Capitolul IX Drumul spre succes

Între timp poziţia lui Aileen în societate se îmbunătăţise întrucîtva, deoarece deși era, clar că soţii Cowperwood nu puteau fi adoptați imediat — nici vorbă de așa ceva — totuşi nu puteau fi nici ignorați. Un factor care a contribuit la crearea unei atmosfere armonioase şi plăcute era incontestabila dragoste a lui Frank pentru soţia lui. Deşi multă lume o găsea pe Aileen cam îndrăzneață și lipsită de rafinament, îşi ziceau că încăput pe mîna unui om cu o personalitate atît de puternică se va putea transforma. Asta, de pildă era părerea doamnei Addison şi a doamnei Rambaud. McKibben şi Lord credeau şi ei la fel. Dacă Cowperwood o iubea, așa cum dădea el impresia, atunci poate că va izbuti să o „strecoare” în societate.

În felul lui o iubea într-adevăr. Își aducea aminte de curajul ei din trecut cînd, ştiind prea bine că era însurat, că area un cămin, soţie şi copii și că familia ei se va opune, călcase peste orice convenienţe sociale şi luptase cu inverşunare pentru dragostea ei dăruită fără nici o precupeţire. Frank fusese de la început alesul inimii ei şi acum simţea că pentru ea prezența lui rămăsese singurul lucru important din viață. Chiar dacă uneori îl certa, se necăjea, făcea mofturi, stîrnea discuţii, era bănuitoare, îl învinuia că se poartă curtenitor cu alte femei; micile lui abateri n-o supărau prea tare — sau cel puțin așa pretindea.

E drept că nu-l prinsese niciodată c-ar inșela-o. Îi declarase că era gata să treacă orice cu vederea, şi așa şi era, cu condiţia s-o iubească.

— Eşti diabolic, îi spunea, în glumă. Te ştiu eu, nu te văd eu cum îţi umblă ochii în toate părțile! E drăguță stenodactilografa care lucrează la tine. Cred că ea e.

— Nu fi proastă, Aileen ! răspundea Frank, nu fi vulgară. Știi bine că nu sînt omul să se lege de o secretară și pe urmă biroul nici nu e locul cel mai indicat pentru aşa ceva.

— Nu mă prosti tu pe mine. Te cunose eu. Orice loc îţi convine.

Cowperwood începea să râdă, râdea şi ea, nu avea încotro. Prea îl iubea mult. Atacurile ei erau fără răutate. Îl iubea, iar el sfârșea întotdeauna prin a o lua în braţe, o săruta cu tandreţe şi-i şoptea:

— Cine e fetiţa mea mare şi frumoasă și păpuşa mea cu părul roşu? E adevărat chiar aşa de mult? Dacă-i așa, atunci sărută-mă!

Că erau amândoi stăpâniți de o puternică pasiune nu mai încăpea nici o îndoială. Atâta timp cât nu intervenea nimeni și nimic între ei, era greu ca Frank să conceapă existența unei femei mai încântătoare ca Aileen. Nu simțea niciodată acel dezgust plin de tristeţe care vine după satisfacerea dorinţei. Atracția eifizică, era indiscutabilă. Vorbea cu ea întotdeauna pe un ton sincer, tachinînd-o uneori, dar cu tandreţe şi asta pentru că Alieen nu-i rănea. Sensibilitatea și bunul-gust cu banalități vulgare sau cu aere de mironosiță. Deşi amorezați și deși cam prostuţă în anumite privințe, suporta fără să se supere critica lui severă. Putea uneori în felul ei vag și stângaci să sugereze la nevoie soluții utile pentru el. Preocupările lor se concentrau asupra societăţii din Chicago, asupra casei pe care o începuseră şi care socoteau că le va înlesni succesul în lumea bună. Aileen găsea că nu existase niciodută o femeie cu șanse atît de mari de reușită ca ea. Aproape că nu-i venea să creadă. Frank al ei era tare frumos, generos, îndrăgostit. Nu avea nimic meschin. Ce conta dacă din cînd în cînd se mai uita la cîte o femeie? Sufleteşte îi rămînea credincios — şi oricum, Aileen nu-l prinsese niciodată cu ceva serios. Habar nu avea cît de ușor putea Frank să mintă, ce bine ştia să se apere. În tot cazul el o iubea la fel de mult ca înainte, iar micile lui escapade n-aveau de ce s-o îngrijoreze.

