Capitolul X O primă încercare

Inaugurarea casei din Michigan Avenue avu loc tîrziu, în noiembrie, în
toamna anului 1878, aproape doi ani după stabilirea lui Aileen și Frank
la Chicago. Datorită cunoştinţelor făcute la curse, la diferite
mese, la ceaiuri şi la recepţiile date de Clubul Union şi de Clubul
Calumet (unde Cowperwood îusese cooptat ca membru datorită protecţiei
lui Addison) şi a oamenilor influențaţi de McKibben şi de Lord, reușiră
să trimită trei sute de invitaţii din care două sute cincizeci fură
acceptate. Pînă atunci, graţie discreţiei cu care-şi conducea
afacerile, nu auzise comentarii în legătură cu el şi nici nu atrăsese
atenţia privitor la trecutul lui din Philadelphia. Era bogat, amabil,
cu mult farmec și personalitate. Oamenii de afaceri din Chicago, cei pe
care îi frecventa, îl găseau fascinant; și foarte deştept. Frumusețea și graţia lui Aileen îi confereau o valoare personală, deși nu erau încă primiţi în societatea cea mai înaltă.

Este uimitor ce impresie poate produce un om pe care societătea nu l-a definit încă, dacă omul procedează, cu tact şi discernămînt. Apărea, pe atunci în Chicago o publicaţie mondenă săptămînală, de oarecare importanţă şi pe care Cowperwood împreună cu McKibben o aveau la dispoziţie. În general nu poţi face mare lucru într-o împrejurare dacă țelul pentru care lupţi nu e perfect serios; dar dacă există, ca în cazul de faţă, măcar o umbră de respectabilitate, cînd e vorba de o mare avere și de un om cu o personalitate covîrșitoare, totul devine posibil. Kent McKibben îl cunoștea bine pe Horton Biggers, redactorul-șel al revistei, în vârstă de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu părul cărunt, un om trist, deprimatși dezamăgit de viață— avea, în înfăţişare, ceva de burete sau de moluscă. Aparenta lui bună dispoziţie și interesul pentru oameni nu se trezeau în el decît în cazuri de forţă majoră. Pe vremea aceea, redactorul monden făcea parte din lumea bună — de facto — şi era tratat mai mult ca musafir decît ca simplu gazetar, deși chiar atunci exista tendința de a se cam întoarce spatele presei. McKibben, care lucra pentru Cowperwood și ținea la el, îi spuse într-o zi lui Biggers:

— Îi cunoşti pe soţii Cowperwood, nu-i așa?

— Nu, răspunse Biggers, care se lipise numai de cercurile selecte ale orașului. Cine mai sînt și ăștia?

— Cowperwood este un bancher din La Salle Street. E din Philadelphia. Doamna Cowperwood este o femeie splendidă, tînără și aşa mai departe. Își construise o casă aici, la Chicago, pe Michigan Avenue. Ar trebui să-i cunoşti. Cred că în curînd au să facă parte din lumea bună. Soții Addison s-au şiîmprietenit cu ei. Dacă te-ai arăta amabil acum, cred că ţi-ar folosi mai tîrziu. Cowperwood e un om bun și generos.

Biggers ciuli urechile. Meseria lui de gazetar monden nu era prea bine plătită și ocaziileîn care putea să mai cîştige cîte ceva pe de lături se iveau rar. Cei ce doreau să facă parte din lumea bună, cei care abia începuseră să fie primiți în cercurile selecte şi contau pe aprecieri amabile din partea redactorului-şef, trebuiau să-i subvenţioneze cu generozitate revista. Scurt timp după ce avusese loc această conversaţie, Cowperwood primi un formular pentru un abonament din partea administrației gazetei Saturday Review. Bancherul trimise un cec de o sută de dolari adresat personal domnului Horton Biggers; după care cîtevapersoane, nu din cele mai imporianie, observară că după ce soții Cowperwood luau masa la ei numai atunci, Saturday Review relata acest eveniment monden. Soții Cowperwood păreau să fie bine văzuți, dar întrebarea era de ce.

