IV.

Menajera lui Coleşiu mă anunţă într-una din zile:

— Domnule Tudor, vă caută o doamnă.

Am zvâcnit ca la atingerea unui curent electric.

— N-o fi Mihaela?

Pe loc am respins ipoteza. Cum să fie ea? Dar cine alta? Care din cunoştinţele mele ştia unde stau şi venea să mă caute?

Am ieşit în antreu s-o întâmpin. Şi iată-mă faţă în faţă cu… Alexa, sora Mihaelei. Trăsnet ca din senin! M-am uitat lung la ea. N-am recunoscut-o decât după câteva clipe, într-atât mă uluise surpriza.

— Pe mine mă căutaţi? Am îngăimat cu glasul pierit.

— Da, vreau să-ţi vorbesc. Pot să intru?

N-a aşteptat s-o poftesc. A pătruns în cameră cu paşi siguri şi aer de stăpână. Era voluntară, chiar marţială, ca un comandant de oşti. Oricine intră într-o încăpere străină, mai ales o femeie, o examinează sumar transformând-o la dimensiunile sale. Alexa refractară acestui proces de adaptare s-a aşezat direct pe scaun şi cu un gest autoritar mă invită să stau pe alt scaun, în faţa ei. Apoi zise:

— Cred că bănuieşti motivul pentru care mă aflu aici. De aceea găsesc că-i potrivit să intru de-a dreptul în chestiune. Dar mai înainte de asta, vreau să-ţi pun o întrebare:

— Vă rog.

— Ai ştiut, până acum, că Mihaela e însărcinată?

M-am uitat la ea îngrozit, făcând un gest involuntar de surprindere.

— Habar n-aveam! Vă dau cuvântul meu de cinste.

— Nu-i nevoie! Am ghicit din tresărirea dumitale. Ei bine, află că sora mea trebuie să nască.

— Vorbiţi serios? Cum s-a întâmplat?

Alexa avu un surâs acru, ironic.

— Cred că în privinţa asta dumneata trebuie să ştii mai bine decât mine.

Am îndurat greu săgeata.

— N-a încercat să scape de sarcină?

— S-a ferit de mine, singura care o puteam ajuta. Când am aflat era prea târziu…

— Aşadar, trebuie să nască? Am îngăimat îngrozit.

Alexa a confirmat plecând capul.

— Am dus-o la un medic, rubedenie cu noi, care ar fi ajutat-o cu orice risc. Nu s-a putut. Aceasta e situaţia… După cum vezi, nu-ţi fac nici o imputare pentru că ai abuzat de nevinovăţia ei. La ce bun? Eu sunt mama ei de când am pierdut-o pe mama noastră adevărată, şi acum, când pe Mihaela o pândeşte dezonoarea, vin şi te întreb: ştii care este datoria dumitale?

— Datoria mea? Ce vreţi să spuneţi?

— Am pus o întrebare clară. Dacă eşti om de onoare, dacă ai simţământ omenesc, trebuie, ai obligaţia morală de a repara tot răul pe care l-ai făcut. A fost o fată cinstită şi nu merită situaţia pe care i-ai creat-o.

— Domnişoară Deleanu, e adevărat că între noi a existat o legătură, asta n-o pot tăgădui. Chiar merg mai departe şi vă mărturisesc că şi acum ţin la ea şi dacă ne-am despărţit vina e numai a Mihaelei.

— În ce fel s-a făcut vinovată faţă de dumneata?

— Nu mi-a răspuns la ultimele două scrisori pe care i le-am trimis şi asta mi-a dat să înţeleg că nu mai ţine la mine.

Cu toată minciuna grosolană, apărarea mea păru de-a dreptul lamentabilă.

Alexa surâse muşcător, ca adineauri (un surâs care îmi provoca durere fizică).

— Mi se pare ciudat că nu ţi-a răspuns la scrisori, dar ţi-a jertfit totul. Care lucru cântăreşte mai mult? Eu nu vreau discuţie multă. Nu cunosc intenţiile dumitale de viitor. Poate visezi o partidă bogată, poate urmăreşti o situaţie. N-ai însă dreptul să zdrobeşti o viaţă pentru aceste ambiţii.

— Mă rog, cum vedeţi ieşirea din impas?

— Nu-i decât o singură soluţie: să te căsătoreşti cu Mihaela, pentru a da o legitimare copilului. După asta, eşti liber să divorţezi, pentru că o convieţuire împotriva sentimentelor dumitale nu-ţi impune nimeni. Aşadar, e vorba de o căsătorie de convenienţă. N-ai dreptul să i-o refuzi. Ce-mi răspunzi?

— Primesc!

Alexa se ridică şi-mi întinse mâna.

— Eşti mai corect decât m-aşteptam.

— Domnişoară Deleanu, de vreme ce aţi venit aici aş vrea să nu vă pară rău de cele ce s-au întâmplat. Poate a fost un rău, dar de atâtea ori răul aduce binele! Un lucru aş vrea să vă rog: să nu-i spuneţi Mihaelei că m-aţi găsit. Ea nu trebuie să ştie că între noi a intervenit o învoială. Cred că ar prefera să i se întâmple orice, decât să fie umilită astfel.

— Habar n-are că mă aflu aici. Mai mult: nici nu-i trece prin minte că te-am descoperit.

— Cum nu v-a mărturisit chiar ea?

— Nici gând. Mai repede ar fi amuţit decât să rostească numele aceluia cu care a avut legătura.

— Atunci de unde aţi aflat adresa mea?

— Am pus mâna pe două scrisori, pesemne ultimele.

— Bine aţi făcut. Sunt cel dintâi care mă bucur. Voi căuta să mă apropii de Mihaela, de data asta cu consimţământul dumneavoastră. Apoi, cuprins de o generozitate subită, care făcu să mi se umezească ochii, am continuat: De altfel, domnişoară Alexa, (mi-o apropiam spunându-i Alexa în loc de Deleanu), mă gândeam să mă însor cu ea, chiar înainte de a veni dumneavoastră aici. Dar stăteam la îndoială. Din anumite motive. Acum sunt hotărât: nu vreau o căsătorie de convenienţă, ci una adevărată, din dragoste. Şi, ştiind că sunteţi ca şi mama Mihaelei, vă cer mâna ei…

Cum să descriu uimirea şi bucuria bietei fete bătrâne? M-a îmbrăţişat cu ochii în lacrimi, iar eu i-am sărutat mâinile copleşit de fericire. Apoi, pus pe destăinuiri, i-am mărturisit într-o avalanşă de fraze cât o iubeam pe sora ei, cum, ars de dor, revenisem în Capitală, cum o căutasem la vechea adresă, apoi străduinţele de a o regăsi cu orice preţ.

— Du-te la ea şi linişteşte-o, sărmana! M-a îndemnat Alexa. Vă las timp până diseară.

Şi vrednica femeie mi-a spus unde se mutaseră, apoi a plecat cu inima mai uşoară. Am condus-o cu privirile până s-a făcut nevăzută pe după colţul străzii.