Frank investise vreo sută de mii de dolari în noua societate de gaz aerian şi era încîntat de perspectivele succesului ; privilegiile aveau valabilitate douăzeci de ani. El va fi atunci un om de aproape șaizeci de ani și între timp va fi cumpărat vechile societăți, sau va fi fuzionat cu ele, eau își va îi vîndut firma cu un mare profit.

Dezvoltarea orașului Chicago îi venea în ajutor. Era hotărît să învestească pînă la treizeci de mii de dolari în tablouri — dacă bineînţeles găsea lucruri de valoare — și să comande un portret al lui Aileen acum cînd era încă frumoasă. Arta începea din nou să-l pasioneze. Addison avea patru sau cinci pînze remarcabile — un Rousseau, un Greuze, un Wouwerman și un Lawrence — găsite cine știe unde. Se pare că proprietarul unui hotel, un oarecare Collard, manufacturier și agent imobiliar, fusese posesorul unei impresionante galerii de tablouri. Addison povestea odată de un domn Davis Trask, un magnat în domeniul fierăriei ajunsese mare colecționar, Cowperwood auzise că mulţi oameni, pe care îi cunoștea, din Chicago începuseră să colecționeze tablouri. Acum era momentul să înceapă și el.

Îndată după ce obţinu privilegiile, Cowperwood îl instală pe Sippens în biroul lui, lăsîndu-i pe moment întreaga răspundere a noii societăţi. În regiunea în care se construiau uzinele închiriase nişte birouri mai mici, unde lucrau o seamă de funcționari. Vechile societăţi intentaseră o serie de procese de interdicţie, de constrîngere și anulare, dar McKibben, Stimson și bătrînul general Van Sickle luptau mînă-n mînă, pe baricade, cu înverșunare. Situaţia nu era de loc neplăcută. Poziţia reală a lui Cowperwood continua să fie necunoscută la Chicago. Părea încă un personaj fără importanţă. Numele lui nu fusese asociat, nici măcar în treacăt, cu toată povestea asta. Cowperwood era chiar puţin invidios pe alţii mereu ridicaţi în slăvi. Cînd oare va începe să strălucească și steaua lui? Curînd, cu siguranță, Şi astfel, în iunie, Cowperwood şi Aileen se îmbarcară pentru prima lor călătorie în străinătate, hotăriţi să profite cît mai mult de această vacanţă, în tihnă, veseli, bogaţi, sănătoşi.

Călătoria a fost minurată. Addison avu amabilitatea să telegrafieze la New York ca doamna Cowperwood să fie întîmpinată cu flori pe vapor. McKibben îi oferi cărţi de călătorie, iar Cowperwood, neştiind dacă Aileen va primi sau nu flori, trimise și el două coşuri enorme, aşa că împreună cu ale lui Addison făceau trei, și care, cu cărţile de vizită respective, îi așteptau la intrarea pe puntea principală. Cîţiva pasageri - de la masa căpitanului se străduiau să intre în relaţii cu soţii Cowperwood. Îi invita si joace cărți sau să asculte muzică. Călătoria pe mare fu însă greu de suportat, iar Aileen nu se simţi bine. Și pentru că i se părea că arăta rău, rămase mai tot timpul în cabină. Era distantă cu lumea de afară de cîțiva faţă de care, de altfel, avea grijă să spună numai ce trebuie. Începea să aibă impresia că

este o persoană importantă.

Înainte de plecare cumpărase aproape tot ce se putea găsi la casa Donovan din Chicago. Valuri de lenjerie, lenjerie, neglijeuri, rochii de stradă, rochii de seară şi costume de călărie. Avea o pungă pe care o purta la ea plină cu bijuterii în valoare de treizeci de mii de dolari. Avea nenumărate perechi de pantofi, ciorapi, pălării și tot felul de accesorii — şi asta îl făcea pe Cowperwood să se simtă mîndru de ea, văzînd cît de mult îi plăcea viaţa. Prima lui soţie fusese palidă și anemică, pe cîtă vreme Aileen era plină de viață. Fredona, glumea, se gătea și se răsfăța.

