Capitolul IV Peter Laughlin & Comp.

Cowperwood era foarte mulţumit de asociaţia pe care o realiză cu un fost agent la bursa din Chicago, Peter Laughlin. Laughlin, un om înalt şi slab, juca la bursă şi trăise cea mai mare parte a vieţii lui la Chicago, venit din Missouri de pe cînd era copil. Agentul de bursă tipic, de şcoală veche. Semăna la chip cu Andrew Jackson ¹ , iar la trup cu Henry Clay ² ... Davy Crockett ³ ... „Long John” Wentworth ⁴ .

Lui Cowperwood îi plăceau încă de foarte tînăr oamenii originali, care și ei îl plăceau. Putea, dacă-şi dădea osteneala, să înţeleagă și să fie înțeles de orice om, indiferent de psihologia fiecăruia. În timpul primelor sale peregrinări în La Salle Street luă informaţii despre cei mai buni agenţi de bursă, pe care-i punea să facă, ca să-i încerce şi să-i cunoască mai bine, mici treburi pentru el. Și astfel, într-o bună zi, dădu peste bătrînul Peter Laughlin, comerciant de grîu și porumb care-şi avea biroul în La Salle Street lîngă Madison Street şi care făcea niște afaceri modeste, speculînd, pentru el şi pentru alţii, cereale şi acţiuni de căi ferate din Est. Laughlin era un american ager şi prudent, probabil de origine scoțiană, și care avea toate defectele tradiţionale americane — stîngăcia, mania de a înjura, de a mesteca foi de tutun şi alte mici metehne. Lui Cowperwood îi fu de ajuns să se uite la el ca să-şi dea, seama că Peter Laughlin e o sursă inepuizabilă de informaţii despre fiecare locuitor cu vază din Chicago — și numai acest lucru era de mare importanță. Și unde mai pui că Peter Luughilin era un om deschis, simplu şi fără pretenţii, calităţi pe care Cowperwood le socotea de neprețuit.

În ulţimii trei ani Laughlin pierduse, o dată sau de două ori, mulţi bani în tot soiul de tentative infructuoase de acaparare, în urma cărora credea că a devenit mai prudent sau în tot cazul începusesă-i fie frică.

„Exact omul de care am nevoie”, îşi zise Cowperwood. Şi astfel, într-o bună zi se duse la Laughlin, hotărît să deschidă un cont, nu prea mare, la el.

— Henry, îl auzi pe Laughlin — cînd intră în biroul spaţios, dar cam prăfuit al acestuia — adresîndu-se unui tînăr funcţionar care avea un aer solemn, un secretar perfect pentru Peter Laughlin, adu-mi te rog acţiunile alea din Pittsburg şi Lake Erie. Văzîndu-l pe Cowperwood care aştepta, adăugă : Cu ce vă pot fi de folos?

Cowperwood zîmbi. „Ce curios pronunţă cuvîntul acțiuni”, îşi spuse el. „Ei bravo, îmi place omul ăsta”.

Se prezentă ca venind din Philadelphia şi îi mărturisi că-l interesau foarte mult iniţiativele financiare din Chicago, că era gata să investească bani în orice acţiuni care promit să crească și mai cu seamă că era dornic să intre în asociaţii, de preferinţă în cele de utilitate publică, destinate să se dezvolte o dată cu orașul.

Bătrînul Laughlin — om de şaizeci de ani, avea, fotoliul său la bursă și o avere de aproximativ două sute de mii de dolari — îi aruncă lui Frank o privire amuzată.

— Dacă ai fi venit aici acum zece sau cincisprezece ani, ai fi putut cîştiga bani în multe afaceri. De pildă, existau atunci niște societăţi de gaze unde s-au băgat băieţi ca Otway şi Apperson ; sau liniile de tramvaie. Eu sînt acela care i-a spus lui Eddie „Parkinson“ că poate scoate bani buni dacă organizează, Linia North State Street. În schimb mi-a, promis că dacă afacerea reuşeşte îmi dă şi mie un pachet de acţiuni: de dat nu mi-a dat niciodată nimic, dar nici nu mi-am pus mare nădejde în el, adăugă Laughlin cu resemnare şi cu un zîmbet indulgent. Sînt un om de afaceri care a văzut prea multe... De altfel, acum tot nu mai e acolo. L-au distrus oamenii lui Michaels şi ai lui Kennelily. De, dacă erai aici acum zece-cincisprezece ani puteai cîştiga şi dumneata ceva. Da' ce rost mai are să ne gîndim la asta? Azi, acţiunile se vînd la aproape o sută şaizeci bucata.

Cowperwood zîmbi.

— Văd, domnule Laughlin, că lucrezi de mult la bursa de aici. Am impresia că ştii multe despre felul în care s-a lucrat pe aici în trecut.

