Popa și-a ținut cuvântul. Pe Păcală l-a trimes,

Chiar în dimineața-aceea, să păzească oi la șes.

El s-a dus. Și-n larg afară, stând la umbra unui fag,

Scoase fluierul și prinse a cânta cu mare drag.

Iară oile-mprejuru-i – parcă le-ncinsese-un foc –

Cum îi auziră cântul, toate s-au pornit pe joc!

Când văzu așa Păcală: – He-he! zise, bine-mi pare.

S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?

Nu l-aș da pe-o țară-ntreagă! ăsta-i fluier fermecat,

Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însuși mi l-a dat!

Nu cânt încă tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.

Și să mai vedeți atuncea turma mea cum va juca.

Apoi, dă-i voios nainte, cântă!... cântă!... până-n seară.

Iar oițele-mprejuru-i, ca nebune... tot jucară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scăpătase,

Hai cu turma-i și Păcală, pe-ndelete, către casă.

Rupte cum erau de foame și de joc, mioarele,

Pe cărări abia cu trudă își târau picioarele.

Popa, le-aștepta-n portiță. – Vai de mine! măi argate,

Ce-i cu oile acestea, de-s așa debălăzate?

Sunt bolnave?

– Aș, stăpâne! nu-s bolnave... sunt trudite,

Că pe câmp, în loc să pască, tot jucară ca smintite!

– Ce spui! Ia să văd, mănâncă? Dă-le-un braț de fân, băiete!

– Să le dau! grăi Păcală. Și din șură fân le dete.

Ele cum zăriră fânul, prinser-a-mbuca de foc.

Popa a intrat în casă. Inima-i veni la loc.

„N-au nimic“, gândea-ntru sine.

Dar în ceealaltă seară,

Oile, de foame, late i-au venit acasă iară.

Sear-a treia, moarte-aproape!

– Vai, vai!... mi se prăpădesc!

Cum le-o fi păzind el oare? Mâine am să-l urmăresc.

Apoi ziua următoare, când argatul iar plecă

Spre izlaz, în zori, cu turma, hai și popa, se sculă.

După el tiptil se duse... între niște spini stătu:

Iac-așa... să nu mă simtă!

Aș! Păcală îl văzu.

Și-ncepu cu foc să cânte. Iară oile-au lăsat

Iarba și-ncepură jocul. Popa... a rămas holbat.

– Uite, mă! Drăcia naibii! Pentru asta-mi vine dară

Moartă de flămândă-acasă turma-n fiecare seară?

Doamne! se mira-ntru sine. Când, minune și mai mare?

Numai ce se pomenește, hop, și el, în sus că sare.

Și sărea, măi nene, popa... și juca-ntre spini, săracul,

Făr’ să vreie, hopa-tropa – de credeai că-l poartă dracul.

Iar, cu fluieru-i, argatul face câțiva pași nainte,

Se așează-n fața popii... Și să vezi joc pe părinte!

Și să fi văzut în ochii lui Păcală bucurie,

Când în spini vedea cum popa: haina, barba și-o sfășie?

– Ho! părintele strigat-a. Vrei să cânți, bre, până mâine?

Nu-ți ajunge?

Iar Păcală: – Ce?... te mâniași, stăpâne?

Popa-și îmblânzește graiul: – Stăi, băiete, nu cânta!

Ce vrei?... să tot joc acilea, până sufletul mi-oi da?

Aș! Păcală, dă-i nainte! Cântă, cântă, și mai și!

Din cântat abia la prânzul de amiază se opri.

Când sosește-acasă popa, zgâriat și zdrențuit,

Preoteasa-și face cruce. – Vai, părinte, ce-ai pățit?

– Ce-am văzut eu, dragă, nimeni n-a văzut pe-acest pământ

Și pățania de astăzi, n-am s-o uit... nici în mormânt!

Cel trimis la câmp cu turma nu e om precum s-arată,

Ci sub chip de om: vrun diavol, bată-l Precista să-l bată!

Și-ncepu să-i spună toate: cum argatul a cântat;

Oile, când auziră, cum s-au pus p-un joc turbat.

– Ba nici eu, cât sunt de popă, n-a fost chip să stau pe loc:

Mă trezii – ca o sfârlează – între spini jucând de foc!

– Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui așa povești?

– Dacă n-am spus adevărul, mâine mort să mă găsești!

– Nu te mai jura degeaba!

– Cum, femeie, nu mă crezi?

Bine, lasă pân’ diseară, când s-o-ntoarce; și-ai să vezi!

– Nu cred, nu... orice mi-ai spune!

Scăpătase mândrul soare.

Preoteasa-n podul casei, căuta niște fuioare.

Pân’ să le adune toate, să le facă legătură,

Numai iacă și Păcală, hop! cu turma-n bătătură.

Popa l-a chemat năuntru: – Ia stăi, și mai zi colea...

Vrea și dumneaei s-audă.

– Cine?

– Preoteasa mea.

Este-n pod. Ea nu mă crede, cum cânți tu de minunat.

La început, Păcală nu vrea. – Sunt sătul azi de cântat!

Dar văzând că tot îl roagă: – Bine. Să mai cânt oleacă!

Popii, ca să nu mai joace, știți ce-i dete-n gând să facă?

De picioare două pietre, cât bostanul, își legase,

Ba, se mai ținea cu mâna și de scaun și de masă.

Și când începu flăcăul a cânta, colea, de joc,

O chindie, o bătută, dintre cele mai cu foc,

Preoteasa, de fuioare să-și mai vadă, se putea?

Aș! sub ale ei călcâie podul casei duduia.

țupăia-n pod sus, măi nene, din picioare preoteasa,

Tropăia, juca, sărmana... mai să se dărâme casa!

Când văzu așa Păcală, dă-i! În cânt și-a pus tot focul!

Și cu cât iuțea el cântul, își iuțea și dânsa jocul.

Până ce să vezi? buimacă, tot jucând cu-nfierbântare,

Buf! căzu din pod în tindă... și-a rămas făr’ de suflare.

– Vai, vai! Ce-mi făcuși, argate?

– Păi dacă m-ai pus să-i cânt...

– Mă lăsași făr’ de soție!

– De! s-o ierte Tatăl Sfânt!

Ce? te-ai mâniat, părinte?

Popa, tremurând de-amar,

Își ascunse-n palme fața... trebui să tacă iar.