Există oameni spontani, care nu simt nevoia să se analizeze. Aileen avea doar o vagă noţiune despre pămînt și despre milenarul său trecut. Auzise şi acceptase să creadă că demult de tot existaseră dinozauri și reptile zburătoare, dar asta n-o impresionase prea mult. Cineva spusese, cîndva, sau încă se mai spunea, că ne tragem din maimuţă, ceea ce cra desigur absurd, deşi la urma urmei putea fi chiar adevărat. Valurile verzi care se ridicau din ocean, ca niște coline amenințătoare, îi stîrneau o spaimă şi o senzaţie de imensitate, dar nu imensitatea din inima unui poet. Vaporul prezenta toată siguranţa, îi spunea căpitanul — în uniforma lui albastră cu nasturi de alamă — care se străduia să-i placă. Fireşte, avea încredere în el. Cowperwood era tot timpul lîngă ea; contempla

acest spectacol emoţionant al vieţii cu un ochi bănuitor, rece, dar nu îngrijorat, circumspect, dar fără să formuleze vreo părere.

„La Londra, scrisorile de recomandaţie date de Addison le aduseră mai multe invitaţii la operă, la masă, într-o sîmbătă şi duminică la curse, şi aşamai departe. Trăsuri, docare, cabriolete le stăteau tot timpul la dispoziţie. Au mai fost invitaţi la o recere pe un vaporaș pe Tamisa. Gazdele îi considerau pe soţii Cowperwood ca pe nişte relații utile din lumea marii finanţe, ca pe nişte invitaţi pe care îi tratau cu multă politeţe, dar atât. Aileenera curioasă să știe tot. O interesau servitorii englezi, [...] obieciurile şi ajunse la concluzia că [...]

- Ascultă, Aileen, noi va trebui să trăim încă mulți ani la Chicago, încerca să-i explice Cowperwood. Nu te necăji. Nu-ţi dai seama că oamenilor ăstora nu le plac americanii ? Dacă amtrăi aici nu ne-ar accepta — în orice caz nu încă. Nu sîntem altceva decît niște venetici în trecere, pecare îi primesc în mod amabil, îi spuse Cowperwood care înțelegea foarte bine situaţia.

De când părăsise America, Aileen fusese continuu răsfățată. Schimba rochie după rochie. Englezii se uitau după ea — în Hyde Park unde călărea şi se plimbacu trăsura; la Claridges unde trăseseră; în Bond Street unde și făcea cumpărăturile. Englezoaicele insă, majoritatea distante, ultraconservatoare, care apreciau simplitatea, o priveau ușor nedumerite. Cowperwood observa totul, dar nu spunea nimic. O iubea pe Aileen, era femeia frumoasă care-i trebaia — cel puţin deocamdată. Pentru moment ar fi fost deajuns dacă i-ar fi consolidat situația mondenă la Chicago.

După trei săptămîni de viaţă intensă, în care timp Aileen profită de toate vechile și glorioasele splendori ale Angliei, ajunseră la Paris.

Capitala Franţei trezi în ea un entuziasm de copil.

—Știi ce, îi spuse lui Cowperwood cu gravitate, chiar a doua zi după sosirea la Paris, englezii habar m-au să se îmbrace; la început am crezut că ştiu, acum însă îmi dau seama că cei mai eleganţi nu fac altceva decît să-i imite pe francezi. Uite, de pildă bărbații pe carei-am întîlnit aseară la Ca fé des Anglais. N-am văzut nici măcar un englezcare să se poată compara cu ei.

— Draga mea, tu ai gusturi extravagante, repliă Cowperwood, privind-o cu admirație pe când își potrivea cravata. Lumea elegantă de aici este aproape prea elegantă, sînt ca niște paiaţe și nu m-ar mira ca printre acești tineri să fie unii care să poarte și corsete.

— Ei și ce-i cu asta? exclamă Aileen. Mie îmi place. Dacă tot vrei să fii elegant, de ce să nu fi foarte elegant?

— Ştiu, vechea ta teorie, dar totul trebuie să aibe o măsură. Există o limită pe care nu trebuie s-o depăşesti. E bine să faci concesii chiar dacă din pricina asta s-ar putea să pari mai puţin elegant decît vrei. Nu trebuie să stîrnești invidia oamenilor cu care trăieşti chiar și în sensul buna al cuvîntului.

— Ştii ce, spuse Aileen, oprindu-se şi uitându-se la el. Mi-e teamă că ai început și tu să calci pe urmele fraților mei cu idei conservatoare. . .

Se apropie de el, îi potrivi cravata şi-l mîngîie pe păr.

