Iată ce suntem pe lume: niște umbre trecătoare!

Își zicea-ntru sine popa, dimineața următoare.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

...Și a treia zi, pornește pe iubita lui soție,

Cu alai, cu cinste multă, spre locașul de vecie.

Oamenii văzându-i jalea, între ei se bucurau...

Popa nu vedea pe nimeni, lacrămi ochii lui vărsau.

– De! ziceau din grai sătenii. Tot plăceri! Necazuri nu-s?

Vezi? Orice s-ar zice, geaba! tot nu doarme ăl de sus!

Nu lovește el pe nimeni cu măciuca-n cap deodată,

Însă nici nu scapă nimeni pe pământ de-a lui răsplată!

***

Se-nnoptase. Pe la vetre, toți din sat dormeau în tihnă.

Numai popa-n așternutu-i nu-și găsea defel odihnă.

– Mi-ai făcut-o iar, dușmane! mi-ai făcut-o îndesată!

Dar ți-oi face-o și eu ție, las’ pe mine astădată!

Până n-o cânta-n pomi cucul, nu voiești să pleci? Sărace!

Au să-ți cânte mâine cucii, p-altă lume, fii pe pace!

Apoi cum s-albi de ziuă, la Pacală merse iute:

– Ei, argate,-njugă boii și-n pădure astăzi du-te

Lemne să-mi aduci cu carul. Nu de ici de la Izvor,

Mai din deal vroi astăzi lemne, de la Cuibul Urșilor!

Acolo sunt lemne bune!

– De, Păcal-a zis, prea bine!

De-acolo ți-aduc, părinte! tot un drac e pentru mine!

Și-njugând pe dată boii, o luă voios la drum.

Popa se uita din poartă: – Ei! scăpai de el acum!

Unde-l trimesei, pădurea plină-i de sălbătăciuni,

Câți se duc, acolo-și lasă oasele prin văgăuni.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

...Iar Păcală: „Hăis, Murgilă!“ boilor pe drum grăia,

„Cea, Zorilă!“ Și cu carul spre pădure tot suia.

Iată-l, spre amiazi, la Cuibul Urșilor în munți ajuns!

Până-n inima pădurii, cu plăvanii-i a pătruns.

Iar acolo-ntr-o poiană, sub o râpă, se opri

Și din jug scoțându-și boii, de-un stejar îi priponi.

Apoi, hai, să cate lemne. Dară, când venea napoi

De pe unde colindase... ce să vază? Bieții boi

Se zbăteau ca arși, în funii... căci se pomeniră, țup!

C-un ursoi deodată-n față și c-o namilă de lup!

„Măi, măi, măi!“ Păcală-ncepe întru sine-a se mira,

„Lupi și urși destui văzut-am, dar de-așa mărime: ba!“

Apoi strigă: – Ho! dihănii ce-ncurcați p-aici poiana?

Vă mănâncă pielea, poate?... Vreți ca să vă scutur blana?

Aș! lighioile... de vorbă, credeți c-au voit să știe?

Tăbărăsc pe boi îndată și s-apucă să-i sfâșie.

– A! le zise-atunci flăcăul. Vasăzică... n-ascultați?

La ospăț aici venirăți? Boii vreți să mi-i mâncați?

Bine! ospătați nainte! Dar să știți că-n loc de boi,

Carul încărcat cu lemne mi-l veți duce-acasă voi!

Și le dete bună pace, foamea să și-o potolească...

Iar într-un târziu: – Ei drace! burta vreți să vă plesnească?

De ajuns! Din boi, sărmanii, oase goale mi-ați lăsat.

Ia poftim... la jug acuma! Hrană pentru ce v-am dat?

Apoi, haide... cu toporul, pe din dos, pe nevăzute,

Înspre lacomele fiare își îndreaptă pașii, iute.

Și deodată, – cum și ce fel, el o știe!, – pe lighioi

Le-a vârât în jug cu gâtul, pe-amândouă, ca pe boi:

Ursu-n dreapta, lupu-n stânga…

„Iac-așa!“ gândea-ntru sine,

„Bun detot. Cu boii popii, lemne-aș fi cărat puține.

Prea erau flămânzi! Acuma pot să pun bușteni destui,

N-am de ce mă teme. Boii îmi sunt tobă de sătui.“

Prinse-a pune-apoi la trunchiuri. Iar când carul și-l văzu

Încărcat, cu vârf, de lemne: „Cea, Lupane!“ începu,

„Hăis, Martine! Hăis, lighioană!“ Ursul mormăia, sărea;

Lupul se smucea să scape. Dar Păcală nu glumea.

Când mi-i arse c-o prăjină, carul le păru ușor.

Îl târau... să se sfărâme roatele pe urma lor!

Alergau câte-o bucată, mai stăteau, săreau în loc,

Până când simțeau prăjina; apoi iar trăgeau de foc!

Cam așa el, din pădure, carul până-n sat și-l duce.

Câți îl întâlnesc în cale, stau din mers, făcându-și cruce.

Iată-mi-l la poarta popii. – Hai, deschide-mi, taică, hai!

Popa, când zări din curte cele două fiare: – Vai!

Ba deschidă-ți dracii poarta! Piei, Satano, piei! răspunse.

Și-alergând spre ușa tinzii, după ușă se ascunse.

– Hai, părinte! Mi-aș deschide singur, n-aș sta să te chem.

Dar mi-s boii cam zburdalnici; o să-și ieie vânt, mă tem.

– Ieie-și! ducă-se-n pustiuri! popa din năuntru-i zise.

Nu-ți deschid!

Atunci, Păcală poarta singur și-o deschise:

Și cu caru-a tras în curte. Popa-n cas-a alergat,

Și scoțându-și pe fereastră capul: – Mă! ai căpiat?

Ce-s dihăniile astea? Fugi cu dânsele napoi!

Cum cutezi, pe cap, dușmane, să-mi aduci așa lighioi?

Iar Păcală: – Ce dihănii? Ce lighioi? Sunt boii mei,

Preacinstitule părinte. Ș-încă ce boi buni!... ehei!

Au puteri, cât doisprezece! Când ai ști ce bine trag!

Să-i slobod din jug acuma, că-s trudiți, – și-n grajd să-i bag,

Să le dau ceva să-mbuce.

– Ce-ai zis? Altă treabă n-ai?

Să-mi sfâșie și juncanii? Să rămân și făr’ de cai?

Scoate-mi, tartorule, iute! iazmele din bătătură!

– De, stăpâne! cumpănit-ai vorba ce-ți ieși din gură?

Aste iazme-ți prăpădiră boișorii amândoi;

Eu le-am pus la jug pe ele! și ți le-adusei drept boi!

Să le dau acuma drumul? N-am decât să mă supun!

Dar să nu-mi găsești vreo vină mai apoi! atâta-ți spun!

– Hai odată! dă-le-ncolo! N-auzi bine? Surd ești oare?

– Na! poftim! grăi Păcală, dejugând cu zor pe fiare.

Ursul, lupul – bodaproste! – slobozi când se pomeniră,

țâșt! pe poartă, ca din pușcă! spre pădure mi-o tuliră.

Popa, ușurat o clipă, mai în tihnă răsufla.

Ce folos? Scăpă de fiare; de Păcală însă ba.

Și când îl zărea prin curte, și când se gândea apoi

După toate celelalte, c-a rămas și făr’ de boi:

Sângele-i fierbea-n tot trupul, nu-și găsea astâmpărare.

Îi venea să-și smulgă barba, pletele, de supărare!