Aşadar, se întâmplase minunea pe care o aşteptam cu o încredere atât de nejustificată. Însă, în ruptul capului nu m-aş fi gândit la intervenţia Alexei şi la situaţia în care se afla Mihaela, deşi, la drept vorbind, trebuia s-o prevăd măcar ipotetic.

Am lăsat în plata Domnului toate considerentele cu şi fără rost şi m-am repezit la cea mai apropiată staţie de taxiuri.

— Strada Sapienţei…

Maşina gonea destul de iute, dar nu pe măsura nerăbdării mele.

— Mână, te rog, mai repede.

Şoferul stopă în faţa unei case cu mai multe etaje. Am urcat treptele câte trei şi am ajuns în faţa unei uşi pe care sta lipită o carte de vizită: Alexandra Deleanu.

Inima îmi bătea să se spargă. Nu atât din pricina scării urcate în grabă, ci a… emoţiei care mă copleşise. Doamne, ce surpriză pe Mihaela când m-o vedea. Şi cum va sări în sus de bucurie, auzind că-i propun să ne căsătorim…

Am ciocănit discret, cu răsuflarea tăiată. Uşa se desfăcu îndărăt, iar în deschizătură se ivi capul iubitei mele.

— Bună ziua, draga mea…

N-am îndrăznit să-i spun Aimée din capul locului. Ea s-a tras brusc înapoi, slobozind un ţipăt. Ce însemna asta? Se speriase de mine?

— Ce cauţi aici? M-a întrebat după aceea cu voce aspră, care nu era a ei.

— Ce caut? Am bâiguit privind-o lung ca pe o străină.

Doamne, n-o mai cunoşteam. Avea faţa palidă, suptă, parcă zăcuse luni întregi în spital, luptând cu moartea. În jurul ochilor se iviseră cearcăne vinete, iar privirea nu mai semăna cu a ei. Unde era Mihaela, unde frăgezimea, neastâmpărul şi frenezia ei de viaţă? Mă duru că o găseam aşa de schimbată faţă de cealaltă pe care o purtasem în mine. Cât trebuie să fi suferit! Şi asta numai din cauza mea. Pentru că un gând scelerat mă îndemnase să-i trimit scrisorile acelea blestemate. Cum de nu mi-am dat seama ce prăpăd avea să se dezlănţuie în urma mea! Dar, lasă – de acum încolo lucrurile se vor îndrepta, totul va merge pe făgaşul normal. Dealtfel pentru asta venisem. (Gândurile şi întrebările acestea îmi veniră şi se consumară în mai puţin de o clipă.)

— Te rog, domnule, să pleci, rosti Mihaela cu glas poruncitor.

Bineînţeles am luat în glumă concedierea. Eram prea bine dispus ca să mă supăr dintr-atâta. Ş-apoi acel domnule suna atât de strident în gura ei!

— Bine, am să plec, dar nu m-ai întrebat pentru ce am venit. (Când o afla că am de gând s-o iau de soţie are să leşine, fără îndoială.)

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează! Mi-a retezat-o brusc.

Am surâs. Eram prea sigur de mine, ca s-o iau în serios. Probabil că acest surâs al omului călare pe situaţie care miji impertinent pe faţa mea o durea, o jignea chiar, în contrast cu suferinţa ei. De aceea îmi azvârâi, necruţător, în obraz:

— Tot ceea ce s-a petrecut între noi a fost o eroare!

Eroare? Greul cuvânt mi-a izbit auzul ca un ciocan. În felul cum îl pronunţase, părea că rănile ei cicatrizate o aduseseră în faţa unei hotărâri coapte.

— Chiar la o eroare ai redus dragostea noastră? Se vede atunci cât preţ puneai pe dânsa. Ţi-am mai spus şi repet: scrisoarea de despărţire n-a fost decât o simplă încercare de a-ţi verifica simţămintele, o capcană pe care ţi-am întins-o.

— Parcă eu spun altfel? Şi ţi-ai dat seama că n-am decât dispreţ pentru tine. Şi cu asta am isprăvit.

— Dar n-am isprăvit eu. Admit că am comis o greşeală când ţi-am scris scrisoarea aceea prefăcută…

— Prefăcută? Nu. Era singura scrisoare sinceră din câte mi-ai scris.

— Mihaela, îţi dai seama ce spui? Tot ce s-a petrecut între noi a fost o minciună?

— Nici atât: uneori minciunile sunt aşa de frumoase! Ceea ce s-a petrecut între noi a fost ceva odios, înţelegi? Aşa cum e odios să semeni un crin în mocirlă. Dar am vorbit prea mult şi nu-mi face bine. Te rog să pleci.

Nu numai că-mi pierise cu desăvârşire buna dispoziţie, dar simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Ca un disperat, care în clipa primejdiei se agaţă de un pai, aşa m-am agăţat de o frază pe care o citisem cândva. (Credeam că va face efect.)

— Nu voi pleca de aici până nu voi simţi în tine pe mica mea Aimée de odinioară.

— Aceea a murit. Din cenuşa ei s-a născut alta care vede limpede şi judecă sănătos…

— Dacă judeci sănătos, de ce mă judeci aşa de aspru? De ce nu-mi dai posibilitatea de a repara greşeala?

— Să repari? Acum? Tocmai acum?

Şi fixând un punct în spaţiu, adăugă cu un zâmbet dispreţuitor:

— Sunt greşeli care nu se mai pot repara!

— Exagerezi, Mihaela, nu poate să fie vorba de aşa ceva.

— Dimpotrivă, tocmai de asta e vorba. Dealtfel, n-ai să înţelegi niciodată unele lucruri. Iată de ce e mai bine să ne vedem fiecare de drum. Te rog, încă o dată, să pleci; soră-mea poate să se întoarcă dintr-o clipă într-alta şi n-aş vrea să te găsească aici.

— Dar vreau eu.

— Nu înţeleg ce mai urmăreşti? Nu ţi-am dat totul?

— Aimée, draga mea! (Am întins mâinile ca s-o îmbrăţişez şi să-i spun în clipa aceea: fii soţia mea.) Ea mă respinse cu violenţă. Fără să vreau am surprins în gestul ei o grimasă de oroare, care îmi sugrumă orice avânt. Covârşit m-am lăsat pe un scaun, cătând la ea cu durere şi uluire. Mihaela rămase în picioare impasibilă, parcă fugise din ea. O tăcere grea a coborât între noi ca să ne despartă şi mai mult.

Situaţia devenise intolerabilă, trebuia întreprins ceva ca să-i pun capăt. Şi n-am făcut altceva decât să mă apropii de ea, să-i iau mâinile şi să-i spun:

— Aimée, vreau să ne căsătorim… Ce-mi răspunzi?

N-am observat nici o tresărire pe faţa ei, nici o clipire a ochilor măcar. Era toată o marmură pe care n-o muia nimic.

— Soţia ta? Niciodată! Strigă răspicat, clătinând negativ capul.

— Niciodată? De ce? Cum poţi să spui asta? Te-am jignit atât de greu?