— Păi, cineva trebuie să fie şi conservator, dacă n-ar fi decît pentru bunul mers al familiei, încheie el, zîmbind.

— Se poate, deşi nu sînt sigură că ai să fii tu acela.

— Ce zi minunată. Uite ce frumoase sînt statuile alea de marmoră albă. Vrei să mergem la muzeul Cluny sau la Versailles, sau la Fontainebleau? Diseară mergem s-o vedem pe Sarah Bernhardt la Comedia Franceză.

Aileen era foarte veselă. Ce minunat era să călătoreşti în sfîrşit ca o soţie legitimă!

Dragostea lui Cowperwood pentru artă şi viaţă, hotărîrea lui de a profita din belşug de ele renăscu puternic în timpul acestei călătorii. La Londra, Paris şi Bruxelles cunoscu pe cei mai mari experți şi negustori de tablouri. Gustul şi competenţa lui în privinţa picturilor celebre ale vechilor şcoli căpătară o formă definitivă, la Londra, prin intermediul unui negustor care recunoscuse în el numaidecît un viitor client; fu invitat împreună cu Aileen să vadă diferite colecţii particulare unde ici-colo făcu cunoştinţă cu pictori celebri, ca de pildă Lord Leighton, Dante Gabriel Rossetti, sau Whistler, cărora le fu prezentat, în treacăt, drept un străin amator de pictură. Pentru ei Cowperwood nu era altceva decît un om politicos, distant şi conservator, începea să înţeleagă sufletul emotiv și egocentric al artistului, simţi imediat că nu avea aproape nicio contigenţă cu asemenea oameni, în orice caz nu în sensul unei prietenii posibile. Totuşi exista un teren comun de înțelegere. N-ar fi putut niciodată să admire ceva în mod servil; nu putea fi decît un Mecena princiar. Şi astfel cutreiera galeriile de pictură și se întreba în cît timp își va putea realiza visele mărețe.

Cumpără la Londra un portret semnat de Raeburn; la Paris un peisaj de Millet, care reprezenta munca cîmpului, un mic Jan Steen, o scenă de război Meissonier şi o scenă romantică, de curte, de Isabey. Şi astfel i se trezi din nou interesul pentru pictură și se formă nucleul viitoarei sale colecţii care avea să însemne atît de mult pentru el.

La întoarcerea din Europa, construcţia somptuoasei lor reședințe din Chicago constituia interesul principal atît al vieţii lui Aileen cît şi a lui Frank. Datorită unor castele pe carele vizitaseră în Franța, stilul sugerat de Lord și adoptat de el, după experiențele făcute în străinătate,fu definitiv acceptat. Domnul Lord socotea că locuința lor nu va fi complet gata decît peste un an sau poate un an şi jumătate, dar, evident, timpul aici nu prea avea mare importanţă. Pînă atunci puteau să-și întărească poziţia în societate şi să-și pregătească debutul în lumea bună din Chicago.

Existau, în vremea aceea, mai multe categorii de oameni la Chicago — unii care din sărăcia cea mai neagră se îmbogăţiseră peste noapte, și care nu puteau uita lesne bisericuţa şi conveniențele sociale ale statului lor; alţii, moştenitori de averi mari, sau veniţi din Est unde bogăţia nu era atît de recentă, puteau înţelege mai bine regulile jocului, şi, în sfîrșit, cei născuţi în bogăţie, sensibili la tendința către o viaţă americană mai rafinată, începeau să fie minaţi de dorința de a face parte din ea — aceştia din urmă alcătuind noua, generaţie.

Tineretul visa serate dansante la Kinsley, chermese şi divertismente estivale în stil european. Dar deocamdată totul era doar un proiect. Prima categorie, deşi cea mai stupidă, nişte vite încălțate, continua să rămînă în frunte, fiind cea mai bogată, banii fiind încă criteriul cel mai important. Petrecerile date de ei erau de o mare plictiseală; aceleasi și aceleaşi recepții din timpul săptăminii, aceleași vizite de duminică după masă din Squeedunk și Hohokus la puterea N. Singurul scop pe care îl urmăreau era să vadă şi să fie văzuţi. Orice tentativă de originalitate atît în felul de a gîndi cât şi în purtări era, cu desăvîrşire exclusă. În fond se cerea doar un mod stereotip de a gîndi şi de a te purta — culmea banalităţii. Ideea de a introduce în mijlocul lor o „femeie de teatruʼ” — cum se obişnuia în Est sau la Londra — nici nu le-ar fi trecut prin cap! Chiar şi un cîntăreţ sau un pictor ar fi fost privit chioriş. Era foarte uşor să depăşeşti măsura! Dacă însă un prinţ european s-ar fi rătăcit la Chicago (lucru care nu s-a întîmplat de altfel niciodată) sau dacă vreun magnat din Est ar fi rămas la Chicago între două trenuri, atunci elita orașului s-ar fi dat peste cap să-i facă pe plac.