Din păcate publicitatea sau succesul monden, chiar moderat, ca tot ce strălucește iscă bârfeli. Cînd cineva începe să aibă succes şi se ridică deasupra mulţimii, amatorii de cancanuri stau la pîndă şi se întreabă: cine e, ce face şi de ce reușește? Entuziasmul lui Aileen şi geniul financiar al lui Cowperwood îi îndemnau să facă din recepţia lor de inaugurare a noii case un eveniment monden cu totul deosebit, care, dat fiind împrejurările, era o tentativă periculoasă. Chicago se dezvolta totuși extrem de încet din punct de vedere monden, oamenii erau foarte circumspecţi, cu reacţii, după cum am mai spus, flegmatice, stupide. O recepţie formidabilă, orbitoare ca un foc de artificii, putea reuși dar putea, să însemne şi un fiasco. Membrii cei mai circumspecţi ai societăţii din Chicago, chiar dacă nu vor fi prezenţi la recepţie, vor auzi comentariile şi vor aduce ultimele critici, dictând atitudinea definitivă care trebuia adoptată faţă de soţii Cowperwood.

Invitaţiile fură făcute peniru ora patru și musafirii rămaseră pînă lașase şi jumătate, după care, la nouă, urmă o serată dansantă cu o celebră orchestră locală, de coarde, un program muzical cu artiști de mare renume și apoi un supeu nemaipomenit, de la unsprezece la unu, într-un decor luminat ca în basmele chinezeşti. Supeul fu servit la mese mici care ocupau trei din saloanele parterului. Galeria de tablouri a lui Cowperwood se îmhogăţise cu noi achiziţii procurate din străinătate, iar punctul de atracţie era o splendidă pînză de Gérôme, care laepoca aceea era la apogeul succesului său — reprezentând niște cadâne goale lenevind de-a lungulunei băi orientale, împodobită ca incrustaţii frumoase de piatră viu colorată. Pentru Chicago tabloul era cam îndrăzneț, șocant pentru publicul neințiat, totuşi inofensiv pentru cunoscători. Dădea întregii colecţii, care avea o tonalitate mai degrabă ternă, pata de culoare necesară. Mai era și un tablou de curînd primit şi expus, reprezentind-o pe Aileen, pictat de un olandez, Jan van Beers, pe care-l întâlniseră la Bruxelles, vara trecută.

Aileen pozase de nouă ori ; pînza era excepțional de frumoasă, în tonuri de pastel: pe fondul unui peisaj de vară — un bazin cu bordura de piatră; colţul unui palat olandez din cărămidă roşie, un strat de lalele şi un cer albastru cu nori pufoși — Aileen stătea pe braţul încovoiat al unei bănci de piatră, cu picioarele în iarba verde, ţinând alene o umbreluţă roz cu alb, tivită cu dantelă; avea un trup viguros cu rotunjimi armonioase și era îmbrăcată după ultima modă, pariziană — un costum taior de mătase în dungi albastru cu alb; purta oflorentină vaporoasă garnisită cu panglică tot albastru cu alb. Pălăria arunca o umbră peste privirea el voluptoasă, aproape animalică. Artistul prinsese foarte bine firea, elanul, îndrăznealașibravada ei izvorâte din curajul pe care ţi-l dă lipsa de exsperiență sau de rafinament. Tabloul avea multă prospețime, o prospeţime cam ostentativă, ca de altfel tot ce avea legătură cu ea; era făcută să stîrnească invidia celor mai puţin înzestrați de natură, în schimb era o perfectă interpretare a modelului. În lumina caldă a lămpilor de gaz, acest portret o înfățișa pe Aileen deosebit de frumoasă, alintată, indolentă, provocatoare, animal de rasă, îngrijit, răsfățat de toată lumea. Mulţi se opriră în fața tabloului care stîrnea comentarii șoptite sau cu voce tare.

