După hoinărit de-o vară, iacătă-mi-l într-un sat,

La o curte boierească, slujitor din nou intrat.

Ș-acolo-ntr-o zi de iarnă, fiind vorba printre-argați

Despre ăi cu mâna lungă, el sări-n sus: – Măi fârtați!

N-am pus mâna, pân-acuma, nici pe-un ac străin, v-o jur:

Dar de-aș vrea, eu și cămașa de pe om aș ști s-o fur

Fără să mă simtă omul... Ceilalți râseră de el:

– O-lio-lio! cam prea te lauzi! Las-o mai pe jos nițel!

– Nu mă credeți? Fac prinsoare, cu oricine!

– Da? îi zise

Din cerdac atunci boierul, care toate le-auzise.

– Fă prinsoare deci cu mine. Fură-mi d-astăzi pân’la anul,

Dacă poți, din jug anume, de la muncă, pe Bălanul.

Și de-mi faci isprava asta, boul scump al tău să fie!

Iar de nu, să-mi stai în slujbă, trei ani, fără de simbrie.

ții prinsoarea?

– țiu, stăpâne! cum să n-o țiu? Hai, noroc!

Ce făcu apoi boierul? Doi argați a pus pe loc,

Doi, din cei mai vechi la curte, tot lângă Bălan să șează

Ziua-noaptea, și de dânsul ca de ochii lor să vază.

Iar Păcală? toată iarna d-alte treburi își vedea.

La prinsoarea cu stăpânu-i parcă nici nu se gândea.

***

Dete Cel Sfânt, milostivul, după iarna urâcioasă,

Pe la noi din nou să vie primăvara mult frumoasă.

Ciocârlii cântau prin aer, lăudând pe Dumnezeu,

Iar pe câmp, în jug, la pluguri, boii se-ncordau din greu,

Și ieșea pe câmp – în faptul dimineții – și Bălan.

De trăgea la plug, alături cu tovarășu-i Joian.

Când văzu așa Păcală, se sculă odată-n zori,

Merse-n curte la o cloșcă, ce-și vedea de puișori.

Prinse dintre pui vro zece, i-a muiat în clei topit,

Dup-aceea-n praf de aur lucitor i-a tăvălit.

Și-ntr-o mânecă vârându-i, haide, prin huceag, spre grind,

Unde din ajun văzuse pe Bălan la plug muncind.

Acolo, sloboade puii razna peste-ogor s-alerge,

Fără să mi-l vadă vrunul din argați. Apoi, o șterge;

În huceag din nou s-afundă, și s-așează la pândit.

Cei cu plugul, când ajuns-au lângă pui, s-au încrucit.

– Tii! ai mai văzut minune ca aceasta, frățioare?

Pui de aur. Ian privește-i ce frumos lucesc la soare!

Hai să-i prindem!

– Haide, frate! Și lăsând și plug și boi,

Alergară ca să prinză pui de aur, amândoi.

Puișorii fug, să scape; slugile... pe urma lor,

Până ce-au ajuns cu goana, hăt, departe de ogor.

Lui Păcal-atunci de-un zâmbet fața i se luminează;

Din desiș el iese grabnic, lângă boi se furișează.

Taie lui Bălan fuiorul de la coadă și i-l vâră

Lui Joian pe gât, doar vârful să i se zărească-o țâră.

De la plug într-o clipită pe Bălanu mi-l dejugă;

Și arzându-l c-o răchită, hai... îl mână tot în fugă.

A pierit cu el, deodată, colo-n păduricea deasă.

Slugile au prins din cârdul cel de pui vro cinci sau șase.

Când se-napoiară însă, ce să vază? Doar Joian

Mai era-njugat acolo. – Doamne, unde-o fi Bălan?

Parcă-l înghiți pământul! L-am lăsat aci, la plug!

Cum pieri așa de iute? cum putu pieri, din jug!

Dar deodată unul vede la Joian fuioru-n gură:

– Vai, mânca-l-ar să-l mănânce fiarele de stârpitură!

Iacă unde e Bălanul?

– Unde, frate, aiurezi?

– Uite! l-a-nghițit Joianu! Coada-i stă-n gâtlej, n-o vezi?