Cowperwood a simţit toate lucrurile astea din primul moment. Își închipuise însă, că avînd bani şi putere, el, împreună, cu Aileen şi cu splendida lor casă vor constitui fermentul care va însufleţi lumea asta lipsită de viaţă. Din nefericire însă, Aileen era prea ostentativ dornică de ocaziile care puteau să facă din ea favorita bunei societăţi, sau măcar s-o facă să fie acceptată. Ca orice om primitiv, care era nepregătit să, se apere şi se afla la cheremul forţelor capricioase ale naturii, perspectiva unui eșec o făcea aproape să tremure. Își dăduse seama, de la început de nepotrivirea ei, ca, fire, cu un anumit gen de femeie mondenă. Soţia, lui Anson Merrill, magnatul manufacturii, pe care o văzuse odată într-un magazin din centru, i se păru mult prea distantă. Doamna Merrili era o persoană distinsă și de o cultură aleasă. I se părea că nimenila Chicago nu putea fi la înălțimea ei. Fusese crescută la Boston și era destul de familiarizată cu buna societate londoneză, pe care o frecventase deseori. Pentru ea, Chicago nu era altceva decât un oraș comercial sordid. Ar fi preferat de mii de ori să trăiască la New York sau la Washington dar era nevoită să rămină aici. De aceea arbora întotdeauna un aer superior față de toţi cei pe accepta să-i frecventeze, arătînd, cu o înclinare disprețuitoare a capului, cu o privire obosită cu o mişcare a sprîncenelor arcuite, cît de mult o plictisea totul.

O anume doamnă Henry Huddlestone i-o arătase pe doamna Merrill lui Aileen. Doamna Huddlestone era nevasta fabricantului de săpun care locuia aproape de actuala reşedinţă a soţilor Cowperwood, şi nici ei nu făceau parte din cea mai bună societate. Auzise că soții Cowperwood erau oameni bogați, prieteni cu soţii Addison, că intenționau să-şi construiască o somptuoasă locuinţă care va costa două sute de mii de dolari (preţul creşte totdeanna cînd e vorba de o casă în construcţie). Asta era suficient pentru doamna Huddlestone. Depuse cărți de vizită la familia Cowperwood ca vecină, iar Aileen, dornică să-și cîştige simpatii, îi răspunse. Doamna Huddlestone era o femeie mică de statură, nu prea arătoasă, deşteaptă în sensul monden al cuvîntului şi cu un remarcabil simţ practic.

— Apropo de doamna Merrill, spuse doamna Huddlestone în ziua aceea, uite-o colo — lîngă raionul de confecţii. Are totdeauna un face- à -main pe care-l ține ca acum.

Aileen se întoarse şi examină critic o femeie brună, înaltă și zveltă, aparținând în mod evident societăţii bune din Vest, foarte distantă, dispreţuitoare și încrezută. |

— N-o cunoşti? întrebă Aileen surprinsă, urmărind-o din ochi pe doamna Merrill, în voie.

— Nu, se scuză doamna Huddlestone. Ei locuiesc în districtul nordic și la noi în oraș cercurile nu se prea ameatecă intre ele.

De fapt familiile importante aveau tocmai privilegiul să nu ţină seama de împărțirea arbitrară pe „districte” şi puteau să-și aleagă prieteni din oricare din cele trei districte ale oraşului.

— Aha exclamă Aileen, nepăsătoare. Era însă vexată că doamna Huddlestone găsea necesar s-o indice pe doamna Merrill drept o persoană superioară lor.

— Ştii, cred că îşi face puţin sprîncenele, insinuă doamna Huddlestone, nu fără invidie. Lumea pretinde că bărbatul ei nu e de o fidelitate exemplară. Există o oarecare doamnă Gladdens, o vecină a lor, care se pare că-l interesează foarte mult.