Tăcere. Tăcea ca piatra, când şi piatra ar fi trebuit să grăiască într-o asemenea împrejurare.

— De ce? Am întrebat-o din nou, aşteptând răspunsul cu sufletul la gură. Spune, de ce?

— Prea târziu! Chiar dacă aş consimţi e tot degeaba. Simt că n-aş mai putea fi soţia ta.

Auzisem limpede răspunsul, dar nu-mi venea să cred urechilor. Eram pradă unei halucinaţii sau mă voiam aşa? Era cu putinţă? Îi propuneam căsătoria într-o împrejurare grea pentru ea şi mă refuza cu dispreţ, tăinuindu-şi situaţia când ar fi trebuit să-mi sară de gât şi să-mi mulţumească fiindcă o scăpăm de dezonoare? Atât de mândră să fie fata asta încât preferă să îndure orice consecinţe decât să accepte propunerea mea?

— Dacă voiai să mă iei de nevastă, trebuia să mi-o spui la timp.

— Când? La care timp?

— Atunci când te iubeam.

— Şi acum nu mă mai iubeşti? (Numaidecât îmi păru că-i pusesem o întrebare atât de nepotrivită, stupidă chiar.)

— Nu… hotărât, nu!

— Dar te iubesc eu şi ai să mă iubeşti şi tu mai târziu. (Şi de rândul acesta am dat în gropi.)

— Crezi că pentru o căsătorie e de ajuns să iubească numai unul din noi? Doar n-ai de gând să te însori cu un obiect.

— Mihaela, pentru numele lui Dumnezeu, nu pot să cred că te-am pierdut. Vreau să devii soţia mea şi pentru asta am venit, ca să te cer sorei tale.

— Întâi trebuie să mă ceri mie şi pe urmă… Dacă nu vreau eu, ce poate să facă sora mea?

Trebuia să-i arunc în faţă, sălbatic, fără cruţare: „Nebuno, gândeşte-te că eşti însărcinată, că soarta ta e în mâinile mele, afară de cazul dacă nu vrei să rămâi stigmatizată în faţa societăţii şi să-ţi creezi dificultăţi grave angajând viitorul”.

N-am făcut-o: dădeam în vileag intervenţia Alexei înlăturând până şi ultima frântură de nădejde ce mai rămăsese în picioare. Pe de altă parte, gestul n-ar fi părut că pornea din iniţiativa mea proprie, ci îndemnat, chiar impus din afară., adică despuiat de orice prestigiu. Asta mai lipsea s-o afle, ca să prăbuşesc singura şansă de înţelegere.

Dar ceea ce mă contraria mai mult era faptul că Mihaela nu-mi pomenise încă nimic de sarcina ei. Îşi ascundea taina cu o mândrie uluitoare, când ar fi putut s-o speculeze în favoarea ei, adăugind: „Uite, sunt gravidă, iar tu eşti tatăl copilului pe care-l port în pântece, prefer însă dezonoarea decât să mă mărit cu tine.”

Impasul în care mă aflam era până una-alta fără ieşire şi a rezolva ceva în aceste condiţiuni părea iluzoriu. De aceea i-am spus:

— Te rog nu-mi răspunde acum! (Ce caraghioslâc: o rugam să-mi răspundă şi, când îmi răspundea, îi ceream să amâne răspunsul.) Acum eşti prea pornită împotriva mea. Îţi dau răgaz să te gândeşti, să reflectezi, să cântăreşti pe îndelete. Mai aştept o săptămână, două, o lună, cât vrei. Nu trebuie să ne pripim când e vorba de o hotărâre ca asta.

— Hotărârea mea e luată de mult şi va fi întotdeauna aceeaşi.

— Nu anticipa. Poate că te îmbunezi cu vremea, adică te întorci la sentimente mai bune. N-aş putea să vorbesc cu sora ta?

— La ce bun? Ea nu poate schimba nimic, nu poate trece peste voinţa mea.

— Bine! Atunci mă văd silit să renunţ la un rezultat pentru astăzi. Revin săptămâna viitoare. La revedere…

Am coborât scările cu un munte în spinare. Până acasă, mutilat de prăpădul revederii, n-a fost chip să mai leg o idee. Simţeam o imperioasă nevoie de a fi singur şi intrând în odaie am nimerit drept în pat. Poziţia orizontală, cu mâinile reazem sub cap, îmi dădea parcă senzaţia unei uşurări.

Trebuia să chibzuiesc ce aveam de făcut, cum să ies din acest îngrozitor impas. E adevărat, o jignisem destul de grav pe Mihaela părăsind-o fără nici un motiv, după ce îmi dăduse atâtea dovezi de dragoste. Ea nu-mi reproşase, dar, desigur, gândea că o luasem drept o femeiuşcă uşoară, căreia, după ce te saturi, îi dai cu piciorul, ca unui lucru nefolositor. Şi cine îndrăznise să comită această fărădelege? Cine îi amăgise simţirea cu o ploaie de cuvinte nesincere? Cine s-a înduioşat cu ipocrizie de tragedia ei familială făgăduindu-i s-o apere de orice năpastă? Cine i-a jurat, numai într-o noapte, de mii de ori c-o iubeşte? Cine a izbutit prin ingenioase tertipuri să se strecoare în sufletu-i ca să-i jefuiască? Acela eram, bineînţeles, eu. Judecând la rece, Mihaela avea dreptate cu carul să-mi întoarcă spatele şi mai mult decât atât – să se răzbune pe mine. Mai ales că roata se întorsese în favoarea ei. Putea foarte bine să raţioneze astfel: Ah, ticălosul, a revenit la sentimente mai bune, acum vrea să ne căsătorim. S-o creadă el! Dacă mă iubeşte, se cheamă că justiţia imanentă l-a pedepsit. Nici nu-i doresc o pedeapsă mai mare…

Vezi, eroarea mea pornea de acolo că socoteam pe Mihaela plămădită din acelaşi aluat ca fetele dinaintea ei care, după ruptură, încercau să-mi schimbe hotărârea umilindu-se în faţa mea, plângând (nelipsitele crize de lacrimi), acoperindu-mă de reproşuri şi ocări. Un singur gest din partea mea ar fi fost de ajuns ca să le împac. Nu-l făceam, evitând întoarcerile, şi apoi venea timpul, care vindeca rănile. Aşa se întâmplase cu văduva, cu Dolly, cu Ninon, cu poloneza, cu toate.

Singură Mihaela nu catadixise măcar să-mi răspundă, necum să mă roage ca să n-o părăsesc. Îşi închisese durerea şi revolta în ea, suferise cumplit (dovadă slăbirea ei înspăimântătoare), fără să-mi adreseze un cuvânt; se ivise sarcina aceea neaşteptată şi ea tăcea mereu, cu îndărătnicie, preferând să piară de ruşine decât să se înjosească cerându-mi s-o ajut. Rămăsese asemenea unei naufragiate pe o insulă pustie. Cui să-i ceară un sprijin, căci nu se putea destăinui nimănui, şi totuşi nu apelase la mine. Fără îndoială aş fi scăpat-o de sarcină şi dacă n-am făcut-o la timp (şi nu din vina mea), voiam măcar acum să îndrept tot răul cerându-i să-mi fie soţie. Dar ea-mi opunea un nu categoric, crispant, definitiv.

