VII

În timp ce, radios, o admira pe Aglaia, care tocmai întreţinea o conversaţie veselă cu prinţul N. şi cu Evgheni Pavlovici, prinţul Mîşkin auzi venind din alt colţ glasul boierului angloman, care, povestindu-i ceva cu multă însufleţire „înaltului demnitar”, pronunţa deodată numele lui Nikolai Andreevici Pavlişcev. Se întoarse repede înspre ei şi ascultă cu mare interes.

Era vorba de rînduielile actuale şi de dezordinile ce avuseseră loc pe uncie moşii din gubernia V. Povestirea anglomanului avea probabil mare haz, căci, la urmă, bătrînelul începu să rîdă de răbufnirea înveninată a interlocutorului său. Cu un ton morocănos,pronunţînd dispreţuitor vorbele, acesta povestea că, deşi n-avea absolută nevoie de bani, s-a văzut silit din pricina rînduielilor să-şi vîndă cu jumătate de preţ un domeniu admirabil pe care-l poseda în acea gubernie; în acelaşi timp a fost nevoit să păstreze altul, părăginit, care-i aducea numai pagube, şi unde mai pui că fiind ipotecat trebuia să plătească şi bani pe deasupra. „Spre a evita noi neplăceri şi procese litigioase pentru moşia pe care am moştenit-o de la

Pavlişcev, a trebuit să renunţ la ea. Încă una sau două moşteniri de acestea şi sînt ruinat. Totuşi aveam acolo trei mii de deseatine de pămînt admirabil!"

Observînd interesul deosebit cu care prinţul asculta conversaţia celor doi, Ivan Feodorovici se apropie deodată de el.

— Uite... îi spuse generalul încet, Ivan Petrovici este o rudă de-a răposatului Nikolai Andreevici Pavlişcev... căutai neamuri de-ale lui, mi se pare.

Pînă atunci, Epancin făcuse onorurile casei, întreţinîndu-se cu superiorul său ierarhic, ceea ce nu l-a împiedicat să observe că Lev

Nikolaevici stătea oarecum stingher, izolat de toţi, şi lucrul acesta începu să-l neliniştească. Voia să-i ofere prilej de discuţie şi prinţului, să-l atragă şi pe el într-o oarecare măsură în conversaţie şi astfel să-l mai prezinte o dată şi să-l recomande atenţiei „persoanelor de vază”.

— Lev Nikolaici, după moartea părinţilor săi, a fost crescut de Nikolai

Andreici Pavlişcev, spuse el, întîlnind privirea lui Ivan Petrovici.

— Sînt în-cîn-tat, observă acesta cu un glas tărăgănat, şi chiar îmi amintesc foarte bine... Adineauri, cînd Ivan Feodorovici a făcut prezentările, te-am recunoscut imediat, cu toate că nu te-am mai văzut de cînd aveai zece sau unsprezece ani. Dar nu te-ai schimbat mult. Chipul dumitale a păstrat ceva...

— M-aţi văzut cînd eram copil? întrebă prinţul extrem de mirat.

— Ah, e mult de-atunci, reluă Ivan Petrovici, la Zlatoverhovo, unde locuiai la nişte verişoare ale mele. Altădată mergeam destul des la

Zlatoverhovo. Nu-ţi mai aduci aminte de mine? Se prea poate să mă fi uitat... Pe atunci... sufereai de o boală ciudată dată... într-un rînd am fost chiar surprins văzîndu-te...

— Nu-mi aduc aminte de nimic! spuse cu vioiciune prinţul.

Urmară cîteva evocări din trecut şi amănunte mai precise care lvan

Petrovici le dădu cu un ton calm şi binevoitor, în timp Mîşkin era pradă unei emoţii neobişnuite; reieşi că cele două boieroaice, fete bătrîne, rude de-ale răposatului Pavlişcev, care lo- cuiau la moşia lui din Zlatoverhovo, erau în acelaşi timp verişoare cu lvan Petrovici. Nu ştia nici el mai mult decît alţii motivul care l-a determinat pe Pavlişcev să se ocupe de micul prinţ, fiul său adoptiv. „N-am avut pe atunci curiozitatea să cercetez asta”, spuse lvan Petrovici; în tot cazul, el dădea dovadă de o memorie excelentă, căci îşi aminti cum cea mai mare dintre verişoare, Marfa Nikitişna, se purta prea aspru cu copilul care-i fusese încredinţat, „într-aşa fel, încît o dată m-am certat cu ea din pricina dumitale; i-am reproşat sistemul ei de educaţie; să aplici bătaia unui copil bolnav, cred că eşti de acord şi dumneata că... e prea din cale-afară...” şi cum, dimpotrivă, cea mai mică, Natalia Nikitişna, îl trata cu blîndeţe pe sărmanul băieţel...

„Acum locuiesc amîndouă, adăugă el (nu ştiu numai dacă mai trăiesc), în gubernia V., unde Pavlişcev le-a înzestrat cu o moşioară destul de rentabilă. Marfa Nikitişna se spune că intenţiona să se călugărească; de altfel, nu afirm asta cu certitudine; se prea poate să o confund cu alta... da, cu văduva unui medic, despre care mi s-a spus mai deunăzi..."

Prinţul Mîskin ascultă toate astea cu ochii licărind de bucurie şi înduioşare. Cu o căldură extraordinară declară, la rîndu-i, că nu-şi va ierta niciodată faptul de a nu fi găsit timp, în cele şase luni cît călătorise prin provinciile din centrul Rusiei, să le facă o vizită fostelor sale educatoare din copilărie; în fiecare zi îşi propunea să se ducă să le vadă, şi împrejurări neprielnice îl făceau întotdeauna să uite ceea ce hotărîse, dar că acum îşi dă cuvîntul să se ducă negreşit în gubernia V. „Aşadar, o cunoaşteţi pe Natalia Nikitişna? Ce suflet cald şi mărinimos, e o sfîntă! De altfel, şi Marfa Nikitişna - iertaţi-mă, dar cred că vă înşelaţi în privinţa Marfei Nikitişna! Era severă, dar... cum să nu-şi piardă răbdarea cu un idiot, cum eram pe atunci? (Hi, hi!) Căci pe atunci eram complet idiot, poate n-o să mă credeţi!(Ha, ha!) De altfel... de altfel m-aţi văzut în timpul acela, şi cum se face că nu-mi amintesc de dumneavoastră? Spuneţi-mi, vă rog! Aşadar... Ah, Dumnezeule, e posibil ca într-adevăr să fiţi rudă cu Nikolai Andreici Pavlişcev?

— Te a-si-gur, zîmbi lvan Petrovici, cercetîndu-l cu luare-aminte pe prinţ.