— Ooo! făcu Aileen, cu prudenţă. Din cauza aventurii ei din Philadelphia hotărâse să fie circumspectă, și să se abţină de la bârfeli. Săgeţile de acest fel puteau atât de uşor fi îndreptate spre ea !

— Cercul ei însă este totuşi cel mai select din oraş, recunoscu interlocutoarea lui Aileen.

După care ambiția lui Aileen fu s-o frecventeze pe doamna Anson Merrill şi să fie acceptată de ea fără, rezerve. Nu ştia, deşi ar fi putut să bănuiască, că acest ideal nu se va realiza niciodată.

Mai erau însă şi alte persoane care se prezentaseră la prima reşedinţă a soţilor Cowperwood, sau cu care aceştia din urmă intraseră în relaţii. De pildă soţii Sunderland Sledd, domnul Sledd fiind director general de mişcare la una din căile ferate din sud-vest, cu capăt de linie la Chicago — om cultivat şi de gust, cu ceva avere, iar nevasta lui o femeie ambițioasă şi neinteresantă. Mai erau şi soţii Walter Rysam Cotton, el fiind un angrosist de cafea, dar mai ales cronicarul monden al localităţii; soţia lui făcuse universitatea din Vassar. Apoi, soţii Norrie Simms; Simms era secretarul şi tezaurierul casei de economii şi depuneri Douglas şi avea mare putere într-un anumit grup de financiari, independent de cel reprezentat de Addison și Rambaud. Şi alţii, printre care soţii Stanislau Hoecksema, blănar bogat; soţii Duane Kingsland, negustor angrosist de făină; soții Webster Israels, fabricant de conserve; soții Bradford Canda, bijutier. Toţi acești oameni aveau o oarecare poziţie socială. Fiecare locuia în case mari, trăiau din venituri grase și prin urmare se bucurau de considerația concetăţenilor lor. Diferenţa dintre Aileen și majoritatea celorlalte femei era ca diferența dintre realitate şi iluzie. Dar aici se cuvine o explicație. Pentru a cunoaşte într-adevăr mentalitatea femeii americane de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, ar trebui să ne întoarcera la evul mediu cînd biserica era înfloritoare şi cînd poetul zelos şi insuficient informat de realităţile vieţii împodobea femeia cu un nimb mistic. De atunci fetele ca şi femeile măritate au fost învăţate să creadă că femeia era, făcută dintr-o argilă superioară celei din care erau făcuți bărbaţii, și că ele sînt menite să-i ridice moralmente şi că favorurile pe care le acordau bărbaţilor erau daruri de nepreţuit. Această aureolă trandafirie și romanţioasă, neavînd nimic comun cu morala individualistă, crease totuşi la femei o atitudine de superioritate față de bărbat şi chiar faţă de alte temei. La Chicago, în atmosfera în care se trezise Aileen, exista în parte această iluzie. Doamnele cărora le fusese prezentată aparțineau acestei luni pline de iluzii. Ele se credeau ființe desăvîrşite, ca din romane şi din arta religioasă. Soții for trebuiau să aibă o purtare exemplară, demnă de concepţia ideală a soţilor lor, iar reputaţia celorlalte femei trebuia să fie neîntinată, Aileen, cu firea ei primitivă şi pasionată, ar fi râs de toate astea, dacă bineînțeles le-ar fi înțeles. Cum însă nu le putea înțelege, în prezenţa anumitor persoane devenea timidă și nesigură de ea. Un exemplu în acest sens era doamna Norris Bimms, unul din sateliții doamnei Anson Merrill.

O invitaţie la ceai, la dejun, la cină, sau să fie măcar însoțită în oraș de doamna Merrill, constituia pentru doamna Simms cea mai mare fericire. Adora să repete spiritele idolului ei, să informeze lumea despre nemaipomenita sa cultură, și să povestească cum oamenii refuzau să creadă că e nevasta lui Anson Merrill, deși doamna Merrill nu se sfia s-o spună. Acești castani bătrîni, stîlpii lumii bune, din Chicago, își aveau desigur originea în Egipt şi Chaldea. Doamna Simms era o femeie banală, fără o personalitate bine definită, deşteaptă, frumușică, nu lipsită de gust, dar o arivistă. Fetițele Simms învăţaseră toate manierele şi comportarea din societatea bună a timpului — să se fandosească, să zâmbească afectat, să facă reverenţe şi așa mai departe, spre marea desfătare a părinţilor. Dădaca lor purta uniformă, iar guvernanta era o adevărată martiră. Doamna Simms era înfumurată, nu se uita decât la cei mai bine decât ea şi avea un dispreț plin de condescendență pentru lumea mediocră în care era sililă să trăiască.