M-am umilit pentru prima dată în faţa unei femei… Şi dacă aş fi câştigat măcar ceva cu preţul acestei umiliri! Nu, umilirea nu merge mână-n mână cu biruinţa.

Deşi aveam uneori porniri de revoltă împotriva Mihaelei, ele nu ţineau mult şi, când îmi revenea luciditatea, începeam s-o preţuiesc, s-o admir chiar pentru atitudinea ei intransigentă. Ah, draga de ea, era demnă, dintr-o bucată, şi bucata aceasta avea tăria oţelului. Făcuse o greşeală cedându-mi în afara căsătoriei, dar ştia să îndure consecinţele cu fruntea sus.

Remarcasem cu surprindere că ideea căsătoriei câştigase în mine un teritoriu considerabil. Fusese de ajuns o intervenţie din afară (a Alexei) ca să înlăture orice piedică. Fără acel îndemn exterior poate aş fi ezitat, mai aveam încă rezerve de făcut, dar toate acestea dispăruseră brusc, când mi se pusese în vedere că aveam de îndeplinit o datorie de onoare. Desigur, un compromis. Dacă nu mi-ar fi plăcut s-o iau pe Mihaela, chestiunea datoriei de onoare nu rn-ar fi stânjenit nici cât negru sub unghie.

De la un timp am început să văd cu alţi ochi situaţia în care fusesem pus prin refuzul atât de categoric al Mihaelei. N-o mai consideram atât de gravă, ba, din contră, privind dintr-o anumită perspectivă ea prezenta unele avantaje pentru mine.

Ce aş fi spus, de pildă, dacă în urma celor întâmplate, Mihaela mi-ar fi sărit de gât când i-am propus căsătoria? Fără îndoială, aş fi preţuit-o mai puţin decât o preţuiam acum, deşi la una ca asta mă aşteptasem oricum. Înlăturam din capul locului bănuiala că în atitudinea ei ar fi ceva preconceput, în sensul că-mi întindea o cursă. Nimic nu fusese pregătit, habar n-avea că voi reveni pocăit, cu cenuşă pe cap. Nu, Mihaela era deschisă, francă şi nu se preta la jocurile vicleniei feminine.

Aveam nevoie de Alexa. Trebuia să stau de vorbă cu ea, să-i comunic, în primul rând, rezultatul întrevederii şi, în al doilea rând, să chibzuim împreună ce era de făcut. Acum. Îmi devenise aliată şi luptam cot la cot pentru a muia îndârjirea Mihaelei. Poate avea o părere, o soluţie, oricum, ea era aceea care trebuia să aducă pe soră-sa la sentimente mai bune. I-am scris câteva rânduri la serviciu, că vreau s-o văd cât se poate de repede. Cum a primit scrisoarea mi-a telefonat şi ne-am întâlnit în aceeaşi zi. Punând-o la curent cu cele întâmplate, m-am mirat că nu citeam pe faţa ei dezaprobarea mult aşteptată. Mi-a spus răspicat:

— E prea mândră, trebuie s-o luăm cu duhul blândeţii. Până la urmă n-o să aibă încotro. Dealtfel, în situaţia ei, nici nu are de ales.

Am pus în aplicare un plan de lucru bine organizat, cu stăruinţe zilnice, corespondenţă asiduă şi intervenţii de-ale rudelor. După un timp Alexa începu să arate îngrijorare:

— E nemaipomenit ce se întâmplă; Mihaela opune o rezistenţă inexplicabilă. Nu vrea să audă în ruptul capului de măritiş. Nu o singură dată mi-a spus: mai bine moartea decât o căsnicie în asemenea condiţiuni. E de ajuns să deschid vorba ca ea să pălească, s-o apuce un tremur nervos.

Ascultam îngrozit, mi se părea că-i vorba de altcineva, nu de Mihaela. Şi totuşi…

— S-ar mărita cu primul venit, spunea Alexa, oricine ar fi şi oricum: urât, sărac, numai s-o vrea, dar cu dumneata – nu. Şi probabil are să-l găsească. Altfel, zice că ştie ce-i rămâne de făcut.

— Se gândeşte la sinucidere?

— Vezi bine. Asta mă îngrijorează mult. După ce am atâtea necazuri pe cap trebuie de-aici înainte s-o supraveghez îndeaproape.

Cu adevărat, lucrurile se înrăutăţeau din ce în ce. Chiar Alexa, femeia călită, care luase aprig viaţa în piept, îşi cam pierduse cumpătul.

O ascultam, mai mult înţelegeam intuitiv ceea ce spunea, pentru că gândurile mele zburau în altă parte şi nu puteam să prind decât crâmpeie din frazele ei. Şi starea asta de golire şi apăsare nu mă părăsi tot timpul.

După câteva zile, am primit un bilet din partea Alexei: „Nici o îndreptare, îmi scria. Dimpotrivă, s-a mai întâmplat ceva nou care agravează situaţia. Un tânăr, nu ştiu prea bine ce-i cu el, de unde şi cum a răsărit, o cere de nevastă. (Citind: un tânăr, am văzut cu ochii minţii pe individul cu care o surprinsesem stând de vorbă în holul hotelului, la Constanţa). Mihaela e dispusă să-i mărturisească adevărul şi dacă el îşi menţine hotărârea, atunci…”

— E o nebunie! Am gemut ca şi când o mână criminală îmi înfipsese un cuţit în piept. Nu voi îngădui niciodată una ca asta! Mai degrabă se va prăbuşi pământul în neant, decât să fie Mihaela a altuia.

N-aveam timp de pierdut. Am ieşit afară în stradă urmărit parcă din spate de-o armată de ucigaşi. Nu era greu să opresc o maşină, dar inerţia în care aş fi fost silit să stau pe pernele ei nu cred că puteam s-o îndur. Mie îmi trebuia goană, mişcare, risipă de energie, istovire fizică. Mă loveam uneori de trecători, care întorceau capul după mine, miraţi parcă ar fi avut de-a face cu un nebun scăpat din balamuc. Nu mă sinchiseam – ce-mi păsa de ei? Ajuns la locuinţa Mihaelei, am urcat scările tot în fugă sărind vijelios treptele, ameninţat în fiecare clipă să-mi rup gâtul. Am bătut puternic în uşă, gâfâind, cu sufletul la gură.

— Cine e? Răsună o voce.

— Eu, deschide!

O femeie înaltă şi voinică (un adevărat Goliat) se ivi în prag şi mă cercetă ca pe o dihanie.

— Ce, vrei să spargi uşa? Mai încet nu ştii să baţi?

— Scuzaţi, n-am ştiut că…

— Pe cine cauţi dumneata?