— Iertaţi-mă; dacă am întrebat asta, nu-i din pricină că m-aş... îndoi... căci... se poate să te îndoieşti de asta? (He, he!) Nu, nu, bineînţeles! (He, he!) Dar mi-a venit să spun doar aşa, pentru că răposatul Nikolai Andreici Pavlişcev era un om admirabil, minunat! Un om foarte mărinimos, vă asigur!

Prinţul nu că se sufoca, ci „se îneca de preaplinul inimii sale generoase”, cum îl caracterizase a doua zi dimineaţă Adelaida, vorbind cu logodnicul ei, prinţul Ş.

— O, Dumnezeule! observă rîzînd lvan Petrovici, şi pentru ce, mă rog, n-aş putea fi rudă chiar cu un om foarte mărinimos?

— Ah, Doamne! Am... iar am spus o prostie! vru s-o dreagă prinţul fîstîcindu-se şi din ce în ce mai grăbit şi mai înflăcărat. Dar... aşa şi trebuie să fie, pentru că cu... eu, de altfel, nu-i vorba de asta! Ş-apoi, ce importanţă au cuvintele mele în momentul acesta, ce importanţă are persoana mea pe lîngă asemenea interese, pe lîngă interese atît de mari!

Şi, în comparaţie cu un om atît de mărinimos, căci, în adevăr, era un om extraordinar de mărinimos, nu-i aşa?

Prinţul tremura din tot trupul. Pentru ce se emoţionase pînă intr-atît, de ce se înduioşase şi căzuse cu totul din senin într-o exaltare ce nu avea nici o contingenţă cu obiectul discuţiei — era greu de explicat. Cert este însă că simţea revărsîndu-se din inima lui o recunoştinţă arzătoare pentru ceva şi faţă de cineva, poate chiar faţă de lvan Petrovici sau chiar şi faţă de toţi oaspeţii luaţi aolaltă. Se simţea prea fericit, într-o stare de „beatitudine supremă”. Surprins, lvan Petrovici îl privi cu mai multă atenţie; "înaltul demnitar” îl observă şi el cu o extremă curiozitate; prinţesa Belokon- skaia îşi aţinti asupra lui o privire mînioasă şi-şi strînse buzele. Prinţul N., Evgheni Pavlovici, prinţul Ş., domnişoarele toţii întrerupseră conversaţia pentru a-l asculta. Aglaia părea alarmată, iar pe Lizaveta Prokofievna o cuprinsese pur şi simplu frica. Ciudate firi aveau totuşi doamnele acestea, mama şi cele trei fiice, chiar ele ajunseseră la concluzia că cea mai bună atitudine pentr prinţ ar fi să tacă toată seara, şi totuşi, cum l-au văzut singur, izolat într-un colţ şi pe deplin satisfăcut de rolul său de om neobservat neliniştea le cuprinsese. Aleksandra era cît pe ce să-l scoată chiar din colţul lui şi să-l antreneze în cercul lor, adică în compania prinţului N. şi a prinţesei Belokonskaia. Şi uite că acum, cînd Mîşkin se angaja în discuţie, neliniştea lor creştea din ce în ce.

— Ai dreptate, era într-adevăr un om admirabil, îl aprobă grav Ivan

Petrovici, care încetase să mai zîmbească. da, da... era un om admirabil!

Admirabil şi absolut demn, adăugă el după o mică pauză. Se poate spune vrednic de toată stima, continuă el pe un ton şi mai grav după o nouă tăcere, şi... şi-mi face deosebită plăcere să constat din partea dumitale...

— Nu e vorba cumva de acel Pavlişcev căruia i s-a întîmplat o păţanie... curioasă... cu abatele... cu abatele... îmi scapă numele, dar s-a vorbit mult despre asta pe vremuri, spuse „înaltul demnitar”.

— Cu abatele Gouraud, iezuitul, răspunse Ivan Petrovici, da, iată oamenii noştri admirabili şi cei mai demni! Căci, în fond, Pavlişcev era de neam, avea avere, un rang respectabil şi dacă... şi-ar fi continuat slujba...

Şi iată că-şi abandonează slujba, lasă totul baltă, ca să treacă la catolicism şi să se facă iezuit; şi toate astea făţiş, fără să caute a evita scandalul, cu un fel de exaltare. Noroc că a murit, zău aşa! S-a discutat mult...

Prinţul nu se mai putu stăpîni.

— Pavlişcev... Pavlişcev s-a convertit la catolicism? Imposibil,protestă el înspăimîntat.

— Ei, asta-i acum, „imposibil"! mormăi grav Ivan Petrovici. E prea mult spus, recunoaşte şi dumneata, dragă prinţe... De altfel, e şi explicabil, îl preţuieşti atît de mult pe răposat... într-adevar, era un om tare bun şi, după părerea mea, tocmai de această bunătate a profitat vicleanul acela de Gouraud. Dar dacă v-aş spune cîte încurcături şi cîtă bătaie de cap mi-a pricinuit afacerea aceasta mai tîrziu..- şi tot cu acest Gouraud!

Închipuieşte-ţi, continuă el, adresîndu-se de data aceasta bătrînului demnitar, ridicaseră şi nişte pretenţii la moştenirea lui; a trebuit să recurg atunci la măsurile cele mai drastice... ca să-i fac să înţeleagă... pentru că sînt mari meşteri în asemenea coţcării! Ce să spun, sînt grozavi! Dar, slavă Domnului, cum lucrurile s-au petrecut la Moscova, m-am dus imediat la conte şi... i-am potolit...

— Nici nu ştiţi cît m-aţi întristat şi m-aţi uluit chiar! strigă din nou prinţul.

— Sînt dezolat, dar, la drept vorbind, toate astea sînt fleacuri şi n-ar fi avut nici o urmare, ca întotdeauna; sînt convins de asta. Vara trecută, i se adresă el iar „înaltului demnitar”, contesa K. intrase şi ea, se spune, într-o mănăstire catolică, în străinătate; ai noştri nu ştiu să se ferească, cedează uşor de îndată ce cad sub influenţa acestor... impostori... mai ales în străinătate.

— Toate astea, cred, din... nepăsarea noastră, îi spuse într-o doară, pe un ton autoritar, bătrînelul; şi, pe urmă, au un fel de a predica... elegant şi original... iar la nevoie ştiu să şi intimideze. În o mie opt sute treizeci şi doi, cînd eram la Viena, au manevrat aşa de bine că m-au speriat şi pe mine, credeţi-mă, numai că nu m-am lăsat prins şi am scăpat prin fugă, ha, ha!

