Oaspeții mai beau și tac,

Toți cu ochii la Novac.

El deșeartă un pahar,

Apoi prinde-a spune iar;

– În sfârșit, dorita zi,

Dup-un an de chin sosi.

Eu, din zori, la Sânziene,

Stam dosit în buruiene.

Și spre miezul zilei, iată,

Zânele că se arată!

Vin din ceruri fără nori

Iar spre malul plin de flori.

Vai, cum inima-mi bătea!

Sângele cum îmi fierbea!

De-astă dată, am urmat

Chiar cum maica m-a-nvățat.

Mi-o pândii pe cea dorită,

Când se dezbrăca zorită:

Aripile unde-și lasă,

Și rochița de mătasă.

Și când a intrat în lac:

„Stăi că-ți viu acum de hac!“

Mă târâi încet pe brânci

Printre ierburi, printre stânci.

M-am târât, târât, șerpește,

Ș-aruncatu-m-am lupește:

Pe-o rochiță lucitoare

Și pe două aripioare.

Fuga către cas-apoi!

Iar când mă uitai napoi

Cine mă-nsoțea spre casă?

Dintre zâne, cea aleasă!

Alerga pe urma mea,

Despoiată, vai de ea;

O-nveleau, în loc de straie,

Doar cosițele-i bălaie.

– Dă-mi, te rog, se milogea

Aripile, rochia mea,

Dragă ciobănel Novac,

Dă-mi-le, ca să mă-mbrac!

Celelalte se-mbrăcară

Și-n văzduh de mult zburară.

Iar eu... goală, prin păduri!...

Ce-avuși, hainele să-mi furi!?

Aș! eu prin desiș fugeam,

Parcă nici n-o auzeam;

Ea-și iuți atuncea pasul,

Și-i suna mai dulce glasul:

– Uită-te nițel încoace!

Fugi? Făptura mea nu-ți place?

Nu fugi de mine-așa,

Stăi în loc, să-ți spun ceva!

N-auzi, mândrule flăcău?...

Stăi! că n-o să-ți pară rău!

Tânăr, cum eram, crezui.

Mă-ntorsei, și-n loc stătui.

Ea sosește-mbujorată,

Și cu farmecu-i mă-mbată.

M-a făcut să nu știu bine

Unde sunt și ce-i cu mine.

Mi-a luat din mâini rochița

Și-a-mbrăcat-o, tâlhărița!

Aripile argintate

Și le-a prins ușor la spate.

Și-și luă spre nalturi zborul!

Iar eu, lesne crezătorul,

Am rămas cu ochii-n sus,

De pe lume parcă dus.

. . . . . . . . .

Mama, când îi povestii

Și-astă dată, ce pății,

Mă certă: – Vai, dragă, prost

Și nechibzuit ce-ai fost!

Acum trebuie, copile,

Iar s-aștepți un an de zile.

Dar de astăzi înainte

Vezi, să fii mai treaz la minte!

Zâna, orice vorbe bune,

Câte viclenii ți-ar spune,

Tu să nu te mai oprești,

Doar din gură să-i grăiești:

– Da, iubito, rochia ta.

Aripile ți le-oi da!

Să le-mbraci la cununie.

Când vei fi a mea soție!

Anul următor, am fost

Mai cu minte, nu fui prost.

Zânele venit-au iară,

Lacu-n zbor înconjurară.

Dar pe nimeni n-au zărit,

În desiș eu stam pitit.

De rochițe dezbrăcate,

Iar în lac intrat-au toate.

Eu, din nou, pe cea bălaie,

Am lăsat-o făr’ de straie.

M-a rugat și-acum ea, biata.

– Dă-mi-le! zicea șireata.

Dă-mi veșmintele, Novac!

Știi că ochii tăi îmi plac?

Ce fugi, mândrule voinic?

Stăi să mai vorbim un pic!

Geaba! Eu fugeam nainte

Surd la orice rugăminte.

Doar din gură i-am strigat,

Dup-al maicii mele sfat:

– Da, iubito! rochia ta,

Aripile ți le-oi da

Să le-mbraci la cununie,

Când vei fi a mea soție!

Ea-mi răspunse-atuncea: – Bine!

Am să mă cunun cu tine,

Numai... adă-mi-le-ndată,

Ca să nu stau despoiată!

„Aș!“ gândeam. „Te știu eu, lasă!“

Și-alergat-am pân’ acasă.

Nu intrai pe ușă bine,

Hop, și zâna după mine.

Mama iute ușa-ncuie,

Și-o lădiță ea descuie;

Bagă repede-n lădiță

Și-aripioare, și rochiță.

Lada-n urm-o-ncuie bine,

Cheia-n mâna ei o ține.

Iară zâna, draga mea,

Suspina și se jelea.

Mama-n grab-apoi s-a dus,

Mândre haine i-a adus;

A-mbrăcat-o-n rochie-aleasă,

Ca pe-o tânără mireasă.

Și de nuntă ne gătirăm,

Lume la ospăț poftirăm.

Oaspeți mulți s-au adunat,

La biseric-am plecat.

Preotul ne cununa,

Iar mireasa mea ofta.

După cununie-acasă,

Ne-aștepta bogată masă.

Cu mâncări și cu fripturi,

Cu alese băuturi:

Precum este din bătrâni

Obiceiul la români;

Și cum veci de veci va fi,

Cât românii vor trăi.

De la masă, toți la joc!

Hora se-nvârtea cu foc.

Iară nașul, către mine:

– Stăi să-ți joc mireasa, fine.

Ea, când vorba-i auzi:

– He, nășicule! grăi,

Să mă vezi cum aș juca,

Dacă dumnealui mi-ar da

Lucitoarea mea rochiță

Și-aripile din lădiță!

Aș sălta ca fulgu-n vânt,

Tot pe sus de la pământ;

Prin văzduh m-aș face roată,

Să se mire lumea toată!

– I-auzi! nașu-meu îmi zice,

Dă-i rochița, măi voinice;

Aripile dă-le-ncoace:

S-o vedem cum o să joace!

Printr-un semn în loc de grai,

Eu pe mama o-ntrebai:

„Ce-ar fi dacă i le-aș da?“

Ea din ochi îmi zise: ba!

La nășicu-atunci privii:

– Să mă ierți! vezi... n-o prea știi!

Când cu aripi s-o vedea,

Crezi că are să mai stea?

Nu-i e gândul la jucat,

Nașule, ci la zburat!

Nașu-nțelegând: – Hai, zână!

Mi-o luă frumos de mână.

O-nvârti ușor în joc:

– Mulți ani fericiți! Noroc!

Și atâta veselie,

Nu știu când o să mai fie.

Am nuntit, jucând și bând,

Zile-ntregi vreo trei la rând.

După nuntă, mândra mea,

Supărată, se codea.

Dar cu-ncetul s-a-mblânzit,

Tot mai mult ea m-a-ndrăgit.

Îi părea pe urmă bine

Că s-a cununat cu mine.

Cam cu vorbele acestea

Își sfârși Novac povestea.

Dup-aceea și-a-ndreptat

Graiul cătr-al său băiat:

– Uite-o, zâna cea măreață

E-ntre noi aci de față.

Este mama ta iubită,

Azi, de ani și ea-i albită.

Totuși, chiar la bătrânețe,

Vezi ce-a fost în tinerețe

Astfel, Gruio, fătul meu,

Mă-nsurai pe vremuri eu!

Dar eram pe-atunci, vezi bine

Mai bărbat ceva ca tine.

Astăzi, tu, ești de-nsurat?

Când și fetele te bat!