La prima masă la care îi invitase pe soţii Cowperwood, doamna Simms căutase să afle ceva din trecutul lui Aileen la Philadelphia; o întrebă dacă cunoaște familiile Arthur Leigh, Trevor Drake, Martyn Walker sau pe Roberta Willing. Doamna Simms personal nu cunoştea, pe nici una din ele, o auzise doar pe doamna Merrill pomenindu-le, şi asta deci i se părea o excelentă garanţie. Aileen, hotărîtă să se apere, gata să mintă fără ezitare ca să cîștige partida, afirmă că le cunoscuse, deși în realitate abia le văzuse și asta înainte ca lumea din Philadelphia să discute legătura ei cu Cowperwood. Afirmația lui Aileen îi făcu plăcere doamnei Simms.

— Am să-i spun lui Nellie, zise ea, referindu-se cu familiaritate la doamna Merrill.

Aileen se temea că dacă investigaţiile vor continua, va afla toată lumea că înainte de a fi nevasta lui Cowperwood trăise cu el, că ăsta fusese motivul eformulat al divorțului lui şi că Frank Cowperwood stătuse la închisoare. Singura lor salvare era averea și frumusețea ei. Dar va fi oare suficient?

Într-o seară au fost invitați la masă la familia [...] Kingsland, unde doamna Bradford Canda întrebă, peun ton care-i păru lui Aileen foarte semnificativ, dacă o cunoscuse la Philadelphia pe prietena ei, doamna Schuyler Evans. Întrebarea o sperie pe Aileen.

— Nu crezi că au aflat ce-i cu noi? Măcar unii dintre ei? îl întrebă pe Cowperwood în drum sprecasă.

— S-ar putea, răspunse Cowperwood, dus pe gînduri, totuşi nu sînt sigur. Eu în locul tău nu m-aş frămînta. Dacă pari îngrijorată, abia atunci au să simtă că e ceva. N-am făcut nici un mister din faptul că am stat la închisoare la Philadelphia şi nici de acum înainte n-am să fac. A fost o nedreptate, m-au băgat acolo fără nici un drept.

— Ştiu, dragul meu, şi s-ar putea să n-aibă nici o importanță dacă au aflat. Nu văd de ce ar avea. Cît despre noi doi, nu sîntem singurii care să fi avut încurcături familiale.

— Singurul lucru care contează e dacă ne acceptă sau nu. Dacă nu le place, foarte bine. N-avem încotro. Deocamdată să isprăvim casă și apoi să le oferim un prilej de a se purta cum se cuvine. Dacă nu, mai sînt şi alte oraşe unde ne putem duce. Cu bani faci orice în New York — asta ştiu precis. Acolo putem să ne construim un adevărat palat și să fim primiţi în societate şi trataţi de la egal la egal — dacă, bineînţeles, avem destui bani —și eu o să am bani berechet, adaugă el după ce chibzui o clipă. N-ai grijă, cu sau fără voia lor, am să cîştig aici milioane şi apoi — ei, apoi vedem noi ce-o să mai fie. Fii liniştită. Nu știu dacă există pe lumea asta vreun necaz pe care să nu-l poţi înlătura cu bani.

Cu dinţii încleștaţi, căpătase expresia hotărîtă a unui om periculos, gata de luptă. Apoi luă mîna lui Aileen și o strînse cu blîndeţe.

— Fii liniştită, mai repetă. Chicago nu este singurul oraş din lume. În zece ani o să fim cu siguranță bogaţi. Te rog să ai încredere. Totul va merge strună. Sînt sigur.

Trecînd pe Michigan Avenue cu trăsură, Aileen se uita la laminile şi la casele cufundate în tăcere.

Lămpile albe luceau în întuneric și pe măsură ce se îndepărtau se făceau tot mai mici, aprinse. Era noapte, răcoare și plăcut. Oh, de s-ar putea ca banii lui Frank să le aducă poziția în societate pe care o dorea, şi mulţi prieteni; oh, ce n-ar da! Nu-şi prea dădea seama că izbînda în această luptă depinde de propria ei personalitate, de faptul că are sau nu personalitate.