— După cîte am auzit, domnul meu, strecură prinţesa Belokonskaia, nu de iezuiţi ai fugit atunci, ci ţi-ai părăsit postul şi ai plecat de la Viena la Paris cu frumoasa contesă Leviţkaia.

— Ei bine, oricum, înseamnă că am scăpat de un iezuit, replică bătrînul demnitar rîzînd,înveselit de amintirea plăcutei aventuri,după cum văd, eşti credincios, nu-i aşa? Asta se întîmplă atît de rar la tineri, îi spuse el cu amabilitate prinţului Lev Nikolaevici, care asculta cu gura căscată şi nu-şi putea reveni de mirare. Era clar că bătrînul dorea să-l cunoască mai bine pe Mîşkin; din anumite motive, acesta începu să-l intereseze.

— Pavlişcev era un spirit luminat şi un creştin, un adevărat creştin, declară brusc prinţul. Cum a putut el să treacă la o credinţă care nu e creştină?... Catolicismul nu este de fapt o religie creştină! adăugă el deodată, învăluind dintr-o privire scînteietoare întreaga societate.

— Asta-i cam prea mult, murmură „înaltul demnitar” şi se uită cu mirare la Ivan Feodorovici.

— Cum vine asta, că religia catolică nu este o credinţă creştină? se răsuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinţă este?

— Şi totuşi nu este o religie creştină! răspunse emoţionat şi peste măsură de tăios prinţul. Asta în primul rînd, iar în al doilea rînd catolicismul roman e chiar mai rău decît ateismul, iată părerea mea! Da! asta e părerea mea! Ateismul, de fapt, se mărgineşte la negare, reduce totul la zero, pe cînd catolicismul merge mai departe: predică un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit şi profanat, un Hristos care este contrariu celui adevărat! Catolicismul îl predică pe Antihrist, vă asigur, v-o jur! E convingerea mea intimă pe care mi-am format-o de ani de zile şi care m-a făcut să sufăr cumplit... Catolicismul roman crede că biserica nu poate să trăiască pe pămînt dacă lumea întreagă nu este supusă puterii sale politice şi strigă: Non possumus. După mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, şi totul în el, începînd cu credinţa, e subordonat acestei idei. Papa a pus stăpînire pe pămînt, pe un tron terestru şi a luat sabia; de atunci totul merge aşa, numai că săbiei i-au mai adăugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstiţia, ticăloşia şi crima; şi-au bătut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzătoare; au vîndut toate şi totul numai pentru bani, pentru o josnică stăpînire pămîntească. Şi să nu spunem atunci că-i învăţătura lui Antihrist?

Cum să nu fi dat ea naştere ateismului? Ateismul izvorăşte din însăşi esenţa catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului.

Ateismul e chiar în ei, căci puteau ei oare să creadă sieşi? Ateismul s-a hrănit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna şi de neputinţa lor spirituală! Ateismul! La noi, credinţa şi-au pierdut-o numai anumite pături, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni

Pavlovici. şi anume cele care şi-au pierdut rădăcinile; în schimb acolo, în Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinţa s-a şubrezit întîi şi întîi din ignoranţă şi din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ură faţă de biserică şi faţă de creştinism! Prinţul se opri puţin pentru aşi trage răsuflarea. Vorbise prea repede şi agitat; era palid, se sufoca. Toţi schimbau priviri nedumerite între ei, şi doar bătrînelul îşi dădu drumul pufnind de rîs. Prinţul N. îşi scoase lornionul şi fără nici o jenă începu să-l examineze pe orator. Poetul, neamţ de obîrşie, se urni din colţul lui şi cu un zîmbet maliţios pe buze îşi trase scaunul mai aproape de masă.

—Exa-ge-rezi din cale-afară, spuse tărăgănat şi cu oarecare plictiseală în glas Ivan Petrovici, stînjenit parcă de întorsătura pe care o luase discuţia. Biserica de acolo numără şi ea reprezentanţi de vază, vrednici de toată stima şi plini de virtuţi.

— Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat separat. Am avut în vedere catolicismul roman, ca atare, privit în însăşi esenţa lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinţă ca o biserică să dispară cu totul? N-am afirmat niciodată aşa ceva!

— Admit, dar sînt lucruri prea cunoscute şi n-are rost să mai vorbim... asta ţine de teologie...

— A, nu, nu! Nu numai de teologic, vă asigur! Asta ne priveşte mult mai de aproape decît vă închipuiţi. Tocmai aici e greşeala noastră principală, că nu vrem, sau poate nu sîntem în stare să înţelegem că nu este vorba despre o problemă cu caracter pur teologic! Pentru că şi socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenţă catolică! Şi el, ca şi fratele său bun, ateismul, deşi opus catolicismului din punct de vedere etic, este şi el un rezultat al desperării, în măsura în care tinde să se substituie puterii morale, Pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiraţiile spirituale ale omenirii însetate de adevăr şi a o mîntui, dar nu prin învăţătura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenţă. E aceeaşi eliberare prin violenţă, aceeaşi unire prin sabie şi sînge!„Nu-ţi este îngăduit să crezi în Dumnezeu,nu-ţi este îngăduit să ai avere, nu-ţi este îngăduit să ai personalitate, fraternite ou la mort, două milioa- ne de capete!” După faptele lor, îi vei cunoaşte — iată adevărul de netăgăduit! Şi să nu vă închipuiţi că lucrurile acestea sînt chiar atît de inofensive şi nu prezintă nici o primejdie pentru noi! O să trebuiască să ne împotrivim, să dăm o ripostă, şi cît mai curînd fără multă zăbavă! Să opunem

Occidentului adevărul întrupat în Hristos al nostru, adevăr pe care noi l-am păstrat, în timp ce ei nici nu l-au cunoscut măcar! Trebuie să ne înfăţişăm înaintea lor ca purtători ai unei civilizaţii a noastre, şi nicidecum să ne lăsăm prinşi orbeşte în mrejele lor iezuite! Iată care trebuie să fie poziţia noastră faţă de ei! Şi să nu se mai spună la noi că predica iezuiţilor este subtilă şi elegantă, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri...

— Dă-mi voie, dă-mi voie, te rog, se nelinişti Ivan Petrovici privind înspăimîntat înjur, ideile dumitale sînt desigur lăudabile şi pline de patriotism; mi se pare totuşi că ceea ce ai afirmat acum e cam exagerat şi... cred că ar fi mai bine... să lăsăm discuţia asta...

— Nu, nu-i deloc exagerat, mai degrabă e atenuat; fără îndoială, e atenuat, pentru că nu sînt în stare să mă exprim; dar...

— Dar dă-mi voie, te rog!

Prinţul tăcu;şedea pe scaun drept şi neclintit,fără a-şi lua privirea scînteietoare de pe faţa lui Ivan Petrovici.

