VI.

La o lună după căsătorie am fost numit avocat într-un contencios al Ministerului de Comerţ, în urma unei recomandaţii a profesorului Târnoveamu, bun prieten cu secretarul general. Slujba nu era grea; studiam dosare, obţineam termene şi amânări, iar mai târziu, când m-am familiarizat cu lucrările, am început să redactez avize şi chiar să pledez procese. Şeful contenciosului mă preţuia. L-am auzit odată spunând cuiva despre mine:

— Are spirit juridic, băiatul!

Nu ştiu dacă aveam sau nu, dar mă pricepeam să aştern pe hârtie, cu abilitate, un aviz într-o formă care nu lăsa nimic de dorit.

În acelaşi birou lucra şi prietenul Bogdan, la conacul căruia făcusem nunta. (De fapt el îmi indicase vacanţa postului.) Era gras, mătăhălos, cu un cap enorm, dar foarte simpatic şi bun ca pâinea caldă. Cu timpul, se împrieteniră şi soţiile noastre. Ne făceam vizite reciproce, ca să omorâm după-amiezile plictisitoare de duminică, sau ne duceam împreună la teatru.

Odată, când Bogdăneştii veniră la noi, se încinse o discuţie aprinsă pe tema unei drame pasionale care stârnise multă vâlvă.

Era vorba de cunoscutul autor dramatic Dimitrie Albu, însurat cu o frumoasă şi talentată actriţă, Iolanda Manole. Căsnicia ţinea de trei ani, fără zguduiri, până când o anonimă vesti pe soţ că soţia îl înşală cu un prieten, el însuşi scriitor. Torturat de gelozie, acesta făcu o mare scenă soţiei (ca în actul al II-lea al pieselor sale) ca să afle adevărul gol-goluţ. Ea plânse, îşi smulse părul, leşină, susţinând pe toate tonurile că-i rămăsese credincioasă fiindcă îl iubea – şi-l iubise totdeauna. Într-un cuvânt, femeia se apără cu prea multă înverşunare ca să fie crezută. Soţului nu-i fu greu să-şi dea seama că actriţa juca teatru şi acasă, nu numai pe scenă. Cedând unor reminiscenţe ale educaţiei religioase, o târî într-o biserică punând-o să jure în faţa Sfintei Fecioare că nu l-a înşelat. Jurământul era pentru el, în aceste circumstanţe, suprema dovadă de inocenţă. Soţia îngenunche în faţa icoanei şi jură cu evlavie că-i nevinovată ca o mieluşea. După acest act solemn căsnicia zdruncinată îşi reluă mersul, bărbatul se linişti. Dar nu pentru multă vreme. Îndoiala scoase din nou colţii: dacă a jurat strâmb?

Şi într-o zi, prefăcându-se că pleacă în provincie chemat de o telegramă apocrifă, o pândi în preajma locuinţei amantului ascuns într-o maşină de piaţă. După ceasuri grele de aşteptare, în sfârşit a apărut grăbită, deschise poarta şi se făcu nevăzută în casă. Bărbatul năvăli în cuibul îndrăgostiţilor şi cinci gloanţe de revolver curmară viaţa rivalului.

Acum se judeca procesul. Toţi eram de părere că acuzatul avea să fie achitat, chiar dacă crima fusese premeditată.

Doamna Bogdan însă (Amely, cum îi spuneam) osândea cu înverşunare pe soţia infidelă.

— Cum a putut, ticăloasa, spumega ea, cum a răbdat-o inima să jure în faţa icoanei că-i nevinovată?

— Nu, Amely, nu trebuie s-o condamni astfel, zise Mihaela, nu ştii ce s-a petrecut în sufletul ei…

— Eu cred că nu s-a petrecut nimic… interveni Bogdan. Multe actriţe nu sunt altceva decât simple maşini de fabricat plăcere. Ceea ce mă miră însă e că bărbatu-său i-a cruţat viaţa.

