– Ei, boierule, Bălanul și cu Murgul sunt ai mei.

Hai să-ți fur acum inelul cel din deget, dacă vrei.

Și de-l fur în timp de-o lună, tot al meu pe veci să fie!

Nu? Să te slujesc nainte, trei ani, fără de simbrie.

Te mai prinzi? grăi Păcală. Ori ți-ajunge, mi se pare.

– De! boierul îi răspunde. Hai, mai facem o-ncercare.

Și de-oi pierde tot eu, iarăși: lucrul nu-i curat, argate!

Am să jur atunci pe cruce că tu ești cu dracul frate.

Iar în gându-i: – Aș! pe Murgu, pe Bălan, mi i-a furat,

Căci pe amândoi în grija slugilor eu i-am lăsat.

Sluga să-ți păzeasc-avutul? Zi argat... și taci din gură!

La inel... sunt eu de pază, însumi! nu cred că mi-l fură.

Și inelul scump, boierul, știți de-atunci cum și-l păzea?

Cât e ziua, cât e noaptea, tot în deget îl ținea.

Iar Păcală? slujba doară și-o făcea, pe lângă casă;

De prinsoarea cu inelul se părea că nici nu-i pasă.

Iată însă că-ntr-o noapte, când dormeau la curte duși,

Și boierii și argații, dânsul sare din culcuș;

Merge drept la niște paie – ce zăceau sub o răchită,

Tocma-n fundul bătăturii. Le aprinde-ntr-o clipită

Și aleargă-n lungul curții, glăsuind: – Săriți! foc, foc!

Auzindu-l slujitorii, în picioare-au fost pe loc.

Apă toți cărau în doniți, și-o turnau peste văpaie.

Auzise și boierul strigătele din odaie

Și sări din pat să meargă repede la stins și el.

Însă-n prag... deodat-aminte își aduse de inel.

– Ia stăi! se gândi. Și-l scoase, îl dădu cucoanei: – ține!

Eu pe-afară... cine știe? Tu, o să-l păzești mai bine.

Dar abia ieși stăpânul. Zvâc! Păcală – din pridvor,

Unde-ascuns la geam stătuse – intră-n casă binișor.

Lângă pat se furișează, la cucoana, și-i grăiește

(Ca și când ar fi boierul): – Nu-i nimic, te liniștește!

Focu-i stins. Ia dă-mi inelul, și-apoi dormi nainte, dragă!

Cuconița, somnoroasă, biata, d-unde să-nțeleagă

Că acela ce-i vorbește, nu-i boierul, ci e sluga?

– Na! răspunse... Iar Păcală, înhățând inelul... fuga!

A ieșit cu el pe ușă, făr-a mai grăi nimica.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iată-n urmă și boierul: – Ei, ne-a fost degeaba frica.

Niște paie-ardeau, departe și s-au stins pe loc. Păcat,

Numai pentru-atâta lucru, somnul că ni l-am stricat!

Unde mi-e inelu’ dă-mi-l... Ea se uită cu mirare:

– Ce inel să-ți dau, bărbate!

– Mai mă-ntrebi?! Glumești, îmi pare.

Doar inelul care-n mână ți-l pusei când am plecat!

– Ești în minți? Mai adineaori, n-ai venit și ți l-am dat?!

Și cu el în mână, grabnic, n-ai ieșit pe ușă iară?

– Eu, nevastă? Vai de mine! Uite-acuma viu de-afară.

– Aș! se poate? Fugi de-acolo, omule, doar nu-s năucă!

Sau, în lipsa ta, pe-aicea, n-o fi fost doar vro nălucă.

De afar-atunci un râset în odaie străbătu:

Râsul lui Păcală, vesel.

– Tii! destul! Pricep acu!

I-auzi cine-a fost năluca! Ce fel, scumpa mea, dormiși?

Cât am stat pe-afară, ochii nu puteai să-i ții deschiși?

Vai, trăsni-l-ar de Păcală! După ce m-a fript, mișelul,

Cu Bălanu și cu Murgu: na! îmi șterse și inelul!

***

Necăjit grozav, boierul, s-a culcat. Ci, somn ori foc?

Pân-aproape către ziuă, n-a-nchis pleoapele deloc!

„Vai ce hoț!... mămucă Doamne!“ întru sine se gândea.

„A! da-l prind eu în capcană, lasă... dacă este-așa!

Îl trimit – chiar mâine seară – pe-altă lume, ne’ntrebat.

Ce? de-oi curăța pământul d-un tâlhar, mi-o fi păcat?“

Și a doua zi îl cheamă pe Păcală sus, la sine:

– Ei, al tău e și inelul. Să mi-l stăpânești cu bine!

Dar învins, cu toate-acestea, nu mă dau, să știi! Voiești

Numai eu să pierz întruna? Tu mereu să biruiești?

Să mai facem o prinsoare! Fură-mi, colo mai pe seară,

De la arie din șură, azi, o mierță de secară.

Și-o să-ți dau un pumn de galbeni, noi nouți, de-i izbuti;

Iar de nu: trei ani de-a rândul, fără plată-mi vei sluji.

Ce zici?... te mai prinzi, argate?

– Da, boierule, mă prind!