În dimineaţa zilei în care trebuia să aibă loc petrecerea, Aileen se simţi cuprinsă de panică, de îngrijorare, nesigură de felul în care vor decurge lucrurile. Frank fusese de părere să-i angajeze o secretară, o biată fată, un fel de roabă care trimisese toate invitaţiile, înregistrase răspunsurile, făcuse comisionale și fusese consultată în toate chestiunile de amănunt. Fadette, camerista ei franțuzoaică, se zbătea în chinurile pregătirii celor două toalete necesare ; una care trebuia să fie gata pentru ora două, iar celaltă pentru şase. Subreta scotea din două în două minute cîte un m on Dieu sau un par bleu, căutînd de zor cîte un articol de îmbrăcăminte sau lustruind o podoabă — o cataramă, sau o agrafă. Aileen, care îşi propusese să fie impecabilă, era ca de obicei foarte exigentă în alegerea rochiilor celor mai potrivite, iar Fadette era istovită. Portretul ei, atîrnat pe peretele dinspre răsărit al galeriei de tablouri, constituia peniru ea osursă de inspiruţie; ideea că toată elita orașului va veni s-o judece o cam speria. Theresa Donovan, cea mai bună croitoreasă a orașului, îi dăduse unele sfaturi, dar Aileen se opri în cele din urmă la o rochie de catifea maron, o creaţie Worth din Paris, menită să-i scoată în evidenţă umerii și brațele, armonizindu-se încîntător cu carnaţia şi părul ei de aur. Încercă niște cercei de ametist, dar preferă unii cu topaze; puse ciorapi de mătase maron și nişte pantofi maron, cu nasturi de email roşu.

Din păcate, Aileen nu se comporta niciodată cu dezinvoltura caracteristică femeilor din lumea bună. Nu era niciodată stăpînă pe situație, ci dimpotrivă, se lăsa dominată de ea. O salva totdeauna calmul superior şi afabilitatea lui Cowperwood. Lîngă el se simţea o adevărată doamnă, oriunde la ea acasă. Lăsată singură, însă, oricît ar îi fost de mare, curajul ei începea să se clatine. Nici un moment nu-şi putea uita trecutul.

Kent McKibben sosi la ora patru, elegant, în redingotă de după masă. Privirea lui pătrunzătoare aprobă, dar nu în întregime, eforturile şi ostentaţia desfăşurată; intră în salonul principal unde stătu de vorbă cu Taylor Lord, care tocmai terminase ultima inspecţie a casei şi se pregătea să plece ca să se reîntoarcă mai tîrziu. Dacă aceşti doi bărbaţi ar îi fost nişte prieteni intimi, ar fi discutat despreposibilitățile mondene ale soților. Cowperwood. Relațiile lor fiind însă strict convenţionale, se mărginiră să vorbească despre fleacuri. Și tocmai atunciAileen își făcu o scurtă, dar radioasă, apariție. Kent McKibben avu impresia că niciodată nu fusese atât de frumoasă. Și la urma, urmei, comparată cu femeile plicticoase, lipsite de feminitate pe care le întâlneai de obicei în saloane, femei șirete, reci, interesate, storcînd toate avantajele din situația lor sollidă, Aileen era admirabilă. Păcat că n-avea mai mult tact, trebuia să fie mai reținutăm nu chiar atât de deschisă. Totuși, alături de Cowperwood ar fi putut ajunge departe.

— Vă felicit, doamnă Cowperwood, totul este încîntător. Tocmai îi spuneam domnului Lord că locuinţa dumneavoastră este un adevărat triumf.

Din partea lui McKibben care era un perfect om de lume şi în prezența lui Lord, care era de asemenea apreciat în cercurile bune, aceste complimente o încântară pe Aileen. Radia de fericire.