— Aşa se întâmplă de obicei: suprimi pe adversarul cel mai periculos, care, la rându-i, te-ar putea ataca, am spus eu.

— Racine a făcut altfel, reluă Mihaela, a otrăvit-o pe femeia infidelă, pe actriţa La Duparc.

— Care Racine, autorul Andromacăi…? Făcu Amely.

— Da, da, chiar el.

— Habar n-aveam că a fost autorul unei drame familiale.

— Şi cum s-a întâmplat, Mihaela, tărăşenia asta?

— Nu se ştiu prea multe în privinţa asta… În orice caz tandrul Racine, omul sensibil şi delicat, adolescentul pios de la Port-Royal, poetul iubirii eterne, nu era chiar aşa cum ni-l închipuim noi, ci, dimpotrivă, un om excesiv de crud, egoist şi tern. Se îndrăgostise de celebra actriţă La Duparc, o frumuseţe a vremii, care avea darul de a inspira des folles passions. Unii afirmă că Racine s-ar fi căsătorit cu ea în taină. Şi după câtva timp artista a murit în împrejurări nelimpezite până azi…

— Ce s-a întâmplat, în fond?

— Ceea ce, fatal, trebuia să se întâmple. O femeie ca La Duparc, curtată de celebrităţile vremii, Corneille, Moliere, Boileau, şi ea însăşi fără virtuţi deosebite, nu putea să rămână credincioasă unui singur bărbat. Racine a preferat s-o otrăvească decât să i-o fure alţii. Aceasta este Le Drame des Poisons. Ministrul justiţiei scria consilierului de stat Bazins de Bezons, însărcinat cu anchetarea cazului: „Ordinul regelui pentru arestarea lui Sieur Racine vi-l trimit îndată ce-l cereţi”. Bineînţeles, consilierul n-a cerut niciodată arestarea lui Racine, poet ilustru, autorul unor capodopere şi în plus coleg la Academia Franceză pentru că a dispus fără impunitate de viaţa unei femei ca de un lucru al său personal.

— Am deplasat chestiunea peste… două secole şi jumătate, zise Amely. Pornind de la această faimoasă Iolanda Manole, ajunsesem la… cinstea sufletească a femeii. Mă întreb de ce ea şi-amintit bărbatul jurând strâmb şi n-a jucat demn rolul de soţie, divorţând de un om pe care nu-l mai iubea?

— De unde ştii că n-a încercat să-l lase? Dar sunt bărbaţi crampon care, deşi duc o viaţă infernală, nu se pot despărţi de femeile lor. În orice caz, Amely, e foarte greu ca un om să judece pe alt om.

— Ce-i cu tine, Mihaela? Iei partea unei infidele? Am intervenit mai mult în glumă (dar puţin şi serios). Nu cumva te simţi cu musca pe căciulă? Să ştii, astă-seară te pun să-mi juri în faţa icoanei… că nu mă înşeli.

— Dor, te credeam ceva mai inteligent, a ripostat ea enervată. Ceea ce faci e lipsă de tact. Nici în glumă nu trebuie s-o spui.

— Mihaela are dreptate, încercă Bogdan să-i ia apărarea. (O făcea mai mult din curtoazie decât din convingere.) E greu să crezi în virtutea Iolandei Manole ca şi a consorei sale mai vârstnice, La Duparc: nimeni n-a alergat după ele ca să-şi tocească picioarele până la genunchi. Greşeala e a bărbaţilor care şi le-au făcut soţii, când de fapt ele erau flori prea parfumate ca să nu se încaiere fluturaşii pentru polenul lor…

— Exact: soţul Iolandei, Manole n-a ştiut să se oprească la timp. A voit să sechestreze numai pentru sine graţiile acestei femei talentate.

— Ascultă, Mihaela, eu nu mă refer decât la necinstea actriţei. În loc să mărturisească bărbatului: da, iubesc pe altcineva, ea a minţit şi această minciună a provocat drama.

