III.

Acolo, în alt mediu, cu alţi oameni şi alte preocupări, nădăjduiam să sugrum tot ce mai rămăsese viu din dragostea mea.

Câteva zile n-am îndurat aproape deloc amintirea ei şi eram vesel din cauza asta. Munceam în grădină, mă oboseam fiziceşte şi noaptea dormeam buştean, fără vise. Însă, în săptămâna următoare, dulcea ei otravă se revărsă ca un val asupră-mi şi-mi inundă gândurile. Degeaba căutam să mă eliberez de obsesia amintirilor scriind primele capitole ale unei lucrări juridice pe care o concepusem. Munca aceasta se dovedea un paleativ fără nici un rost. Mihaela îmi polariza gândurile, le îndruma spre ea cu acea forţă cu care gravitatea atrage lucrurile spre centrul pământului. Mă simţeam dezarmat împotriva acestei atracţii copleşitoare. Şi poate aş fi înfruntat-o, în orice caz i-aş fi opus o dârză rezistenţă, dar ea – ciudat – nu venea din afară, ci chiar dinăuntrul meu. Mihaela era în mine atotstăpână…

Neavând încotro, mă lăsam pradă vrajei. O vedeam cu spaima pe faţă, atunci când o sărutasem întâia oară pe scara mansardei; îmi ţiuia în urechi obsedant: şapte, şapte, şapte! De la cazinoul din Constanţa; retrăiam nebunia posesiunii sau mă înfioram de strigătul ei: „Aş vrea să-ţi intru în sânge!”

Aceste puţine gări din calea fericirii noastre aveau un farmec inedit pe care nu-l descopeream decât foarte târziu.

„Dacă Mihaela o fi acum în braţele altuia?”

Simpla insinuare a unui astfel de gând îmi turna otravă în sânge. Săream în sus ca muşcat, simţeam în carne colţii înveninaţi şi durerea toată se aduna la inimă. După asta îmi veneau gânduri mai bune: „Nu se poate. Nu m-a uitat încă. Poate şi ea se zvârcoleşte aşa cum fac eu. Poate mai vârtos decât mine, pentru că (a spus-o chiar ea) m-a iubit mai mult decât am iubit-o eu”.

Era o alinare superfluă care-mi ungea rana cu alifie. Şi încă nu aveam certitudinea unei infidelităţi.

Gândurile se hărţuiesc între ele câineşte, luptând să cucerească postul de comandă. Când unul cade trăsnit se iveşte cu iuţeala fulgerului altul mai puternic şi-i ia locul. Pe câmpul de bătălie mor în încăierare zeci şi sute de gânduri, până ce unul, născut din viaţa celorlalte şi chiar în timpul ostilităţilor, învinge şi pune mâna pe frâie. Cine va putea să descrie cândva acest război tăcut, cu armele logicii, ale intuiţiei sau învăţătura experienţei care se sfârşeşte ca să reînceapă iarăşi de pe aceleaşi poziţii sau de pe altele, fără a conteni vreodată?

Astfel un gând îmi sugeră cu cruzime: „Dacă, pentru a se răzbuna, Mihaela şi-a găsit un… amant?”

Un altul, potrivnic, interveni numaidecât: „E o femeie demnă, şi femeile ca ea nu se dau decât aceluia pe care-l iubesc. Or, până acum n-a avut timpul material ca să înceapă o nouă iubire”.

„Nu-i un motiv. Dacă vrea să se răzbune, răzbunarea ţine loc de orice. E una din absurdităţile femeii, care, în orbire, comite cele mai iraţionale fapte”.

„N-ai decât să faci şi tu acelaşi lucru. Găseşte o femeie şi înlocuieşte-o. Cui pe cui se scoate!”

Nu-mi păru rea ideea. În orice caz, trebuia să încerc. O nouă legătură îmi va umple viaţa sufletească, micşorând din ce în ce teritoriul ocupat de Mihaela.

Făcusem de câtva timp cunoştinţă cu învăţătoarea cea nouă din sat. Era o fată fără însuşiri deosebite. Puţin scundă, puţin grasă, cu ochii languroşi, cu gesturi moi, abulice. Din toată fiinţa ei se desprindea o lenevie, o visare orientală, care în fond nu-mi displăcea.