Printre primii sosiți fură doamna Webster Ista doamna Bradford Canda și doamna Walter pl Cotton, care trebuiau să primească musafirii împreună cu Aileen. Aceste doamne nu-şi dădeau seama că riscau astfel să-și compromită reputaţia peentru lipsa lor de perspicacitate și exigenţă; fusese îmbătate de luxul afișat de Aileen, de succesul din ce în ce mai mare al lui Cowperwood în lumea finanțelor și de arta, rafinată care domnea, în noua locuinţă. Gura doamnei Webster Israels avea o formă atît de caracteristică, încît întotdeauna o făcea pe Aileen, de cîte ori o vedea, să se gîndească la un pește; totuşi nu era o ființă chiar atît de searbădă și în ziua aceea fusese vioaie şi chiar atrăgătoare. Doamna Bradford Canda, a cărei rochie vi e u x -rose și gri argintiu masca un schelet impresionant — o femeie nu complet lipsită de farmec — se entuziasmase și avea convingerea că această recepţie va rămîne în istoria orașului un eveniment monden important. Doamna Walter Rysam Cotton, mai tînără ca celelalte două avea un soi de spoială dobândită la colegiul Vassar și se considera superioară lor în multe privinţe; o munceau, ce e drept,vagi bănuieli că soții Cowperwood n-ar fi exact ce trebuie, dar era clar că făceau progrese şi că puteau, eventual, să-i depășească pe toţi ceilalți aspiranți la un loc în lumea bună. Se simțea deci obligată să fie amabilă.

Viaţa trece uneori de la o strictă individualitate la o tendinţă contrară. Ea devineca atmosfera tablourilor atît de colorate ale lui Monticelli, unde individualitatea nu mai contează, iar valoarea principală o dă ansamblul strălucitor. Noua casă, cu uși elegante de sticlă la parter, avea niște splendide frize cu flori sculptate, şi uşa de la intrare,adâncită în perete și împodobită de asemenea cu sculpturi florale, fu în scurt timp asediată de o mulţime numeroasă, şi pestriță. O parte din invitaţi fuseseră poftiţi de McKibben şi de Lord, astfel încit nici Aileen şi nici Cowperwood nu-i cunoşteau ; sosiră şi

fură prezentaţi. Străzile laterale și piaţeta din faţa clădirii erau ticsite de trăsuri elegante cu cai nărăvași. Prietenii intimi au venit mai devreme şi găsind plăcută atmosfera au rămas pînă mai tîrziu. Restauratorul Kinsley adusese o adevărată, armată de cheșlneri stilaţi, aliniaţi ca soldaţii sub supravegherea atentă a majordomului casei. Sufrageria era luxos decorată în culori pompeiene, iar risipa de cristaluri îi dădea o strălucire superbă. Bufetul incărcat cu bunătăţi era aranjat cu mare artă. Rochiile de după masă ale doamnelor aveau culorile toamnei și variau de la gri la purpuriu, maron şi verde, armonizindu-se cu pereţii de nuanţă castanie ai holului de la intrare, cu griul închis și auriul salonului principal, cu roşul roman din sufragerie, cu albul şi auriul sălii de concert şi cu culoarea neutră, sepia, a pereţilor din galeria de tablouri.

Cowperwood se retrăsese cu bărbaţii în sufragerie, birou şi galeria de pictură, iar Aileen, încurajată de puternica personalitate a soţului ei, trona în vanitatea, frumuseţii ei — spectacol demn de a fi privit, aproape înduioșător, întruchiparea deşertăciunii aparenţelor pieritoare, ironia, avuţiei şi în același timpamăgirea ei. Această mulțime care se perinda prin salonul soților Cowperwood venise mai mult dincuriozitate decât din bune intenții, mai mult dininvidie decît din simpatie, gata să clevetească fără pic de înţelegere; venise numai să critice.

— Ştii, doamnă Cowperwood, spuse doamna Simms, în treacăt, casa dumitale imi face impresia unei expoziţii de artă. Nu-mi dau seama de ce.

Aileen simţise intenţia maliţioasă, dar nu găsi ce să-i răspundă. Nu era înzestrată să pună oameni la punct : se îmbujoră însă de furie.

— Da, crezi? răspunse ea, tăios.

Doamna Simms, Batisfăcută de efectul produs, trecu veselă mai departe, însoţită de un tînăr artist care o urma pas cu pas.

Acest mic incident şi altele asemănătoare o făcură pe Aileen să-şi dea seama cît de puţin făcea parte din cercul select al orașului, care deocamdată nu-l acceptase nici pe ea, nici pe soțul ei. Aproape că o ura pe plicticoasa doamnă Israels, care fusese martoră la ieșirea doamnei Simms; şi totuși, poziţia doamnei Israels era mai solidă decîta altora — ca probă că pînă şi doamna Simms îi acordase un „Ce mai faci” convenţional.