— Nu stă aici domnişoara… domnişoara… cum îi spune?!

Buimăcit de surpriza că nimerisem în altă parte, cât şi de săpuneala pe care mi-o trăsese namila de femeie, am avut un lapsus penibil de memorie. Nu-mi aminteam numele Mihaelei.

— Cată-ţi de drum, băieţele, că aici nu stă nici o domnişoară.

Şi femeia, privindu-mă cu dispreţ, îmi trânti uşa în nas.

— Ce-a mai fost şi asta? Mi-am spus opărit.

Greşisem etajul. Urcasem la al patrulea şi Mihaela locuia la al treilea. Păţania, prin ridicolul la care mă expusesem, îmi muie ca prin farmec îndârjirea.

Am coborât scara încet, treaptă cu treaptă, şi chiar, am avut poftă să râd puţin de ridicola întâmplare. Asta îmi produsese o destindere reconfortantă a nervilor.

Am ciocănit sfios la uşa Mihaelei, adică exact invers de cum procedasem la etajul cu bucluc.

Chiar Mihaela mi-a deschis fără să se arate surprinsă de vizita mea. Învăţa pesemne, am văzut pe masă un vraf de cărţi şi caiete. (M-a mirat lucrul acesta – cum, mai avea răgaz să-şi prepare examenele?) Intrând în odaie m-am simţit întrucâtva stingher, ca şi când prezenţa ei nu-mi venea tocmai la îndemână, cu toate că pentru ea venisem. Ca s-o ignorez am făcut câţiva paşi călcând ca pe vată pentru a nu stârni un zgomot cât de mic care ar fi putut s-o supere. Şi tot aşa m-am cufundat uşor, cu zeci de precauţiuni, într-un fotoliu de lângă fereastră. Mihaela s-a aşezat pe scaunul de la masa ei de lucru, fără să se uite la mine. Aştepta probabil să deschid eu întâi gura. În această aşteptare, se juca, preocupată, desenând cu creionul figuri pe o foaie de hârtie.

Între noi coborâse o tăcere de plumb. Îmi sta pe buze să o întreb ce avea de gând să facă, s-o acopăr de mustrări pentru îndărătnicia ei şi mai cu seamă pentru ceea ce îmi destăinuise Alexa. N-aveam însă autoritatea morală s-o judec tocmai eu, vinovatul numărul unu. Ar fi reacţionat numaidecât înăsprind tot mai mult relaţiunile dintre noi şi aşa destul de şubrede. Cel mai cuminte lucru era s-o iau cu binele (sau cu duhul blândeţii cum spunea soră-sa), să-i trezesc, cu ajutorul amintirilor, simţămintele de odinioară care dormeau somn greu. Poate în felul acesta voi reuşi cât de cât s-o înduplec. Nu trebuia în ruptul capului să scap prilejul. Pentru că, nu ştiu, dar simţeam că e un prilej unic, decisiv. Ciudat: pentru prima oară nu mă pricepeam cum să deschid poarta unei discuţii. Mă frământam pe loc, căutând cuvinte alese, convingătoare. Dar ele nu veneau şi cu cât timpul fugea, cu atât neliniştea sporea. Ah, ar fi trebuit să-mi pregătesc dinainte frazele de efect, să studiez din vreme anumite gesturi, nu să dau aşa buzna peste ea la voia întâmplării. O descurajare adâncă mă cuprinsese din cauza neputinţei de-a face faţă situaţiei. Tăcerea care creştea mă înnebunea şi nu puteam întreprinde nimic din cauza fricii aceleia inhibitorii, ca să nu stric totul printr-o nechibzuinţă.

Mihaela, Mihaela pe care a strânsesem în braţe şi fusese una cu mine, mă intimida acum, ca o augustă faţă.

Apoi… (şi aici vine o ciudăţenie) mi se păru că tăcerea mea e poate mai… elocventă decât vorbirea însăşi. Ce aş fi putut să-i spun mai mult decât îi spusesem de rândul trecut? M-aş fi repetat, repetând şi rezultatul până la urmă. Tăcând însă, îi stimulam închipuirea, lăsându-i câmp liber să se întrebe orice despre mine: „Ce vrea? Pentru ce a venit? Şi dacă a venit de ce tace? E supărat pe mine?” Atâtea întrebări stârnite de-o simplă atitudine. Şi poate şi altele încă. (într-un rând mi-a trecut prin minte să mă ridic şi să plec fără să-i fi adresat un singur cuvânt. M-am răzgândit însă – venisem doar să rezolv o problemă de viaţă şi moarte, nicidecum să adopt atitudini livreşti.)

Mihaela, văzând că mă complac în tăcere ca într-un nou mod de comportare al cărui sens nu-l înţelegea, nu socoti potrivit să deschidă ea cea dintâi vorba şi s-apucă să răsfoiască o carte părând că mă ignorează. Mi-am făcut de lucru privind absent, pe fereastra deschisă, acoperişurile caselor învecinate şi o construcţie nouă la care lucrau mai mulţi oameni.

„De aici, de sus, straşnic loc pentru sinucidere, îmi miji prin cap un gând năstruşnic. Cred că până jos să tot fie cincisprezece metri. Destul ca să te faci una cu pământul. Ce-ar zice Mihaela dacă m-aş arunca pe fereastră.”

Mi-am închipuit actul sub toate aspectele sale posibile. Auzeam ţipătul ei de groază, îi urmăream fuga nebună pe scări, apoi o vedeam prăbuşindu-se pe trupul meu zdrobit de cădere.

„De ce, Dor? De ce ai făcut asta! Te iubeam atâta! De ce m-ai pedepsit aşa?”

O vedeam cum plângea cu hohote şi îşi smulgea părul. Lumea se strânsese în jurul ei, fiecare întreba în stânga şi în dreapta ce s-a întâmplat? Atunci Mihaela, înnebunită de durere, striga către mulţime ca o autentică eroină de tragedie: eu sunt vinovată, eu l-am ucis pentru că l-am iubit prea mult.

Jalea care mă cuprinsese de propria-mi soartă îmi umezise ochii. O lacrimă lunecă uşor pe valea obrazului stâng, apoi alta, pe celălalt obraz. Închipuirea continuă să lucreze febril ţesând noi scene.

Astfel, prin perdeaua lacrimilor priveam înmormântarea mea ca spectator nevăzut. Mihaela era într-o trăsură cu mama, dinapoia dricului; mama o mângâia duios, strângând-o în braţe mereu şi aceste mângâieri parcă îmi sporeau deznădejdea. Îi spunea: „De acum vei fi copila mea, tu ai să mi-l înlocuieşti dacă n-am avut parte de el”. Mihaela se ghemuia la pieptul mamei, frângându-şi mâinile, plângând amar: „nu, nu pot. Eu sunt marea vinovată! Din cauza mea a murit! Şi n-am linişte până nu voi fi lângă el”.