— Îmi vine să cred că cele ce-ai auzit despre binefăcătorul dumitale te-au tulburat peste măsură, observă pe un ton liniştit şi binevoitor bătrînul demnitar, şi te-ai aprins... poate şi din pricina singurătăţii în care trăieşti. Dacă ai intra în societate, şi te-ai apropia mai mult de oameni (sînt convins că or să te primească cu plăcere, ca pe un tînăr destoinic), atunci de bună seamă că ai judeca lucrurile cu mult mai mult sînge rece; ai vedea atunci că toate astea sînt mult mai simple... de altfel, asemenea cazuri rare... provin, după mine, pe de o parte dintr-un fel de saturaţie, iar pe de altă parte din plictiseală...

— Da, da, aşa este! exclamă prinţul cu înflăcărare. Admirabilă idee!

Din plictiseală, din plictiseala noastră, şi nu de saturaţie, ci, dimpotrivă, din înşelare... nu de saturaţie, aici vă înşelaţi. Şi nu numai din însetare, ci chiar dintr-un zbucium febril, dintr-o însetare arzătoare! Şi... şi să nu credeţi că-i aşa de neînsemnat încît e demn de rîs fenomenul acesta; să-mi fie cu iertare, dar lucrurile acestea trebuie să le intuieşti, să le presimţi! Ai noştri, de îndată ce sunt convinşi că au ajuns chiar la mal, se lasă duşi de o bucurie ce nu mai are limită; de unde vine asta? Pavlişcev vă uimeşte, iar purtarea lui o puneţi pe seama nebuniei sau o explicaţi prin bunătatea lui, dar nu-i aşa!În asemenea cazuri, temperamentul nostru pasionat, temperamentul ruşilor, ne uimeşte nu numai pe noi, ci întreaga Europă!

Dacă unul dintre noi se converteşte la catolicism, se face de-a dreptul iezuit şi se alătură neapărat elementelor celor mai subterane ale acestei secte; dacă devine ateu, vrea numaidecît ca să fie smulsă prin forţă credinţa în Dumnezeu, adică, altfel spus, şi prin sabie! Pentru ce? De unde vine această subită fantezie? Se poate să nu ştiţi? Pentru că a găsit patria pe care n-o văzuse aici şi e fericit; a găsit ţărmul, pămîntul, şi s-a prosternat ca să-l sărute. Nu e numai vanitatea, nu-s numai sentimente meschine de orgoliu şi vanitate care zac la originea ateilor ruşi şi a iezuiţilor; nu, la mijloc e o suferinţă morală, o sete spirituală, nevoia imperioasă de o preocupare superioară, nevoia de a simţi sub picioare un teren trainic, o patrie în care au încetat să mai creadă, pentru că n-au cunoscut-o niciodată! E atît de uşor pentru un rus să devină ateu, mai uşor decît pentru oricare alt locuitor de pe glob! Şi ai noştri nu devin simpli atei, ei încep să creadă în ateism ca într-o religie nouă, fără să-şi dea seama că acum nu mai cred în nimic, credinţa lor se reduce la zero. Aşa sînt însetările noastre. „Acela care nu simte pămîntul patriei sub picioare, acela n-are nici Dumnezeu! Expresia nu-i a mea; am auzit-o de la un negustor, un bătrîn sectant de rit vechi, pe care l-am întîlnit într-o călătorie. La drept vorbind, nu s-a exprimat tocmai aşa, ci a spus: „Omul care reneagă pămîntul ţării sale îl reneagă şi pe Dumnezeu”. Cînd te gîndeşti că s-au întîmplat şi la noi cazuri cînd oameni foarte instruiţi au aderat chiar şi la hlîstovism ... Şj cu cît e mai sigur la urma urmei, hlîstovismul decît nihilismul, iezuitismul sau ateismul? Poate e chiar mai profund decît toate astea! Ca să vedeţi pînă unde ajungea deznădejdea, dorul neostoit al celor care tînjeau după o altfel de lume!... Arătaţi cutezătorilor însetaţi, care l-au însoţit pe Columb, ţărmul Lumii Noi, arătaţi rusului „Lumea” rusească, faceţi să găsească aurul acesta, comoara aceasta care se ascunde în măruntaiele pămîntul! Arătaţi-i reînnoirea întregii omeniri, renaşterea ei, ce se va întîmpla în viitor poate numai prin gîndirea rusească, prin Dumnezeul şi Hristosul rusesc, şi veţi vedea ce uriaş puternic şi drept, cuminte şi blînd se va ridica în faţa lumii uimite — uimite şi înspăimîntate totodată, căci ei nu se aşteaptă din partea noastră decît la sabie, la sabie şi la violenţă, şi, judecîndu-ne după ei înşişi, nu-şi pot imagina poporul nostru fără barbarie! Şi asta se petrece chiar în zilele noastre, iar ce va fi cu timpul nu este greu de ghicit! Totuşi...

Dar aici interveni pe neaşteptate un fapt ce curmă brusc şi în modul cel mai surprinzător discursul prinţului.

Toată această tiradă delirantă, năvala aceasta de cuvinte încîlcite şi pătimaşe, de idei exaltate, care se îmbulzeau şi se încălecau, învâlmăşindu-se într-un iureş haotic, toate astea prevesteau ceva primejdios, ceva neobişnuit în starea de spirit a tînărului, susceptibil de a se aprinde cu atîta impulsivitate şi fără vreun motiv aparent. Dintre persoanele adunate în salon, toţi aceia care-l cunoşteau pe prinţ se simţiră cuprinşi de mirare amestecată cu teamă (iar unii, cu jenă şi consternare) faţă de comportarea lui atît de nelalocul ei şi total nepotrivită cu felul său de a fi întotdeauna foarte reţinut, timid chiar, vădind un tact excepţional în anumite împrejurări şi o intuiţie deosebit de ascuţită în materie de convenienţe sociale. Nu se puteau dumeri care să fie pricina acestei ieşiri impulsive: nu cumva cele ce aflase despre Pavlişcev? Doamnele crezură la un moment dat că prinţul înnebunise, iar bătrîna Belokonskaia mărturisi mai tîrziu că „puţin mai lipsea să n-o iau la fugă, în căutarea unui refugiu”.

Surprinşi la început, „bătrîneii” rămaseră la urmă pur şi simplu stupefiaţi.