Apariţia soţilor Addison, Sledd, Kingsland, Hoecksema şi alții nu reuși s-o liniştească. Totuşi, după supeu, tineretul îndemnat de McKibben,un specialist în misterele și subtilitățile „promenadei”, avu plăcerea s-o conducă în acest cortegiu geeric, urmat de Cowperwood care-i oferi braţul doamnei Simms. Aileen, într-o rochie de saten alb cu puţin argint din loc în loc, și cu un colier, brățări, cercei şi diademă de briliante, avea strălucirea unei prințese orientale. Exulta de fericire, McKibben, foarte curtenitor, era aproape amorezat de ea.

— E o plăcere să danseze omul cu dumneata; îi șopti admirativ. Esti atît de frumodaca te mai uiti la ceva ce straluceste intri in contact cu mine ca e singura careasă... un vis!

— Un vis cam solid, replică Aileen.

— Aş îi fericit să-mi pot da seama, spuse el, râzând, iar Aileen, care înțelesese aluzia, schiță un zâmbet șăgalnic. Doamnei Simms, ocupată cu Cowperwood, îi scăpă, spre marele ei regret, o parte din conversație.

După „promendadă”, Aileen, asaltată de un grup zgomotos de tineri veseli șiîndrăzneți, îi conduse să-i vadă portretul. Invitaţii cu gusturi convenţionale, sub influența băuturilor, comentau tabloul lui Gérôme reprezentînd nuduri impudice de la un capăt al galeriei, portretul strălucitor al lui Aileen, la celălalt capăt, şi entuziasmul tinerilor pentru gazdă. Doamna Rambaud, fără intenţii malițioase, atrase atenţia bărbatului ei asupra „poftei de viaţă” a doamnei Cowperwood. Doamna Addison, uimită de bogăţia impresionantă a soţilor Cowperwood, care depășea cu mult în strălucire, dacă nu şi în proporţii şi opulenţă tot ceea ce realizaseră ei vreodată, îi șopti bărbatului său:

— Omul ăsta trebuie să cîştige bani, nu glumă.

— Omul ăsta, dragă Ella, e un financiar înnăscut, explică Addison, sentenţios. Face tranzacţii și cu siguranţă că va cîştiga bani mulţi. Nu ştiu dacă vor intra vreodată în rîndul bunei societăţi. Dacă ar fi singur, da, fără doar şi poate. Ea e frumoasă, dar mă tem că nu e genul de femeie de care are el nevoie. Este aproape prea frumoasă.

— Aşa cred și eu. Mie personal îmi place. Dar mi-e frică să nu facă gafe. Ar fi păcat.

Tocmai atunci trecu Aillen prin fața, lor, încadrată de doi tineri veseli; obrajii îi erau îmbujoraţi de plăcere, de vorbele măgulitoare pe care i le spuneau. Se îndrepta spre camera de muzică, ce dădea în salon, formînd sala de bal. Strălucirea mulțimii în virtejul dansului îi lua ochii; parfumul florilor, sunetul muzicii şi a vocilor aveau ceva îmbătător.

— De mult n-am mai văzut o femeie aşa de frumoasă ca doamna Cowperwood, spuse Bradford Canda reporterului monden, Horton Biggers.

— Crezi că o să placă lumii noastre? întrebă prudent ziaristul.

— E fermecătoare, dar mă tem că nu e destul de reținută și nici destul de deșteaptă. Aici ar trebui un alt gen de femeie — mai serioasă. Ea, e puțin prea vioaie. Babele astea n-au să se simtă niciodată bine în compania ei. Prea le face să parăbătrâne. Ar avea mult mai mult succes dacă n-ar fi așa tînără și frumoasă.

— Exact asta-i şi părerea, mea! exclamă Biggers, care n-avea de fapt nici o părere, era incapabil să ajungă singur la concluzii atît de precise. Acum adoptase acest punct de vedere pentru că venea de la Bradford Canda.