Trăiam aceste scene imaginare cu atâta forţă, încât m-am pomenit plângând în hohote. Ca şi odinioară, în odăiţa scundă de la mansardă, când o cucerisem întâia dată tot cu ajutorul lacrimilor, am simţit şi acum paşii ei care se apropiau şovăielnici, o mână care îmi mângâia părul. Apoi şoaptele ei îmi sunară în urechi, încet, ca o adiere!

— Taci… nu trebuie!

Deşi mâna era gingaşă iar şoaptele sfioase, în clipele acelea de crispare mi se părură monstruoase, sfidătoare, adevărate unelte de tortură.

— Lasă-mă! Am strigat năbuşit, dându-i la o parte mâna.

Şi continuam să plâng mai tare, mai înverşunat decât până atunci, de parcă aş fi fost într-adevăr la un pas de moarte.

Mihaela se apropie din nou. De astă dată îngenunche lângă mine, îmi luă capul în mâini şi-l puse pe pieptul ei.

— Pentru numele lui Dumnezeu, încetează! Linişteşte-te… Haide, fii cuminte!

N-o mai ascultam. Dezlănţuit, cu zăgazurile rupte, lacrimile îmi curgeau potop pe faţă. Am respins-o cu asprime:

— Nu mă atinge!

Deodată, ca sub imperativul unui gând despotic am sărit în picioare şi m-am precipitat spre ieşire. Mi-a sesizat intenţia de a fugi şi m-a împiedicat la timp, baricadând uşa cu spatele.

— Nu se poate! Eşti nebun? Cum ai să pleci în halul ăsta?

— Lasă-mă să trec! Ce-ţi pasă? O clipă nu mai rămân aici.

Voiam s-o dau la o parte, dar ea rezista cu îndârjire. O luptă scurtă se încinse între noi. (Mă războiam cu ea folosind, bineînţeles, numai o mică parte din forţa mea.) Mihaela, simţind că o voi răzbi, începu să ţipe de spaimă. Poate îi era frică să nu mă sinucid ajungând acasă. A nutrit cert această teamă, deoarece, după ce am renunţat de a pleca, a închis numaidecât fereastra. Ceva mai liniştit, dar neeliberat încă de impresia zguduitoare a celor trăite în închipuire, mi-am şters faţa udă cu batista. La drept vorbind, mă simţeam foarte nenorocit.

Mihaela şi-a reluat locul în faţa uşii ca o strajă. Se temea încă să nu mă răzgândesc şi să fug? De acolo mă întrebă cu grijă excesivă:

— Nu vrei un pahar cu apă?

Întrebarea mi se păru deplasată, aproape comică. Am dat negativ din cap.

— Dar o cafea? Insistă ea. Lasă-mă să-ţi fac o cafea. Ai să te simţi mai bine.

Ah, aş fi avut o poftă nebună să sorb o cafea, dar mi-a fost peste putinţă să primesc, ca să nu abdic de la superioritatea situaţiei pe care mi-o creasem.

De aceea nu i-am răspuns. Ea luă tăcerea mea drept încuviinţare şi se apucă să pregătească ceştile.

— Nu vreau nimic de la tine, înţelegi, absolut nimic!

— De ce eşti atât de rău?

Am ridicat din umeri. Ce aş fi putut să-i răspund? După o nouă tăcere, Mihaela se apropie de mine şi, cu gesturi tandre, îmi şterse ochii, îmi aranjă părul, îmi potrivi cravata. Am lăsat-o să facă ce voia sau, mai bine zis, n-am avut tăria s-o împiedic. După ce isprăvi cu dichisul am întrebat-o:

— Acum pot să plec?

— Cum vrei!

Aş mai fi rămas (o, cum aş fi rămas!), dar mă angajasem să plec şi nu mai puteam da îndărăt. Mi-am luat pălăria.

— Adio!

Ea îmi prinse o mână şi strângând-o încetişor, şopti angajant:

— Nu, la revedere!

M-am uitat lung în ochii ei. În expresia lor era ceva care aducea cu implorarea. Nu-mi venea să cred… Dumnezeule, o adusesem pe calea cea bună: a, mă ruga acum. I-am răspuns laconic:

— Bine, la revedere…

—… pe mâine, la tine, a adăugat sfios parcă îmi fixa pentru întâia dată o întâlnire.

De astă dată m-a copleşit o imensă bucurie. Am avut grijă să n-o dau pe faţă, păstrând-o doar pentru mine.

Zei îndurători, mâine are să vină Mihaela!

Nu-mi spusese te vreau, era prea bruscă şi neverosimilă această parcurgere de la o extremitate la alta. Dar îmi făgăduise tot pe atâta, cu alte cuvinte. Mâine va veni! Era acceptarea, întoarcerea, reînceputul dragostei noastre.

Va să zică îi biruisem îndârjirea, mi-o apropiasem din nou cu ajutorul lacrimilor tocmai când era cât pe-aci s-o pierd definitiv. Ceea ce nu făcuseră făgăduielile, stăruinţele, constrângerile şi ameninţările, reuşiseră să facă lacrimile. Inima unei femei nu se topeşte chiar dacă ai arunca-o la cuptoarele soarelui, o lacrimă însă o înmoaie.

Ciudate sunt unele lucruri! Plecasem de-acasă în goană, ars de fierul roşu al geloziei (când Alexa îmi destăinuise că un tânăr ceruse pe Mihaela de nevastă). N-aveam limpede în minte ce trebuia să fac, eram prea înfierbântat, cu temperatură mare. Poate mă gândeam să conving pe Mihaela de a renunţa la o căsătorie nepotrivită de care s-ar fi căit toată viaţa; mai sigur însă că i-aş fi făcut mustrări aspre, chiar numai pentru faptul că socotise posibilă o căsătorie cu altcineva. Aş fi întărâtat-o desigur mai rău cu intervenţia mea nesăbuită, tocmai când aveam mai multă nevoie s-o recâştig pentru mine. Şi, iată, întâmplarea făcu să urc cu un etaj mai sus, să bat la o uşă străină, o femeie necunoscută să-mi trântească ostentativ uşa în nas, şi păţania asta neprevăzută şi comică să-mi tempereze furia iniţială, ca o binevenită supapă de siguranţă.

Domolit şi calm (căci aceasta era singura atitudine cerută de împrejurare) am intrat apoi în odaia Mihaelei. Cine-mi dictase să mă cufund în tăcerea îndărătnică ce se dovedeşte atât de necesară? Sunt convins că dacă i-aş fi vorbit Mihaelei, conversaţia noastră s-ar fi transformat vertiginos în ceartă. Privind pe fereastră, îmi venise gândul sinuciderii. Clădisem pe acest gând o dramă imaginară. Nu era oare pretextul ca să-mi văd lacrimile şi odată cu ele – rezolvarea impasului în care mă aflam?

Spuneam mai sus că pornisem la atac fără nici un plan preconceput. Chiar dacă aş fi avut vreunul, sunt sigur că praful s-ar fi ales de el. Am mers la voia întâmplării, şi întâmplarea aranjase lucrurile mai înţelept decât ar fi făcut-o cea mai înţeleaptă minte. Mie nu-mi rămăsese altceva decât să ascult supus sugestiile care porunceau voinţei mele. Oare acea raţiune necunoscută alcătuise deasupra conştiinţei mele un plan de recucerire fără greş?