Şeful ierarhic al lui Epancin avea întipărită pe faţă o expresie severă şi plină de nemulţumire; colonelul genist încremenise pe scaunul lui, în timp ce neamţul, palid şi cu acelaşi zîmbet artificial pe buze, continua să-i observe pe ceilalţi pentru a surprinde impresiile ce le trădau figurile lor. De altfel, tot „scandalul” acesta s-ar fi putut aplana de la sine şi în modul cel mai simplu şi mai natural chiar în următoarele cîteva clipe, cu atît mai mult trebuia acum. Ivan Feodorovici, uimit şi el în primul moment, îşi regăsise cel dintîi prezenţa de spirit, încercînd de cîteva ori să-l oprească pe vorbitor; văzînd că e zadarnic, se îndreptă spre prinţ, hotărît să recurgă la mijloace mai tari; încă un moment şi, la nevoie, generalul l-ar fi silit poate, cu toată prietenia, să se retragă sub pretextul că e bolnav, ceea ce părea a fi adevărat, iar pentru Ivan Feodorovici în afara oricărei îndoieli... Dar lucrurile luară o altă întorsătură.

Intrînd în salon, Mîşkin avusese grijă să se aşeze cît mai departe de vaza chinezească cea care, în urma convorbirii din ajun cu Aglaia, devenise o adevărată obsesie pentru el. E de necrezut, şi totuşi, în urma celor sugerate de tînăra fată, în sufletu-i şi-a făcut loc, statornicindu-se cu îndărătnicie, o convingere nestrămutată, un presentiment uimitor, de neconceput, că a doua zi negreşit el va sparge acea vază, oricît s-ar strădui s-o evite şi oricîte precauţii ar lua să nu se aşeze în preajma ei! De necrezut şi totuşi s-a întîmplat întocmai, în noianul de impresii noi, plăcute şi luminoase, ce, după cum am mai arătat, îi copleşiseră inima în seara aceea, uitase cu desăvîrşire de toate temerile lui.Cînd fu rostit numele lui Pavlişcev şi Ivan Feodorovici îl conduse de braţ pentru a-l prezenta încă o dată lui Ivan Petrovici, prinţul se aşeză cu acest prilej mai aproape de masă; întîmplarea a făcut ca fotoliul să fie în imediata vecinătate cu splendida şi impozanta vază chinezească, aşezată pe un piedestal, puţin înapoia fotoliului, chiar lîngă cotul prinţului. În momentul cînd era pe punctul de a-şi isprăvi discursul, prinţul se sculă brusc, îşi desfăcu involuntar, într-un gest larg, braţele şi... salonul se umplu îndată de exclamaţii şi ţipete! Vaza se clătină, nehotărîtă parcă pe capul căruia dintre moşnegi să cadă, pe urmă se înclină în partea opusă şi, răsturnînduse, se făcu ţăndări pe podea. Neamţul, care era alături, abia avu timp să facă un pas înapoi. La zgomotul acestei căderi, la vederea preţioaselor cioburi care sclipeau pe covor, spaima şi uimirea cuprinscră societatea. În ce-l priveşte pe prinţ, cu greu sau poate chiar e de prisos să-l mai descriem. Un lucru, totuşi, trebuia relevat; din vălmăşagul de senzaţii ce-l străbătură în acea clipă, unele mai tulburi şi mai ciudate decît altele, se desprinse cu ascuţime una stranie de tot şi care le covîrşi pe toate celelalte, umplîndu-l de uimire; nu era nici surpriza, nici scandalul, nici ruşinea, nici teama, nu; ceea ce-l izbise mai ales pe prinţ era gîndul la împlinirea profeţiei! De ce anume era atît de tulburător acest gînd, n-ar fi putut să-şi explice; se simţea zguduit în întreaga lui fiinţă, pînă în adîncul inimii, covîrşit de o spaimă aproape mistică încă o clipă, şi i se păru că totul înaintea lui se destramă şi se pierde; în locul spaimei, sufletul i se umplu de lumină, de o negrăită bucurie, de un fel de extaz; răsuflarea i se sugrumă în gîtlej, sufocîndu-l, şi... dar totul nu ţinu decît o frîntură de secundă Slavă Domnului, pericolul trecuse! Mîşkin respiră uşurat, rotinduşi privirea în jur.

Mult timp păru că nu înţelege zăpăceala şi frămîntarca celor din salon sau, mai bine zis, înţelegea şi vedea totul, dar stătea complet detaşat, ca un om care nu participă la cele ce se petrec în juru-i, după ce s-a strecurat nevăzut în odaie, întocmai ca în basmul cu tichiuţa fermecată, şi observă nişte oameni străini, dar interesanţi. Privea cum se culeg cioburile vazei făcute ţăndări, auzea frînturi de fraze grăbite, vedea paloarea Aglaiei şi privirea ei stranie, foarte stranie, cu care îl fixa; nu era în ochii ei nici ură, nici mînie; tînăra fată se uita la el cu o privire speriată, dar atît de afectuoasă, iar la ceilalţi cu ochi atît de strălucitori... şi o dulce suferinţă pătrunse deodată în inima prinţului. În sfîrşit, văzu cu mirare că toţi îşi reluaseră locurile şi chiar rîdeau, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic! Un minut după aceea, ilaritatea crescu şi mai mult; rîdeau privindu-l cum stă mut şi nemişcat, dar rîsul lor era prietenos şi vesel; cîţiva îi vorbiră cu multă căldură. Mai ales Lizaveta Prokofievna îi adresa cuvinte pornite din inimă şi încurajatoare. Simţi apoi cum Ivan Feodorovici îl bate cu prietenie pe umăr; rîdea şi Ivan Petrovici dar mai binevoitor şi mai cordial, mai afectuos decît toţi se arata bătrînelul, care îi luă mîna într-a sa şi începu s-o mîngîie; îi vorbea ca unui copil pe care vrea să-l liniştească şi, la urmă, îl aşeză lingă dînsul. Prinţul îl privea cu admiraţie, dar îi pierise graiul şi gîfîia din greu; chipul bătrînului îi plăcea nespus.

— Cum? îngăimă el în cele din urmă. Mă iertaţi cu adevărat? Şi dumneata, Lizaveta Prokofievna? Rîsetele crescură, şi, de înduioşare ochii prinţului se umplură de lacrimi; nu-i venea să-şi creadă ochilor şi se simţea în al nouălea cer.

— Fără îndoială, vaza era admirabilă, observă Ivan Petrovici, şi stătea aici de cincisprezece ani, dacă-mi aduc bine aminte... da, de cincisprezece ani...

— Ei, asta-i; nu-i nici o nenorocire! Omul, cît e de om, şi tot are un sfîrşit, darmite un ulcior de lut! spuse cu glas tare Lizaveta Prokofievna. Se poate să-ţi faci atîta spaimă pentru un fleac de nimica, dragă Lev Nikolaici? adăugă ea cu o nelinişte ascunsă. Ajunge, dragul meu, ajunge, mă sperii, zău.