– Ii... așa măi... zău așa e! I se vede vârfu-afară.

Și lăsând acolo plugul, fuga la conac plecară.

Spuseră-ngroziți minunea ce-au văzut că s-a-ntâmplat

Cum Bălanul nu-i ca-n palmă, căci Joianul l-a mâncat.

Când îi auzi boierul, a-nțeles îndată ce-i:

– Ați înnebunit? le zise, repezindu-se la ei.

Tonților! așa prăpăstii cum puteți să-mi spuneți oare?

Bou pe alt bou să mănânce, s-a mai pomenit sub soare?

Aș! vi-l șterse pe Bălanul năzdrăvanul de Păcală!

D-aia, trântorilor! d-aia vi l-am dat în socoteală?

Hai, că nu știu ce se-ntâmplă! Să pieriți din fața mea!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar Păcală? stând pe-aproape, dup-un gard: de râs murea!

***

La amiazi el sta-n portiță. – Ei! boierul păgubaș

Îi grăi de la fereastră, pe Bălanu mi-l luași.

Dar să-mi furi din grajd acuma calul meu frumos, de șea,

Pe neprețuitul Murgu, care are-n frunte-o stea.

Vreme pentru-această treabă iacă-ți dau un sfert de an.

Și de-i face-o și pe-aceasta, zău că ești un năzdrăvan.

Calul, mult mai scump ca boul, tot averea ta să fie!

Iar de nu: să-mi stai în slujbă trei ani fără de simbrie.

ții prinsoarea?

– țiu, stăpâne, cum nu? Am azi pe Bălan.

Vroi să fie-al meu și Murgul, pân’va trece-un sfert de an.

– Hm! gândea zâmbind boierul, zău? așa vrei? Bine, bine!

Mi-ai rămas tu cu Bălanul, dar cu Murgu las’ pe mine!

Și sub pază-și puse calul, cum mai rar s-a pomenit.

Doi străjeri stăteau la ușa grajdului necontenit,

Cu topoare grele-n mână, gata-n frunte-a mi-l toca

Pe-ndrăznețul ce pe-acolo doar să treac-ar cuteza,

Fie cine-ar fi, afară de boier! Un alt argat

Îl ținea pe cal de coadă, ziua-noaptea, ne’ncetat;

Iar un altul de căpăstru; ș-un al cincilea, mai mare

Peste toți, în șea pe Murgu nepristan ședea călare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei, Păcală, cu Bălanul ți-ai făcut tu ale tale!

Să vedem acum cu Murgul cum ai să o scoți la cale!

Aș! el nici nu se gândește! Tace, până una-altă,

Cum făcuse și cu boul, lasă lucrurile baltă.

Într-o zi – sfințise tocmai soarele strălucitor –

Și boierul sta de vorbă cu nevastă-sa-n pridvor;

Când deodată iacă intră de pe drum o cerșetoare,

Gârbovă, abia târându-și ostenitele-i picioare.

– Fiți, boierule, cucoană, milostivi c-o scăpătată

Ca să aibă-n ceruri milă, și de voi, slăvitul Tată.

Cât e soarele deasupra, tot mai umblu, nu mă las

Dar îndată ce-asfințește, nu mai văd să fac un pas

Dați-mi loc de mas pe-aice, pân’ s-o lumina de zi!

– Bine, hai, boieru-i zice, culcă-te-ntr-un colț aci.

Bătătura-i largă, babo. S-ar putea să nu-ți dăm loc?

– Să vă deie cel din ceruri sănătate și noroc!

Și se duce, s-aciuează, baba, colo, mai deoparte,

Pe niște ogrinji, de ușa Murgului cam nu departe.

Când și când din traistă scoate, duce-ncetinel la gură,

Un ulcior; și ridicându-l, soarbe câte-o-nghițitură.

Apoi iar în traistă-l pune. Bieții păzitori, zărind

La măsea cum trage baba, se uitau din grajd cu jind.

Iar când se-nnoptează bine, iese unul și-o întreabă:

– Ce tot sugi așa cu poftă din ulciorul ăla, babă?

– Ia niște rachiu, băiete... Ce să fac, măicuță dragă?