Un lucru e sigur: din mecanica faptelor petrecute, mie personal nu-mi aparţinea decât executarea.

Am aşteptat-o pe Mihaela toată ziua. Îmi spusese că vine fără să precizeze ora. Eu n-o întrebasem, nu puteam s-o întreb, pentru că sunt unele împrejurări când vrei un lucru cu tot dinadinsul, spunând nu sau măcar tăcând. Înţelegerea se stabileşte pe deasupra cuvintelor, printre cuvinte, prin gesturi şi atitudini semnificative, sau prin glasul mut al ochilor.

În aşteptarea ei, ţeseam febril, închipuindu-mi tot ceea ce mi-ar fi plăcut să se întâmple după sosirea Mihaelei.

O doream cu atâta râvnă încât mi se părea că se născuse în mine o nouă dragoste mai puternică decât cea dintâi (sau era tot cea dintâi care datorită constrângerilor suferite crescuse atingând proporţii uriaşe gata să-mi înăbuşe fiinţa).

Parcurgeam mintal istoria legăturii noastre, faptele care o alcătuiau, atât de minunate, atât de proaspete! Mi-aduceam aminte de prima sărutare smulsă Mihaelei (pe scară), de concertul man-sardiştilor de pe acoperiş, de vizita temerarei cinteze care ne-a pricinuit o bucurie fără margini. Dar călătoria de dragoste pe meleagurile Bosforului? Dacă ar exista raiul biblic nu s-ar putea asemui nici pe departe cu raiul construit de noi în cele două săptămâni de plutire prin reverie.

Visarea mea cu ochii deschişi se prelungea de câteva ore, fără a lua seama la curgerea timpului. Dar mult aşteptata mea iubită încă nu se arăta. Atunci am făcut un calcul al probabilităţilor în legătură cu venirea ei, ca să-mi dau seama în ce proporţie previziunea mea are să fie verificată de realitate.

Aşa, bunăoară, spuneam:

1. Vine Mihaela. 2. Nu vine. La punctul 1 (dacă vine) adăugam diviziuni şi subdiviziuni: a. Va fi supărată; b. Nu va fi supărată; o subdiviziune: ce vom vorbi. Astfel, punctul 1 (dacă vine) se dilua într-o serie nesfârşită de probabilităţi. Asupra punctului 2 (nu vine) n-am insitat deloc. (Dealtfel, nici nu-mi convenea.)

Mihaela veni pe înserat şi-mi răsturnă tot calculul, pentru că… era însoţită de Alexa şi acest lucru nu-l prevăzusem. Le-am poftit să şadă, dar ele nevrând să rămână am plecat câteştrei să cinăm în oraş.

Am nimerit într-un restaurant şi acolo, timp de două ore, am pus la cale căsătoria noastră, fixându-i data, locul şi celelalte amănute. (Îmi stătea pe buze s-o întreb pe Mihaela cine era tânărul care o ceruse, dar mi-am reprimat curiozitatea amânând-o pe altă dată, când aveam să fim singuri.) Eu trebuia să fac un drum în provincie pentru a cere părinţilor consimţământul. Mi-era indiferent dacă mi-l dădeau sau nu (eram major de mult). Îmi făceam mai mult o datorie filială. Dacă mi-l dădeau, aveam de gând să facem nunta acasă, la ţară, într-un cadru mai pitoresc şi fireşte pe socoteala babacilor.

Mihaela se opuse. Stărui să facem nunta în Capitală, simplu de tot, cu cheltuieli cât mai mici. În sfârşit, asupra acestei chestiuni rămânea să mai discutăm. Deocamdată trebuia să îndeplinim formalităţile la ofiţerul stării civile şi, pentru că fixasem nunta peste trei săptămâni, am renunţat la logodnă.

Mihaela păstră tot timpul o rezervă neînţeleasă şi nu se amesteca în discuţie decât dacă o întrebam ceva. (Nu-mi plăcu atitudinea ei, dar ce-mi păsa: consimţise, şi asta era principalul.) Am întreţinut conversaţia mai mult cu Alexa, care îmi dădea prea multe sfaturi (evident, bune) şi-mi modera înflăcărările cu mult tact.

În sfârşit! De acum înainte burlăcia mea putea să-şi ia tălpăşiţa. Zilele următoare le-am folosit cu formele la ofiţerul stării civile şi cu pregătirile în vederea plecării mele la ţară. Părinţii rămaseră foarte surprinşi de sosirea mea neaşteptată. (Trebuia să-i anunţ telegrafic.) Fără să mai pierd vremea cu ocoluri, le-am arătat deschis scopul venirii. Tata m-a măsurat din creştet până-n tălpi, fără sa scoată o vorbă, apoi s-a interesat, fireşte, de zestrea Mihaelei.

— E săracă, i-am spus, însă de familie bună. Vom munci amândoi şi ne vom ţine. N-o să murim de foame. Ce vrei, n-au toţi parte de avere.

— E o prostie ce vrei să faci. Aşa sunteţi voi tinerii: vă înflăcăraţi la cea dintâi fantezie şi apoi vă smulgeţi părul din cap. Băiete, căsătoria nu e dragoste, s-o ştii de la mine că eu am văzut răsăritul soarelui înaintea ta. Întâi e foamea şi pe urmă dragostea. Voi le inversaţi întotdeauna.

Şi dă-i, dă-i, mi-a făcut o morală aspră şi cât se poate de paternă. Îl ascultam posomorât şi când sfârşi (şi era sigur că mă convinsese) i-am retezat-o brusc.

— Ei bine, sunt hotărât să mă însor!

— Dacă eşti aşa de hotărât, ce rost mai avea să mă întrebi?

— Şi dumneata când ai luat pe mama ai trecut peste voinţa părinţilor. Tel pčre, tel fils!

L-am văzut pălind. Lovisem în plin.

— Nu i-am ascultat, e drept, dar nici n-am depins de ei. Afară de asta tu n-ai copii care să-ţi judece faptele.

Atmosfera era încărcată. Seara, la cină, se instaură o tăcere de gheaţă. Nici el nu mai adusese vorba de însurătoare, nici eu.

Numai mama, când am rămas singur cu ea, mă întreabă discret, cu duioşie:

— E frumoasă?

I-am arătat fotografia Mihaelei pe care o luasem într-adins cu mine. Îşi puse ochelarii, o cercetă cu luare-aminte şi o lumină de mulţumire i se ivi pe faţă.

— Mititica, e aproape o copilă!

Exclamaţia mamei avu asupră-mi efectul unei mane cereşti. Am sărutat-o de mai multe ori pe amândoi obrajii, apoi, înşfăcând-o în braţe am făcut câteva tururi prin odaie. Şi acum, când îmi aduc aminte de această scenă, mă cuprinde o duioşie fără margini.