— Şi mă iertaţi pentru tot? Pentru tot, nu numai pentru vază? întrebă prinţul, voind să se ridice, dar bătrinul demnitar îl trase de braţ şi-l sili să se aşeze din nou.

— C’est tres curieux et c'est tres serieux, şopti bătrînelul la urechea lui

Ivan Petrovici, aplecîndu-se peste masă, dar destul de tare, ca să-l fi auzit şi prinţul.

— Şi n-am jignit pe nimeni? Nici nu vă puteţi închipui ce fericit mă simt la gîndul acesta; dar nici nu se putea să fie altfel! Oare aş fi fost în stare să jignesc pe cineva aici? Numai un asemenea gînd ar fi o adevărată jignire pentru cei de faţă.

— Linişteşte-te, dragul meu, cred că exagerezi. N-ai de ce să ne arăţi atîta recunoştinţă; e un sentiment frumos, dar nu trebuie exagerat.

— Nu-i vorba de recunoştinţă, ci de admiraţie... vă admir, sînt fericit să vă privesc; poate că nu mă exprim cum trebuie, dar am nevoie să vorbesc, am nevoie să mă explic... măcar din respect pentru mine.

Vorbea agitat, confuz, tulburat; nu era exclus ca vorbele pe care le pronunţa să nu fi fost exact acelea pe care ar fi vrut să le spună, area că imploră cu privirea îngăduinţa de a vorbi. Ochii lui îi întîlniră pe ai prinţesei

Belokonskaia.

— Vorbeşte, drăguţă, continuă, numai vezi, las-o mai domol, îi spuse ea. Adineauri ai văzut ce-ai păţit dacă ai luat-o gonind dintr-un răsuflet!

Dar de vorbit, vorbeşte, n-ai de ce te terne; domnii aceştia au văzut oameni şi mai ciudaţi decît tine, n-ai să-i faci se minuneze, şi apoi nici nu eşti cine ştie ce grozav în privinţa asta, doar atît că ai spart vaza şi ne-ai cam băgat în sperieţi.

Prinţul ascultă cu zîmbetul pe buze şi imediat după aceea i se adresă bătrînelului:

— Nu-i aşa că dumneavoastră sînteţi acela care, acum trei luni i-a salvat de surghiun pe studentul Podkumov şi pe impiegatul Şvabrin?

Bătrînelul roşi puţin şi murmură ceva nedesluşit, îndemnîndu-l pe

Mîşkin să se liniştească.

— Şi despre dumneata am auzit, reluă numaidecît prinţul, adresîndui-se de data aceasta lui Ivan Petrovici, că în gubernia V. ţi-ai făcut pomană cu foştii dumitale iobagi rămaşi pe drumuri de pe urma unui incendiu pustiitor, dăruindu-le cheresteaua de care aveau nevoie ca să-şi reclădească izbele, cu toate că pe vremuri îţi pricinui- seră destule neajunsuri.

— A, e o exa-ge-ra-re, murmură Ivan Petrovici cu modestie, dar vizibil măgulit; de data asta, avea perfectă dreptate spunînd că e o „exagerare”, fiind vorba, de fapt, de un zvon lipsit de orice temei care ajunsese pesemne şi la urechile prinţului.

Apoi, cu un zîmbet senin luminîndu-i faţa, Mîşkin se întoarse către prinţesa Belokonskaia:

— Şi dumneavoastră, prinţesă, acum şase luni, nu m-aţi primit ca pe un fiu, la Moscova, după scrisoarea Lizavetei Prokofievna? Şi într-adevăr, ca unui adevărat fiu, mi-aţi dat un sfat pe care nu-l voi uita niciodată. Vă amintiţi, desigur?

— Ei, şi ce atîta caz pentru nimica toată! zise înţepată doamna cea bătrînă. Eşti un om bun, da' cam caraghios; îţi întinde cineva doi gologani, iar tu te apuci să-i mulţumeşti de parcă te-ar fi scăpat de la moarte. Crezi, probabil, că eşti bun de lăudat, cînd de fapt i-e lehamite omului de tine.

Era cît pe ce să-i sară ţandăra, dar cu totul neaşteptat se pomi pe rîs şi, unde mai pui, fără răutate. Se lumină la faţă Lizaveta Prokofievna, îşi descreţi fruntea şi Ivan Feodorovici.

— Nu vă spuneam că Lev Nikolaici e un om... un om... într-un cuvînt... numai că n-ar trebui să se înflăcăreze cu atîta gîfîială, cum bine a zis prinţesa... se bîlbîi generalul, repetînd într-un fel de extaz cuvintele prinţesei Belokonskaia, care-l impresionaseră adînc. Numai Aglaia părea cam mîhnită, deşi obrazul îi era învăpăiat, poate şi de indignare.

— Să ştii că mi-e foarte simpatic, îi şopti iar bătrînelul lui Ivan Petrovici.

— Am intrat aici cu inima strînsă, continuă prinţul, şi mă simţeam din ce în ce mai tulburat, mai nestăpînit în însufleţirea mea atît de stranie cemi copleşea cu iuţeală sufletul... Eu... mă temeam de voi toţi şi de mine însumi. Mai ales pentru mine mă temeam. Întorcîndu-mă aici, la Petersburg, îmi propusesem să cunosc elita societăţii noastre, pe oamenii noştri de frunte, de viţă veche, din care fac şi eu parte ca urmaş al uneia dintre cele mai vechi familii. Ei bine, acum mă găsesc în cercul unor prinţi ca şi mine, nu-i aşa? Voiam să vă cunosc; trebuia; era necesar, absolut necesar!... Auzisem întotdeauna vorbindu-se rău de voi, mai mult de rău decît de bine. Se spun şi se scriu atîtea lucruri urîte pe socoteala voastră!... Sînteţi socotiţi nişte oameni ignoranţi, superficiali, înapoiaţi, preocupaţi exclusiv de interesele voastre meschine, cu obiceiuri şi apucături ridicole... Veneam încoace astăzi plin de curiozitate, dar şi cu nelinişte în suflet, voiam să văd şi să mă conving personal: să fie oare adevărat ceea ce se repetă pretutindeni, că această pătură înaltă a societăţii ruseşti nu mai e bună de nimic, că şi-a trăit traiul, că seva i-a secat şi nu-i rămîne altceva de făcut decît să moară, dar o face într-o luptă înverşunată şi plină de invidie împotriva oamenilor viitorului, aşezîndu-se de-a curmezişul, fără să-şi dea seama că e în agonie? Nici înainte nu prea am dat crezare acestei păreri, pentru că noi, propriu-zis, nici n-am avut o pătură înaltă, în afară poate de nobilimea de la curte sau cea de uniformă sau... una întîmplător ridicată, care acum însă a dispărut de tot, nu-i aşa. n-am dreptate?

