V.

Nu mă împăcăm cu gândul de a face o nuntă după tipic (fugeam de stereotip). Îmi plăcea ca această sărbătoare să aibă ceva inedit, original, care să fie totodată o surpriză de efect pentru Mihaela (ca plecarea neaşteptată pe malurile Bosforului) pentru a-i lăsa amintiri cât mai tari.

Mult mi-am mai bătut capul să găsesc ceva pe plac, dar n-a fost chip. Mă gândeam, de pildă, să duc mireasa undeva, pe vârful Bucegilor, şi acolo, într-o bisericuţă de lemn improvizată ad-hoc, să ne cununăm… Sau în largul mării, pe o navă anume închiriată… Sau deasupra norilor, într-un avion de pasageri.

Visuri născute moarte.

Lucrurile se petrecură simplu de tot, pe pământ. Căsătoria civilă am făcut-o într-o sâmbătă, iar a doua zi, nunta. Am avut parte de vreme bună şi răcoroasă. (În ajun plouase cu găleata.)

Pe la amiază m-am dus cu maşina în strada Sapienţei să iau pe Mihaela şi pe Alexa, care mă aşteptau dimpreună cu două rubedenii de ale lor.

— Unde mergem? La ce biserică? Se interesă Mihaela.

— La Sf. Petru şi Pavel.

— Pe unde vine? N-am auzit încă de ea, întrebară celelalte persoane.

— Aveţi răbdare. Într-un ceas suntem acolo.

— Aşa departe?

Automobilul ne transportă în goană la biserica din… Colibaşi, un sat destul de cuprins, situat cam la 30 de kilometri de Bucureşti, unde fostul meu coleg de facultate, Bogdan, care avea acolo un conac spaţios moştenit de la părinţi, ne oferea o largă ospitalitate. Invitaţii bucureşteni, veniţi ceva mai înainte cu un autobuz, ne aşteptau. În fruntea lor se afla Coleşiu, ca un comandant de companie.

O mulţime de săteni şi sătence se adunaseră în curtea bisericii ca să vadă nunta de la Bucureşti.

Alexa se minuna de ideea mea care nu era deloc năstruşnică. (În orice caz renunţasem la avion şi la vapor.)

— Nu m-aşteptam la o surpriză ca asta…

Şi Mihaela părea că se bucură, surâdea mereu şi îşi plimba fără satur ochii incandescenţi pe decorul rural, dar nu spunea nimic. M-aş fi bucurat dacă participa mai mult la propria-i nuntă. După slujba religioasă, mare îi fu mirarea când veniră să ne facă urări foştii mansardişti, cu Iliuţă în frunte. Charlot, încă treaz, mă bătu pe umăr, cu superioritate:

— Bănuiam că nu-i lucru curat cu mutatul. Va să zică, la mijloc era tot… contesa.

Tot aşa, bătrânul Coleşiu, beat de bucurie, ca şi când venise la nunta propriilor lui copii, ne îmbrăţişă emoţionat (avu încă o dată ocazia s-o sărute pe Mihaela) şi grăi:

— Nu vă spuneam, nepoţilor, că oricine şade la mine e obligat să-şi pună pirostriile? Asta-i lege, s-a isprăvit!

— Casă cu noroc, unchiule, i-am răspuns surâzând.

În curtea conacului ne aştepta masa întinsă şi un taraf de lăutari băştinaşi. Am jucat hora miresei laolaltă cu flăcăii şi fetele satului, într-o însufleţire de zile mari. Iliuţă, la rândul lui, se apucă să cânte din frunza-i fermecată. Ţăranii se mirau şi căscau gura la bucureşteanul care se pricepea aşa de bine să zică doina şi alte cântece populare. Adevărul era că Iliuţă, deşi purta straie nemţeşti, neam de neamul lui nu fusese bucureştean, se trăgea tot din opincă.

Nuntaşii petreceau în lege, băutura îi antrenase la joc şi veselie. Numai eu sufeream de o grijă apăsătoare, absurdă, care în răstimpuri lua forme de spaimă neînţeleasă. Încercam s-o alung cu raţiunea (dealtfel n-avea nici un sens) şi izbuteam pentru o bucată de timp; dar după aceea revenea tot mai obsedantă şi neliniştitoare.

Aveam simţământul că se petrece ceva anormal cu această căsătorie, că-i lipseşte ceva, că nu-i decât o simplă înscenare. Iată, mă aflam la propria-mi nuntă şi totuşi nu eram convins că mă însor. Oare lipsa părinţilor sau altceva neconform cu festivitatea să fi contribuit la sporirea acelei stranii îngrijorări? Nu ştiu, nu-mi dau seama ce anume a fost.

Nu-mi venea de nicăieri o încurajare, nici chiar din partea Mihaelei. Ah, dacă ar fi apărut cinteza noastră dragă aşa cum ne făgăduise cu ciripitul ei, cum mai zburau gândurile absurde, ce încredere pogora peste mine. N-a venit, n-aveam s-o mai văd niciodată.

Trăiam clipe când mi se părea că pământul de sub picioare prinde a se scufunda cu mine. De teamă apucam mâna Mihaelei şi o strângeam…

— Ce ai? Mă întreba ea, cam contrariată.

Nu înţelegea… Ce-i drept nu înţelegeam nici eu atunci. Acum, da… Numai că acum e prea târziu!