— Dacă o iubeşti, ia-o, mi-a spus. Dumnezeu să vă ajute! Cât despre Stroie (tata), o să se înduplece cu vremea, nici o grijă în privinţa asta.

Am revenit la Bucureşti fără un cuvânt de dezlegare din partea tatei. Era intransigent, cu prejudecăţi, nimeni nu-l scotea din ale lui.

Pregătirile de nuntă urmau febril. Am închiriat un mic apartament pe care-l găsise Mihaela şi era pe gustul ei. N-aveam mobilă: aveam însă economiile mamei, vreo treizeci de mii de lei, bani pe care mi-i strecurase fără ştirea tatei. Mă gândeam:

— Hei ce bine ar fi prins acum banii câştigaţi la ruletă. De la sine înţeles că nu-mi părea rău de felul cum îi întrebuinţasem: am cumpărat cu ei atâtea bucurii…

În acest timp, Mihaela se arăta mai prietenoasă cu mine. Constatam însă cu surprindere că evita să vorbească despre ruptură, care constituia pentru ea un subiect tabu. Am încercat, bineînţeles, să-l aduc de câteva ori în discuţie, nu de alta, dar ca să-mi uşurez vina. Nu voiam să trec în ochii ei drept un ticălos, care ademeneşte o fată credulă şi pe urmă o abandonează, fără scrupule. O ţineam sus şi tare că tentativa de despărţire a fost prima dată o simplă cursă pe care i-o întinsesem. Atât şi nimic mai mult.

Oare nu eram în drept să fac, pentru liniştea mea sufletească, acest sondaj, în fond nevinovat? Mă simţeam prins de tine iremediabil şi ţineam cu orice preţ să-mi dau seama cât e de adâncă apa în care te scalzi. Dacă am văzut însă că nu reacţionezi în nici un fel, că puţin îţi pasă de ruptură, am înţeles că nu mă iubeşti. Ce era atunci mai firesc decât să ne despărţim? Aşa am judecat.

— Te rog. Dor, dacă nu vrei să mă superi, schimbă subiectul. N-am auzit ce ai spus: eram cu gândul în altă parte. Vreau să uit ceea ce s-a întâmplat şi tu îmi aduci mereu aminte.

Nu mă lăsam cu una cu două. Trebuia s-o conving, chiar cu de-a sila, sau măcar să-i vâr în cap raţionamentele mele. Astfel reluam mai târziu:

— Dacă tu crezi că nu te iubeam aş mai fi venit la tine? Aş mai fi căutat să te regăsesc? Ţi-aş fi propus să devii soţia mea? După cum ştii, habar n-aveam că ai rămas gravidă, cine era să mi-o spună? A, dacă aş fi cunoscut situaţia în care te găseai, ţi-aş fi dat, desigur, o reparaţie, ca orice om de onoare. Am făcut eu una ca asta? Nu. Te iau de nevastă nu dintr-o obligaţie, ci numai pentru că te iubesc. Şi atunci, dacă te iubesc, ce raţiune mă silea să rup legătura noastră?

— Dor, fii bun, nu mai stărui, mă ruga ea cu o voce duioasă, plângătoare. Te cred, cred tot ce-mi spui. Ce mai vrei? Îmi dau seama că mă iubeşti mult. Merg până acolo şi-ţi spun că nu există oameni de onoare care să repare prin căsătorie o greşeală, dacă nu-i îndeamnă iubirea. Dar, te rog, să numai vorbim de asta. Nu înţeleg de ce îţi place să deschizi mereu rănile vechi?

Tot aşa evita orice discuţie despre sarcina ei. Abia am reuşit să-i smulg o destăinuire.

— Cred că am rămas grea din noaptea aceea pe mare.

M-am bucurat, dar vestea nu mă surprinsese. (Când aflasem de la Alexa că Mihaela e gravidă, mi-a venit spontan în minte noaptea de dragoste petrecută în cabina vaporului.)

— Dacă o fi băiat, i-am propus, îi punem numele Catarg iar dacă o fi fată, o botezăm Principesa (numele vasului).

Într-o zi, când ne pregăteam să ieşim în oraş, Mihaela scăpă poşeta din mână. Toate nimicurile aflate acolo se împrăştiară pe jos.

— Nu s-a spart oglinda? Ţipă ea speriată.

Nu se spărsese. Am strâns lucrurile în grabă şi le-am pus la loc. Printre ele era şi o carte de vizită. Aruncându-mi ochii în treacăt am citit: Nenişor, subadministrator financiar (sau administrator).

N-am dat nici o importanţă faptului, dar numele acela îmi rămăsese tipărit în minte. (Dacă ar fi fost un nume obişnuit l-aş fi uitat poate de atunci.) Ba îmi amintesc că am vrut chiar s-o întreb în glumă: „Cine-i acest Nenişor? Vreun puişor?” Ea îmi luă vorba din gură şi după aceea am uitat de Nenişor şi cartea de vizită.

Am găsit însă ocazia potrivită ca s-o descos despre o chestiune care mă rodea mai de mult, dar nu îndrăzneam de teamă să n-o supăr:

— Apropo, Aimée, cine te-a cerut de nevastă?

— De unde ştii? Făcu ea surprinsă.

— Alexa mi-a spus.

— Ce importanţă are dacă nu-l cunoşti? N-ai afla decât un nume.

— Nu cumva e domnişorul de la Constanţa cu care te întreţineai în holul hotelului? Am spus într-o doară, mai mult s-o necăjesc. (Ce tot aveam cu tânărul acela? De ce mă obseda necontenit?)

Mihaela păli subit. O prinsesem, se trădase… La una ca asta nu mă aşteptam deloc.

— Aşadar, te-ai mai întâlnit cu el de atunci?

Îmi destăinui, fără să insist, tot ce a fost. Da, îl zărise întâmplător (bineînţeles după ce o părăsisem) într-o seară, la un film. Chiar a condus-o acasă sub pretextul că era târziu. După aceea o aştepta ca un câine credincios ceasuri întregi, în faţa casei, s-o vadă ieşind în oraş.

— Aşadar, te iubea?

— Sigur că da, mi-a răspuns cu un gest de cochetărie. Altfel m-ar fi cerut?

— Şi l-ai fi luat, am descusut-o mai departe, dacă nu erai în situaţia aceea?

A ridicat din umeri, nepăsătoare.

— Nu ştiu! Se prea poate!

Auzi, colo, asta găsise să-mi răspundă tocmai în ajunul căsătoriei noastre, i-am luat brutal mâinile:

— Îţi dai seama ce spui?

Începu să râdă, veselă, degajată:

— Nu înţeleg de ce te temi de omul acela? Şi atunci la Constanţa mi-ai făcut o scenă…

Avea dreptate! Observase şi ea frica ciudată care mă stăpânea.

E ridicol, mi-am spus, să mă împiedic de o umbră! Dacă Mihaela se mărită cu mine, înseamnă că mă preferă. Atunci ce noimă are să-mi fac griji, de asemenea natură?

Acest raţionament mi-a redat liniştea, şi pe bună dreptate.