— Da, din 1852, preciză bătrînul. Avea un smoc de păr des care-i şedea în sus, ca o creastă de cocoș, bărbia proeminentă şi un nas ușor acvilin, pomeţii ieşiţi şi obrajii subţiri, cu pielea de culoare închisă, privirea limpede şi pătrunzătoare, ca de rîs.

— La drept vorbind, domnule Laughlin, continuă Cowperwood, motivul adevărat pentru care mă aflu în Chicago este că vreau să găsesc un asociat în afacerile de bursă. Deocamdată eu sînt bancher și agent de schimb în Est. Am firmă la Philadelphia ai fotoliu atît la bursa de acolo cît şi la cea din New York. Mai am unele afaceri şi în oraşul Fargo. Toate agenţiile mă cunosc. Dumneata ai aici un fotoliu la bursă și fără îndoială că lucrezi cu New York-ul sau cu Philadelphia. Noua noastră firmă, dacă bineînţeles vei voi să te asociezi cu mine, va putea trata direct cu aceste două oraşe. Ceea ce- mă priveşte am multe relaţii bune în afară. Mă gîndesc să mă stabilesc definitiv la Chicago. N-ai vrea să lucrăm împreună? Nu crezi că ne-am înțelege?

Cowperwood avea obiceiul, cînd voia să-şi seducă interlocutorul, să-şi ciocănească degetele celor două mîini, deget cu deget și în acelaşi timp să zîmbească radios, avînd în ochi o lumină caldă, magnetică şi aparent afectuoasă.

De fapt bătrînul Peter Laughlin ajunsese la momentul psihologic în care dorea să se ivească o astfel de ocazie. Trăia singur, nu fusese niciodată însurat. Nu găsise femeia, care să se împace cu firea lui ciudată. De fapt, nu prea cunoștea femeile, legăturile lui se mărgineau la acele relaţii triste și ieftine pe care le putea dobîndi prin banii oferiţi, de altfel cu multă zgîrcenie. Locuia în trei încăperi mici pe West Harrison Street, lîngă Throup şi uneori iși gătea singur mîncarea. Unicul său prieten era prepelicarul afectuos şi blînd — o căţea —pe care o chema Jennie și care dormea în odaia lui. Jennie era docilă și iubitoare, îl aştepta la birou pînă termina treaba şi se întorceau seara acasă.

Laughlin vorbea cu cîinele său cum ar fi vorbit cu un om (poate chiar cu mai puţine rezerve), luînd privirile, guduratul şi alte semne drept răspunsuri. Dimineaţa cînd se scula la patru și jumătate şi uneori mai devreme chiar, la patru — dormea puţin — își trăgea pantalonii (rareori se mai îmbăia acum, doar la o frizerie din centru) şi începea o conversaţie cu Jennie.

— Hai, Jennie, scoală-te... e timpul să te scoli. Trebuie să facem cafeaua şi să luăm gustarea de dimineaţă. Te văd eu cum stai aici şi te faci că dormi. Scoală ! Ai dormit de-ajuns. Ai dormit cît mine.

Jennie, din pat, îl pîndea afectuos cu un ochi, dînd din coadă, şi mişca urechea liberă în sus și în jos. Laughlin se îmbrăca, după ce se spăla pe faţă şi pe mîini, și își punea o cravată veche în formă de sfoară, legată larg şi comod, şi-şi peria părul în sus. Jennie se scula şi se învirtea iubitoare în jurul lui de parcă spunea : „Vezi cum m-am grăbit?”

— Aşa şi trebuie, rostea întotdeauna bătrinul, te scoli mereu ultima, niciodată prima, aşa-i Jennie? Tata trebuie să tie primul întotdeauna.

Iarna, cînd roţile tramvaiului scîrţîiau şi degetele şi urechile amenințau să îngheţe, bătrînul Laughlin, într-un palton cenușiu gros, vechi, ponosit şi o pălărie pătrată, o băga pe Jennie într-un geamantan negru-verzui şi astfel o transporta în oraş împreună cu cîteva, din preţioasele acţiuni în care îşi pusese mari nădejdi. Numai aşa o putea lua pe Jennie cu el în tramvai. Cînd nu era prea frig mergeau pe jos căci lui îi plăcea să umble. De obicei ajungea la birou pe la şapte jumătate-opt, deşi treaba nu începea decît după nouă, şi rămînea acolo pînă la, patru jumătate-cinci, citind jurnalele, făcînd socoteli cînd nu era ocupat cu clienţii. Pe urmă, tot cu Jennie, pleca să se plimbe sau se întîlnea cu vreun om de afaceri. Nu-l interesau decît locuinţa sa, gazetele, bursa, biroul lui şi strada. Teatrul, cărţile, tablourile, muzica nu-l atrăgeau — iar femeile numai dintr-un singur punct de vedere, şi ăsta destul de limitat. Cerea atît de puţin de la viață încît pentru Cowperwood, căruia îi plăceau oamenii, bătrînul era fascinant. Tînărul bancher se folosea doar de oameni, nu se oprea să-i studieze cum ar face un artist.