Timp de două săptămâni i-am făcut o curte asiduă şi am cucerit-o fără bătaie de cap. Dar mi-am dat seama că noua mea legătură nu era decât o prelungire a dragostei cu Mihaela. În odaia ei făceam întuneric beznă. Şi astfel mi-o închipuiam tot pe cealaltă, pe Mihaela, nu numai pentru că n-o vedeam, ci pentru că acest obicei de a stinge lumina era al ei şi o definea. La început învăţătoarea (o chema Elena, eu îi spuneam Lena) nici nu voia să audă. Ei îi plăcea iubirea… pe lumină, dar până la sfârşit se obişnui şi cu această ciudăţenie. Mai mult decât atât, am dăruit învăţătoarei o sticlă din parfumul pe care-l obişnuia Mihaela, impunându-i aproape să-l întrebuinţeze, pentru că nu-i plăcea.

Efortul de a o înlocui în acest chip era mare şi-mi cerea străduinţe prelungite. Deşi simplistă, Lena simţi jocul meu, cu instinctul ei de femeie. Aşa că, într-o bună zi, îmi spuse pe şleau:

— Tu iubeşti pe alta, asta-i!

Uluiala mea (căci într-adevăr a fost o uluire) luă proporţii atât de neaşteptate, încât nu numai că nu i-am răspuns ca să mă apăr, dar am mers până acolo încât am luat-o la fugă ca un hoţ descoperit asupra faptului. De atunci n-am mai revăzut-o.

Aş fi putut tăgădui foarte bine, invocând un motiv de circumstanţă, orice. La ce bun? Din clipa când Lena îmi dezvălui brutal jocul meu subconştient, am simţit că se sfârşise farmecul care dădea viaţă acestei legături auxiliare.

După înfrângere, haita gândurilor asmuţită de simţiri se năpusti mai sălbatic asupră-mi, dezlănţuind o adevărată răscoală în fiinţa mea.

În definitiv, pentru ce părăsisem pe Mihaela? Ce anume mă determinase să fac acest pas necugetat? Îmi era frică de ea, frică de dragostea ei atotputernică? Mă temeam să n-ajung sclavul Mihaelei? Ce raţiune avea teama asta obsedantă? Ea mă iubea (de asta eram sigur), eu nu ştiu dacă o iubeam (poate că o iubeam, de vreme ce toată făptura mea o dorea). Atunci, pentru ce provocasem ruptura prosteşte? Ca să n-ajung să-mi pierd capul şi s-o iau de nevastă?

La urma urmei, pentru care motiv să n-o iau? Fusese o fată cuminte până la mine, fusese a mea, era frumoasă, cultă, inteligentă (chiar sclipitor de inteligentă). Avea în plus nenumărate însuşiri sufleteşti. Şi apoi ne iubeam şi asta era principalul.

Am observat, cu surprindere, că nu întâmpinam nici o împotrivire lăuntrică punând această problemă a însurătorii. De ce atunci rezistasem cu atâta înverşunare contra acestei sperietori închipuite? Era doar atât de simplu s-o iau de soţie. Aveam o carieră bună în perspectivă, ea tot aşa, peste un an devenea profesoară. Chiar părinţii mă iscodiseră, de câteva ori, dacă n-am de gând să mă căpătuiesc odată. Cred că n-ar fi avut ce obiecta dacă le aduceam pe Mihaela, drept noră.

Acceptarea acestui gând îmi pricinui o destindere, o uşurare. Mi se ridicase parcă o greutate de pe suflet. Totuşi, trebuie să adaug că îndărătul acestei bucurii, stăruia o teamă nedesluşită, care lucra mocnit. Din cauza ei mă trezeam, uneori, cu hotărârea zdruncinată, gata, gata să se prăbuşească.

Luptam încă… Reclădeam, cu o sumedenie de argumente nod (izvorau potop) zidăria surpată şi reuşeam s-o consolidez.

Aş fi vrut să-i scriu Mihaelei, să-i aduc la cunoştinţă hotărârea mea, să-i fac o bucurie. Luasem plic şi hârtie, eram gata să încep. Dar teama aceea subconştientă îmi paraliza tentativa.

„Nu te pripi – îmi sugera monologul interior. Chibzuieşte pe îndelete. Dacă între timp ea şi-a mutat gândul şi rămâi descoperit? Tatonează mai întâi în ce ape se scaldă şi apoi…”

Nu i-am scris. Bineînţeles, nu renunţasem la proiect, îl amânam doar. În orice caz aveam un punct de plecare câştigat: hotărâsem să mă însor în principiu. Asta era esenţial: restul avea să urmeze de la sine.

Săptămânile următoare, ideea căsătoriei pierdu o bună parte din teren. Un argument neaşteptat veni să-mi răstoarne, încă o dată, hotărârea coaptă şi mă conduse la un compromis. Judecam astfel:

— De ce să mă însor de pe acum cu Mihaela? Cine mă zoreşte? Voi continua să trăiesc cu ea un an, doi, trei, până ce ne vom acorda reciproc însuşirile. Dacă convieţuirea noastră înfrunta mai departe vremea, era indiciul cel mai sigur că ne-am căsătorit. Trecerea pe la ofiţerul stării civile nu mai însemna în cazul acesta decât o simplă formalitate, pentru că principalul se făcuse deja.

