi am fi iscat, bineînţeles, un mare tărăboi, cu strigăte şi bătaie şi ne-am fi făcut de rîs; ar fi intervenit şi poliţia; pe cînd el şi-a cîştigat noi prieteni şi încă ce oameni, îi cunosc doar!” La care Lebedev, care apucase să tragă binişor la măsea, scoase un suspin şi rosti sentenţios: „A ascuns înţelepţilor şi celor deştepţi ceea ce a descoperit pruncilor”; am mai spus-o şi altă dată despre el, iar acum mai adaug că şi pe „pruncul cel nevinovat Dumnezeu l-a scăpat din prăpastie. El şi toţi sfinţii lui!"

În sfîrşit, pe la ora zece şi jumătate, îl lăsară pe prinţ singur; îl durea cumplit capul; Kolea plecă cel din urmă, după ce-l ajută pe Mîşkin să-şi schimbe hainele de nuntă. Se despărţiră cu cele mai bune sentimente de caldă prietenie. Kolea nu vorbi mai nimic despre întîmplare, dar făgădui să vină a doua zi dis-de-dimineaţă. A povestit mai tîrziu că atunci cînd îşi luă rămas-bun, prinţul nu i-a împărtăşit nimic şi, prin urmare, i-a ascuns chiar şi lui intenţiile sale ulterioare. Curînd nu mai rămăsese aproape nimeni în casă; Burdovski se duse să-l vadă pe Ippolit, Keller şi cu Lebedev plecară şi ei nu se ştie unde. Numai Vera Lebedeva mai rămase o bucată de vreme în casă pentru a face puţină ordine şi a reda astfel odăilor aspectul lor obişnuit. Înainte de plecare, aruncă o privire în camera prinţului. Stătea cufundat în gînduri, cu coatele pe masă şi capul în mîini.Ea se apropie încet şi-l atinse pe umăr.Prinţul o privi buimac şi cîtva timp păru că încearcă să-şi aducă aminte de ceva; dezmeticindu-se în sfîrşit, a început să dea semne de agitaţie neobişnuită. Totul se reduse pînă la urmă la rugăminţile stăruitoare ale prinţului, care o imploră pe Vera să-i bată în uşă a doua zi, la ora şapte dimineaţă, căci trebuie să plece la Petersburg cu cel dintîi tren. Fata făgădui să-i împlinească dorinţa. O mai rugă la fel de stăruitor să nu spună nimănui nimic, ceea ce îi promise de asemenea, şi, în sfîrşit, în clipa cînd deschise uşa să plece, prinţul o mai chemă o dată, îi luă mîinile, i le sărută, o sărută apoi pe frunte, spunîndu-i într-un fel cu totul straniu: „Pe mîine!” Toate astea le-a povestit Vera mai tîrziu. Fata plecă pradă unei mari nelinişti pentru el. A doua zi dimineaţa, după cum făgăduise, Vera bătu la uşa prinţului, anunţîndu-l că trenul de Petersburg pleacă peste un sfert de ceas. Înfăţişarea senină şi chiar surîzătoare a lui Mîşkin cînd i-a deschis uşa o mai linişti puţin. Se pare că nici nu se dezbrăcase peste noapte ca să se culce, dar se vedea cu toate acestea că dormise. Îşi făcea socoteala că ar putea să se întoarcă în aceeaşi zi la Pavlovsk. Vera a fost, aşadar, singura fiinţă căreia prinţul socoti de cuviinţă să-i comunice intenţia lui de a pleca în oraş.