Cowperwood îşi dădu imediat seama că bătrînul Laughlin ştia în legătură cu finanţele, tranzacţiile, posibilităţile şi oamenii din Chicago tot ce merita să fie știut. Laughlin, comerciant înnăscut și nicidecum un organizator sau un conducător, nu fusese niciodată în stare să întrebuinţeze cu adevărat constructiv cunoştinţele sale. Se purta la fel și la cîștig şi la pagubă, mulţumindu-se, în caz de pierdere, să exclame: — Vai! nu trebuia să fac aşa, şi pocnea din degete. Cînd cîștiga vîrtos sau avea perspective de cîştig, mestecafoi de tutun cu un zîmbet angelic, şi, brusc, în mijlocul tratativelor, striga: — Veniţi, băieţi, că iar o să plouă. Era greu să-l prinzi cu vreo şmecherie şi nu pierdea sau nu cîștiga decît atunci cînd se dădea o luptă deschisă pe piaţă ori combina pe cont propriu cîte o mică afacere.

Asociaţia Cowperwood-Laughlin nu se perfectă imediat. Bătrînul voia să se mai gîndească, deşi avea o slăbiciune pentru Cowperwood. De fapt era menit din capul locului să fie omul și victima lui Cowperwood. Se întilneau zilnic, și discutau unele amănunte și condiţii. În cele din urmă, mînat de instinct, bătrînul Peter ceru o participare egală.

— Oho, dar ce-ai să faci cu atîta? exclamă Cowperwood, prietenos. Asta se petrecea în biroul lui Laughlin, între orele patru şi cinci după masă; bătrînul mesteca de zor tutun, cu sentimentul că se află în faţa unei probleme frumoase si interesante. Eu am un fotoliu la bursa din New York și asta valorează patruzeci de mii de dolari, iar fotoliul de la bursa din Philadelphia face mai mult ca al dumitale de aici. Ele vor constitui, fără îndoială, activul cel mai important al viitoarei noastre firme. Va fi pe numele dumitale. Dar am să mă port totuşi generos. În loc de o treime, cum s-ar cuveni, am să-ţi dau patruzeci şi nouă la sută şi vom numi societatea Peter Laughlin & Comp. Ţin la dumneata, și cred că-mi poţi fi de mare folos. Sînt sigur că dacă lucrezi cu mine vei cîştiga mai mulţi bani decît ai ciştigat lucrînd singur. Aș putea intra în combinaţie cu toţi filfizonii de pe aici, dar nu vreau. Ai face bine să nu mai zăbaveşti şi să începem treaba.

Bătrînul Laughlin era fericit din cale-afară că tînărul Cowperwood voia să se asocieze cu el. În ultimul timp îşi dăduse seama că toţi tinerii aceia înfumuraţi, apăruţi în ultima vreme la bursă, îl considerau un bătrîn de modă veche. În faţa lui se găsea un om venit din Philadelphia, curajos şi puternic, cu douăzeci de ani mai tînăr ca el, la fel de isteţ — ba parcă mai isteţ; chiar — care îi propunea categoric să se asocieze cu el în afaceri. Afară de asta, Cowperwood cu sănătatea şi agresiva sa tinereţe era ca o boare de primăvară.

— Numele firmei nu mă interesează atit de mult, reluă Laughlin. Poţi s-o numești cum vrei. Cu cincizeci şi una la sută vei fi oricum cel mai important. Totuşi, sînt de acord... nu fac obiecţii. Cred c-am să ştiu să iau ce mi se cuvine.

— Atunci, s-a făcut! rosti Cowperwood. Ne trebuie alte birouri, nu crezi? Aici e cam întunecos.

— Fă cum crezi că-i mai bine, domnule Cowperwood mie mi-e tot una. Abia aştept să văd cu ai să aranjezi lucrurile.

Într-o săptămînă treaba fu gata pînă în cele mai mici amănunte, iar după alte două, în centrul cartierului comercial din Chicago apăru deasupra uşii unui apartament elegant, la parterul unei clădiri din Madison Street, colț cu La Salle, firma Peter Laughlin & Comp., agentură şi comision în cereale.

— Ce-o fi cu bătrînul Laughlin ? se întrebau agenţii între ei, trecînd prin fața casei pretenţios renovate; cu geamuri splendide de cristal ; remarcau, de asemenea firma de alamă, masivă, împodobită luxos, pusă la dreapta uşii din colțul clădirii. Ce s-o fi întîmplat? Credeam că s-a isprăvit cu el, cînd colo... Cine-o mai fi şi Compania asta?

— Habar n-am, cred că vreun individ venit din Est.

— Ei, ce să-ţi spun, se lansează. Ia te uită, mă rog, la geamurile astea de cristal !

Și astfel începu cariera financiară a lui Frank Algernon Cowperwood, la Chicago.