Se părea că ajunsesem la soluţia cea mai bună.

Angajat în aceste preocupări m-am întors în Capitală decis să mă împac cu Mihaela. Din Gara de Nord m-am dus direct la fosta mea locuinţă din strada Amzei. Nu călcasem cu piciorul pe la mansardă de câteva luni şi aveam impresia că trecuseră de-atunci ani întregi. Nu era nimeni pe-acasă la ora aceea. Inima îmi bătea năvalnic, cuprinsă de emoţie că, poate, voi da cu ochii de Mihaela. Dar timpul nu şade pe loc, schimbă multe lucruri. Pe uşa odăii unde locuia, apăruse o carte de vizită cu nume străin. Un fior rece mă spintecă de sus până jos. Va să zică se mutase Mihaela? Unde s-o fi mutat, cerule? Şi mai cu seamă pentru care pricină?

Am bătut pe la uşile colegilor. Nu răspundea niciunul. Numai Charlot era acasă, dormea încă la vremea prânzului. Cam morocănos că-i tulburasem bunătate de somn, dădu drumul glasului:

— Mansardiştii noştri sunt plecaţi toţi în păr. Numai eu am rămas să mă prăjesc aici toată vara.

— Dar, încolo, ce noutăţi? Am văzut că aveţi un chiriaş nou, l-am întrebat cu intenţie.

— Apoi au plecat „contesele de Vilafranca”.

— Ce-or fi păţit de s-au mutat? L-am descusut mai departe.

— Aia mică (era vorba de Mihaela), nu-i prea pria atmosfera. Slăbise ca o scândură.

I-am mai pus câteva întrebări ca să aflu adresa Mihaelei, dar Charlot habar n-avea. L-am lăsat în pace să-şi continue somnul şi am plecat cu neliniştea în suflet, având presentimentul că se întâmplase ceva grav.

Unde s-o găsesc în necuprinsul Bucureştiului? Pe cine să întreb unde şade? Cine ar putea să-mi îndrepte paşii pe urmele ei?

Am căutat pe Aurora, colega de la Drept (aceea care mi-o prezentase în seara balului mediciniştilor). Nădăjduiam că îi cunoaşte adresa, şi pe ea aş fi putut s-o întreb deschis. Ghinion: era în provincie. M-am gândit atunci la Cici, prietena ei. Dacă nici asta nu ştia unde şade Mihaela, nu rămânea decât să mi-o descopere întâmplarea. Mă păştea însă nenorocul. Riţa îmi dădu de veste că fiica proprietarului plecase la mare.

Ce fel, toată lumea părăsise Capitala – gonită de arşiţă? (Era, într-adevăr, pe la sfârşitul lui august.) Poate plecaseră şi ele, surorile Deleanu. Ce era de făcut? Să aştept aşa sine die? Până când? N-aveam răbdare, trebuia s-o găsesc cât mai repede chiar dacă s-ar fi refugiat la capătul pământului.

Hoinăream, buimac, toată ziua pe străzi, nădăjduind absurd că aş putea s-o întâlnesc din întâmplare. Orice fată pe care o zăream de departe mi se părea că e ea! Şi tresăream cu sufletul la gură. În cele din urmă mi-am dat seama că e pur şi simplu stupid ceea ce făceam.

Reveneam acasă, frânt de oboseală, în camera mea pustie. Coleşiu cu care îmi împărţeam urâtul (Veveriţa şi Urangutanul erau şi ei plecaţi) mă mustra mereu:

— Rău ai făcut, nepoate, că v-aţi certat. (Nu ştia, nu-i spusesem adevărul, ştia numai că ne-am certat.) Mare greşeală! Caută şi împac-o! O fată ca ea nu găseşti de două ori. Nu te uita aşa la mine, că ştiu ce spun.

Moşneagul descoperindu-i valoarea pe care orbirea mi-o minimalizase, îmi împlânta cuţite în rană. Şi astfel întărâtat de marele ei preţ, îmi dublam şi triplam eforturile de a o găsi.

Dar unde s-o caut? Cum să dau de urma ei? Epuizasem toate mijloacele omeneşti şi aşteptam acum să-mi vină în ajutor o întâmplare cerească, o minune…

Ciudat! De unde izvora încrederea asta oarbă în hazard? Şi într-adevăr, se întâmplă ceva neaşteptat… aşa de neaşteptat!