— Ba nu e deloc aşa, rînji Ivan Petrovici.

— Poftim, iar a luat-o razna! nu i-a tihnit prinţesei Belokonskaia.

— Laissez-le dire, nu vedeţi că tremură tot, îi opri bătrînelul cu jumătate de glas.

Prinţul părea că-şi ieşise complet din minţi.

— Ei bine, am văzut aici nişte oameni încîntători, sinceri şi buni suflet, cu mintea luminată; am văzut un bătrîn care ştie să mîngîie să asculte pînâ la capăt un băieţandru ca mine; văd aici oameni în stare să înţeleagă şi să ierte, nişte oameni de treabă, ruşi adevăraţi, aproape tot aşa de buni şi de inimoşi ca şi cei pe care i-am întîlnit acolo, da, cu nimic mai răi. Judecaţi deci cît de plăcut am fost su prins! Ah, daţi-mi voie să vă mărturisesc totul! Auzisem adesea spunîndu-se, şi căpătasem şi eu credinţa, că în lumea mondenă sub poleiala unor forme învechite, se ascunde un fond sărac şi steril, dar acum văd că nu poate fi vorba de noi, căci nu e cazul. O fi pe undeva în alte părţi, dar nu la noi. E cu putinţă oare ca să fiţi cu toţii, în momentul acesta, nişte iezuiţi, nişte prefăcuţi? L-am auzit adineauri pe prinţul N. povestind cu atîta haz. Cîtă bunătate şi simţire sinceră, ce umor nevinovat şi plin de inspiraţie! Oare asemenea cuvinte pot ieşi din gura unui om... mort, cu inima şi talentele secătuite? Oare nişte cadavre ar fi putut să mă trateze astfel? Oare nu este aici un material uman... pentru viitor, pentru înfăptuirea speranţelor? Oare asemenea oameni ar putea să nu înţeleagă progresul şi să se lase depăşiţi de vreme?

— Încă o dată, te rog, calmează-te, dragul meu; să lăsăm toate astea pentru alt prilej; voi fi bucuros oricînd... spuse zîmbind din colţul gurii bătrînul „demnitar”.

Ivan Petrovici tuşi sec şi se răsuci neliniştit în fotoliul său; Ivan

Feodorovici stătea ca pe ghimpi; şeful său ierarhic nu-i mai dădea nici o atenţie prinţului şi se întreţinea cu nevasta demnitarului; în schimb, aceasta din urmă arunca din cînd în cînd cîte o privire spre Mîşkin, încercînd să fie atentă la vorbele lui.

— Ba nu, cred că e mai bine să vorbesc acum! reîncepu prinţul întrun nou elan de febrilă înflăcărare, adresîndu-i-se bătrînelului cu un aer confidenţial, vădind o deosebită încredere. Ieri, Aglaia Ivanovna mi-a interzis să vorbesc şi mi-a indicat chiar subiectele pe care trebuia să le evit; ea ştie că sînt ridicol cînd mă pasionez pentru anumite lucruri! Deşi am douăzeci şi şase de ani împliniţi, ştiu că sînt ca un copil. N-am nici un drept să-mi exprim gîndul, an spus-o mai demult; şi n-am vorbit deschis decît cu Rogojinov la Moscova... L-am citit pe Puşkin împreună, l-am citit tot; nu cunoştea nimic din el, nici nu auzise măcar pomenindu-i-se numele întotdeauna mă tem ca înfăţişarea mea ridicolă să nu-mi compromită gîndul şi ideea principală. Îmi lipseşte gestul potrivit. Gesturile mele nu sînt niciodată în concordanţă cu ceea ce vreau să exprim; de aceea provoacă ilaritate şi-mi discreditează ideile. Nu am nici simţul măsurii, or, asta este important, aş spune chiar că e lucrul cel mai important... Ştiu că e mult mai avantajos pentru mine să stau tăcut şi să nu mă angajez în discuţii. Cînd tac, par chiar foarte cuminte; mai mult decît atît, în felul acesta am răgaz să cumpănesc, să judec. Dar acum e mai bine să vorbesc.

Şi o fac numai fiindcă mă priviţi cu atîta bunătate... Aveţi un chip minunat!

Ieri, mi-am dat cuvîntul Aglaiei lvanovna că nu voi deschide gura toată seara.

— Vraiment? făcu bătrânelul zîmbind.

— Dar sînt momente cînd îmi spun că n-am dreptate să gîndesc astfel: sinceritatea poate compensa deficienţa gestului, nu-i aşa? Nu-i adevărat?

— Cîteodată.

— Aş vrea să spun tot, tot, tot! Să explic tot ce mă apasă. O, da! Mă luaţi drept utopist? Drept un ideolog? Ah, vă înşelaţi, ideile mele, vă asigur, sînt cît se poate de simple... Nu mă credeţi? Vă vine să zîmbiţi?

Uneori simt că devin laş, pentru că îmi pierd încrederea; adineauri, venind încoace, îmi spuneam: „Cum voi intra în vorbă cu ei? Cu ce cuvînt trebuie să încep ca să înţeleagă măcar ceva?” O, cît mi-era de frică! Dar, mai ales, mă temeam pentru voi, mă temeam îngrozitor, îngrozitor! Şi, la drept vorbind, de ce putea să-mi fie teamă? Nu era o frică de care ar trebui să mă ruşinez? Ce s-ar întîmpla dacă un om cu idei progresiste s-ar găsi în faţă cu o liotă de oameni înapoiaţi şi înrăiţi? Marea mea bucurie e că acum sînt convins că liota aceasta nu există, ci numai un material uman viu! Şi n-am avea de ce să ne facem sînge rău pentru faptul că sîntem ridicoli, nui aşa? Pentru că acesta-i adevărul: sîntem ridicoli, uşuratici, avem multe deprinderi urîte, mereu sîntem plictisiţi, nu ştim să privim lucrurile în faţă, nu ştim să le pătrundem; sîntem doar cu toţii la fel, toţi, toţi, şi dumneavoastră, şi eu, şi ei! Nu-i aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău cînd vă spun pe şleau că sînteţi ridicoli? Ei bine, dacă e aşa, nu înseamnă oare că sînteţi un material uman viu, un fond pent viitor? Ştiţi, după părerea mea, e bine cîteodată să fii ridicol, e chiar mult mai bine; oamenii pot mai uşor să-şi ierte între ei slăbiciunile şi mai uşor ajung la smerenie; doar nu e chip să cuprinzi cu mintea toate dintr-o dată, nu poţi începe direct de la perfecţiune! Ca să atingi perfecţiunea, trebuie mai întîi să nu fi înţeles multe lucruri! Iar dacă le înţelegi prea în grabă, rişti să nu le înţelegi bine.