— Crezi că e chiar aşa de uşor să spui soţului că iubeşti pe altcineva? Izbucni Mihaela puţin contrariată.

— Nu prea miroase a bine, draga mea. Prea faci cauză comună cu femeia adulteră, am exclamat cam surprins de atitudinea ei dârză, dar, ca să nu atrag atenţia Bogdăneştilor, dădui cuvintelor un aer de glumă.

Musafirii izbucniră în râs. Odată cu ei râdeam şi eu într-o dezlănţuire care mi se păru cam exagerată. Soţia mea se mulţumi numai să zâmbească (ce-i drept, cam acru) şi să conchidă:

— În orice caz natura umană este foarte complexă. Ceea ce n-admite ca o fiinţă să dispună de altă fiinţă mergând până acolo încât s-o suprime. Dragostea nu dă nimănui această prerogativă.

I-am dat dreptate în sinea mea. Desigur Mihaela se referea la propria noastră soartă.

Târziu, înainte de culcare, pe când soţia mea îşi făcea rugăciunea obişnuită (era, dealtfel, evlavioasă), îmi veni în minte discuţia cu Bogdăneştii.

— Haide, jură-mi că nu mă înşeli.

— Te rog isprăveşte cu glumele de prost gust, se îmbufnă ea şi întorcându-mi spatele se vârî în patul ei.

A doua zi sau a treia zi, Zamfira, slujnica noastră, mă întrebă pe când ne servea la masă:

— Conaşule, dacă nu vă e cu supărare, l-au osândit pe artistu cela?

Uite – şi Zamfira ştia de poveste.

— I-au dat cinci ani de temniţă grea. A scăpat destul de lesne.

— Şi nevesti-si, cât…?

— Nimic. Au pus-o în libertate.

— Rău, rău, conaşule. Pe ea trebuia s-o bage la puşcărie, nu pe el, trăzni-o-ar Sfântul de paţachină…

— Firo, vezi-ţi de treabă, o apostrofă Mihaela. Lasă justiţia în pace; nu-i de nasul tău.

Slujnica plecă opărită, trântind uşa după ea.

— Toanta! De ce s-o fi amestecând unde nu-i fierbe oala?

Atitudinea ciudată a Mihaelei îmi dădu de gândit mult timp după aceea. De ce luase partea soţiei infidele dacă n-avea nimic pe cuget? Şi de ce o apără cu atâta îndârjire? Trebuie că s-a petrecut ceva cu ea. Prea e cu ochi şi cu sprâncene…

Pe de altă parte îmi veneau şi gânduri bune:

— Ar fi prea proastă să-şi dea astfel în petic. Cred că o face mai degrabă din încăpăţânate, din spirit de contradicţie.

În tot cazul aveam prea multă încredere în mine, în puterea mea asupra ei şi-mi spuneam cu o certitudine care nu suferea cea mai uşoară contradicţie:

— Să mă schimbe Mihaela cu altul? Pe mine, cuceritorul atâtor femei cărora le-am stârnit râuri de lacrimi? Nu, hotărât lucru, pentru Tudor Petrican nu exista, nu se născuse încă infidelitatea. Cu toate astea îndoiala (deşi până acum străină de simţămintele mele) mă sfredelea mereu ca burghiul. Şi ca să mă conving de şubrezenia acestor bănuieli stupide şi să scap de pacostea obsesiei, am urmărit-o într-o zi pe Mihaela cu maşina, tot aşa cum făcuse bărbatul Iolandei Manole, eroul tristei drame. După ce parcurse câteva străzi, ea ajunse la fosta mea locuinţă şi intră la Coleşiu, iar seara la masă îmi povesti că făcuse mai devreme o vizită Veveriţei.

Ceea ce era foarte adevărat. În sinea mea i-am mulţumit Mihaelei bucuros că o cunoşteam tot mai bine – fericit că era aşa, cum o voiam, şi în fine trăind un simţămmt plenar că amândoi mergeam pe drum sănătos.