Tot cu supărări pe lume să mă lupt o viață-ntreagă?

Mulțumiri să n-am nici una? Ah, ce mai rachiu! Te unge

Când îl dai pe gât, nu alta! Cât să bei, tot nu-ți ajunge!

ăsta singur, câteodată, de necazuri mai mă scapă.

Bietei slugi atuncea gura începu să-i lase apă:

– Nu ne dai un pic și nouă? Dă-ne, ca să ne-ndulcim

Și noi puținel amarul, că destul ne chinuim,

Tot păzind haramul ăsta, zi și noapte, ceas cu ceas,

Nu cumva Păcal-al naibii să ni-l șteargă de sub nas.

– Cum să nu vă deie baba? Sunt săracă, vezi prea bine,

Dar ce am, să-mpart cu alții, o plăcere-i pentru mine!

Fă-te mai încoa, băiete. Pe sfârșite mi-e ulciorul.

Ci mai am aice unul plin, poftim! alină-ți dorul,

Apoi dă și la tovarăși.

Omul ia ulcioru-n mână,

Și spre buze ridicându-l, trage-i! ca de la fântână.

Hai cu el în grajd pe urmă, altuia i-l dă la gură,

Iar acesta mai departe, până când toți cinci băură.

Însă, ce să vezi? minune! Nu trecu, de când sorbiră,

Cât ai zice-un Tatăl nostru, toți argații adormiră.

Unul, sus în șea călare pe spinarea Murgului,

Altu-având căpăstru-n mână, altul coada calului;

Doi, la ușă, cu topoare – cum erau ei rânduiți –

Căci bătrâna... cine fuse? Vro miloagă, socotiți?

Aș! Păcală! Iar rachiul, dres cu ierburi, din ajun:

Cum or bea din el străjerii, toți pe loc s-adoarmă tun!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Când îi vede-așa Păcală, hai! cât ai clipi, dezbracă

Zdrențele de cerșetoare și la Murgu-n staul pleacă;

Taie, hârșt! căpăstru-n două, o bucată să-i rămână

Murgului în cap, iar alta, păzitorului în mână.

Tot asemenea și coada. Iar pe-argatu cel călare,

Sus – cu șea cu tot – îl saltă, repede, pe-o grindă mare.

Îl așeaz-acolo bine – ca trecându-i somnul greu,

Să se crează tot pe Murgu, stând în șea, la locul său.

Apoi scoate calul, sare pe spinare-i frumușel,

Și strângându-l din călcâie, hai p-aci-ncolea cu el,

Se afundă-n umbra nopții.

Pe la răsărit de soare

Când în grajd boierul intră: mai să cază d-a-n picioare.

– Hei! dormire-ați somnu’ cel lung! nu vedeți că Murgul nu-i?

Speriați, buimaci, străjerii sar, se-nhoalbă:

– Cum? Ce spui?

Apoi cel ce-avea în mână din căpăstru o bucată,

Și cel ce ținea de coadă, dă-i, cât pot, smucesc o dată.

Socotind că trag pe Murgul, vrând să-l dea la apă-afară.

Dar pe spate, buf! sărmanii, amândoi se răsturnară;

Încât, de podele, țeasta, doar că nu li s-a sfărmat.

D-apoi celălalt, cu șeaua sus pe grindă cocoțat!

Hai să dea și el călcâie calului, dar somnoros,

Cumpăna pierzându-și... dura! a căzut cu capu-n jos,

Și-atârnat în scări rămase... Iară cei doi, cu topoare,

Puși la ușă – Sfinte Doamne! cât p-aci să se omoare.

Uluiți, crezând că hoții au venit pe Murg să-l ieie,

Unul altuia-nceput-au nebunește-n cap să-și deie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

– Tii! și-a zis în gând boierul. Astea-s urme de-ale lui.

Mi-o făcu din nou Păcală, bată-l Maica Domnului!

Cum putu așa de strașnic pe tuscinci la gard să-i lege?

Și-acum nu știa: să-i arză c-un gârbaci pe toți, în lege?

Sau cu hohote să râză de cumplita lor prostie?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar Păcală? stând pe-alături, hohotea... leșin să-i vie!