V-o spun asta vouă, care aţi ştiut pînă acum să înţelegeţi multe... şi altele să nu le înţelegeţi. Acum nu mai mi-e frică pentru voi; şi cred că nu vă supăraţi că un tînăr ca mine vă vorbeşte astfel? Dumneata rîzi, Ivan

Petrovici? Credeai că mă tem pentru aceia, că sînt avocatul lor, un democrat, un apărător al egalităţii? Şi Mîşkin rîse isteric (de altfel, rîsul acesta de om exaltat revenea mereu cu izbucniri scurte). Mi-e frică pentru voi,pentru voi toţi şi pentru noi toţi împreună.Şi eu sînt un prinţ de viţă veche, şi în momentul de faţă mă găsesc aici printre oameni care au rangul de prinţi. Vorbesc în interesul binelui nostru comun, pentru salvarea noastră a tuturor, pentru ca această castă a noastră să nu dispară aşa fără rost, în bezna vremii, fără să se dumerească, irosindu-şi forţele în răbufniri sterpe şi pierzînd pînă la urmă totul. La ce bun să disperăm şi să cedăm locul altora, cînd putem, punîndu-ne în fruntea progre- sului, să rămînem înţelepţii obştii? Devenind oameni de avangardă, vom deveni şi fruntaşii societăţii. Să ne facem servitori, ca să putem ajunge dregători.

Se smuci brusc de pe scaun, dînd să se ridice, dar bătrînelul, care-l observa cu nelinişte, îl opri din nou.

— Ascultaţi! Ştiu că e uşor să arunci numai vorbe, vorbe goale; e mai bine să dai pildă, mai bine să începi pur şi simplu, iată, eu am şi început... şi... e cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele, dacă sînt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lîngă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte? Ah, de ce n-am cuvinte, de ce nu mă pricep să-mi exprim gîndurile... dar există atîtea lucruri minunate pe care le întîlneşti la fiece pas şi pe care pînă şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate! Uitaţi-vă la copii, priviţi aurora – acest dar al Celui de Sus, priviţi iarba care creşte, priviţi ochii care vă admiră şi care vă iubesc...

Se ridicase de mult în picioare. Bătrînelul îl privea îngrozit. Cea dintîi Lizaveta Prokofievna îşi dădu seama de ceea ce se-ntîmplă. „Ah, Dumnezeule!” strigă ea, plesnindu-şi palmele. Aglaia alergă spre prinţ şi ajunse tocmai la timp ca să-l prindă din cădere în braţele ei întinse; cu spaima în suflet, cu faţa crispată de durere auzi strigătul groaznic al „duhului necurat care l-a cutremurat şi l-a doborît” pe cel nenorocit.

Bolnavul zăcea întins pe covor. Cineva apucase să-i pună o pernă sub cap.

Nimeni nu se aşteptase la asta. Un sfert de oră mai tîrziu, prinţul N., Evgheni Pavlovici şi bătrînelul încercară să mai înveselească societatea, dar nu trecu nici o jumătate de oră şi toată lumea părăsi casa Epancinilor.

Înainte de asta fură rostite cuvinte de sinceră compasiune, de regret, de mîngîiere şi cîteva aprecieri. Ivan Petrovici îşi dădu cu părerea, între altele, că „tînărul era sla-vo-fil sau cam aşa ceva, dar că asta nu e periculos”.

Bătrînelul n-a spus nimic. Mai tîrziu, ce-i drept, a doua şi a treia zi, toţi manifestară o oarecare nemulţumire. Ivan Petrovici se socoti chiar jignit, dar îi trecu repede. Cîtva timp, şeful ierarhic al lui Ivan Feodorovici se menţinu într-o atitudine de răceală faţă de subalternul său. „Protectorul familiei”, înaltul demnitar, la rîndul său, îngăimă cîteva observaţii povăţuitoare generalului Epancin, cu care ocazie avu cuvinte de laudă pentru Aglaia, şi declară cu bunăvoinţă că se interesează foarte mult de fericirea ei. Era un om într-adevăr bun la suflet, dar dacă toată seara se uitase cu atîta curiozitate la prinţ, era mai ales din pricină că recenta istorie a lui Mîşkin cu Nastasia Filippovna nu-i era cu totul necunoscută şi ar fi vrut să afle cît mai multe amănunte în privinţa asta.

Luîndu-şi rămas-bun de la Lizaveta Prokofievna, prinţesa Belokonskaia îi zise:

— De, ce să-ţi spun; nu e nici bun şi nici rău; dar dacă vrei cu tot dinadinsul să-mi ştii părerea, e mai mult rău decît bun. Vezi doar singură ce cusur are — e un om bolnav.

Lizaveta Prokofievna hotărî în sinea ei că pretendentul era nepotrivit şi în aceeaşi noapte se jură că „atîta timp cît e ea în viaţă prinţul nu va fi bărbatul Aglaiei”. Se sculă a doua zi dimineaţă cu hotărîrea luată. Dar în timpul dejunului, dădu dovadă de o inconsecvenţă surprinzătoare, lăsînd să-i scape cîteva cuvinte cu totul contrarii acestei hotărîri.

La o întrebare, foarte discretă de altfel, a surorilor ei, Aglaia răspunse deodată pe un ton rece şi înţepat:

— Nu i-am făgăduit niciodată nimic, niciodată nu l-am considerat logodnicul meu. Pentru mine, el este un străin ca oricare altul.

Lizaveta Prokofievna sări ca arsă.

— Nu mă aşteptam la asta din partea ta, spuse ea cu amărăciune; e o partidă nepotrivită, ştiu, şi mulţumesc lui Dumnezeu că în privinţa aceasta lucrurile s-au lămurit de la sine; dar nu m-am aşteptat să aud din gura ta asemenea cuvinte! Am crezut că ai să fii altfel, în locul tău, îi dădeam bucuroasă afară pe toţi invitaţii de aseară, iar pe el l-aş fi oprit lîngă mine; iată ce fel de om e, şi ce merită, după părerea mea!...

Dar se opri deodată, înspăimîntîndu-se ea însăşi de ceea ce spusese.

Dacă ar fi ştiut Lizaveta Prokofievna în momentul acela cît era de nedreaptă faţă de fiica ei! În sinea ei, Aglaia se decisese şi nu-şi aştepta decît ceasul, care urma să hotărască totul; iată de ce şi cel mai inofensiv cuvînt, cea mai mică aluzie în privinţa asta îi rănea adînc inima.