Vroi să văd și gălbiorii ici lângă inel lucind!

Apoi ce făcu boierul? Când văzu că-i pe-nserate,

Slujitori a pus în șură, cinci, cu puștile-ncărcate.

Și le-a zis: – Secara asta, ici în sac, jos, o vedeți?

Stați pe-aci ascunși. În grije toată noaptea s-o aveți.

Și dac-o veni s-o fure hoțul de Păcală: foc!

Auzit-ați? Împușcați-l, să rămâie mort pe loc!

– Las’ pe noi! au zis pândarii. I-arătăm noi azi furat!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Noaptea-și întinsese pânza-i de-ntuneric peste sat.

Păzitorii, prin unghere, stau ascunși, cu arme-n mână,

Adăstându-l pe Păcală să le vie la-ndemână.

Că-i coceau și dânșii turta, cam de când i-a tras pe sfoară,

Știți, cu Murgu-n noaptea ceea! așteptau prilejul doară!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Stau ce stau și numai iacă, pași aud prin bătătură

Și deodată văd că intră pe furiș un om în șură...

– ăsta e! gândesc pândarii. Iar când vine-n față: Poooc!

Îl împușcă.

– Vai! el geme, prăbușindu-se pe loc.

– Gata! Haidem! zice-un paznic. Ies apoi din șur-afară.

Spre conac o iau. Boierul, i-aștepta-n pridvor, la scară.

– L-ați răpus?

– Răpus, cucoane!

– Bun! de-acuma, somn ușor!

Și se duc apoi străjerii spre culcușurile lor.

Iar boierul intră iute, ia din cas-o lumânare,

Și cu lumânarea-n mână, hai, spre șură-n graba mare.

Dar ajuns la gura șurii, deodată se oprește.

Îi părea, dinspre ogradă, cineva că-l urmărește.

Ba mai auzi ș-un strigăt: – Hei, stăpâne, bună seara!

– Cine e? boieru-ntreabă.

– Eu, Păcală, cu secara!

– Ce?... Îl auzea că-i dânsul, îl vedea, cu sacu-n spate,

Totuși nu-i venea să crează. – Valeu! Tu ești, măi argate?

Dar atunci, în șură oare, colo, neagra matahală

La pământ lungită... cine-i?

– De! știu eu? grăi Păcală.

Și boieru-naintează, repede, cu lumânarea.

Iar acolo când ajunge, și mai mare-i e mirarea:

– Ce vad? Îi jidanul, Marcu! mort, aici? în șura mea?

Cum? Aceasta... tu, argate, mi-ai făcut-o! nu-i așa?

– Eu? Ba mă ferească Sfântul! Doar secara ți-am furat:

Celorlalți în grije, nu știu, dumneata știi ce le-ai dat!

– Ei, poftim! și-a zis boierul. Na! Se prăpădi crâșmarul!

Iar Păcală? teafăr, uite-l! câștigă din nou, tâlharul!

***

Ce cătase-acolo Marcu? Nu-i așa, c-ați vrea s-aflați?

Cum s-a nimerit să cază el în cursă? Ascultați.

După ce străjeri, boierul, cinci, în șur-a așezat,

Pe-nserate, lui Păcală, naiba-n minte ce i-a dat?

Merse la jidan în crâșmă: – Hei, jupâne, știi ceva?

Am o mierță de secară. Cum, de unde, nu-ntreba.

Și setos cum sunt acuma, zău, al ciorilor să fiu,

Dacă nu ți-aș da-o toată, pentr-o gură de rachiu.

Marcu, auzind că-i vorba de câștig, se-nveseli:

– Bine... Ia să-ți văd secara.

– Păi, s-o vezi, dar nu-i aci.

Este la boier în șură.

– De, să mi-o aduci, că-ți dau.

– M-am gândit eu la plecare, nene Marcule, s-o iau.

Dar erau prin curte oameni. M-am temut să nu mă vadă.

Uite-acuma-s toți la cină, nu e nimeni prin ogradă.

Și secara-n șur-acolo cam la mijloc e-ntr-un sac.

Însă pic de oboseală!

– Ei, atunci eu ce să-ți fac?

– De! dacă te-ai duce singur, iute-ai fi aci cu sacul.

Du-te! Cum e de-ntuneric, nu te vede, bre, nici dracul!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

„Hm! o mierță de secară... pe degeaba... iacă zău!

E de lepădat?“ își zise jidovul în gândul său.

– Bine. Să mă duc, române! Și zicând, a și pornit.

Ajungând acolo însă, știți la urmă ce-a pățit.

Iar când paznicii din șură, drumul spre conac luară,

Zvâc! Păcală-nhață sacul, stă cu el ascuns pe-afară.

Până când veni boierul, din pridvor, cu lumânarea:

Iac-așa se petrecuse, cu jidanul, întâmplarea.

***

Iar boierul, să mai facă vro prinsoare cu Păcală,

După cele ce pățise: aida-de!, nici pomeneală!

Îl chemă pe loc năuntru: – Na, creștine, ce-i al tău:

Uite ici... un pumn de galbeni! Și te du cu Dumnezeu!

El îndeasă banii de-aur în chimirul său, la rând:

Apoi pleacă, făr-o vorbă, doar pe sub mustăți râzând.